31 august 2010

Orasul de santal, 6: Iarmaroc de dimineata si iarmaroc de seara

De dimineata, piata de dimineata : cum altfel?

In lao, chestia asta se scrie Talat Sao. Si se gaseste undeva in coasta avenidei milionului de elefanti - Lane Xang - descrisa cu prea mare generozitate drept Campiile Elizee ale Indochinei; si ale carei repere de vaza si baza sunt Palatul Prezidential, intr-un capat - adica la maison du gouverneur, heh hum - si arcul de triumf care a halit autostrada, dar despre asta vorbim maine dupa-amiaza, cu spor(t).

Intr-un an de zile s-au schimbat multe. Si aproape nimic, daca ma intrebati pe mine.

Anuntat cu surle si trambite insistente in presa de atunci, mallul pare ispravit complet - nu te baza prea mult pe ce povestesc dpdv administrativ, beizadea, ca eu ma tampesc cum vad tejghele. Cu tot cu lifturi si balamuc comersant de mare angajament. O magma henaurme - nu ca la Alma Ata, totusi - de telefoane celulare si vartejul usor ametitor - tampita, ce spuneam adineauri, nu? - al valtrapurilor diverse, de matasa sau bumbac si de toate culorile posibile.

Fara sa fiu deloc un penny pincher - cine stie, cunoaste - mi se pare totusi un lucru de bun simt ca toate cumparaturile voluptuoase sa se comita - evident - cu panas inteligent. In materie de asa ceva, inteligenta si panasul muieresc nu par sa aiba casa buna, caci disteptaciunea pare dinainte strunita de genetica. Si de impulsul perfect putassier, absolut irepresibil: emptrix nata svm. Sau, mai aproape de noi, alarmistul si nevinovatul vaier: il me les faut.

Ce anume? Pft, mvai, dar pantofii. Dar statueta. Dar lenjurile. Dar tunica. Dar cestile Ming.

Aberant? Pft, la naiba: fe-mi-nin, vous dis-je.


***

Insa intr-o tara aromita, rutina muiereasca ar trebui - e preciso, Senhor - sa se transforme in experiment si provocare. In alte cuvinte, a se fugi de stabilimentele gomoase, asa cum fugi, instinctiv si profitabil, de orice forma de kitsch incapabil sa starneasca macar fantasma induiosarii.

Prin urmare, prima oprire a diminetii a fost la sucursala cooperativei Lao Cotton. Am - pesemne ca stii - o duiosie absolut speciala pentru cooperative, inca de pe vremea in care ma uitam cu vinovatie la bomboanele pietrificate din borcanul altor tejghele. In plus, fac niste lucruri absolut valabile, care se vand peste tot in oras - si la javrele de la Satri! - la suprapret lipsit de farmec: a quoi bon, je vous le demande?

Lao Pamuk e cooperativa FDUSului de Vientiane, ceea ce e un parametru indiferent. Gasesti destule lucruri amuzante: trebuie doar cautat pe indelete, ceea ce e intotdeauna - muiere, da - o placere. Halate de baie - din pacate, astazi la nepractice marimi asiatice: e poate util sa amintesc ca un XL local echivaleaza marinii medii de acasa; iar azi, aveau numai S. Papuci de baie, eftinissimi, din splendid bumbac si fara nicio remuscare. Foarte incapatoare sarsanale - sase coco; am mai luat una, de o splendida nuanta prune - care isi fac minunat treaba: prima sarsana, vargata albastru cu alb, a carat jumatate de Indochina si facut Route de la Joie, fara niciun incident; si sunt specialista in fermoare borsite, asa sa stii.

Si, de data asta, haine: epopeea sinh cerea o bluza pe masura. Nu camesoaiele khmere ale anului trecut, care strica ideea de talie: ci un ceva local, asemanator spencerului englezesc. In versiunea cuminte a cooperativei, costa cam 20 de coco, negru; perfect. Si in fine, o ceva mai oneroasa si splendida tunica rosie si chinezeasca - zeci de nasturi si col mandarin. N-am rezistat, nu rezist niciodata.

Bon. Gata cu organizarea si cooperativa. E timpul sa trecem naibii in piata, unde ne asteapta lucruri serioase.


***

Pentru asta, trebuie urmarit gardul de metal care ascunde diverse mistere si autogara pentru Prabang. Si primul segment vulcanic de tarabe gurese, unde maine ti se va face hatarul cu fructe musonice, pentru ca sunt toate si la niste marimi si culori ingrozitor de ispititoare.

In fond, nu trebuie decat trecut strada. Imediat pe stanga, femeile lao loum isi striga marfa in mare liniste: metraje de fuste, matasa si pamuk, pentru toate gusturile. Inhat rapid - poate prea rapid, cine stie - unul perfect negru, cu o bordura pe care am sa o schimb peste doar cateva minute. La camasi tesute in casa - doi euro - nu prea am noroc, poate maine.

In piata adevarata, anuntata de sopronul de tabla sub care motaie macelarii si cusatoresele, marchidanii si negustorii de maturi, o gasesc imediat pe croitoreasa de acum un an. Si mai cumpar un metraj, de data asta verde bizantin, plus doua borduri adevarate, splendide.

Maine la pranz e gata. Pe masura, normal.


***

Pentru etole si matasuri, j'ai ma botte secrete: ma indoiesc ca veti gasi mai mari, mai reale si mai frumoase, pe putin pana la piata de seara de pe rue Sakkarine. Vorbim strict de lucruri noi, asta ca sa fie clar.

Este singura taraba din piata care vinde asa ceva - curios lucru, am impresia ca anul trecut erau mai multe - si se gaseste fix vizavi de tejghelele insangerate ale macelarilor. De la ele - sunt doua cucoane - am avut mare bataie de cap. O etola imensa e opt coco: la pretul asta, in centru, o sa gasiti chestii industriale, de doua ori mai mici si de doua ori mai nasoale.

Ultima oprire de azi e chiar la iesire, la taraba marchidanului de chestii din pai de orez. Pentru biroul caselor din spate, pe langa alte multe - am innebunit? sa imi iau cos de hartii? - un pot a crayons de culoare si miros fumurii. Nicio marfa spalata nu are sa miroasa niciodata asa: a sudoare si scuipati si tamaie. Ferme les yeux, c'est du tres serieux.

Dupa amiaza, revers bulevardier.


***

Batut cu insistenta talciocurile de bric-a-brac de pe Samsenthai - unde, dar unde e pravalia aia, mama ei de viata? -, Nam Phou si Setthatirat. Asta dupa ce am constatat - la naiba ghem, le celeste salaud le stie pe toate! - ca la Phimphone 2 nu au cafea de care trebuie. Dar la Phimphone Dintaiul, gramezi.

Nu inteles deloc dementa pipelor de opiu: pe vremea in care o cumparasem la Prabang pe a domniei tale, se gaseau mai cu fereala. Acuma sunt peste tot, de toate marimile si saftelele: de la infect la sublim. Cu apa, fara apa, cu ace si fara, cu de de toate, din kaolin, din bronz - preturi la misto, deseori - sau din os, din alabastru si din lemn. Pfui!

Pentru ca nu cred sa se vanda pana te vei intoarce, afla ca la Indochine 2 - langa Wat Mixay, stiu ca stii mai bine decat mine - se egzista un lucru rar si care pe mine ma depaseste: cer nerusinat, dar eu cred ca merita. Nu am incercat sa ma tocmesc, oricum in Laos asta e o chestie nerelevanta. Asadar: cum intri pe stanga si in vitrina tejghelei, ai sa vezi un set complet, vechi dar perfect functional, pentru opiomani. Spirtiera, ac, flacoane, pipa, futac: tot. Une merveille.

De altfel la ei par sa se egziste cele mai interesante lucruri: je me tate, je me tate encore, pentru un lampas chinezesc sau doua splendide tanagrete din lut ars - dracul mai doarme la noapte, o sa vezi. Statuete cu Gautama nu iau: multe sunt furaciuni, unele chiar de la Pak Ou; si se razbuna.

Deocamdata insa, nu am rezistat: ti-am luat un manuscris pali.

Si apropo: stiai cumva ca tovarasa casiera de la Phimphone 2 - tura de dimineata- e pe cat se poate de petropolitana? Stiu ca rimeaza cu la gaufre; dar vorbesc serios, beizadea.

Orasul de santal, 5: Pax gallica

Veniti ceva mai tarziu si cam la spartul targului, francezii lui Auguste Pavie - un personaj considerabil, a carui amprenta peste Luang Prabang, de pilda, e paradoxal complet nula, la scara istorica - trebuie sa o ia de la capat. Cu greu, asezarea se repopuleaza - de la cateva sute, la sapte mii de suflete, in preajma anului 1900 - majoritar cu mana de lucru adusa cu destula cheltuiala din Tonkin.

Dar colonizarea e lipsita de suflu si convingere, mai ales ca expeditia fluviala a lui Garnier si Doudart de Lagree, ce tinusera mortis sa demonstreze ca Mekongul e navigabil pana in China, se soldase cu un esec, dramatic si apasat. La nivel economic, beneficiile sunt mediocre, incomparabile randamentului aproape demential, stahanovist din Annam. Poate cafeaua, se intreaba cineva la un moment dat. Si ii multumim, pentru ca fie si pe vreme de prohibitie impusa cu drag, cafeaua de Pakxong este, in adevar, una din cele mai bune posibile.

Pentru francezi, Laosul e departe de a fi o miza importanta. Actele si faptele intreprinderii exploratorii de care pomeneam mai sus dovedesc insutit ca, la doar cateva secunde dupa ce vice-consulul Pavie oferise protectie dinastiei sperioase si lirice de la Prabang, administratia incepe sa sufere de ceea ce putem numi buyer's remorse. Lipsit de farmecele sarguincioase viet, traitor fara complexe intr-o alta linie temporala, complet ilizibil si inclasabil la scara si dupa criteriu de guvernamant apusean, teritoriul pare sa fie luat la pachet cu rubedeniile mai reusite din zona. In alte cuvinte, in zestrea coloniala a Frantei, Laosul ar fi setul de ceai oferit de matusa hapsana din Carcassonne: nu te omori defel dupa el, il tii cu praf si fereala. Dar daca tot l-ai primir, asta este.

Estimp, bonzii de la Si Saket isi vad de treaba lor, muierile lao loum tes in continuare cu picioarele - ceea ce este cat se poate de serios - minunate iazme ce se aseamana tulburator fotelor de Muscel. Baw pa nyang - care in thai se scrie mai pen rai - inseamna nu e nimic; sau, la un nivel ceva mai profund, cosmogonia marunta si imperturbabila a fiecarei zile.

Povestea lui Garnier merita insa un pic de atentie. Daca iluzia a putut persista fie si dupa ce toate ipotezele se vor fi ispravit, e numai si numai din pricina splendidei credulitati a secolului Nouasprezece. Pentru care nu se egzista imposibil, ci doar progres ingreunat.

Ca doar se stie: secolul Nouasprezece asteapta penicilina, cu incredere.


***

Pe la 1866, imediat dupa ce Mouhot redescoperise -este, din nou, un fel egoist si partial de a scrie istoria - grozavia de la Angkor Wat si se grabise sa dispara secerat de friguri undeva langa Prabang, Francis Garnier face o incercare indrazneata de reabilitare utilitara. Si daca Mekongul e navigabil pana in China? Asta ar insemna - n'est-ce pas, Messieurs - ca am facut o afacere grozava cu tara asta usor dubioasa, despre care nimeni nu pare sa stie de unde se cade inceput ceva. Comentariul post factvm e clar: Laosul nu e o valoare in sine; fara resursele naturale din - deloc la intamplare - Birmania, nici nu are cum. Dar poate deveni, lucru de care Garnier pare ferm convins, un coridor navigabil util care sa deschida calea fermecata si neinduratoare a Chitaiului fara de moarte.

Propunerea nu e deloc ridicola, desi reactia resortului colonial nu pare initial prea entuziasta. Dimpotriva: tupeul monumental al locotenentului de marina care scrie memorii peste memorii pe tema asta, judeca lucrurile cu perfecta fibra comerciala si apocrifa febra ludica. Pe de o parte, imbunarea tocmelii cu chinezii ar marca puncte interesante - daca nu strategice - in confruntarea rece cu englezii, deja hegemoni peste comertul extrem profitabil cu opiu, gratie antenei de la Hong Kong. In alta ordine de idei - si oricat ar parea de curios - Mekongul este, si va ramane pentru inca destula vreme, o enigma incredibila a cartografiei vremii. Nimeni, dar absolut nimeni nu stie exact de unde izvoraste, presupunand doar ca asta ar trebui sa se intample undeva prin Tibet, dupa cum pare sa sugereze Arminius Vambery. Si dupa ceea ce cauta, fara sa spuie nimanui, si Przewalski, dincolo de Lhassa si mirajul ei de falie temporala.


***


Garnier e obsedat - ca atatia altii si, bineinteles, si ca scribul de fata - de intinderile perfect versatile ale Nilului asiatic. Socolatie si lenesa sau febrila si de ciudata limpezime tulbure, trecerea Mekongului nu mai poate lasa pe nimeni indiferent, odata ce ai avut parte de incomensurabilul privilegiu al martorului ocular. Senzatia e extrem de greu de descris, insa intr-o lume care crede in iazme, indoiala nu mai e permisa: Mekongul e o fiinta vie, o monada indochineza cu totul deoparte de tot restul. Si da, ii putem regreta absenta - l'oubli de Rubens, par exemple - din alegoriile fluviale dupa care secolul al Saptesprezecelea se prapadeste.

Explicatia amneziei aparente a lui Rubens e insa foarte simpla si are legatura cu indelunga tacere geopolitica a Chinei, prea fericita sa fie tara oamenilor Han ca sa-i mai pese de restul lumii, pentru o buna bucata de vreme. Sursele contradictorii si toponimia ezitanta au facut restul: asa vine de se intampla ca, la data petitiilor lui Garnier, Evropa stie mai multe despre Manaus decat despre Si Phan Don.

La un moment dat, cineva de la Paris aude. Iar propunerea are lucrativa si fezabila: lui Garnier i se da pe mana o fregata, dar resurse bugetare induiosator de stranse. Expeditia va trebui sa raporteze, de pilda, cu amanuntul - ceea ce se intampla, spre voluptatea seaca a arhivelor - numarul de capse si lenjuri ce se cumpara, dupa nevoie. Nu in ultimul rand, comandantul Doudart de Lagree, un tip inteligent si inflexibil care sufera deja de o chinuitoare infectie a cailor respiratorii va da socoteala cui de cuviinta de tot restul.

Esecul expeditiei care tine doi ani nu trebuie sa mire pe nimeni. Pasapoarte precare - ca si astazi, in China nu se ajunge lesne chiar oriunde - si dificultati logistice legate, de pilda, de imposibilitatea navigarii in puncte esentiale de tranzit in timpul sezonului cald si uscat - obliga la pauze nedorite. La duse si venite dezagrabile pana la Phnom Penh. Mancatoria dintre membrii echipajului si dizenteria - Doudart se va prapadi de asa ceva, imediat dupa granita chineza, intr-un loc renumit pentru mestesugul de sicrie - semneaza esecul aspru si acru al sperantei rentabile.

Garnier nu a ajuns decat pana la Shanghai, ceea ce e este o mizerie comparabila cu melodrama Scott/Amundsen.

Et alors?

Et alors, in indepartatul si placidul oras de santal, bonzii si muierile, hahalerele si principelii asculta incapatanat cum creste orezul.

Pax gallica mai poate astepta.


***

Atunci cand pragmatismele sunt iluzorii, judecata istoriei se sprijina pe carjele subrede si subiective ale reputatiei. Iar reputatia Laosului, in microcosmosul colonial frantuzesc e cea de jovial cimitir al elefantilor administrativi. In asa hal incat, nu mai departe de minunatii ani Treizeci, Norman Lewis descrie maruntul rezident de Prabang drept un tip cumsecade si lobotomizat.

Insa distanta de miza politica e sinonima distantei de ambitie si lipsei de efort. Foarte curand, plutoane de sous-fifres puturosi isi gasesc fericirea in tainica debara lao a Imperiului. O congaie amabila - nevasta de la Tropice, evident fara acte. Douazeci de pipe de opiu pe zi. Haleala intotdeauna proaspata. Si o batatura in care se zbenguie catei si metisi.

Heh: on dirait presque le bonheur d'un cure de campagne, si l'opium et le sexe routinier ne s'en melaient.

Et nos ancetres, les Gaulois?

Et nos ancetres, les Gaulois, tirent sur leur pipe, avachis sur des oreillers en kaolin. Il parait que le meilleur opium sent le caramel, ceci dit.


Din vreme in vreme, zvonuri spectaculoase - Stavisky de buzunar - scutura a ispita coloniile invecinate. La un moment dat al povestii, o anume cucoana Donnadieu crede ca exploatarea de cherestea din Savannakhet are sa o scape de toate alea. C'est non: fie-sa, Marguerite D., nu o va ierta niciodata pentru una ca asta.

Iara noi, datoram indirect cherestelei lao, cea mai splendida si nerusinata pereche de pantofi cu paiete, la mana a doua, din istoria literaturii.


***

Deja, timpul nu mai are rabdare. Repede! Un razboi mondial, apoi altul. Nimeni, dar nimeni nu va mai matura strazile, deschide portierele, face vant cu evantaiul, duce tava si taia pantaloni la fel.

Niciodata.

Dien Bien Phu si decolonizare. Mutari imperceptibile de sah: rege lao da, rege lao - nu. Rege lao iar: la Prabang, fireste.

Si unchiul Ho isi baga nasul unde ii fierbe oala.

Si vin americanii - e partea a treia a povestii, cea a aliatului uitat.

Dar amprentei debaralei frantuzesti ii datoram destule amanunte esentiale. Nu neaparat in ordine, firmele croitorilor pe masura de pe rue Pangkham -Fantaisie, tailleur; Champs-Elysees, tailleur. Condusul masinii pe stanga. Cutiile albastre de scrisori, pe care uneori inca mai scrie heure de levee. Anacronisme administrative, cum e ceea ce se numeste contabil si colbertist, Recette Generale des Postes. Cafeaua, cum spuneam, si bagheta khao jii: dar nu pateul de ficat lao si nici laptele condensat. Planul en damier al orasului, cu strazi lungi si perpendiculare dese si comode, anume croite pentru lectica.

Si fulgeratoarea, temeinica forta centrifuga a obloanelor sinilii de la That Dam.

PS: Ca sa nu mai bombani ca iar scriu vertical, pe diseara ai sa afli dumneata si cum mi-am facut pe indelete de cap in piata. Maine, Patuxay - da, perfect pe masura.

30 august 2010

Orasul de santal, 4: Cantemir si Gautama de smaragd

Chiar in noaptea Anului Nou, la una din petrecerile usor blazate de rigueur, cineva scaparase involuntar un chibrit, intr-o conversatie pe trei sferturi lesinata de plictiseala: o cucoana, perfect necunoscuta mie, era fix in Laos, la momentul vorbirii.

Heh, am ranjit imediat... si anume unde, in Laos?

Aaa... stai asa, sa ma uit pe Facebook, venise suspect de prompt raspunsul.

Jumatate de minut mai tarziu, toponimul rostit cu voce ezitanta de gazda - de-acum lamurita - fusese suficient ca sa invaluie garsoniera updated din coasta Garii de Nord intr-o aromeala fantastica, oarecum hors-sujet:

Scrie ca e la Vientiane.

Oh heh, heureux qui comme...
Si inchizi ochii reflex. Si ranjesti extatic, imediat cu gandul unde se cuvine: cette sainte douceur angevine des Tropiques , unde epitetul lui du Bellay nu are nimic de impartit cu toponimul, intr-atat Vientiane este si o fictiune a transplantului de arriere-pays provencal. Cu bune si caricaturale, ca toate fictiunile splendid absolute, de-altfel.

Intrebi, din politete, crezand ca stii raspunsul dinainte:

...hum, si...cum e?

Liniste jenata: pai - gazda stie ca vorbeste cu consulatul pasdaran de Indochine francaise - cum sa spun... nu prea le place. Adica, pe naiba, se plictisesc ingrozitor. Oricum, taie ea cu antren conciliant, cica la Phnom Penh a fost mai misto.

Daca nu curge, pica.

Patatras, foutre Dieu et nom d'une burne. Aia sunt de Anul Nou la Vientiane! Et ils se font chier comme un rat mort.

Descumpanita, mai incerc o ultima posibilitate:... pai si...unde s-au dus? Wat Si Saket, ceva?

Buddha Park.

Ete fleosc, Buddha Park.


CQFD, heh.


***

Vientiane. Multi chemati, putini alesi. Si e perfect asa: reste donc comme tu es, ii scrisesem imediat dupa prima descalecare. Et tant pis si les veaux te meprisent: dupa amiezile cui trebuie se irosesc util, genunchii cui se cade se frang de draga inima pe o ulita inecata in verdeata si pietris rosietic.

Asta fie spus, fireste, cu tot dragul pe care il am pentru Phnom Penh. Dar care nu se masoara - nu are cum - cu fulgeratoarea, ireversibila si probabil pentru multa lume inexplicabila mea afectiune pentru Vientiane.

Cu amestecul lui de strazi taiate drept si morganatice ulite de pamant rosietic, de conace coloniale si blocuri sovietice, de straja comerciala si poetica liniste a pagodelor pierdute in desisurile de palmieri, Vientiane pare mai degraba una din acele subprefecturi de brousse, in care e totusi relativ gresit sa spui ca timpul sta pe loc. E o viziune eurocentrista, tipic post-coloniala; si perfect nedreapta logicii unui loc in care timpul trece prea repede si vremea prea greu, dupa cum crede - cu autoritate absolut incontestabila - beizadea Pantazi.

Nu. Mai degraba, la Vientiane, logica temporala asculta de un complicat sistem de intrerupatoare karmice, ca pentru orice intersectie devenita la un moment dat si nu se stie exact anume cum, oras. Asa si cu experimentul colonial frantuzesc, din care ne raman pana in ziua de astazi cele mai colosale baguettes si viennoiseries la Est de Suez: la un moment dat, vlan! Cineva a apasat pe buton si, la un semn, librariile s-au umplut de silnice slovarnice rusesti, cu poza lui Ulianov, cu tot.

Dar ceea ce toata lumea stie pesemne, daca frunzareste macar din curiozitate vreun dictionar - anume ca la 30 noiembrie 1975 guerilla sub ferula viet Pathet Lao arunca tara in bratele unchiului Ho, deci ale Moscovei - nu e deloc lipsit de precedent.

Un precedent formidabil: anul este 1829.

***

In Siamul anului 1829, Europa e atat de departe, incat nici macar nu e o miza. La curtea regelui Chulaloke, ambitiile sunt clasice matricei cu vocatie regionala: o cursa a inarmarilor partial mieroasa fata de suspiciunile tandarosului vecin birman, de pilda. Si mai ales, vointa de supunere cat mai ferma a misterioaselor si volatilelor principate septentrionale lao, despre care nici macar vecinul meridional nu stie, in fond, prea multe.

Conjunctura pare favorabila, caci la curte fusese crescut, pieptanat si invatat carte, un anume Chao Anou, pe care il presupunem imediat un soi de -heh - Cantemir indochinez, aparent destinat sortilor lipsiti de relief ai omului de paie, fanariotului premiant istoric, anume croit pe masura viceregatului cuminte si devreme acasa.

La 1829, Chao Anou domneste deci peste Vientiane - si inca de ceva vreme - cu sprijin siamez. Dar prestatia e total lipsita de zel, iar casatoria - de pura convenienta si teama birmanilor. In plus, in locul ferulei moi sperate de Rama Dintaiul, princepele are cu totul si cu totul alte ambitii: rare, dar consistente relatari iezuite ale vremii pomenesc orasul infloritor. Wat Si Saket, ispravita chiar la 1828, e un exemplu din ceea ce a fost si nu va mai fi. Peste doar cateva secunde.

Caci rabdarea siameza are picioare scurte, atunci cand socoteste afrontul intolerabil. Intr-o izbucnire de virulenta - nu violenta, cum crede majoritatea vesticilor; ci virulenta, al carei resort e leoninul ofensat - Rama trimete trupele peste Mekong, sa faca ordine.

Orasul e ars, pustiit aproape cu totul. Din splendorile povestite de occidentali nu mai ramane intacta decat pagoda cea noua, aiuritoarea Si Saket. Si aerul ei de luntre regala, levitand calm deasupra palcurilor de frangipani.

Ultima palma, statueta minuscula a lui Gautama de smaragd, care acum se vede bine mersi la Wat Phra Kaew din Bangkok, si care de trei ori pe ani e cajolata si imbracata in tinute noi - cine se gandeste la Manneken Pis, si-o ia, jur! - de bunul Bhumibol, e luata cu japca de cuceritor.

Sa se invete minte. Bouseux, pft.

In povestea noastra de azi nu se egzista crinoline rusesti. Cantemirul lao o termina la Bangkok, intr-o cusca de fier.

Acusi vin francezii, pazea! Dar despre asta, povestim maine.

PS: Si totusi... de trei ori de foarte bine pentru la Cave des Chateaux, birt unde se face a lean, mean pissaladiere cu de de toate. Ca sa ai o idee de cat de in ce hal de bine mi-a picat, afla ca i-am trimis bucatarului - ceea ce nu fac niciodata, nicaieri - biletul urmator:

Que votre pissaladiere soit comme a Nice n'est pas vraiment une surprise. Mais le parfait au miel - eram sincera si deloc beata - de la maison meriterait probablement une etoile au Michelin. Cordialement, etc.

Cu multa fineta, oberul mi-a spus ca bucatarul e lao - justes Cieux, inca si mai remarcabil! - si ca maine o sa-i traduca proprietarul ce i-am scris.

Evident ca pana nu le fac praf tot meniul nu ma linistesc. Ati ghicit, La Cave des Chateaux risca vertiginos sa fie mai mult de o escala. Si sa devie temporar macar barlog, de-a binelea.

Orasul de santal, 3: Cele doua fete ale ispitei

Dihania avea dreptate - are intotdeauna dreptate, pana in cele mai mici amanunte, fir-ar sa fie: daca la Bangkok singura cadenta profitabila e aproape militara, la Vientiane pulsul trebuie neaparat sa asculte de un bemol. Si sa se opreasca un pic - dar nu de tot, asta in niciun caz.

In materie de scenografii, anotimpul ploios obliga la sinceritati fotografice: amanuntele pe care vremea torida si soarele de plumb le rascumpara au sa arate poate usor mai melancolic, sub ploaia fina si deasa a fiecarei dimineti.

Capriciu climatic, potriveala meteo sau pur si simplu logica a latitudinii mai septentrionale, la Vientiane ploua cam de doua ori pe zi. Asta in timp ce in Siamul de Chao Phraya, si in ciuda rastelii zilnice a percutiilor de dupa amiaza, ti-e foarte greu sa crezi calendarul.

Daca nu cumva a plouat toata noaptea, aversa de dimineata incepe in jurul orei sase - si te trezeste din somn, fara nicio senzatie de contrarietate. Are sa tina pana la pranz, in cadenta aproape inaudibila - dar foarte eficace si insistenta. Poate de aceea, dupa amiezile de la Nam Phou, cum e asta in care scriu de pe terasa carciumii Khop Chai Deu, au aerul de triumf nevinovat al casei proaspat maturate. Si o lumina limpede si noua, pe care nu am mai vazut-o niciodata si nicaieri pana acum.

Seara, cam dupa opt si jumatate - foarte, foarte tarziu, in cadenta lao - pe Settathirat e deja toamna. Ploaie rece si foarte deasa: normal, la intai septembrie incepe scoala si, ca peste tot pe lume, se cauta caiete, ghiozdane, uniforme. Angoasele si induiosarile de sezon sunt probabil universale.

Si contrasensul vestimentar nu e niciodata departe, pentru ca fictiunea estivala de tropice impinge multi turisti sa maimutareasca fara discernamant. Nu doar ce ai tu in farfurie - truc possible, s-a intamplat deja de trei ori, ultima data in rezultatul chestionabil ca nemtoaicei in speta nu i-au placut deloc greierii de acum un sfert de ora - dar si felul de a se imbraca al strazii lao. Slapi, maieu si sort: dupa o zi de incercare, constat ca acutramentul asta nu prea se potriveste meteorologic - daca nu vrei sa faci din guturai pneumonie. Asa ca, in minte cu adagiul traiului englezesc in Indiile de Est, hotarasti pe loc straie coloniale, cat de cat relaxate. Dar care presupun pantoful englezesc cu siret, macar la masa. Nu din snobism, ci din motivul perfect logic al noroiului care, orice s-ar spune, da piciorului gol un aer famelic. Neplacut.


***

Estimp, orasul continua sa se invarta in jurul axei sale. In ciuda unor amanunte usor dezagreabile - heh, cred ca incep sa inteleg despre ce voiai sa vorbesti, beizadea Pantazi - dar total dispensabile, maine am de gand sa verific foarte pe indelete la Talat Sao - adica piata de dimineata, ca sa nu mai bombane dihania intemeiat ca nu stie lumea despre ce vorbim in propozitie - ca fericirile stiute sunt previzibil imperturbabile.

Le Renovateur continua sa fie aceeasi foaie de varza saptamanala, cu aceleasi cuvinte incrucisate induiosatoare ale ultimei pagini. Saptamana asta, si ranjind: employe du harem, en sept lettres. La Le Provencal, puii de balta au gabarit amazonian; iar platoul e - cred - cu mare usurinta pentru doi oameni, ca mai toata haleala locala.

Ce-i de facut, asadar? Foarte tentata sa raspund pur si simplu nimic, in cheie de far niente. Dar cum asta n-a fost niciodata o posibilitate, atunci cand stii perfect ca fericirea primordiala a fiecarei zile e biletul pe masura celor de departe, sa i se recunoasca anume Orasului de Santal nemernica si irezistibila dimensiune intravenoasa.

In alte cuvinte, aporie dinamica: s'y laisser faire, mais non pas se laisser aller.

Nu e deloc asa simplu pe cat pare; insa tensiunea perfecta dintre cele doua fete ale ispitei e poate una din cele mai mari taine - si victorii, cui se descurca sa ridice manusa onorabil - ale Indochinelor dintotdeauna.

Dar poate -sigur, heh - a venit vremea sa povestesc naibii cumsecade - temeinic, ceruse Dihania - despre ce fel de oras vorbim. Reviu cu un bilet, un pic mai tarziu in seara asta.

29 august 2010

Orasul de santal, 2: Le tour du proprietaire

Drum de fier nocturn; ca de obicei, clasa a doua si - din nefericire, de data asta - in varianta frigorifica a aerului conditionat care, ca peste tot in Indochina, reclama pi*dover si sosete. De rusine, si da: in halul ala e.

Dar zau ca nu mai conteaza nimic din toate astea, de vreme ce, pour une fois, trenul nu intarzie la Nong Khai decat vreo douazeci de minute. Cu siguranta experientei, se fluiera un samlorgiu din gara: as fi facut cu draga inima pe jos drumul pana la Pod, dar ploua. Marunt si tomnatic - efectul imediat, deloc dezagreabil, e al dusului tiede, suficient de bine temperat ca sa nu descumpaneasca, fie si fara umbrela.

Ca umbrelele au ramas la Bangkok, de aia.

La granita, formalitatile sunt rapide: venez nombreux, cum ar veni. Taxiul - cinci dolari, pana oriunde in centru - te lasa la Nam Phou, unde zapacitele de la White Lotus - nimeni nu e botos, in Laos - s-au trezit devreme; tot plutonul sade insirat la datorie, in fata vitrinei. Dar, tot pentru ca suntem in Laos, nimeni nu rage induiosatorul slagar comercial - hellooo...massaaage? ...Thai massaaage?...fooot massaaage? ...goood massaaage? - atat de bine cunoscut oricarui pieton din Krung Thep - cum adica, unde? Pft, nu ma urmariti deloc, pare-se.

Electrocardiogramele nu au niciodata nevoie de harta, asa ca drumul se insira alene si cu voluptate vinovat asumata, pe Settathirat, pana fix unde stii ca trebuie sa faci neaparat dreapta. Chiar inainte de poarta, nu-ti mai pasa de nimic altceva: genunchii se taie de la sine - saruta pamantul acesta, da. Absolument: habar nu ai dumneata de cand tineam sa fac tampenia asta lirica.

Din fericire, fara martori: baiatul de jurna doarme tun, cu capul pe tejghea.


***

De data asta se sta in casele din fata, la numarul trei. Odaie imensa, cu dus adevarat si fierbinte. Sub care zaci, in nestire fericita - I am cheap, I know - dumnezeu mai stie cata vreme.

Insa timp de pierdut nu e - e un fel de a spune, la Vientiane - pentru ca trebuie facut neaparat turul proprietarului, macar pana la That Dam si inapoi. Iar cine se mira, cu degetul pe harta, de distantele scurte, pesemne nu stie deloc orasul: densitatea lui temporala are sa ramaie, cred, pana la Venirea a Doua, perfect intacta.

Sper din tot sufletul sa nu te scarbeasca unele mizerii, cazuse verdictul beizadelei. Ca sa te linistesc, beizadea Pantazi, afla anume ca n-am de gand sa le vad, desi probabil ca al doilea gest al efractiei o sa fie cumparatul lui Le Renovateur, de la colt. Maine dimineata, la prima ora.

Data trecuta, scrisesem apasat si retoric: reste comme tu es, stiind perfect ca elanul era perfect gratuit si, mai rau de-atat, de neiertata iluzie. Deja pe Settathirat, primele schimbari par aproape imperceptibile cui nu se pricepe nici cat deloc ma pricep eu la amanunte asiatice. La scara circumstantelor lao sunt probabil echivalente unei revolutii, linistite si industrioase.

Primul amanunt care sare in ochi e furia calma a comertului cu amanuntul. Un soi de febra pare sa scuture strazile odinioara imperturbabile dinspre chei. Pana si la White Lotus se ghicesc - am sa verific imediat ce ispravesc biletul asta - primele semne de polivalenta: masaj; dar si shakeuri, haleala sanatoasa si - heh, piei ispita! - antichitati. Sau, mult mai probabil, artizanat cu elan.

Curand, renunti sa mai numeri fatadele noi - rue Pangkham pare mai ferita, oarecum. Doar pe trotuarul dintre Nam Phou si Lani, patru carciumi nou sau cu totul renovate. Les dix delices promite si chevre chaud - ceea ce nu e nimic extraordinar, soit; va trebui incercat, deocamdata prioritare sunt La Cave des Chateaux si Le Provencal, se stie. In alte cuvinte, usoara - dar sensibila, in rastimpul scurt si simbolic al anului de zile - imburghezire deschide posibilitati noi, sau poate doar imperceptibile inainte: pe Samsenthai, constat necajita ca nu mai stiu unde e coaforul buclucas care ascunde altceva si mai grozav decat waxing galore. In schimb, aflu galantarul unui bijutier de lux, si o placuta - din nou, in biletul de azi - induiosatoare: 1er Arrondissement, Place Vendome. Doua tarabe de bric-a-brac imi fac feroce cu ochiul; de data asta o sa fie foarte greu, daca nu imposibil, sa ma abtin.

La That Dam, prima surpriza de-adevaratele: casa cu obloane verzii e neatinsa. Rufele lasate la uscat - intre timp, s-a facut vreme frumoasa - sunt probabil aceleasi de acum un an. Dar ochiul inregistreaza mirat diferenta de nuanta a lemnariei. Ceea ce mintea retinuse verde, e de fapt un albastru deschis si atat cat trebuie de stins.

De trei ori mai bine, fireste.


***

Si pentru ca nu stiu exact cum are sa fie vremea main, hotarasc imediat un drum pana la Sala Sunset Khounta. Cu inima usor stransa: daca nu mai e acolo?

Ba mai e, heh. Si uaf, si ce fericire majora. Trebuie doar tinut drumul drept pe langa malul azi mutilat al Mekongului, in capatul cheiului Fa Ngoum. Fara sa te lasi cumva ispitit de celelalte trei sau patru stabilimente similare. Du reste, cheiul e cu totul pustiit de birturile eftine care in Indochina se numesc - nu fara humor - beer garden. Iar in dupa amiaza asta, urmele adanci de bulldozer in pamantul nisipos si moale anunta ceva nou.

Dupa cum se arata, probabil o recucerire viet: investitiile par numeroase - infrastructuri, etc - si substantiale. O miscare inteligenta de la Pekin, o indirecta sinica - as pune oricand prinsoare.

La capatul cheiului Fa Ngoum, insa, nu s-a schimbat chiar nimic.


***

Ca de obicei, malul siamez pare atat de aproape, incat muzica teraselor fluviale din Nong Khai se aude foarte distinct pana aici - intotdeauna m-am intrebat ce boxe au oamenii aia, heh.

Si ca de obicei, mintea se va grabi sa faca total abstractie de circumstanta asta, pana la stergerea ei totala de pe cortex: de la origini si pana in prezent, malul lao al Mekongului nu are vizavi si nici contrapondere, pentru Naroada.

Ca de obicei, soarele coboara alene peste oglinda lucitoare in fabuloase, indescriptibile intarsii de argint. Ca de obicei, pescarii isi ridica minciogul de dupa amiaza, intr-o lumina de sidef ireal, care stii ca nu va dura mai mult de cateva zeci de secunde.

Si terasa din scanduri negeluite se umple de conversatii, tocate marunt si englezeste. Iti spui ca e un scandal, in cheie definitiva - pentru ca esti revoltator de fericit. Fara sa iti explici de unde anume, ca si cum asa ceva ar fi cu putinta.

PS: Cea mai buna legatura de fire e langa birtul nou Patuxay 2. In ciuda aparentelor, aproape usa in usa cu smecherii de la Apollo - posibil sa fi pierdut niste mesaje, dar poate sunt eu paranoica, heh. Dar cu server thai, de unde si diferenta drastica de randament.

28 august 2010

Orasul de santal, 1: Scattered Thunderstorms



Scattered thunderstorms, scrie in buletinul meteo; heh, ce-o mai fi si aia?

Pesemne pusee de rasteli tropicale. Perfect - la Vientiane toate sunt asa. Altfel nu se poate, altfel nu primim.

Adineauri, intors en coup de vent de la Author's Lounge, sa-mi strang ultimele catrafuse si sa fluier o birja inspre gara, jubilatoriu. Cu sunetele astea in cap - ca intotdeauna - sunt poate previzibile, dar absolut oneste. In alta ordine de idei, as fi putut sa tiu drum intins pana la Vientiane, dar - din motivul extrem de personal al buclei de circulatie de pe podul Mitthapap - am sa ma opresc la Nong Khai si am sa trec granita cu autobuzul.

Cat despre primul gest din curtea cu pamant rosietic de la Lani, o sa aflati maine. Deocamdata, revoltatoarea fericire a ceaiului traditional - nu am luat cafea, e ziua de prohibitie numarul doi la rand! - de la Mandarin Oriental.

Doua ore de rasfat zambitor, pe fotolii din rachita alba, langa Reading Room. Singura aproximatie culturala - insa si ea induiosatoare: pianistul strecoara, intre Night and Day si alte Skylark jazzy un Ave Maria. E risque, dar stiu ca nu Se supara, heh: apres tout, Bangkok aussi est une cite des anges.

In ceea ce priveste ceaiul, alegerea era clara. Anume mitologicul, extraordinarul Silver Needles, cules doar doua zile pe an - spun unele legende sarcastice - de maimute special antrenate pentru asa ceva.

Se mai spune si ca Mandarin Oriental e cel mai bun hotel din lume. Probabil ca e adevarat - din motive perfect subiective, cel mai bun hotel din lume pentru mine ramane The Strand, dar aici fictiunea e foarte importanta. In orice caz, m-am nenorocit: pe 11 va trebui sa incerc si versantul englezesc al povestii, asa sa stii.

PS: Daca tot nu - mai - citesc in fiecare zi Le Monde - haidem, stiu ca ranjesti - poftim o poveste de sambata din Bangkok Post.

Thai For Beginners, 10: Ceva de scris

Mai frumos decat am mazgalit eu, asta se scrie cursiv si mecanic asa:

กินมัน ติดเหงือก กินเผือกติดฟัน กินทั้งมันกินทั้งเผือก ติดทั้งเหงือกติดทั้งฟัน.

Moment in care - heh - imi dau seama ca am mancat niste litere, chiar din primul cuvant. Tant pis si la naiba ghem, e clar ca sensul se schimba drastic. Oh well, am sa scriu din nou la Vientiane.

Oricum ar fi, in fraza pe care beizadea Pantazi o scrisese pe masura transpiratiei scontate la mazgaleala e vorba - cred, sper - despre halit yam si taro, plus efecte secundare lipicioase si nevinovate.

Heh, hum.

In cateva minute, spre Author's Lounge si ceaiul de dupa-amiaza, dupa o sesiune monumentala de adunat bagajele atomice de prin diverse - sistematizare rationala, cum ar veni.

Sper sa am vreme sa revin pana plec. Daca nu, la ordinea zilei e Ramayana, speranta ca nu mai ploua in halul in care a plouat acum trei zile si heh, un sinh cu totul si cu totul negru - sunt cele mai splendid elegante fuste locale. Si foarte greu de gasit, se pare.

27 august 2010

Thai For Beginners, 9: Bangkok. La possibilite d'une langue

Dimineata usor mahmura, dar activa. Reusit trezire - amerizare ar suna mai potrivit: mhaaa...heh - pe la vreo sapte. Prea tarziu pe gustul local, dar cel mai bun timing de pana acum.

Ultima ora si jumatate de curs cu Prae, fiinta extrem de sensibila si - surprinzator pe naiba ghem, laissons tomber les cliches, je vous prie - de traditionalista. Desi are doar douazecisiopt de ani, creste singura doi copii, dupa un divort urat despre care ridica delicat din umeri si e sistematic chinuita de telefoanele nocturne - dar asta nu am avut curajul sa ii spun - ale unei secaturi din Berna care ii reproseaza dubla obligatie materna. O fata frumoasa si speriata, Prae; si un suflet bun.

Intrebare foarte feminina, foarte orientala, care schimba subiectul fara niciun avertisment: it's Friday, do you think I should be happy or unhappy?

Come on, Prae. Come on, girl. Happy, of course.

Say it in Thai?

Euh... ehrm...I don't know how to say happy in Thai, Prae-ka. But chai -ka, I really hope you'll have a wonderful week-end.

Chai?

Chai, chai-ka.

Ganditoare, nu-mi raspunde. In consecinta, habar nu am cum se spun fericirile in Siam.


***

Ca sa indulcesc pilula despartirii - ciudat lucru, forma asta naiva de afect imediat si discret - reviu pas-pas cu un tort imens de la brutaria de fite din colt, care amuza grozav pe toata lumea. Nu se asteptau? Pai cu atat mai bine: poate amanuntul cel mai important al experientelor mele indochineze e intalnirea exploziva, de perfecta chimie, intre doua timiditati.

La schimbul timiditatii mele non-aparente, dar profunde si deseori paralizante pana la contrasens, Indochina imi da uneori si complet pe neasteptate timiditati ale zambetului, fara niciun calcul si fara nicio ambiguitate. As putea chiar sa le numar...Battambang, Angkor, locul fara nume pe harta, Sukhumvit 43, Moulmein ... daca gestul nu ar fi aproape un sacrilegiu stupid.

Una peste alta, ne despartim prieteni. Pana la intoarcere, batem in cuie antrenamentul necesar: doua ore pe saptamana de conversatie, hop-sa.


***

O limba straina noua presupune sa reinveti sa respiri, cu totul. Nu e nicio metafora in chestia asta: iti aduci aminte, de pilda, rapid si cu destula induiosare primele lectii de engleza. Cu domnul Dascalescu - ah, stii dumneata cum sunt diminetile la Singapore?

Heh. E mult de-atunci, insa silueta longilina infasurata in palton de tweed la doua randuri si purtand invariabil fular ecosez, galosi si beret basque: apare intotdeauna in situatii din astea academice: a bald clubman, lost in Amzei.

Domnului Dascalescu ii placeau vasele de portelan Ming, cainii de vanatoare si romanele explicabil de tepene ale lui Somerset Maugham. Agatat de Mandra la o coada macelareasca in cartier - se uita la picioarele mele, nemernicul... ei, poftim! - se invoise imediat sa predea engleza acasa, de trei ori pe saptamana: dar sa stiti ca accept doar din plictiseala, doamna draga.

Mandra ranjise. Curand, paltonul de tweed se instalase comod in spatele biroului masiv care acum e in casele din spate - now this is a nice writing-desk! - si desfacuse calm ferfenita soioasa a metodei Eckersley: alright...so... a girl, then... nu draga, nu gal...gaaal...gaaal...paaar...maaar...Pfui - domnul Dascalescu isi sufla nasul acvilin intr-o batista cu patratele mari - ...ehrm, I beg your pardon... asaaa... gaaal.... nu, nu, ce? faci gargara, ca in Oklahoma? Gaaal....gaaal...curat, usor, englezeste... haide...asta e! brava! You got it!

Totusi, accentul de Oklahoma washerwoman e intotdeauna mai lesne, heh.


***

Inutil de ramas insa in cleiul asta comod si nostalgic. Trebuie ajuns neaparat la On Nut, unde mergem sa vedem niste preturi bazice. Si sa cumparam un pix decent cu tus: peste cateva ceasuri o sa am mare nevoie de el, pentru un hatar...euh...caligrafic.

Vineri la pranz, magazinul de la On Nut e aproape gol, spre deosebire de dependintele sale - inghetata de la Swensen's, aperitivele de la Black Canyon Cafe, vanzatoarele de nimicuri muieresti - foarte agitate: talaz comercial.

Pentru ca ai intrebat, i pak sa stii ca selectia de branzeturi pare cam slaba: cheddar australian, un Brie oarecare - 150 felia - si deloc Roquefort: sa fie oare ca Durio kutejensis, interdit de sejour? ar fi un scandal! Jambon de Bayonne, 185 suta de grame; ceea ce nu pare exagerat de extraterestru, daca ne gandim ca 100 de grame de sare Guerande - nu Guermantes, heh - costa fix jumatate: un moft.

Vizavi, piata de pranz locala se insira pe trotuar, cu fructe de doua ori mai mari si de doua ori mai eftine. Belsug expansiv, mirosuri innebunitoare de prajeala, alune gramezi, ierburi misterioase strivite proaspat sub mojarul din piatra. Si tocmeli aproape inaudibile.

Vanzatorii nu-si lauda marfa: ispitesc leganat.


***

Dar ca sa ajungi la On Nut, trebuie sa iei din nou birja. Un noroc: birjarul nu vorbeste boaba de engleza, iar eu trebuie sa ajung pe soiul 77. Heh: puteam sa spun On Nut si gata. Dar un rest de orgoliu afectuos vantura rapid amintiri de proaspata confuzie.

Si ma trezesc insirand, curios lucru, fara nicio ezitare:

Soi jet-sip-jet, ka. Khop khun ka.

Soferul e stupefiat: pu-ut prasat thai krap?

Si mai stupefiata, inteleg intrebarea din prima: niit-noi, ka.

Anume, romaneste: pe soiul 77, va rog. Multumesc.

Dumneata vorbesti thai?

Putin - va rog; in fine, e mai complicat: ka e o particula de politete, indispensabila pentru ca muierea locutoare sa fie respectata, la randul ei. Beizadea Pantazi saluta cu -krap; e normal, pentru cineva care poarta barba.

Circumstanta nu e mare branza, stiu. Dar tinand cont de timiditatea mea afurisita - cf. supra, heh - si de faptul ca sunt primele lucruri articulate in plus fata de politeturile pentru botoasele de la receptie, putem sa scriem si asa:

Pentru Naroada, limba thai incepe intr-o birja, cum altfel?

En fait d'ecrire: ia sa vedem cum ne descurcam si cu asta. Reviu, da. Si ca sa raspund la bombaneala: de la Pra Athit veneam, beizadea. Si da, sunt curioasa de o sugestie de piata locala - toujours preneuse, et vous le savez.

Later edit: Copiat cu sarg - si transpiratie - dar pentru ca astazi e prima zi fara cafea - total, absolut abstinent - din ultimii cinspe ani, cred, e probabil normal sa fiu tandari, scandalos de devreme.

26 august 2010

Thai For Beginners, 8: Bangkok. Khao San Palace

Motto:

"In a few more months, the middle-class travel revolution will end as all middle-class movements do: with assimilation. Once "The Beach" hits the theaters, the notion of independent world travel will be officially mainstreamed into the Western psyche -- and the world as we know it will be conquered for the umpteenth time."

(Rolf Potts, Goodbye, Khao San Road)


Recitit cu atentie in seara asta articolul - foarte reusit, intr-adevar - al lui Rolf Potts despre Khao San Road, viata si opera. Refacut o plimbare pe indelete, de vreme ce beizadeaua bombanise - pe buna dreptate - ca descrierile mele sunt eliptice si egoiste. Si pentru ca astazi tot am invatat, se pare, cum se spune cat e ceasul in thai, se cerea exercitiul simplu al uitatului pe strada, la lumea care vine si se duce: ritmuri necesare.

Descrierea lui Potts de acum cativa ani buni e valabila si astazi, inca august din anul 2553 al erei lui Gautama. Nimic nu s-a schimbat in mod esential: nici cretinii care isi masoara cu aer pueril si etilic sirenele sau hieroglifele de pe triceps, nici tarabele cu diverse maruntisuri de care nu ai absolut deloc nevoie. Dar pe care le cumperi, uneori, sub imperiul moleselii, plictisului si ciudatului instinct de posesie care apare in situatia de tranzit: nu prea stii ce sa faci, de pilda, cu - sa zicem - masca de drac javanez. Nu ai fost in Java, impostura e ridicola si lipsita de farmec. Fundamental sinalagmatica, tranzactia comerciala te face, poate sa speri ca ai semnat un inceput de pact cu locul in care te afli: lasi o urma, accepti targul. Si poate, cine stie, esti acceptat la randul tau.

Urmand tipicul ceasornicelor siameze - despre asta Potts nu sufla o vorba, ma intreb de ce - Khao San si imprejurimile de bunavoie, molipsite de ceea ce se poate numi sindromul ospitalitatii decomplexate, nu trebuie mai mult de doua zile la rand de ars gazul cu elan ca sa constati ca pana si locul asta aparent de sterila bunavointa are ritmurile si chiar protocoalele sale subtile.

In alte cuvinte: impresia initiala, in tusa pastei groase si culorilor violente ale straielor de sport, se decanteaza de la sine, in secvente usor mai rigide decat ar parea. Viermuiala, fie - dar viermuiala cu sistem, in care nimic nu e lasat la intamplare.


***

Diminetile de pe Khao San sunt mahmure. Nu se stie cum, cineva a maturat sarguincios cioburile, resturile de frigarui si mucurile de tigare - aici nu iei amenda niciodata, nici daca fumezi in fata comisariatului din colt. Asezati relativ cuminte la mesele schioape de pe caldaramul birtului Popiang, primii musterii asteapta sa se dreaga cu un piramidon de la Boot's sau cu o cinzeaca de portocale proaspat stoarse. Usor mai obraznice decat de obicei, taxiurile n-au inceput inca sa-si piste mieros clientii, in speranta tocmelii cu ziua. Libraria de mana a doua e inchisa, camatarii care cumpara orice inca dorm.

Linistea nu tine. Pe la vreo zece, primele hoarde incep sa treiere pe strazile inguste. Cursele de dimineata varsa dinspre aeroport noii veniti: ii recunosti dupa lipsa bronzului, hainele suspect de curate si privirea usor visatoare a decalajului orar. Soferul are sa uite uneori sa le deie restul, ei au sa injure printre dinti - ce dracului mai conteaza, douazeci de bahti, da-i in spirt, camera sa gasim. Dusurile unde sunt? Pe palier? Ce spune, ce spune... e curat? Ei haide, ca stam doar doua nopti.

Rapid, apar si familistii - ele cu priviri tinta spre caruciorul din care se bazaie tragic- cineva a indraznit sa rastoarne cutia cu fulgi de porumb, fichtre Dieu. Iara dansii, de prea multe ori, cu mintile sub fusta dezinvolta a chelneritei de ocazie, care nu se mira ca domnul vrea bere la noua si un sfert.

El bea bere. Cu un gest scurt si exersat, vertebrele ei cervicale scaneaza pe indelete vitrina croitorului pe masura: si dupa ce-ti faci damblaua, sa intram aici, draga. O rochie, ceva? Cica e gata in douaspe ceasuri, mama ei de maimuta indigena, crezi ca nu te-am vazut, eh?


***

Pranzul pare ca nu exista. Sau dimpotriva, ca dureaza toata ziua, intr-atat gustul Siamului pentru rontaiala rutiera se potriveste manusa cu reflexul de ars gazul al drumetului: pana plecam in Laos, ca tot ne-am intors din Birmania, stai draga, unde te grabesti asa, dau turcii?

Spre orele trei si ceva, animatie brusca si inceputul de foiala strasnica al dupa amiezii. Unii au ispravit ziua de tropaiala intensiva, altii de-abia isi vin in fire. Apar si primele atipeli, cu capul direct pe harta orasului intinsa pe tablia din plastic a mesei pliante: cald, domnule, foarte cald. Ia sa mai bem o bere, poate ne trece. La Seven Eleven, magazinul compact cu de de toate, coada la tigari - normal, am dat la prea multa lume pe drum...birjarul, trei hipioate din Oklahoma, fugite cu circul, dumnezeu sa-i mai numere, pe caldura asta. Sezlongurile saloanelor de masaj lipsit de imaginatie se umplu - dor picioarele, clar. Si se face sase.

De la sapte seara inspre miezul noptii, Siamul reincepe sa isi numere ceasurile ce au mai ramas din conventia diurna, cu aerul ca se cauta de maruntis. La sase si jumatate fix, ca la un semn, incep sa zornaie pe strada tichiile medievale ale muierilor Akha, venite zilnic sa vanda bratari impletite de mana si oh - pe cuvant, zau! - statuete din lemn moale si zornaitor. Broaste, anume - un betigas tinut in gura, pe vreme de pace, zornaie stins. Primele cinci par simpatice. A o suta cincizecisipatra, sub nasul tau - vroum, vroum, vroum, heh, you not buy, sa-baai-dii mai - iti da chef de suicid. Intorci capul, pleaca. O iluzie: dupa cincizeci de secunde, apare alta, ce credeam?

De la opt si ceva, e randul asociatiei de hipoacuzici, care se pare ca a matrasit cu succes cersetorimea juvenila de care pomenea Potts. Se furiseaza tiptil pana la masa si va trebui - da, va trebui, altfel te simti ca un criminal - sa le cumperi macar o singura agatatoare de telefon mobil cu Moomin. Hop-sa, pietonul in slapi interactioneaza cultural, amin.

Pe la vreo noua seara, apar galetile cu whiskey local, multa gheata si multe paie. Asta are aerul ca bucura grozav neo-zeelandezele usor caloase care tocmai s-au intors de la un full moon party, pe Koh Samui. La cafenele, lumea citeste ziarele de acasa - mare greseala, a nu se face niciodata.

Zece jumatate. Ultimii la numaratoare, vanzatorii de brichete cu beculete. Cu ei se ispraveste procesiunea de seara: primele curse nocturne spre Europa imping noi siruri de geamantane pe trotuar - repede, naveta!


***

Potts are dreptate. Decorul e stabil, cu exceptia unor detalii subtile care imburghezesc imediat: poze ingrijite vantura meritele camerelor mai mari, de pret rezonabil dar foarte departe de frugalitatea primilor ani.

Cu toate astea, exista o singura greseala in biletul lui. Poporul in slapi nu a facut nicio revolutie, pentru ca e probabil contestabil ca lucrurile care se intampla pe Khao San sa fie judecate altfel decat in cheia exceptiei.

Ci doar o simpla miscare de rotatie - bigger, better, faster, more? - in jurul propriei axe.

Later edit: i pak sa stii ca aseara am impresia ca taclaua s-a intrerupt fara voie. Suna un pic aiurea sa scriu asta la tejghea, dar suflu si in iaurt, zise ea zambind larg. Pe diseara.

Even later: facut rezervare maine la patru dupa amiaza la Author's Lounge, loco - aveau o petrecere privata cand am ajuns eu si inchisesera mai devreme - si pe zece la sapte si jumatate seara la Sala Naam Rim, asta ca sa fie aproape toate restantele la zi. Despre restul, povestesc ceva mai incolo - am ce, nicio grija. Deocamdata, o parere de foame, sa vedem ce gasesc interesant - si non backpacker- in jur, heh.

Maine, tren. Si Nong Khai. De-abia astept.

25 august 2010

Entracte diplo

Ei bine, heh. In timp ce povesteam cu un soi de ciudata pofta chestia cu militianul, tejgheaua de fata a primit o nota de protest - oriflammes y compris - de la o substantiala diferenta de fus orar.

Pe scurt, intrigat de povestea cu Mendes Minto, beizadea Pantazi restabileste adevarul istoric, scapat din varful claviaturii de mana prea lesne la concluzii.

Si bombane, cum nu multa lume poate.

Motv proprio, asta seamana cu asa ceva - nu am indraznit sa reformulez, heh.

Nici nu as putea:

"Habar n-am de unde ai scos teoria ca eu nu-l cred (defel) pe Mendes Pinto. Am fost mereu de parerea ca principalele lui minciuni sunt cele prin care inventeaza personaje carora sa le poata atribui anumite atrocitati de care numai el este responsabil, prea grozave insa sa nu fie povestite. Aparentele exagerari geografice, istorice, personale, au inceput sa se confirme drept adevaruri de-a lungul anilor, datorita mai multor descoperiri paralele, spre uimirea rusinata a celor care l-au persiflat pe Mendes Pinto... Aceiasi care l-au botezat -nu eu- "Fernão, Mentes? Minto!", nu doar "Mendes Minto", care are mai degraba rezonante de nume de rege got, Mendesminto."

Si are dreptate. Poftim una: cine, dar cine altcineva i-o fi invatat pe locuitorii placidei insule Tanegashima cu archebuza?

Dar fireste, heh. Gata, am sters-o la somn. Maine, cred ca invat sa cumpar si un bilet de autobuz, daca sunt disteapta. Nu se stie niciodata, daca mai fumez mult pe unde nu trebuie...

Thai For Beginners, 7: Bangkok. Infractiuni pedestre si doua sute de capete de vite

Trezit din somn cu fata la cearsaf - enorm faux-pas, in Siamul care zambeste fara oprire. Si cu ingrijorarea stenahoriei care nu se dadea dusa sub nicio forma. Lucru mai degraba de mirare prosteasca, daca ne gandim ca vaitatul nu mi-a placut niciodata. Are resort si partituri extrem limitate; si, evident, e mult prea simplu. Stupid de simplu, heh.

Spre Sukhumvit, cu birja deci. Cartier care seamana foarte suspect cu una din primele mele efractii onirice despre Bangkok, pe vremea primelor piscaturi care - e cazul sa recunosc, cu istorica induiosare - intrau pe o ureche si ieseau pe cealalta, beizadea Pantazi. Incleiat in locuri comune, Siamul nu starnea nimic spontan: vorbim, sper ca stii acum, de o mare dragoste tardiva, perfect si premeditat indusa. A la votre, domnule ce te stii.

Amanuntul visului cu multe bretele de autostrada suprapuse fantasmagoric ramane insa chezas vremii in care nici macar nu ma uitasem la vreo poza, spunandu-mi insipid si cuminte ca Asia nu e croita defel pe masura. In mirarea, niciodata marturisita atunci, de a nu putea pricepe cum de o minte atat de splendid subtila ca a domniei tale se putuse - credea Naroada ferm, pe atunci - insela cu atata elan.

Dar ca sa nu mai pierdem vremea cu digresiuni, scenariul zilnic al busoanelor de la Ploenchit se repeta.

Cu amendamentul ca inca nu devenisem infractoare, la noua si douazeci a.m.


***

Prae. Numerale. Verbe apucatoare, verbe care respira; a fi, a avea. Nu ma intreba acum, inca trebuie sa se aseze.

Rag cu elan accente tonice - chai, chai - si inca nu insir carlige; am convenit ca am sa incep singura si ispravesc la anul povestea cu alfabetul.

Distinctia dintre masculin si feminin e extrem de precara in thai si, pentru moment cel putin, toate verbele par scrise infinitiv. Intrebat ceva, ar trebui sa insiri afirmativ intreg sirul de vorbe de dinainte. Sau sa tai scurt, niciodata fara politete insa. Chai, chai - inseamna da, da - zambeste Prae. Toate trei sunt foarte pricepute, dar ea are ceva special, de atentie subtila si devotament increzator in fantasma ta didactica. Si asta induioseaza, da.

Pauza, un ceas. Unde sa se duca, unde sa seduca? Cafeneaua din colt imi face cu ochiul - se cere o cafea, da - ceea ce este in fond o greseala, ca orice adevar de import. Difuzoarele rag regurgitarile de Trenet ale lui Pink Martini. Il pannino pare ingenuu si infect, dupa o luna de diverse exotisme de farfurie - cu masura inegala, nu din vina mea - iar birtul e gol. De mare tristete, oarecum apasatoare. Nu ispravesc cafeaua - nu merita, e un Pischwasser nedemn si involuntar -, deja cu mintea la vitrina anticarului chinez de vizavi.

Se egzista acolo un scrin stacojiu, care....


***

Se egzista acolo un scrin stacojiu in luciul stins al caruia se pravaleste reflex mucul ticalos de Marlboro Black Menthol.

Caldaram, Sukhumvit. Exhibit one.

Subiectul infractor habar nu are. Merge mai departe, cu mainile in buzunare, fericit ca inca nu ploua.

Dar motoreta vegheaza, proptita undeva in hatisul de beton dimprejur.

Jumatate de minut mai tarziu, esti poftit mieros sa o urmezi. Te uiti pierit dimprejur - c'est a moi que vous....heh? - si nu. Nu iti aduci aminte sa te fi despuiat, fumat opiu, omorat pe cineva, recent. Dar in situatii din astea e bine sa fii cuminte si sa nu scoti mai multe vorbe decat e nevoie.

Manusa din piele aduna mucul, langa care cineva tocmai a scuipat, cu sete. Zece mii amenda, cucoana.

Pe dumnealui....nu? Si arat flegmosul, fara rusine: adrenalina, sa ne iertati.

Nu. Zece mii. Sau mergem la sectie.

Perfect, desigur - am facut in pantaloni, e clar - aaa....legitimatia dumitale?

Nu intelege. Nu intelege pe dracu ghem. Nu are, aia e. Dar pretul scade brusc: cinci mii.

Cinci sau zece?

Apare si o fotocopie pe care scrie ceva cu garbage si litter. Foarte util, daca ma intrebati pe mine.


***

Sir... Sir...come on... garbage is not litter.

Huh?

Litter - sunt olandeza, azi; dau din maini mai rau decat de obicei - is small garbage - non, mais: tu t'entends parler? Small garbage, small fine. See? Written here - nu scrie nicaieri asa ceva, dar ce mai conteaza, la asa o dragoste mare, nu? And huh...uaaa... hmph... - futu-i de militian nemernic - ehrm...your ID? Please?

Un permis laminat. Poate sa fie si de la bowling, pe bune.

Dar plusez: No, Sir. This is not your police ID. This is baan card - buletinul, sarumana Prae. I need police ID before I pay.

OK, Ok, four thousand.

Receipt.

Police Station, now.

Receipt. Now. Tehnica de destabilizare: simetria frazei sau cum sa faci din rahat bici. Si sa si pocneasca, heh.

Calculez rapid: what are the odds? O incurcatura urata - din ce in ce mai urata, anume - in vreun fund de soi. Sau un circ preprogramat, la sectie.

Same-same, daca ma intrebati pe mine. Da-i bani, Moga. Vrea spaga, clar: vezi cum nu-ti cere actele?

Fericire? Coruptie, stimati ascultatori. Dar ceea ce controlez pe Aviatorilor - ma rog, cat de cat - nu e deloc la indemana pe Sukhumvit.

Allez, inca una. De incercare:

I don't think you are real, Sir.

Three thousand baht.

Actually, it's two thousand, for smoking.

Three thousand.

In jur, liniste. Si-a ales un loc ferit nenorocitul, evident.

Cu mana ferma, scriu la misto pe formularul la fel de la misto: Eulampia Doubtfire, Minas Gerais.

Et que ca vous soit de bien, crapouille!

Da-i in pizda ma-sii de bani. Surtout, faire face.

Sau, cum ar spune Titirca: pune-i in buzunar si zi ca te-ai dus la Iunion, sa vezi dulapul.

Dihanie fericita, beizadea Pantazi nu fumeaza. Iar eu desfid pe oricine sa fi reactionat altfel, in asa o situatie: adrenalina, vaporii feminili, prostia. Si, nu in ultimul rand, beneficiul indoielii, absurd.

Oricum, de la triplu la simplu nu e chiar asa rau.


***

Cireasa de pe tort vine dupa amiaza. Cand gasesc intrebarea nevinovata a Fregatei: tu aveai habar ca ai doua sute de capete de vite la Asan Aga?

A inghetat Sena, gen.

Putin a lipsit, i pak sa stii, sa nu ma umfle un ras istoric.

Daca stau bine sa ma gandesc, e mai eftin decat o sedinta moarta de divan persian. Pentru ca odata cu asta, s-a dus pe pustii si starea lesioasa a ultimelor doua zile.

I am back. By Jove, it feels great.

Now, there. Where are my slippers?

24 august 2010

Thai For Beginners, 6 Pentru ca deoarece

Zi obositoare, nu atat de joviala pe cat ar fi vrut sa pareze naroada de fata, insa cu fericirea majora a patru ore de transpiratie productiva, la Thai Language Hut.

Foarte multa lume a crezut ca povestea asta cu stagiul intensiv de thai - care nu se poate scrie decat in licenta perfect vulgara thailandeza; suna pur si simplu fix ca pedichiurista, si nu e cazul, pentru un grai atat de elegant - e un moft de plictiseala sau dumnezeu mai stie ce altceva. Daca am hotarat cu atata usurinta sa iti fac hatarul, beizadea Pantazi, si sa renunt la planurile mele de calatorie, este pentru ca aveai dreptate: rasparul indochinez merita raspar plimbaret. In plus, impresia ca data trecuta nedreptatisem oarecum Siamul fata de, la intamplare, Cambodgia, cantarea a remuscare.

Unul din amanuntele deopotriva fermecatoare, stresante si umilitoare ale calatoriilor indepartate e bariera uneori de netrecut a comunicarii. Intr-un compartiment de tren persan intesat de muieri darnice si volubile te simti necopt - din nou, ai dreptate, iata anume - si stingher sa nu ai acces la poante si replici. Ofensa nu e niciodata prezenta, dar circumstanta agravanta a timiditatii prostului de nevoie - da, deseori.

Fumand cu fereala la ceasul namazului de seara in fata closetului unui canton de cale ferata din mijlocul desertului, mi-am jurat sa nu mai patesc asa rusine cate zile oi avea. Dont acte.

Si se cerea sa ma tin de vorba, acolo unde si trebuie.

I pak sa stii ca n-a fost asa simplu, dar cred ca am nimerit unde trebuie, dupa cum ai sa vezi imediat.


***

Hatarul era aparent banal: comunitatea de expatriati e atat de intinsa, la Bangkok, incat cursurile sau grupurile mai mult sau mai putin formale de conversatie sunt de gasit peste tot. Si in special in occidentalizatul cartier Sukhumvit, unde farangii isi au un fel de ghetou: apartamente, restaurante, librarii. Du Buenos Aires revu et corrige facon XXIe siecle, j'imagine - dar pesemne spun numai prostii, nestiutoare.

Mai mult de atat, povestea - moda? molima pragmatica? - functioneaza in ambele sensuri. La cate cursuri de thai sunt de gasit in oras, ai sa afli de trei ori mai multe de engleza: fibra chinezeasca, de mari ambitii. Multa lume incepe asa prima dimineata de dupa Khao San: dand ore, pur si simplu. Se cauta, nu de alta.

Constrangerile mele erau majore, insa. Lipsa timp, aparenta neseriozitate a impulsului de vacanta. Si nevoia ca stabilimentul sa asculte de vulgata amabila din manualul cucoanei Becker, ceea ce am constatat cu surprindere ca nu mai e cazul, in majoritatea dintre ele. Moda, se pare, e de partea orgoliului didactic: mai nou, toate sau aproape toate au sa iti dea de inteles ca numai si numai sapirografele lor proprii si personale te pot mantui. Si ca ai nevoie de cel putin trei luni de curs intensiv - absolut corect, dar imposibil pentru mine - ca sa poti balmaji ceva cat de cat articulat.


***

Sarguinta telefonica te tufleste imediat. Scolile mai mari fac nazuri: nu prea au profesori liberi pentru invatare intre patru ochi. E normal: orice post in vreo multinationala - sa presupunem - e insotit de conditia nivelului minim de conversatie. CQFD.

Dar imposibilul nu era o varianta viabila. Si uneori disperarea de cauza te scoate din impas - ultimii pe lista, cei de la Thai Language Hut au fix ce trebuie: ore flexibile si individuale.

Sukhumvit, soi 43, sub o bretea de autostrada si cam vizavi de mallul Emporium. O ulita linistita, o curte pardosita cu faianta si o primire extrem de entuziasta. Trei tanagrete nemaipomenit de politicoase si volubile, simpatice, naive si proaspete: sigur ca se poate, iar daca vrei - continuam pe Skype, saptamanal, ca sa nu pierzi ce ai invatat pana te intorci.

Incepi imediat, intr-una din salile mici, insa luminoase de la etaj. Tabla, creta, caiet - zambesc, normal, brusc in largul meu.

Pe un raft, la intrare, niste albume ale lui Herge, traduse. Les cigares du Pharaon, in capul teancului - clar am nimerit unde trebuie, da.

Salamalecuri, numerale, toate ca la carte si - surpriza! - cu bunavointa inflexibila. Impresia gramaticii elegante, fluide si functionale confirma o vaga intuitie, mai degraba... cum sa-i spunem... estetica, hum. Dificultati pe masura, atunci cand esti intrebat chestii aparent simple, fara nicio traducere sau proptea de lexic si inca eziti asupra ordinii cuvintelor in fraza: sintaxa thai pare extrem de stricta, desi initial crezi - esti lasat sa crezi - ca e simplu, mvai. Aiurea ghem - nu e, atunci cand incep intrebarile cu tii, heh.

Pretentiile mele nu sunt deocamdata decat foarte marunte. Cu toate ca spaima de accentul tonic e risipita relaxat - ei, lasa, se mai prinde lumea si din context, nu te da de ceasul mortii - imi propusesem intr-o prima instanta sa imi obisnuiesc macar urechea cu debitul de vorbire curenta. Si sa incep sa prind macar vag cate ceva din frazele de pe strada: cu cata fericire am inteles sau mai degraba dedus din omniprezentul a-rai - anume ce -, de pilda astazi, o intrebare de trei lei auzita de peste umar - ce vrei?

Dupa doua zile de insistente, am nevoie de trei minute ca sa bunghesc - cu cartea in fata, sa nu ne facem vreo iluzie- cum se spune 345.216: international mercantila, informatia se spune in thai ca un descantec ce-si tine respiratia, fara sa se grabeasca nicaieri. Dar zambetul lui Prae, care bate din palme de fiecare data si striga chai, chai, de parca am descoperit penicilina, n-are echivalent.

Mama lor de numerale, maine le halesc eu pe paine. Macar pana la o mie, da si fara fituica.

PS: Evident ca am ajuns prea tarziu la praznicul chinezesc. Dar am sa povestesc eu si asta, maine dimineata. Important e ca starea de greata a sfarsit prin a o lua la sanatoasa - altfel, ar fi fost pacat.

Later edit: Atat de istovita - cred ca furia, chiar si rece & perfect inutila, oboseste ingrozitor - ieri, ca scrisesem aiurea o droaie de chestii din bilet. Referinta belga ciumpavita s-a corectat de dimineata. Insa tot nu stiu ce trebuia sa schimb si unde, in ce se bombanise - daca cumva dumneata ai trimis ceva, nu am primit absolut nimic, din pacate - si cred ca rasnitele de la Wild Orchid sunt de vina.

In Chinatown am ajuns pe la sapte si ceva, cu toata harmalaia ispravita de pe la vreo cinci. Aversul e ca faci numai tampenii si ca esti in dispozitii destul de necajite - insultate de nimicul genealogic, mai degraba, si de episodul povestit pe care acum pare ca il incasez cu o virulenta care ma surprinde si pe mine - ca sa iti mai pese de chestia asta.

Reversul e cat de cat consolator, totusi. La Wat Mangkon Kamalawat, o liniste ireala si betigase de tamaie: o liniste de stampa, probabil. Nu stau - si sa ma ierti pentru asta, beizadea. Nu-mi arde - si maine e o zi.

Inapoi pe jos, cu nevoia de oboseala rapida a muschilor gambei, vedenia fara varsta a focurilor chinezesti de hartii si pomeni diverse, la tuci si in buza trotuarului. Momentul ramane, oarecum balsamic. Si aveam mare nevoie de el.

Thai For Beginners, 5: Lucruri serioase

Ieri, primul curs de thai: trei ceasuri delicioase, cu Prae - 1 m 50, une poigne de fer, intraitable sur les accents toniques. Ca de obicei, presupun, un ceas trecut in cinci minute cu maa, maa, maa, maa si maa - n-am diacritice, fir-ar soarta - care inseamna o mie de chestii diferite - cal, etc. - dupa cum iti tuna sa le pronunti.

Senzatie ca incepe sa imi pice fisa: poate cine stie, am sa am curajul sa salut cumsecade si siamez, bientot.

Cum am si vrut si cerut, mare bafta si orare stranse ca naiba: patru ore pe zi, cu o pauza de un ceas la pranz, pana joi inclusiv. De la 10 la 12 si de la - euh, scrisesem aiurea - 13 la 15, asta ca stie beizadeaua de orare. Si sa mai bombane, in regretul de a nu fi primit deloc ce scrisese; ar trebui sa stii ca hatarurile dumitale sunt lege si ma bucur ca l-am primit pe ala cu fantoma pofticioasa exact la vreme, de pilda.

Vineri seara, trec in Laos, apropo.

***

Explic imediat: pe 24 august, adica astazi, comunitatea chineza si chinezii in general, ce sa mai - zece la suta dintre thai - sarbatoresc ziua Sart Chin, adica festivalul Fantomei Flamande - n-am stiut daca e diacritica sau nu si am ranjit ca proasta, ha, cu gandul asimetric la Perez Reverte. Moment in care lumea arde bani de hartie in disperare si da de pomana haleala, ca sa nu-i calce urgia spiritelor buclucase: pret de o luna, calendarele tao si budist deschid portile iadului.

Curios lucru, vestea asta de care era cat pe ce sa nu am habar pica exact in ziua in care Fregata ma anunta laconic ca acum trei luni s-a prapadit si bunica-mea de pe partea lui taica-meu, bisnitareasa agresiva et j'en passe.

Mi-au trebuit treizeci de secunde ca sa-mi dau seama despre cine vorbeste, serios.

Evident, Gargola nu-mi spusese nimic: de ce ar fi facut-o?

La chose ne m'a fait ni chaud, ni froid. Am luat nota si i-am spus maica-mii ca am inchis subiectul. Insa am sa ard niste bani de hartie, diseara; n-as vrea ca spectrul ei masiv - da, ea astupase borcanul de muraturi cu epopeea lui Ghilgames, daca iti aduci aminte povestea - sa-mi rataceasca aparatul de fotografiat, au hasard.

Si cui se mira, sa nu se mai mire. Nu ne cunoastem, ea si cu mine. Ultima oara, vazuta - dupa fix 25 de ani - dintr-un curios elan de mila al Fregatei, inainte de prima mea plecare in Siam, anul trecut. Din Thenardiere nu mai ramasese nimic: un ghem de carne, pe un pat imputit de slobozeala bicisnica.

Am intrebat doar atat, eu care nu intreb niciodata nimic: de ce? Deja sastisita, dincolo de orice, a facut cu mana in gol si mi-a raspuns, nu fara tandara tiganeasca de care s-a facut intotdeauna vinovata: ce dracu vrei sa-ti spun acum?

Effectivement: ce dracului vroiam, zau?

Case closed.


***

Gata, am sters-o la ore. Partea cea mai amuzanta a experimentului sarguincios e una, hai sa-i spunem cameleonica: dintr-un respect aproape absurd pentru amanuntele academice, imi schimb zilnic tinuta de plaisance cu o pereche de pantaloni englezesti, camasa calcata proaspat si pantofi cu scart.

Poporul in slapi se uita la mine cu oarecare stupefactie. Iar eu ranjesc: un cap est passe, c'est sur et certain. Cu plecaciune, beizadea si i pak reviu cu amanunte.

Later edit: Dupa o ploaie cu spume de dupa amiaza, niste probe la croitor si alte amanunte cat de cat reparatorii - e o veste ticaloasa, dar deloc simpla; deocamdata imi spun ca nu s-a intamplat nimic, dar greata si furia nu le doresc nimanui - fug in Chinatown. Ipacul mai intarzie un pic, insa motivat, asa sa stii. Verificat janela, acuma merge.

23 august 2010

The Tenth Commandment



Cu asta se citeste teaserul numarul patru al Tribulatiei. Nimic altceva si nimeni altcineva, la clavir.

Daca as fi in Cometei, as fi incarcat ceva mai elegant, fara groaznica fereastra de la turtututu jukebox.

Lotofaga? Lotofaga?

Je pousse en tierce, la naiba ghem.

Later edit: Ispravit acum un minut de citit reportajul lui Potts despre Diu, fix aici. Bon, la anul, da? Heh.

As mai adauga la asta biletul d'humeur despre KSR. Ce e KSR? Aflam imediat, eheu: Bangkok expats dismiss Khao San Road as host to a steady rotation of unwashed cretins who call each other "dude" and sit around comparing tattoos.

Am incheiat citatul, heh.

De dimineata:
Heh. Banuiam eu ca lipseau niste amanunte la numaratoare. Nu stiusem nimic despre hatarul cu fructele musonice, la randul meu n-am inteles faza cu papagalul - dar am ranjit, ca la un rest de mantie dadaista, heh - si evident ca nu stiu ce ar fi trebuit sa corectez in biletul despre Pinto. Nimic despre festivalul chinezesc de umbrele, iar biletul despre Le Brun incerca sa isi inchipuie ce dumnezeu ar fi trebuit sa uit, in speta nimic - neprimind la vreme ce scrisesei dumneata.

Eclairez ma lanterne, Messire?

Mvai de mine, heh

Mda, uitasem crunt si am fost piscata fara crutare.

Nu e de la Tour, Georges. E Le Brun, Charles.

Portretul cancelarului Seguier, normal.

Dar jur ca asta avusesem in cap, la Pathein. Desi umbrelul - insist, e de ploaie! - nu e in halul asta de mare.

Si nici nu atatea franjuri, ehrm.

De fapt, cu niciunul: la naiba, ce? Suntem la Operahaz?

Sta cuminte, in tipla si in plasa de golf. In pimnita botoaselor, stie Pantazi care.

Lotofaga? Dar de ce, dumnezeule mare?

Reviu, acuma da: trebuie respectat programul zilnic, heh.

PS: Ah, Sala truc chose? Dar intreb: beizadea, e cumva joi? heh.

Thai For Beginners, 4: Ayuthaya. Privirea lui Mendes Minto

Motto:

" Les habitants de cette cite remarquable etaient heureux,vertueux et instruits. Satisfaits des biens qui leur appartenaient, ils etaient exempts de convoitise et leur langage etait veridique. Aucun maitre de maison n'y etait pauvre, aucun n'avait echoue dans la poursuite de ses buts, aucun ne manquait de vaches, de chevaux, d'or ou de grain. On ne voyait a Ayodhya nul homme en proie au desir, avare, cruel, ignorant ou incroyant."

(Le Ramayana de Valmiki, Chant I, chapitre 6, Ayodhya et son Roi)


Capitalele decazute din drepturile lor legitime si, intr-o oarecare masura, locurile de vilegiatura princiara mai mult sau mai putin morganatice, par deseori sa lase impresia ca au fost croite pe masura meteorologiilor ploioase. Esecul pe care simpla lor prezenta il marturiseste fara prea mare chef posteritatii poarta cu sine germenii conspiratiilor, schimbarilor bruste de vitezometru istoric ori succesiunii de spite.

Nu sunt amanunte foarte placute, de unde si aerul de usoara lingoare resemnata al tapiseriilor de care nu se mai bucura decat frugalii pietoni ai migratiilor sezoniere. Din locuri inchise in propria superbie a intimitatii, iata-le acum la indemana oricui, prin scamatoriile simple si eftine ale biletului de tren, ciceronelui tocmit cu ora si elanului duminical.

Asta fireste, in Evropa. Pentru ca aici si acum, circumstanta se vede si se scrie nitel altfel.


***

Angkor, Pegu sau Ayuthaya sunt trei exemple alese nu neaparat intamplator de locuri care odinioara au insemnat pentru substantiale mase de indivizi buricul lumilor stiute si care au ispravit uitate, letargice sau pur si simplu - e cazul celui despre care vorbim astazi - doar usor anesteziate de confortul subprefecturii periurbane.

Explicatia cea mai simpla pentru ciudatenia asta aparenta, care vrea ca un teritoriu anume sa cunoasca un sir neobisnuit de drastice suceli capitaline, trebuie probabil cautata intr-o diferenta fundamentala de perceptie a sensurilor si ritmurilor Istoriei mari. In absenta oricarui simt al preciziei, secolele cronicilor asiate sunt incapabile sa asculte de logica cronologica a cauzei si efectelor sale. Ci se supun intotdeauna parametrilor incontrolabili ai capriciului semi-oniric, in alte cuvinte, exigentelor extrem de stranse ale mitului. Sub scoarta afabilitatii high-tech, vom gasi intotdeauna in Asia extrema o fibra profunda oricand dispusa sa asculte cu o ureche mai mult decat binevoitoare de semne si potriveli aparent irationale.

Aici, au toata logica si pertinenta de pe lume, i pak sa stii.

Cu aerul ei placid si periat, Ayuthaya exprima desavarsit teoria asta un pic fantasmagorica.


***

Optzecisicinci de kilometri de drum drept o despart de Bangkok. Fara surprize, voiajul feroviar este si cel mai lesne, neaparat in vagoanele de clasa a treia ale oricarui tren matinal spre Chiang Mai, de pilda; ceea ce e inadmisibil pentru o plecare in Laos, e perfect si calduros recomandabil pentru doua ceasuri si jumatate de encanaillement nevinovat, foarte departe de Khao San. Pe banchetele imbracate in musama, cupluri cuminti si adolescente ce par fugite serafic de acasa, clanuri marunte iesite la iarba verde sau pur si simplu intoarse in sat: un oras nou, de vizitii cu pofta in cui, cameriste, bucatarese, hahalere de nimica toata.

A troisieme classe, tiers etat.

Or, in gara usor reumatica - dar rezonabil de curata, ca peste tot in Siam - realizezi ca orice urma a lucrurilor pe care Mendes Minto - poftim, lotofaga! -le-ar fi vazut acum un sfert de ceas glaciar pare definitiv disparuta. Afara, te intampina imediat harmalaia pseudo-agresiva a samlorgiilor. Trebuie refuzati, in ciuda ispitei relativ placute si relativ comode. Si tinut drum drept pe oricare din ulitele perpendiculare intersectiei de autostrada foarte aglomerata. In inima orasului se ajunge numai pe apa.

Asa se cade, asa e rostul cosmogonic al locului.

In capatul ulitei, un noroc imediat: luntri usoare asteapta sa te treaca de partea cealalta a unui canal cat batista. Ayuthaya e asezata la punctul de intalnire a trei rauri strategice: Lopburi, Pra Sak si Chao Phraya, Menamul lui Minto. Fireste, heh.

Si drumul continua, pe ulite pe jumatate rurale. Piata diurna atipeste, iar chilipirurile lucitoare pentru turisti se gasesc ceva mai aproape de centru: plimbari domesticite pe dos de elegant - nu au farmecul celor de la Angkor Thom, asa ca oha - , oale si cioburi impozante - cine mama dracului sa cumpere asa ceva, dites? Bref: fluierici, pocnitoare, fonfleuri diverse. Deocamdata insa, pe stanga si pe dreapta, case marunte, invelite in splendide, tentaculare vrejuri de glicina, aplecatori precare sub care cineva sfaraie o tigaie cu diverse si irezistibile de-ale gurii. Si tot asa.

La un moment dat, tocmai pe cand renuntasei, neanuntate de nimeni si de nimic, primele metereze khmere sparg monotonia asta subinteleasa, ca un semn al mirarii dinastice.

Wat Ratchaburana, Wat Phra Mahathat, Wat Thammikarat. Pe gustul meu, Ayuthaya ar putea incepe si se ispravi cu ele: o jumatate de zi nu ajunge pentru nobilele ruine ale parcului istoric, iar impactul initial e suficient novicelui staruitor.

Angkor fara jungla, zedi birmane - aici scrise suierat chedi - si stupe marunte: asta ar fi vazut, trebuie sa fi vazut Mendes Minto, daca ar fi ajuns pana aici.


***

Cu o remarcabila constanta a formelor, Siamul despre care ele vorbesc si astazi, e cel intrezarit prin gaura cheii de curtezanii de la Versailles care inca nu stiau ca sufera de ennui, ci doar de humeurs. Trimisii lui cu ciudate palarii conice surprind intr-atat, incat pana si La Bruyere - nu tocmai un spirit tandru - ii pomeneste in cateva randuri de ferma simpatie si inoxidabil bun simt.

Dincolo de frumusetea asta usor protocolara, Ayuthaya inseama si altceva. Omofonia sa nu ne insele: toponimul este premeditat si ne trimete direct la mitica Ayodhya a Ramayanei. Zelul thai a mai adaugat un sfert epopeii clasice, de la sine putere: c'est dire.

De aceea, la Wat Ratchaburana - carmina bvrana, heh - eu ti-am citit capitolul sase din cantul dintai, beizadea Pantazi, care ma crezi lotofaga. Am ranjit, e de foarte bine.

Ayodhya. Sau platonismul bine temperat de pe cealalta fata a lumii.

Zelul elegant al lui Madeleine Biardeau a comis totusi o singura eroare de traducere, fara indoiala din constrangerea autoimpusa de a nu se lasa prea mult ispitita de tradarea afectuoasa a textului. Ayodhyei i s-ar cuvenit din plin majuscula celui lat de umeri: non pas une cite comme tant d'autres, avec ses chevaliers bouleutiques et ses perieques. Mais une Cite, ou plutot, la Cite; definitive.

Now that's dandy, heh.

Liniste, ordine si segregare sociala. Nu eu am inventat formula asta, definitiva si ea, zise ea zambind. Patru clase de indivizi, levitand in aburii lipsiti de griji ai mitului nestiutor de urat: nici intristare, nici suspin. Deja ilizibili pulimii ascultatoare, brahmanii insira mezza voce sutre dupa sutre . Razboinicii cresc cai roibi de Himalaya, insa nimeni nu pare sa puna prea mare pret pe mestesugul brut al armelor, intr-o monada care se poate lepada de cruzime si zavistie. Bacsisul si indoiala nu exista, ceea ce ne spune usor sarcastic contrariul despre vremurile civile ale croiului epic.

Fericirile Ramayanei sunt de o virtuoasa naivitate. Pana la un punct, chiar coincidente kalokagathiilor grecesti. Pana la un punct doar, pentru ca aici dezbaterea si inductia sunt complet absente retoric. In alte cuvinte, binele si frumosul si adevarul nu se dezvaluie - ci se decreteaza, in cheia si la cheremul scansiunii.

Intr-o destul de mare masura, paradigma orasului ideal hraneste si astazi imaginarul colectiv al Siamului. Paralela dintre riga de Ayodhya si bunul Bhumibol nu e deloc fortata, de pilda.

Insa asta e o alta poveste. Toate la vremea lor, beizadea: deocamdata, trebuie sa te impung nitel. E de bine, stai linistit.

Thai For Beginners, 3: Bangkok, Ayuthaya. Inainte de Lenowens

Motto:

"March 15th, 1862 - On board the small Siamese steamer Chow Phya, in the Gulf of Siam.

I rose before the sun, and run on deck to catch an early glimpse of the strange land we were nearing; and as I peered eagerly, not through mist and haze, but straight into the clear, bright, many-tinted ether, there came the first faint, tremulous blush of dawn, behind her rosy veil; and presently the welcome face shines boldly out, glad, glorious, beautiful and aureoled with flaming hues of orange, fringed with amber and gold, wherefrom flossy webs of colour float wide through the sky, paling as they go."

(Anna Hariette Lenowens, The English Governess At The Royal Siamese Court - Being Recollections Of Six Years In The Royal Palace At Bangkok)

Vazut dinspre beculetele baba cool de pe Khao San Road, Bangkokul pare un loc cu desavarsire lipsit de memorie, traitor de pe azi pe maine, intr-un vesnic prezent continuu de profunda relaxare negustoreasca. Rostul orasului, stim bine acum, rezerva surpriza majora a portilor temporale si schimbarii bruste, aparent imprevizibile, de scenografie. Dar din ceea ce se scrie intr-un referential diferit, sensul istoriei este din nou - dar altfel, de data asta - absent, anume pierdut in fericirea coplesitoareor nostalgii lacustre.

Pe undeva, e perfect adevarat. La scara circumstantelor europene, orasul asta care lasa impresia initial dezarmanta a fugii spre centru - unde anume? nicaieri si peste tot, cu orgolii drastice - se leaga de nevoia de modernizare si de logica razboiului rece franco-britanic al secolului Nouasprezece. Cartiere intregi, cum e Dusitul, pastreaza inca urma ambitiilor temperat civilizatoare al sirului primilor Rama: strazi taiate larg, fatade de austera inspiratie vestica. Spatii pe masura, intr-o scenografie ce pare sa sufere de horror vacvi, intr-o cultura a gramezii triumfatoare: avem de toate.

Si au de toate, pe cuvant de onoare.


***

Cu alte cuvinte, Siamul de Dusit este tara doamnei Lenowens, de care mai toata lumea isi aduce aminte din pricina indiscretiei de a-si fi povestit existenta de guvernanta regala intr-o carte de mare succes victorian. Panza miscatoare, doua sau trei cantecele cu lipici si teasta volubila a lui Yul Brynner au facut restul: le Roi et moi, sau de la majuscula fixa la minuscula mult prea vorbareata.

E oarecum pacat, chiar si pentru povestitoare: calatoria ei fantasmagoric feroviara de-a lungul si de-a latul Rusiilor tariste de-abia acum incepe sa intereseze biografii de ocazie. Sa pariem ca adevaratele surprize vor fi considerabile, de data asta?

Inainte de Lenowens insa, Siamul legendar apartine mintii europene renascentiste, a carei lacomie congenitala are un talent nemaipomenit sa isi inchipuie gramezi de pietre pretioase, siraguri de perle cat oul de porumbel si nesfarsite camari pline de saci cu pulbere sofranie, mai scumpa decat aurul cantarit de zarafi.

Pentru ca Occidentul e o civilizatie a lipsei sau mai degraba a restrictiilor de tot felul, el are nevoie de indulgenta plenara la frupt a colonialismelor meridionale. Si de pipa de opiu a haiducelilor din marile calde, a caror harta nu mai asculta uneori deloc de Steaua Polara a Bunului Pastor. La un moment dat, povestea usor dezlanata si plina de digresiuni acrobatice a lui Fernão Mendes Pinto ii da exact ceea ce spera, cateva minute inainte de flibuste: cauza si efect?

Fernão Mendes Pinto apartine acelei rase de mercenari iberici de brutala subtilitate care, aidoma unui de Brito e Nicote in Birmania, se amesteca pur si simplu in treburile politice ale Indochinelor - care nu stiu inca de toponimul asta formidabil - cu nesabuinta pionieratului si flerul profitului imediat. Exista, in privinta lor, un ciudat si induiosator sentiment al fugii in gol, pentru ca vorbim aici de intreprinderi perfect individuale, ce se lovesc aproape intotdeauna de indiferenta indepartatelor cancelarii metropolitane. Encomienda e inca departe, in plus inaplicabila situatiei de teren, care arunca mercenarul in vria unor intrigi de curte fata de care Escorialul, de pilda, seamana a gradinita. De aceea, nu-i vom numi colonialisti si nici macar conchistadori.

Ci mai degraba si perfect etimologic, inventatori. Oameni care au gasit - sau regasit: Asia se pricepe de minune la lucruri din astea - ceva nou. Si pentru ca realitatea in care respira nu are inca un nume precis pe harta, sentimentul juridic al lui res nvllivs isi face de cap: gasitorului, buna recompensa.

Nu?


***

Spre deosebire de Felipe de Brito, al carui viceregat silnic incepuse sa jeneze pana si curtea flegmatica de la Pegu, Mendes Pinto nu o termina tras in teapa si aiurand agonic inca vreo doua zile in sir pentru ca, spun cronicile, unealta gadelui nu intrase pe unde trebuie. Intors la Lisabona, calatorul va avea insa parte de o primire relativ rece. Si de ceea ce se poate numi sindromul Marco Polo: nu e crezut. E drept ca stilul uneori bolovanos nu ajuta si ca foarte multe elemente obiective sunt atat de fragile, incat beizadea Pantazi il scrie in zilele noastre cu un sarcastic - induiosat? - Mendes Minto.

Dar cum eu sunt naroada, as pune asta mai degraba pe seama unor circumstante deopotriva triviale si perfect poetice. Fara plaivaz si hartie, fara dictionare si ghiduri de conversatie alarmiste - I am sick! Help! Call a doctor, please! This is too expensive! - Mendes Pinto calatoreste fermecat intr-o lume perfect opaca. La cheremul talmacilor tocmiti cu ziua, nu se poate bizui decat pe propria ureche muzicala pentru a transcrie, deseori ani de zile dupa evenimente, repere si toponime fragile, supuse crancen deformarilor dialectale, jocului suitor de tonuri frastice sau pur si simplu efectului balsamic al uitarii.

In privinta lui, nu se cade sa fim spiteri. Fiindca parte din farmecul povestirii se naste fix din aparenta sa slabiciune.

A fost sau n-a fost?

A fost de unde n-a fost?

Si iarasi, cu slava: oare mai conteaza, beizadea Pantazi?

Dar oare ce gaseste Mendes Pinto? Si ce mai gasim azi, din toate astea?

Povestim pe seara. Deocamdata, Thai for beginners. Reviu.