Bangkok, la un an distanţă

Heh. Bangkok de primăvară-vară...

...şi Bangkok musonic, aproape de tot fără ploi. Cu tot cu Ayuthaya, pe care o cred nimerită vizitei de a doua: din prima, nu s-ar înţelege mare lucru.

***

Diferenţa şi restul dintre cele două anotimpuri stau pesemne în uitătură. Abulică, fie - pare să fie o constantă a primelor descălecări indochineze. Însă a doua oară, din detalii mărunte şi infinitezimale nuanţe, pricepem în răspărul imperfecţiunilor şi superficialităţilor inevitabile, un amănunt esenţial: afectul. Nu ca în Laos, cu de la sine putere şi retezând absolut toate reţinerile. Ci pe sub uşă, cu fericirea străzii care începe să devină inteligibilă, cu lenea justificată de lăcomia plimbăreţului şi de nevoia minutului de rumegare după atâtea luni de agitaţie.

La prima strigare, ochiul e curios şi stupefiat. Claie peste grămadă: grădini englezeşti şi meciuri de box - y compris hahalere de tribuna a treia, de temple şi haleală, de marionete - din care nu a ştiut păstra nimic, şi rău a făcut: teatrul Joe Louis nu se mai egzistă în ziua de azi - şi plimbări fluviale. Are cam tot ce îi trebuie: resortul prinsorii cu panaş, prostia norocoasă a începătorului cu elan - undeva, cineva veghează de peste umăr şi nu ştii cât şi dacă îi poţi răscumpăra răbdarea de candidă viclenie - şi exuberanţa lucidă a incompetenţei culturale. În alte cuvinte, împins de lucruri care încă îi scapă mintelii, plimbăreţul adună lacom tot ce poate apuca din ceea ce i se aşterne sub tălpi.

Dar de priceput, nu pricepe o iotă. De aceea, Bangkokul dintâi e un mare mister friabil, ale cărui cosmogonii zac risipite în cioburile emoţiei imediate. O voluptate niţel de ruşine: curat efracţie, neruşinare sadea! Rezultatul - o scriu fără nicio ironie şi, de fapt, cu mare afect - seamănă un pic cu vitrina parvenitului, care înşiră fără nuanţe şi îngălează cumulativ. De toate pentru toţi, în gloria filtrului sedimentar al percepţiei ce va să vie.

Ajuns acasă, călătorul constată că nu mai ştie întotdeauna în ce zi şi pe ce stradă a văzut colivia cu Skanderbeg, cât au costat cioburile de durian şi ce i-a spus curat samlorgiul cu cămaşă în pătrăţele. Dar descântecul îşi vede fără întoarcere de sinele şi rostul lui: chiar ameţit, ştii că scăpare nu mai ai, nicicum.

***

Descălecarea a doua se aşteaptă la răsteli pluviometrice de care avusese parte pe nepusă masă şi înainte. Dar nu se întâmplă aşa, probabil pentru că Asia extimă e întotdeauna imprevizibilă. Mai mult timp pe mână, mai multe lucruri de făcut. Va trebui să alegi; în loc de asta, te laşi ales de la sine, fără să îţi pui prea multe întrebări. Iar dacă data trecută primisei puţine lucruri nedând la schimb decât propria nesăbuinţă, acuma speri că ştii să iei ceea ce ţi se dă pe mână: încrederea cuiva esenţial, complicitatea nevinovată şi nouă a unor oameni pe care nici măcar nu te-ai fi gândit că ai fi putut ajunge să îi cunoşti.

Şi oraşul se deschide, încetul cu încetul. Stare hibridă: încă nu locuieşti acolo, dar ai pierdut definitiv nepăsarea turistului. Prima amendă, episod banal şi corupt, are aerele semnului de graniţă.

Îţi faci loc, în vârful picioarelor. Altfel, nu merge.

Ieri

Ploaie, întâlniri amânate, multă alergătură. Circumstanţă esenţială: de recâştigat ore de somn, de ţinut o cadenţă utilă. Dezmăţul crunt de după mai poate aştepta.

Hotărât să fac un menaj la sânge în miile de fotografii ale Seraiului, de la Bucureşti la Phnom Penh şi înapoi, înainte să dau restul de povestiri într-o ordine oarecum logică: altfel, ne-am plictisi fără margine. Triat cu mare plăcere şi spor prima descălecare la Bangkok şi pe cea de data asta. Şi, cu pofta stârnită, constatat că pozele arvanite, ateniene şi romane ale toamnei trecute nu sunt rele deloc. Dar deloc: şi cel puţin pentru cele de la Durazzo, aşteptarea se cerea cumva răsplătită.

Aşadar, în ordine, pot deja să anunţ mâine dimineaţă o privire înduioşat de naivă spre Bangkok, la un an diferenţă şi - fericire! - cu câteva lecţii cât de cât învăţate. După care şi tot în ordine Atena, Tirana, Roma şi Stambul: October Madness, la un scandalos an după, insomma. Aş fi pus eu câte ceva de la Tabriz - mulţumită abuliei menajere a Cocăi, a trebuit să înjur azi un ceas în contumacie. Unde, dar unde mama naibii sunt discurile alea, hum?

Reviu. Estimp, iazmele se încarcă pe Flickr, pentru cine nu mai are răbdare.

C'est un peu dur, tout cela

Nu e defel de prisos, într-o după amiază sangvină brusc domolită de vara indienească, aproape un ceas de taclale ale altora, restituite după mai bine de două decenii.

Anul este 1987. În jurul unei mese spartane, genul de mobilă după care se prăpădeau germanopratinii vremii, Duras şi Berri - plus încă vreo doi, trei ţârcovnici - discută îndelung despre cum ar trebui să arate adaptarea cinematografică a poveştii bacului de pe Mekong. Preţ de cincizeci de minute, Duras citeşte, cu vocea egală a miezului previzibil, pasagii din carte. Răspunde răbdător întrebărilor de felceri ale echipei de scenarişti: au perplexitatea novicelui, care încurcă fără scăpare signifiant şi signifié atunci când vorbeşte despre amănuntele indochinezeşti. Capcane ale reprezentării - elle, elle s'en fiche. Şi prostul gust de a prefera o citire psihanalitică pentru ceea ce este, şi trebuie să fie, o parabolă despre între-timp.

***

În documentarul ăsta de cincizeci de minute, Duras vorbeşte despre un proiect ratat şi lânced în cheie comercială, pe care de-altfel s-a grăbit să îl renege, nu fără un soi de dureroasă indulgenţă. Dincolo însă de fondul friabil al circumstanţei, spectatorul niţel voyeur reţine singurul şi splendidul detaliu al citelii indochineze.

În răspărul hagiografiei, care o transformase - intervenţiile din timpul vârtejului afacerii Villemin ajută mănuşă la aşa ceva - într-un soi de casandră tabagică, vocea e tânără, juvenilă chiar. Culmea tupeului, o vorbă de care autoarea se foloseşte pofticios şi neîntâmplător de vreo trei ori în conversaţie, Marguerite D. ronţăie fără oprire bomboane sticloase, fără să se explice şi fără să scuze aparenta eroare de ceremonial şi posteritate. Ai vrea să crezi, ascultând-o cum ezită în cheie perfect premeditată, că dulciul e cel al călătorilor dintotdeauna: traveler's candies.

Dar astea sunt prostii de prisos. Amănuntul cel mai important este că în clipa în care citeşte şi, în acelaşi timp, rescrie povestea de la Sa Dec, Marguerite D. e acolo, în Indochina fără de moarte şi fără de timp civil.

Şi de unde să începem povestea, întreabă stupid şi îndatoritor Berri.

Păi de pe bac, fireşte. Şi să nu se uite, cere Marguerite, de telalii de mărunţişuri şi de haleală din împrejurimile vadului de trecere.

Mai sunt şi acum acolo.

Mi se pare absolut firesc, iar zâmbetul cu care spune chestia asta de nimica toată nu se poate scrie cumsecade pe nicio foaie din lume.

Duşumele

Am fost, aşa cum promisesem. Ieri dimineaţă, niţel mai târziu de ora pe care o stabilisem singură.

Şandramaua afectuoasă, aparent impasibilă. În realitate, mi s-a rupt sufletul: e pentru prima dată când se întâmplă una ca asta, în sentimentul acut al urgenţei. Desfir doi versanţi ai problemei: Sanepid - pentru asta, nu pot mai nimic- şi legitimare. Ultima implică alergăturile de fiecare zi. Le credeam mai simple, dau cu nasul de enormităţi. Credeam că sunt prima? Mais non, s-au mai gândit şi alţii, înainte. Şi au eşuat la jumătatea drumului. Nici măcar de mare mirare, inter nos.

Hârtii care dispar, catastife care reapar. Absurdităţi de voierie, în care hărţile îşi pierd cumpătul şi se contrazic. Habar nu ai, beizadea câte zile sunt necesare ca să lămurim despre ce e vorba într-o frază simplă. De câte manevre şi de câte ore de şezut pe la uşi e nevoie ca să începi să pricepi unde stăm: nu grozav, dar nu mă las.

Avem idee de cum se haleşte o moară de vânt, cu şărvetul, furculiţa şi cuţitul? Până acuma, mărturisesc că nu. N-are a face, vine un ceas pentru toate. Iar dacă sunt eliptică, asta are un motiv uşor lipsit de glorie: până nu iese, nu batem toba nicicum.

Reviu. I pak să ştii că nu e simplu, dar e o chestie de onoare. Şi pentru lucrurile astea, cale de întors nu se egzistă.

Later edit: Isprăvesc de triat pozele, enorm de multe şi adunate un pic fără sistem. Le crezusem pierdute pe cele de la Moscova, dar din fericire nu. Şi se cerea asta, de multă vreme. Însă decât să scriu încă şi mai multe prostii, am zis că e mai bine să iau câteva zile de ritm mai lejer, odihnă, Reamker şi rumegare. Mult nu mai e, doar nevoie să îmi reintru în ritm fără să îmi ies cu totul din mână. Ca de obicei, răbdarea nu are preţ.

Tribulaţia de sâmbătă, şaptezeci: Meeresstille und glückliche Fahrt

Motto:

"I celebrate myself and sing myself
And what I assume, you shall assume,
For every atom belonging to me as good belongs to you.
I loaf and invite my soul,
I lean and loaf at my ease observing a spear of summer grass."

(Walt Whitman, Song Of Myself, Leaves Of Grass)

Din carnetul lui Pantazi:

"Vu d'en haut, le faussement sulfureux Bangkok aimerait beaucoup ressembler à Singapour, cette trompeuse clinique de jouvence de l'Asie du Sud-Est. La ligne de mire qui se dessine sous les pieds de celui qui s'apprête à entamer son effraction aéroportuaire aura tout perdu de cette lacustre majesté que les missionaires américains de jadis ne surent pas comprendre. Les gratte-ciel et les bretelles d'autoroute s'imbriquent les uns dans les autres avec la perfection feinte des grands bonds en avant. Et l'œil qui survole affectueusement ce bric-à-brac optimiste et involontaire devient à son tour gourmand, fuyant, piqué au vif par l'inattendue exubérance des immeubles, par l' irrepressible jovialité du paraître.


Démocratiquement vôtre, Bangkok fera vite d'étaler sous le nez du passant son vertige étincelant de néons roses et de monastères calmes, de vendeurs à la sauvette et de sophistication Ancien Régime, de putes maladroites et d'innocences toxiques. S'y perdre est davantage qu'une volupté quelconque, préméditée au gré de la flânerie: c'est un privilège exorbitant, le droit de cuissage de celui qui mesure cette cité androgyne du regard conquérant à qui on ne le fait pas.


Et ce n'est pas peu dire; nœud gordien de toutes les Asies, Bangkok réclame ce ressort d'impertinence, qui fait semblant de se soumettre afin de mieux agenouiller.


Au fil de mes pas, les casernes s'enfilent logiquement après les bordels. Et les échoppes d'antiquités orientales fraîchement sorties des mains faussaires s'alignent sur les venelles que le coucher du soleil aura tôt fait de déserter. Somme toute faite, la ville entière ressemble à ces objets-là, qui font le bonheur du chineur crédule. Impossibles à dater et donc à monnayer, le cas échéant, ils ne sont ni investissement, ni satisfaction cupide. Mais ils enclenchent à coup sûr le plaisir sciemment coupable de l'ignorant éclairé et lucide: il sait qu'il vient très probablement de se faire rouler. Et pourtant, c'est plus fort que lui - il achète, et voici qu'il vient de payer avec jubilation un prix arbitraire, que le marchand encaissera vite avec un sourire qui scelle le pacte voyou de deux impostures. Le monstre ailé né il y a à peine une dizaine de jours dans une arrière-cour d'Ekkamai, que l'on présente comme un obscur artéfact sorti à grand'peine des brumes birmanes, sera peut-être davantage un objet d'art que sa vraie matrice, assoupie dans l'entrepôt d'un musée proscrit. Il aura pour lui le panache du mensonge et l'audace de la forfaiture, qui rachèteront les hésitations de la touche et le quelconque de l'expression. Un objet non pas de plaisir, mais de plaisance, désormais impossible à nier.


L'histoire de Bangkok est une affaire de détournement et de sédimentaire sérénité. Née des eaux placides du Ménam, la ville s'est étendue sans fin à l'intérieur des terres, happant, mastiquant sans relâche le paysage alentour. Cette voracité rend inutiles cartes et plans: bientôt, elle s'envolera dans les airs, elle s'élancera dans l'espace. Pourtant, elle se contente encore de ressembler à la boîte à outils du prochain univers habité par la race frugale du présent continu, dans une grammaire qui ne se décline, ni se conjugue.


Question de pragmatisme, sans doute.

***

Mais pour l'instant, j'ai vingt et un ans et des boucles toutes noires. Je viens d'être reconnu officiellement majeur dans les Etats de New York, de Pennsylvanie et du Massachussetts, seuls endroits à peu près supportables du Monde qui n'en finit plus d'être Nouveau. Désormais, le Pakistanais complice de Lexington pourra tranquillement me vendre du Bombay Sapphire, sans avoir à faire l'impasse trouillarde de mes papiers. Soit dit entre nous, je me fiche comme d'une guigne de tout cela, alors même que j'enfile d'un geste bref et précis une de ces robes de bain qui semblent avoir été coupées dans un lin de rosée.


Trois heures durant, l'hétaïre sage du spa aura palpé, massé, trituré et reconstruit sans ambiguïté aucune mes tendons et mes muscles, mes vertèbres et mes jointures. Avec lenteur experte, cette femme sans visage, un rien trapue, aura enduit ses mains d'huiles lourdes et capiteuses. Génétiquement prête à tout, sans marchandage et sans rabais; mais je repousse son invite implicite d'un flottement ennuyé de ma dextre. Et le croquis de concupiscence suspend son vol, figé dans le néant des possibles: tu serais redondante, ma petite inconnue. Ce soir, j'ai une faim de loup: pourquoi donc se gaver de hors d'œuvres?


Le nacré de ma toge prétexte fait ressortir à merveille la mate alacrité de mon visage. Je suis insolemment beau et je le sais: comme un rêve de pierre, chers mortels. Je suis le mystagogue à la main sur la poitrine, je suis le joueur de flûte d'Hamelin, je suis celui qui sait encore parler aux jardins et que la pluie n'insulte jamais. D'immenses lendemains sont tracés d'avance en mon effigie en fil d'épée. Sur mon passage, les portes s'ouvrent et les évantails bruissent, un rien frileux.

Il me faudrait non seulement des ombrelles d'apparat et des chaises à porteurs, des cornets à dés écarlates et pipées, des miniatures tracées d'un subtil burin et des perroquets jouant aux paons. Il me faudrait une épopée; j'en ai l'âge et j'en ai les moyens.


Emouvant vaurien que celui de mes vingt ans! Je bombe mon torse, mû par la saine et sainte colère du réveil de soi. I'd fuck me: c'est tout ce que je trouve de mieux à dire, avec un clin d'œil scandaleux dans le miroir un rien tanné. Regarde-toi donc, encore et encore, petit monstre aimable glissant sur ces lattes de bois rare: et nvnc, Reges, intelligite... Peuh: quel naze, ce Bossuet!

Sur l'autre rive, Nut m'attend patiemment. Nut, c'est ma petite amande véreuse; dans un monde à l'endroit, elle n'aurait jamais dû mettre les pieds sous les lambris du Mandarin Oriental.


...ervdimini qvi jvdicatis terram. Eh bien voyons, c'est exactement ce que j'ai l'intention de faire. Ce soir, je jugerai tes attraits et je jaugerai tes faiblesses, Nut.

Avant qu'il ne soit trop tard. Dans six mois, tu auras l'air flétrie; dans deux ans, tu seras hagarde. Passé ce délai, la hantise n'est que trop probable.

Bientôt, pourtant, la vague irrésolue allait emporter jusqu'à ma mémoire immédiate. Nut avait gagné une bataille.

Une bataille n'est jamais la guerre, cela ne se sait que trop.

***

Un rien ahuri, un zeste nauséeux, je me retrouvai à regarder fixement les eaux noires du fleuve.

Mais qu'est-ce qu'elle fait encore, ici?

Ses cheveux défaits sur cet oreiller glacé, sans reproche, avaient quelque chose d'insupportable.

Et pourquoi s'en irait-elle? Il y a de la beauté trouble, dans une natte ravagée par l'interlude d'hôtel.

Et pour qui resterait-elle? Certainement pas pour mon auguste petite personne. Je suis déjà si loin, Nut. Si seulement tu savais...

Désagrège-toi. Je t'en prie. Allons, ne faisons pas d'histoires.

Prends donc ce que tu veux. Oui, là, sur ce guéridon salamandre. Des émeraudes? De la citrine? Heh: je vois bien, tu n'as jamais mis les pieds à Golconde.

Dissolve-toi, comme un morceau de sucre glace égaré dans un verre de grog. J'exige et j'ordonne. Tu auras eu d'insignes bontés, je t'aurai appris à quoi ressemble Enkidu. Et tu feras un malheur, à Pattaya, j'en suis certain. Maintenant, tu peux te le permettre.

Le seul problème dans l'affaire, c'est qu'il n'y avait ni émeraudes, ni citrine sur la table de chevet. Et que je me jouais cette petite saynète métallique, le dos tourné à cette fille très belle et au néant étrangement digne. Alors que les ondes du Ménam s'obstinaient à demeurer impéccablement impassibles, dans la nuit épaisse du bout du monde et de l'entre-temps.

Une soif asymptote me prit, qui me fit sortir à pas de loup de la suite désormais sans objet.

Une heure plus tard, le train de nuit roulait à pleins poumons vers Nong Khai: Meeresstille und glückliche Fahrt.

Je tendrais, moi aussi, l'autre joue, sur l'autre rive. Solitvdo, Laorvm pars. Cher pays de Cocagne à la voierie en terre battue...

Et puis mince alors, j'ai encore oublié mes photos d'identité!"

Spoiler: Păi nu, heh. Un pic de răbdare, ca de obicei.

...care nouă mult ne place?

Irosit azi două ceasuri în braseria nouă de la Athénée Palace. Şi taclagit cu profit încă alte patru, unde se şi cădea de la început: în debaraua conspirativă de la English; dar punând piciorul cu elan în stabiliment imediat după orele fragile ale prânzului, sărit uzanţei de acasă, habar nu aveam de una ca asta.

La plecarea înspre Stambul din primăvară, lăsasem bine mersi braseria din faţă. Nu neapărat întotdeauna agreabilă şi destul de rar inspirată în farfuriile ei expeditive, dar un bun pretext de moft cu priveală de - să zicem - sâmbătă post prandială de toamnă. La venire, găsesc mari schimbări şi un lacăt pe uşă: Café Athénée, opening soon here.

Pft. Dar de ce şi pentru ce? La drept vorbind, nu părea să aibă nicio nevoie de revoluţie cosmetică. Dar te poţi măsura capriciului patronal?

Cum între timp s-a şi deschis de tot, se cerea neaparat încercată povestea.

Bilanţ, imediat.

***

Primă constatare, odioasă: colţul de sticlă istoric dinspre Pod, cu uşile lui turnante a dispărut cu totul. Motivul? Foarte curând, o să se deschidă, în locul braseriei de acum cinci minute, o tarabă de odăjdii muiereşti. Prin urmare, spaţiul e furat la cântar, amputat pe jumătate. Pe jos, gresie în tabla de şah: sentiment de closet de gară cu pretenţii, foarte departe de probabila intenţie a decoratorului care visase anii Treizeci şi o termină în subprefectură.

Şedem la masă, în geometria franţuzească binecunoscută, aparent intactă. Aparent, pentru că azi canapelele erau din oribila piele ecologică - hai să fim oneşti şi să îi spunem skai, pentru că aşa o cheamă după pravila lui Mendeleev - foarte la îndemâna curentului shabby chic de oriunde. Mai rău decât orice, o canapea Chesterfield rătăcită între şirul de banchete dinspre fereastră, îmbrăcate în imprimeul velours vărgat mauve et noir - cineva citeşte Maison Française de acum doi-trei ani şi aplică insistent fâsul aferent - dă impresia de cataclism bugetar de ultim moment. Bani puţini, cârpeală, nervi contabili? On s'en fout, aşa un loc nu ar trebui să te împingă la genul ăsta de aforistică pe picior, zău.

Nu bun. Dar să avem răbdare. Din hol, ai impresia unei aerisiri, dibaci întreţinute de geamurile spălatissime şi de sticlăria de rigoare. Dar e ca la Palazzo Spada: văzut de-aproape, arabescul n-are dinţi.

Şi miroase a cantină. Ceauşism de neiertat. Blasfemie de-a binelea.

***

Aiurite de surpriza proastă de la venire, cerem alandala, Fregata şi cu mine. O quiche pentru mumă-mea, un sheperd's pie pentru subsemnata. Nu are rost să insist cu şi despre teorema zambilei în formaggio - pireaua englezească nu se poate pe vremea asta, noroc că azi şedea să plouă - dar am să scriu oftând că fir-ar mama ei de viaţă, nu credeam să ajung la AP în faţa unei mâncărici sârguincioase. Niciun pic de curaj, nicio ficţie, nicio dicţie - nimic!

Musaca tocată, caşcavelă Hochland şi cartofi care ezită între tocană şi spumă trântită cu poşul. Vizavi, cucoana se chinuie, politicos. Renunţ la cofet, după ce am treierat furculiţa docil prin acareturile aproape batjocoritoare ale halelii - trei sute de grame, salahor! Îngheţata de mango dă rateu cu brio: e acră, bombăne Fregata. Şi are dreptate: e acră nu ca în Siam - are pur şi simplu draci pe ţambal.

Fără vlagă. Nici doi jumate nu merită experimentul ăsta. Pierit cheful să scriu, în după amiaza asta. Şervetele aterizează greu, la tejgheaua de dulciuri se discută lătrat - mvai de mine, unde fugim de-aicea?

Noroc cu debaraua, ca de obicei. Stat de vorbă îndelung. De miercuri încolo sunt zile de răspântie, aşa să ştii, beizadea.

Numai să nu te dezamăgeşti de stabilimentul cucoanei Waldeck şi - niţel - şi al cinstitei tejghele de faţă: deşi unele lucruri nu dispar niciodată, torsiuni de genul ăsta nu fac bine poveştilor.

Mâine în jur de zece am treabă aşa cum am promis. Reviu, însă deocamdată am multe ore de somn de recuperat.

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişinouă ter: Where There Ain't No Ten Commandments

Motto:

"Strictly in confidence, I will tell you that Moulmein is not a city of this earth at all. Sindbad the Sailor visited it, if you recollect, on that memorable voyage when he discovered the burial-grounds of the elephants (Rudyard Kipling, From Sea To Sea - Letters Of Travel, III. The City Of Elephants Which Is Governed By The Great God Of Idleness, Who Lives On The Top Of A Hill)."

Din carnetul lui Pantazi:

"Cet épisode birman aurait très bien pu attraper la poussière, dans ce que les pimbêches victoriennes du Gossip Point appelaient jadis le Musée des Regrets, avec des majuscules qui disent à la fois l'effroi excité d'avoir imaginé la chose et l'ennui commode de son impossibilité pratique. Oh, il aurait pu aussi passer complètement à la trappe exigeante des oublis de la petite enfance: au contraire, l'extravagance de l'entreprise et son côté cape, épée et clair de lune en firent une des circonstances les plus persistantes de cet âge content de soi, rieur, volatile.

J'y pensais de temps à autre, avec ce sourire fragile et secret qui intrigue tant les demoiselles sur le vis-à-vis d'un compartiment ferroviaire. Je pourrais si facilement deviner ce qu'elles s'imaginent: forcément - les demoiselles des trains de nuit ont une propension particulière pour ce genre de mélodrame - une affaire de ténébreuse pluviomètrie bien temperée et - contexte aidant - des adieux tacites sur un quai de gare. A brief encounter, en somme, alors que mon histoire - tu le sais, lecteur - est faite de soleil, d'ambroisie, de façades ternes et de devantures criardes.

Chose curieuse, la certitude presque baudelairienne de son existence autonome et entière ne me quitta jamais. Je savais que cette longue et mince fille entr'aperçue du coin de l'oeil respirait bien quelque part. Ceci dit, elle n'etait pas ma petite danseuse: ce serait trop simple, même si desormais je portai toujours mes longyi avec des chemises blanches.

Elle était, n'est-ce pas, la passante de Rangoun. Et parce que ces présences-là perdent énormément au commerce en détail, je ne me livrai jamais à l'exercice de l'imagination un tant soit peu consolatrice. Je ne savais, ni ne voulais savoir, à quel saint elle se vouait; et c'était très bien ainsi. Privée de densité narrative, elle restait donc figée dans le perpetuel extase calme et la perfection sans âge de son regard pudique.

Jusqu'au jour où je fus assez fortuné pour la retrouver.

***

Mais que faisais-je donc à Moulmein, en cette terne et morte saison des pluies, qui chasse les touristes vers les matins trompeurs de Mandalay? Au premier abord, la ville me déplut, avec ses trottoirs verdis par la mousse vorace, ses façades souffreteuses et le manque absolu de divertissements alléchants. Oh, bien entendu, il y avait tous les soirs, aux abords de la rivière, une de ces guinguettes fluviales où des hommes au visage rougi et au regard en pâteux biais suaient d'incalculables tournées de bière, sous le faible clignotement des guirlandes de Noel plutôt décomplexées. Une diseuse à la bouche écarlate enchaînait, elle aussi, ses petites ritournelles mielleuses, mais elle me regarda avec un air de défi rageur lorsque je lui demandai de s'asseoir à mes côtés. Moulmein n'est pas Pattaya, je m'en doutais: mais à ce point? Truc possible, dites!

C'est d'un ennui sans grâce, je me disais en croyant tout savoir. Ce matin-là, je désesperais presque, en sirotant quelque jus de fruit tiède et terne sur la terrasse d'un de ces établissements qui, sous le pretexte innocent du salon de thé, sont à la fois des bourses de ragots le matin, et des lupanars peureux, en fin d'après-midi.

***

Je croyais donc avoir épuisé tous les charmes de l'endroit et le ressort virulent de la diseuse - you can't buy me, thakin - claquait encore sur ma joue droite, telle une gifle. J'avais pris le bateau, acheté distraitement de la camelote tribale, vu les horribles caves que les mêmes pimbêches victoriennes disaient fermières - en souvenir d'une exploitation de guano depuis longtemps tarie. Je m'etais frotté sans grand enthousiasme à la foule vernaculaire du marché revu et corrigé par les temps modernes en un assez triste fouillis de poisson pourri et séché, d'épices un peu rances, d'attirail pour bonzes et de filets de pêche. Chaque après-midi, je finissais invariablement par prendre un thé indien sur cette même terrasse, un peu en retrait de la foule, en regardant d'un air distrait la procession silencieuse de ce qu'ailleurs on appelle la criée. A cinq heures tapantes, alors que le soleil venait de se laisser choir dans les eaux plates du golfe, le dernier bateau rentrait poussivement de l'Ile des Ogres, ramenant au bercail le facteur des postes et la maîtresse d'ecole, petite femme aux traits tirés avant l'âge et au sourire mécanique rongé par l'inquiétude, dont j'avais découvert le métier par le simple hasard de son écusson vert-de-gris.

Bientôt, les trois heures d'éléctricité permise jetteraient un éclat sinistre alentour. Bientôt, Moulmein allait lentement s'endormir, d'un sommeil besogneux, coupé du monde, englué dans son mythe.

***

Avec la prescience diffuse de l'instinct didascalique, je n'étais pas encore monté au Kyakthanlan. C'est bien la seule chose qui me retenait encore dans ce trou sous-préfectoral, qui jadis avait été un des repères les plus plaisamment neutres de la fiction coloniale. L'arrivée parfaitement anonyme d'un certain Rudyard Kipling n'émut personne, en son temps. Il en garda pourtant un souvenir si tenace, qu'il allait écrire par la suite qu'il aimerait devenir Birman apres sa mort, ce qui ne manque pas de piquant, pour un vieux monsieur au racisme bien ancré dans ses certitudes.

Le paradis de Kipling pose une question d'escaliers. Dorénavant, le lecteur ignorant tout de la chose asiatique scandera d'un air ému le récit en corne de brume du soldat échoué sur les rives de Londres, inconsolé et inconsolable. Il cherchera peut-être à le fuir, mais à cela - aucun recours possible: les mots colleront tellement à son derme, qu'il en sera reduit à fabriquer ses propres correspondances fictives. Mille Moulmein, aux endroits les plus invraisemblables: et pourquoi pas Madrid, et surtout Madrid, d'ailleurs.

Peuh, mon garçon. Foutaises, que tout cela, je me tançai tout seul, un rien amérement, en réglant rapidement une addition cacochyme.

C'est alors que je la vis.

***

A quoi reconnait-on une attitude religieuse, chère lectrice? Ou bien une vision d'enfance?

Rhétorique, ma question n'est pas pour autant innocente. La passante de Rangoun etait là, madone chocolatée marchant lentement, avec cette grâce implicite voulant que toute femme vraiment, violemment belle soit entourée d'une nuée d'indiscernables voiles. On eût facilement pu la croire descendue de ces fresques interminables qui ornent les parois orgueilleux des temples et le monde entier, ou plutôt cette scénographie misérable de tout à l'heure, soudainement transformée, participait à ce haut mystère de l'Incarnation.

L'impact etait tellement ferme, que je serrai involontairement mon poing, en un geste qui s'agrippait à cet instant, comme jadis à la dextre de mon pere. Et même aujourd'hui, je donnerais tout pour pouvoir écrire quelque chose de plus intelligent que les clichés de ces chères et vieilles ballades irlandaises: the earth beneath her feet... she moved through the fair...

Mais à côté, même Annabel Lee serait une péronelle, vous savez...

***

Who are you... ehrm... who is she, demandai-je ahuri au garçonnet déchaussé qui avait depuis longtemps chipé le reste, me croyant - a bon escient - ailleurs.

Oh, thakin - les enfants asiatiques savent tout, avec un instinct infaillible - father confectioner - cela, je le savais - but she not for you, no good for you, fit-il en souriant, puis se tut, intimidé par autant de confidences.

Il n'en dirait pas plus; cela aussi, je le savais.

Pas pour moi? C'est bien ce qu'on va voir, petit, lançai-je en sortant rapidement, trop rapidement, le ventre tordu en tous les sens par une sorte de joyeuse angoisse.

Le lendemain, j'arpentai avec une énergie redoublée les ruelles suintantes de la ville. Je passai incessamment au peigne fin les boutiques, offris imprudemment le bakchich à des espions en culottes courtes qui se jouèrent de ma patience et de mon délire enfin possible. Interrogeai les grand-mères et les petites soeurs, fis des promesses banalement bancales à trois pauvres choses déguenillées, qui crurent voir Rama en personne et s'agripperent goulûment à mes chevilles.

Rien. Ce jour-là, je n'eus aucun succes. Fatigué, amer, je résolus de me rendre enfin au Kyakthanlan et de repartir le lendemain: adieu, Moulmein, et surtout, ne demande pas ton reste!

Sur la droite de la premiere volée d'escaliers se trouvait bien ce que je cherchais.

***

J'en eus le souffle coupé: ciel, que vais-je lui dire, et par où commencer? Bonjour, je vous cherche depuis mes sept ans? Bonjour, avez-vous reçu ma lettre, l'année de la peste à Bhamo?

Je perdais pied, c'est certain. Et tout ce que je trouvais de mieux à faire, c'était de compliquer la circonstance avec mes arabesques culturelles de petit Blanc gourmand. Mon coeur battait à tout rompre, en fait de quoi j'articulai - non, je croassai, plutôt - stupidement, à grand-peine: rr..rrr..rasgulla...p...pl...please.

Son sourire me donna le vertige: jamais personne n'avait souri comme cela, jamais plus personne ne sourirait ainsi, décretai-je immédiatement, alors que j'avalais sans respirer la douceur du Jour d'Avant.

Elle éclata d'un rire inaudible et me refila par dessus le comptoir un losange d'albâtre.

Elle m'avait donc reconnu.

Le monde se mit a tourner très, très rapidement autour de son axe.

Je m'effondrai sur un tabouret.

Je ne sais pas combien de temps je restai ainsi, heureux et bête.

Mais je sais aussi que je lui pris la main.

Qu'elle ne se retira pas.

Et que je me mis - nous nous mîmes - à monter lentement, voluptueusement, infiniment, les marches du Kyakthanlan, où tant de choses étaient arrivées, jadis et naguère.

Quelque part au dessus de la ligne d'horizon, le soleil avait entamé sa descente vers l'oubli quotidien.

Attends, criai-je.

Toujours, elle souriait.

***

Je parlais pour deux. Je fis hommage à Kipling. Puis à ses yeux. Sa bouche ne disait rien. Son goût etait celui du fruit encore vert: de grandes promesses.

A un moment donné, elle porta d'autorité ma main sur son sein gauche et émit le premier et dernier son de la soirée, sorte de grognement étouffé.

Je compris alors que mon apsara était muette de naissance.

De toute façon, les mots étaient désormais très loin de tout cela."

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişinouă bis: L'empreinte languide du Raj

Motto:

"Personally, I love the Burman with the blind favouritism born of first impression. When I die, I will be a Burman, with twenty yards of real King's silk, that has been made in Mandalay, about my body, and a succession of cigarettes about my lips. I will wave the cigarette to emphasise my conversation, which shall be full of jest and repartee and I will always walk about with a pretty almond-coloured girl who shall laugh and jest too, as a young maiden ought. She shall not pull on a sari over her head when a man looks at her and glare suggestively from behind it, nor shall she tramp behind me when I walk: for these are customs of India. She shall look all the world between the eyes, in honesty and good fellowship, and I will teach her not to defile her pretty mouth with chipped tobacco in a cabbage leaf, but to inhale good cigarettes of Egypt's best brands (Rudyard Kipling, From Sea To Sea - Letters Of Travel , II. The River Of The Lost Footsteps)"

Din carnetul lui Pantazi:

"Oh, et puis fichtre! Le trafic est infernal, ce matin. Viens, on va siffler un trishaw, ce sera amusant, promit mon père, alors que je me pâmais encore, en silence.

Mais il n'eut pas à le faire. Selon la coutume de l'endroit, sitôt le coin de la rue tourné en direction de cet extravagant Hotel de Ville, nous fûmes entourés de salamalecs et de questions entrecoupées: mingalabar, where do you need to go?

D'instinct, mon père ne mordit pas tout de suite à ces hameçons aimables. Et il chercha davantage du regard, patiemment. Là encore, la réponse fut rapide: le plus timide de tous ferait amplement l'affaire.

Shwe Dagon, dit mon père briévement, m'intimant l'ordre de m'asseoir sur la chaise de devant.

Il me sembla que cela prit une eternité et demie.

***

Le pousse-pousse birman a la particularité extraordinaire de transformer sur-le-champ ses passagers en une sorte de Janus Bifrons déambulatoires. Ils y sont invités prestement à prendre place dos à dos sur des chaises souvent revêtues de moleskine rougeâtre. Bientôt, les conversations tournent court, car le bruit incessant des klaxons et des tuyaux d'échappement interdit l'échange de platitudes inhérent à la promenade.

Confié aux bons soins du pilote velocipède, j'étais désormais livré à moi-même. Pendant quelques minutes, je lorgnai du coin de l'oeil le jeu musculaire des jambes du chauffeur, qui me semblait presqu'aussi merveilleux que le véhicule. Comment arrivait-il donc à se glisser avec autant d'audace dans cette foule apparemment illogique et dont les contours finissaient par se fondre les uns dans les autres, jusqu'à ce que le tout ne forme enfin qu'un seul visage, un seul sarong, une seule paire de sandales, parfaitement androgynes?

Mais je me lassai assez vite de ces considerations. Essayer de distinguer quoi que ce soit alentour etait un vrai défi, susceptible de me distraire de mon délire de tout à l'heure.

Sortis du carrefour de la pagode Sule, Shwe Dagon du tiers état, nous longions à present une ample avenue aux façades ternes et aux devantures criardes. Il ne me semblait pas y avoir la moindre règle, non seulement pour ce qui est des affaires de voierie, mais peut-être davantage en termes de rythme de vie, tout simplement. Alentour, on quémandait, on ricanait, on marchandait. Assis sur un tabouret grisâtre et graisseux, un quidam se faisait couper les cheveux en plein milieu du trottoir, au vu et au su de tout le monde. Un chauffard l'éclaboussa de la tête aux pieds, sans aucune ceremonie: il ne pipa mot, trop occupé sans doute par des pensées dont il avait probablement fini par perdre le fil logique de la syntaxe.

L'Asie a ceci d'inoui qu'elle semble délibérément vivre non seulement en dehors de notre ère civile, mais encore dans une sorte de simultanéité dynamique, tout à fait ahurissante pour les novices. Ce n'est, sans doute, ni son premier, ni son dernier paradoxe, mais c'est une des premières coutumes codifiées que j'appris à déchiffrer tout seul: ce monde qui se fiche comme d'une guigne des védas et des millénaires assis sur ses épaules d'un poids inconscient fera tout en même temps. Y naître ou mourir est l'affaire d'un instant: implacable, la logique se trouve ailleurs que dans cette masse tentaculaire et informe des rues passantes.

Parmi tous les détails, un seul m'attira de manière immédiate: ces sarongs à petits carreaux écossais que les hommes semblaient nouer autour de leur taille du même geste que jadis, à Angkor ou à Bagan. Parfois, le noeud soigneusement caché par un pan de tissu élégamment laissé pendre sur le devant du vêtement se défaisait. Alors, de l'air le plus naturel du monde, le passant ouvrait le tout, dont on comprenait vite que l'ensemble formait une sorte de sac. Rapidement, le geste rectifiait l'honneur du pieton, en un rescrit de l'équilibre cosmique.

Oh, beautiful, isn't it, demandai-je, heureux, au chauffeur.

Mais il ne me répondit pas. Consterné, je me tournai vers mon père:

Achète-moi un sarong, j'en veux un, moi aussi, réclamai-je, alors que nous venions de nous arrêter au bon milieu de la plus invraisemblable cohue marchande qu'il m'était jamais donné de voir jusqu'alors.

Pourquoi pas, si cela t'amuse. Mais je te conseille de le porter avec une chemise toute blanche, et rien d'autre.

Mais ce serait trop simple!

Certes. Mais aussi le plus élégant. Pour ta gouverne, cela s'appelle un longyi.

***

Menti par le calme brillant des cartes postales, je m'étais imaginé le Shwe Dagon comme une sorte de Parnasse hétéroclite, complétement coupé du monde et enfermé dans sa propre réalité.

Or, je venais juste de constater que je m'etais fourvoyé et me demandais franchement comment un tel engrenage de bruits, de couleurs et d'énergies fort sublunaires pouvait servir à des fins totalement opposées. Les vieilles femmes semblaient bien plus preoccupées à crier aux quatre vents et à qui voulait bien les entendre les vertus du thanaka de Shwebo, dont la pâte jaunâtre s'étalait en fond de teint parasolaire sur les joues souriantes des citadines. Des nonnes vêtues de vieux-rose et de bure orange n'avaient cure du tripitaka en jugeant de l'air sceptique avec lequel elles mesuraient l'aumône de la fleuriste. Et j'eus tout le mal du monde à me débarasser d'un individu qui tentait de me fourguer de bien quelconques croquis de la pagode, à l'encre de Chine: are you that desperate?

Yes, I am, tomba la réponse en couperet.

Mais ce n'était pas tout. Il nous fallait emprunter, Père et moi, de longues et étroites volées d'escaliers a demi cachées par des toitures baroques. Les dragons le disputaient aux yeux rougis par les rubis des chimères léonines.

Sans dire un mot, mon père se déchaussa et je compris qu'il fallait en faire de même. Nous laissâmes nos sandales sur mesure dans de minuscules casiers sans toit ni maître et je me mis à monter, cette fois la main bien agrippée à sa dextre.

Je ne sais plus combien de temps tout cela nous prit. Les plantes de mes pieds apprirent bientôt à se méfier des indolentes flaques d'eau qui faisaient parfois glisser les marches à l'improviste. Mais elles durent prendre leur mal en patience et franchir d'innombrables crachats de bétel, orchidées piétinées et pisses canines.

Aujourd'hui même, le Shwe Dagon s'écrit dans ma mémoire comme une immense pustule de merde et de diamants. Pourquoi donc mon cerveau ne garde du Banteay Srei, ne serait-ce que le souvenir apocryphe d'une seule traînée de poussière, d'une seule toile d'araignée?

***

Eh, arrête donc de regarder tes pieds, coupa mon père, un rien séchement, le fil de mes penseés imprécises.

C'est ça, regarde en haut et tu verras.

Et il avait raison, évidemment. Autant les marches étaient diurnes et autant le regard, une fois porté au dessus de la vrille indescriptible d'encens, de clochettes, de papier froissé, de ragots à demi étouffés, respirait un temps autre, qu'il m'est toujours impossible de situer fermement dans une chronologie quelconque.

A l'echelle de ce jour impromptu, les plafonds me semblèrent avoir des hauteurs bibliquement exorbitantes, s'elançant dans l'espace jusqu'à une sorte de vertige statique, dont seul est responsable l'émerveillement de mes sept ans. Les lourdes grappes en bois sculpté des colonnes et des plafonds paraissaient si légères, que je ne puis retenir un soupir admiratif qui l'amusa beaucoup: oh, on dirait des toiles d'araignée!

Bien d'années plus tard, je compris que mon regard d'alors n'était pas, somme toute faite, très différent de l'espèce de positive horreur entrecoupée d'extase avec laquelle cette Angleterre jouant au polo sur le maidan administratif du Raj contemplait l'Inconnu. Comme Kipling, je cédais lentement aux charmes de l'affabulation. Mais à sa difference, je n'avais - déjà!- aucune envie de rater la suite, par ce réflexe inutile de sagesse sèche qui fait tourner court tant d'intrigues romanesques anglaises.

Mais, pour l'instant, il me fallait chercher à comprendre. On dirait Ninive, conclus-je, tout fier de montrer les fruits de ma toute nouvelle fascination pour les mondes à demi oubliés.

Tu n'as pas forcement tort, remarque. Faute d'avoir tout à fait raison, bien entendu.

Ce jour-là, entre autres menus details, je compris et aimai sans réserve l'affabilité de son intelligence. Et cette façon de toujours piquer l'orgueil, la curiosité ou bien tout simplement l'étourderie de son interlocuteur, sans jamais lui faire perdre la face.

C'était un moment important, je le sentais. Et je savais qu'il cherchait à me transmettre quelque chose d'indispensable.

Mais quoi?

***

Sitôt habitué à la lumière un peu blafarde de l'endroit, je crus distinguer, parmi les dorures et les arabesques vertigineux de l'escalier, qui semblait s'élargir au fur et à mesure que nous avancions, des images assez naives, racontant, à la manière des décalcomanies écolières, la vie de Siddharta Gautama. On m'en avait déjà parlé, évidemment, mais je n'arrivais toujours pas à faire le lien entre cette suave histoire du renoncement et le spectacle alentour. Je savais aussi que l'énorme cloche renversée de la pagode, dont certains se plaisent à rappeller - avec un rien d' obscenité - qu'elle contient davantage d'or que la Banque d'Angleterre, renfermait aussi huit cheveux que le Bouddha avait lui-même confié a deux frères marchands d'Okkalapa.

Huit cheveux. Autant de jours aussi dans la semaine birmane, qui coupe allégrement le mercredi en deux fictions. En cela, légende et coutume sont probablement inséparables: même s'il est par deux fois quatre - le chiffre asiatique du malheur foudroyant - le huit finit par être sympathique, avec ses rondeurs et sa promesse d'infini à rebours.

Ces tableaux des hauts plafonds, bizarrement rudimentaires pour un tel endroit de foule et de faste, remplissaient un devoir rhétorique monothéiste. La corruptrice vaincue, par exemple, tirait non sans dégoût une langue violacée qui m'amusa énormément.

Tout à coup, au beau milieu des escaliers, le sourire figé d'un chien me fit frémir.

Il est mort depuis pas trop longtemps, dit mon père.

Oh. Mais alors...?

C'est sans doute un pariah dog. Il n'y toucheront pas. Je pense que seulement les moines peuvent le faire.

Je savais que Papa improvisait sur le champ, mais achetai le mot: pariah dog. Tiens, eux aussi donc, c'etaient des intouchables?

A vrai dire, la grande cour m'ennuya beaucoup, avec les ziggourats dorés des toitures répetitives, ses autels semainiers parsemés de monstres en jupes roses et ses vrais-faux moines qui lorgnaient sans arrêt le derrière des touristes ahuries.

Allez, Siddartha, assez pour aujourd'hui, dit le clairon de la délivrance. Tu me voudrais certainement pas manquer l'heure du thé, je suppose?

Et au fait, il faudrait que je te raconte l'histoire du Facteur Cheval. Oui, oui - bientôt: allez,zou!

***

Ce soir-là, je déclarai à la cantonade que j'étais peu disposé au diner, ce qui inquièta ma mère, mais fit ricaner papa.

Et, dès qu'ils eurent le dos tourné, j'allai questionner Tha Maung qui espèrait probablement s'assoupir, en cet instant de répit et de contumace.

Je lui racontai tout par le menu: le coup de soleil de l'avenue Mahabandoola, la jeune fille de fumée qu'il nous fallait absolument retrouver, le vieux scribe attablé devant sa machine à ecrire. Et, bien entendu, avec force moulinets extravagants, les confiseries indiennes qui coloraient mon récit d'une indispensable véracité.

Tha Maung m'écouta très attentivement, très posément, avec la déférence émue des vieilles gens de maison rompues à la geopolitique du caprice. Et il dit:

If thakin wants, thakin gets. We shall try.

Amen, fis-je. Et j'éclatai d'un rire léger et sauvage.

Le plus extraordinaire dans l'histoire, c'est que Tha Maung tint parole. La lettre, rédigée Dieu sait en quel registre locutoire birman essayant de traduire mes emportements à l'imparfait du subjonctif, donnait rendez-vous en diagonale des grilles des Jardins Mahabandoola, le soir de la prochaine pleine lune.

And where do I send it, Sir, me demanda le plus sérieusement du monde le vieux chinois dans un anglais aigrelet.

Oh, but here, of course, fis-je avec extravagance. At the confectioner's.

Ses sourcils se levèrent avec feinte surprise. Mais un chinois sait d'instinct accueillir plutôt avec philosophie ce genre de mignardises.

En rentrant au Strand, j'en avais gros sur le coeur. Et demandai au valet pourquoi le chauffeur du trishaw ne m'avait rien répondu, ce matin-là.

Maybe because he's a pariah dog, thakin.

Je me tus. Et je ne puis jamais apprendre ce qu'il advint de mon excentrique courrier.

Le lendemain, nous pliâmes bagage.

La peste venait d'éclater à Bhamo."

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişinouă: Sombres chasseurs d'aurochs

Motto:

"The best season for Elephant shooting will be during the months of February, March and April. At this time, they are to be found in the tree forests of the higher ranges, as the Bamboo forest of the lower ranges has generally been fired by this time. In the low season they frequent the thick Bamboo jungle at the foot of the hills, and it is then difficult to stalk them. Burmese hunters, or Môk-so, as they are called, are to be procured in all mountain villages, and are declared to be quite the equal of their Indian confrères. They are certainly most enthusiastic and enduring, and will track for the entire day without giving in, especially if game is plentiful." (George W. Bird, Wanderings In Burma, Shooting And Game, 1897)

Din carnetul lui Pantazi:

Ecrire l'Asie emporte toujours le secret espoir d'une sorte de transhumance empathique avec ce lecteur improbable, dont je ne sais, à vrai dire, quoi penser. Il m'indiffère, souvent. M'agaçe, parfois. Et encore plus rarement que cela, chose d'ailleurs louable, il m'émeut. A la manière de Mercator, ce serait un grand voyageur immobile, recevant l'octroi de ce qui n'est pas encore souvenir et plus tout à fait instant fluide. Ses traits m' importent peu: jamais je ne saurai s'il préfère le Marengo à la ravigotte, et c'est tant mieux ainsi. Je me dévoilerai selon caprice; à son tour, il s'étonnera, peut-être, devant un coucher de soleil lointain, il sourira aux fruits de perverse innocence d'un matin de rizière. Et qui sait, en ravivrais-je quelques souvenirs, qui lui donneront cet air de confusion émue, de complicité ectoplasme, qui se demande si je ne suis pas, par le plus grand des hasards, en train de regarder par le trou de la serrure.

***

Mais, pour l'instant, je suis toujours au Strand, que cette affreuse Mrs. Wright vient de déserter en catimini. J'ai sept ans, des boucles d'une insolence toute blonde. Et je me pose énormément de questions alentour.

Heh. Whereabouts, sourit mon père du coin de l'œil, devant mon air d'éprise abstraction.

Je ne pipe mot. Pas besoin de répartie entre nous. Et puis, cela ne se sait que trop: les grandes personnes ont réponse à tout.

D'ailleurs, cela ne servirait à rien de lui expliquer comme ça, sur-le-champ, ce qui me taraude. Depuis quelque temps, alors que l'Asie s'insinue davantage sous ma peau armoriée de petit Blanc, je n'arrive pas à saisir l'improbable lien entre les didascalies de la rue et cet autre monde baroque du mythe.

Y'avait-il simplement un partage possible entre le chuchotement du Réamker et la foisonnante conspiration du marché vespéral? D'où et comment se créait ce mélange de sainteté et de luxure, dont la ligne de mire n'était, au demeurant, pas forcément là où on la cherchait en premier?

La virulence du pot-pourri me saisissait, à tel point que le regard imbu d'une sorte d'ennui mâtiné de tendresse languide d'une fille de joie, à Penang, jeta un trouble obscur sur toute cette candeur.

Mon père savait déjà tout cela. Bientôt, ses pas m'emporteraient dans son sillage au Shwe Dagon.

Il était temps de commencer à comprendre.

***

Il n'y a aucun profit à raisonner la chose asiatique. La décrire serait par là même la décrier. Nos frontières et nos principautés, tous ces relents d'Europe que nous emportons dans notre code génétique sont des notions parfaitement caduques. Tout y est dans tout et peut-être nulle part à la fois, la réalité se déplie et se replie à sa guise, selon le goût et le principe du wayang kulit. Ses débuts se confondent avec le Jour Premier et à tout cela, il n'y aura probablement jamais de fin. Dès lors, le mois d'avril m'aura toujours le sourire enfantin d'un matin de grâces insignes. Un mois de bure orange, au goût lacté de miel, une promesse d'utopie acquise. Quelqu'un qui m'aima sans compter crut retrouver ce sourire dans quelque émail toscan de tendre sarcasme. L'analogie avait le charme douteux des spéculations capricantes et la sincérité des aubes repues. Cinq minutes durant, cela me rendit parfaitement heureux.

***

Avec ses principautés rongées par l'orgueil et ses naïvetés bien tempérées, l'Europe nous renvoie à cet état d'auctoritas, où nous étions des rois.

Avec son emprise subreptice, ses faux-fuyants et ses doubles sens, l'Asie nous auréole de cet imperivm, où nous étions des dieux.

Sachant chasser, par un soir de brumes, des bêtes inconnues à la peau bistre.

***

Bientôt, je me retrouvai sur les pas de mon père dans les rues suffoquées de Rangoun. Pourquoi, mais pourquoi donc, n'avait-il pas sifflé un de ces taxis approximatifs qui longeaient d'un air si mélancolique le malecón du Strand? Et où était la promesse de la chaise à porteurs, que je m'étais si impatiemment, si imprudemment imaginée, alors que je me faisais gentiment escorter par l'inaudible Tha Maung, dans les vastes couloirs aux fragrances boisées de notre consulat morganatique?

Etait-ce un nouveau jeu? Cette fois-ci, j'étais parfaitement incapable de repondre à ma propre question. Et je me dis que décidément, il valait mieux suivre ce train agile et calme, qui semblait tout savoir d'avance et fendait, non sans elegant à-propos, la foule compacte du trottoir inutile.

Allez, donne-moi ta main, fit mon père en souriant.

Heu...à la reflexion, non. Je refusai d'une moue sans paroles: qui aura vaincu la redoutable Mrs. Wright n'a nul besoin d'aide pour traverser l'avenue Mahabandoola.

Oh, je t'en prie, donc: ne fais pas ton vaurien. Je vais finir par te perdre, tiens.

Me perdre: oh, pensée infiniment délicieuse! Je ricanai: me perdre, moi, gentilhomme déjà rompu aux charmes des avenantes politesses à l'heure du thé? Me perdre, moi, auguste petite personne, polyglotte et derechef requise au cotillon?

Oh, dites, Père: me perdre! Je rougis de plaisir, en regardant alentour avec gourmandise. Ce vieux monsieur, par exemple, qui venait d'achever une mystérieuse rangée de signes, d'un coup bref et sec sur le clavier de son Underwood. Heh: si je feignais de me perdre, peut-être me montrerait-il comment faire et j'y passerais bien le quart de cette journée. Je lui parlerais des canards du Luxembourg et qui sait, peut-être qu'il me filerait de ces obscures sucreries bengali que ma mere semblait toujours me prohiber: not India, not now, dear.

Sur la gauche, la devanture du confiseur me tapait dans l'oeil avec une insistance presque douloureuse. Sous verre, des météorites flottaient sur une mince passerelle de sirop et je contemplai avec l'amour du connaisseur ces losanges d'albâtre, dont je croyais savoir - Tha Maung m'en avait procuré, en cachette - qu'ils étaient coupés dans une pâte dense et voluptueuse, faite de lait condensé, de sucre de canne et d'interdit.

Mais peut-être davantage, renfermaient-ils l'empreinte du matin d'une jeune fille au regard credule et aux cils retroussés. Elle aussi, elle saurait tout d'avance et son geste sage et laborieux serait sans doute une invite. A elle, je ne parlerais pas des canards de la Rive Gauche: en fait....je ne parlerais plus du tout...enfin, je crois...me perdre! Oh, dites: la délicieuse affaire!

***

Eh, non mais! Tu m'entends, ou bien...? Allez, ne traînons pas, dans une demi-heure il va faire une chaleur de fournaise.

Mais je restai figé sur le trottoir, les jambes bien campées dans mes knickerbockers. Et les yeux happés par la machine à ecrire, la devanture du confiseur, la jeune fille invisible. Me perdre, me perdre, me perdre, haha! Ca marche, c'est oui.

C'est lui que tu regardes, fit mon père amusé. C'est un écrivain public.

Mon père savait semer le doute mieux que quiconque: ceci me jeta immédiatement dans des abymes de spéculation.

Un...quoi? Un écrivain public? Qu'est-ce à dire?

Je croyais que les écrivains étaient des grandes personnes, aimant les persiennes bien closes, la fin de l'après-midi et les robes de chambre. Et que, pour entendre et voir ce qui n'existait pas encore, ils avaient besoin de l'illusion d'un silence fait de chuchotements et de catimini. Mais le vieux monsieur ne semblait pas le moins du monde perturbé par le sage brouhaha de la rue passante: d'un geste bref, il arracha la feuille fraîchement achevée, qu'il rangea soigneusement sur une petite pile posée juste à côté du clavier. Bientôt, les gestes de l'habitude en rouleraient une autre sur le tambour; son crachat sanguinolent fit un bref intermède d'audace et de pluie sur le trottoir. Puis, ses doigts trapus se remirent au travail, d'un air placide et entendu d'avance.

Ahuri, je me frottai les yeux: mais comment...fusa la question, inachevée.

Ah heh, ce n'est pas ce que tu crois. Il n'écrit pas des histoires, ce monsieur.

Non?

Oh, mais non. Juste des lettres, des billets doux, que sais-je, moi...des quittances, des papiers divers, vois-tu. Pour les gens qui ne peuvent pas le faire tout seuls.

Mais pourquoi donc?

Parce qu'ils ne savent pas lire et écrire, voilà tout.

Parce-qu'ils-ne-savent-pas-lire-et-écrire. Je me répétai bien soigneusement sa réponse dans ma tête. Ainsi donc, dans ce pays, ces choses-là n'étaient pas à la portée de tout le monde.

Loin de me démonter, la révélation avait davantage piqué ma curiosité: ainsi donc, le monsieur aux lunettes cerclées de fer-blanc et à la natte bien soigneusement rangée dans la poche poitrinaire de sa chemise était un vrai sorcier, à qui son insigne science confiait les menus secrets de ce monde. Et s'il y en avait un seul qui saurait me comprendre et pourrait m'aider à retrouver la jeune fille entr'aperçue à l'instant, ce serait sans doute lui.

***

Aha, chenapan, je crois savoir ce qui te ferait avancer. Tant pis, fit mon père, il me faudra te corrompre. Que dirais-tu d'un petit détour par la confiserie? Ici, sur la gauche.

Oh oui, père. Mais...

Tiens, tu peux en choisir trois différentes, me dit-il, alors que je sentais ma volonté tournoyer dans un monde de friandises indécises.

Euh...la ronde, la brune et la blanche, fis-je, d'un air mal assuré.

La première bouchée de rasgulla avait un goût de sirop, de cannelle et de conspiration.

Je sus qu'elle existait et que pour que cela fût possible, il me suffisait d'en parler à Tha Maung.

Dès ce soir, alors que mes parents dîneraient dans l'ignorance, sur les chaises en rotin du Strand.

Evidemment, cela reste entre nous, conclut Papa.

Il ne savait pas si bien dire."

Vientiane sau starea de graţie

Samsenthai, Setthatirat. Iarmarocul de dimineaţă de la Talat Sao - din nou: fix asta înseamnă, cu insistenţă afectuoasă. Apusul argintiu de soare de la Sala Sunset Khounta, foarte bun pentru momentele în care minutele se scurg prea repede: unde fugim ca să scriem în cap? Răspunsul e implicit, întotdeauna: orezărie, căi ferate, podele negeluite.

Wat Si Saket şi Ho Pra Kaew. Pe prima am găsit-o în aspre şi ample renovări. Poze dinăuntru, ioc: nu e voie, deşi experimentul ar fi fost interesant. Frescele delicate de pe vremea lui Chao Anou nu vor avea niciodată perfecţiunea celor de la Prabang; în ele, regăseşti diferenţa dintre zugrăveala de subţire şi naivitatea meşteşugarului onest, deşi canonul budist le obligă la registrul monocord al jatakăi descriptive. La Vientiane, evaziunea din convenţie e - paradox? - destul de previzibilă: aceleaşi hanuri de fum şi armate incerte, care au aerul că se întorc de la un meci de polo călare, însă fără nicio metafizică posibilă. Peste asta, vremurile mai recente au pus vopsea şi desen stângaci, iar paradoxul e că rezultatul nu are nicio stridenţă. Ci doar o imensă înduioşare.

Oricum, la Si Saket, ceea ce contează cu adevărat e şandramaua smintitoare din curte. Gurile de balauri epici au rostul lor de an nou: din ele cade în creştetul lui Gautama apa lustrală a ofrandei de Pi Mai. Data trecută, nu le ştiusei vedea - acum, au rostul lor întreg, dar nu pe foile astea frugale.

Ho Pra Kaew fără gautama de smaragd, dar cu scările de tăioasă eleganţă şi perfectă simetrie, tăiate în spinări de naga. Şi cu tinda pe care îţi vine să o numeşti pridvor, ca acasă. Explicaţia e numai a electrocardiogramei.

Poate că multă lume crede că paradoxul de Vientiane e cel al oraşului minuscul scris în cheie majoră. Scribului de faţă i se confirmă - deşi nu mai era nevoie - şi de data asta intuiţia fulgurantă a locului care, odată descălecat, nu mai ştie să fie departe.

Pentru că locuieşte în ventricolul drept, de-aia. Şi pentru că la That Dam casa cu obloane sinilii te aşteaptă: iar asta merită orice efort şi oricâtă răbdare.

PS: Ieri, zi agitată de stradă. Azi la fel: sub ferestrele din Kiseleff, cineva cântă ceva de pe vremea lui Horia Sima - nu, nu Sfântă Tinereţe Legionară, ce credeam? - furios pe tema Roşiei Montana. Am ştiut bine că trebuie să am răbdare şi să nu ajung rapid în balamuc. Şofatul la prima oră e un început de soluţie.

Ar trebui să rup câteva ore la sfârşitul săptămânii şi să încerc să mă lămuresc despre ce e vorba in sitv. Sau mai degrabă în ce hal stau lucrurile. Estimp, rumegat nişte nelămuriri, fiindcă taclaua rămăsese de izbeliştea firelor capricioase, data trecută. Solicit o audienţă, beizadea.

Later edit: Pentru că tot e o zi de aşteptări diverse, cred că e momentul să pun nişte diacritice şi un pic de ordine, cu poze, pe text. În Tribulaţie - are mare nevoie, iar sfârşitul de săptămână e mâine.

Maymyo, cinci minute

La Pathein mersesem după umbrele. La Maymyo, numai şi numai pentru caravanseraiul Candacraig, fondat la 1904. Şi siluit, în 2010, de neştiinţe şi neputinţe diverse.

Despre Candacraig, auzisem prima oară în cartea lui Paul Theroux The Great Railway Bazaar. În drum spre vertiginosul viaduct feroviar de la Gokteik, Theroux ajunge la Maymyo într-o perioadă în care accesul străinilor pe liniile ferate birmane ţinea aproape de domeniul imposibilului. E vremea în care vizele turistice se dădeau pe trei zile, în lumea delirantei căi spre socialism a lui Ne Win. Şi în care ştim foarte bine cam ce se putea scrie despre barul de la Strand: şobolani placizi şi lăzi de bere.

Astăzi, tocmai am aflat că nu se mai dau vize pe aeroportul din Rangoon, din cauza alegerilor de la şapte noiembrie. Nu se ştie când sau dacă se va reveni la dezgheţul de astă vară: interesul juntei pentru turişti e destul de aleatoriu, mai ales din secunda în care anul 1996, în care se anunţaseră cu surle şi tobe un milion de sosiri - şi nu au fost nici o sută de mii - echivalase unui cosmogonic fâs. Prin urmare, va trebui reluat circuitul răbdător şi foarte matinal al consulatului de la Bangkok - aviz amatorilor - şi croite pe puţin cinci zile suplimentare pentru formalităţi, în orice ipoteză de traseu viitor. Sau tocmit dinainte un agent local - nu e întotdeauna cea mai bună soluţie. Şi zău ştiu ce spun, heh.

***

În alte cuvinte, Maymyo e tare scump la vedere. O nălucă rară a zilei de ieri, care ţi se înşiră astăzi sub tălpi cu o candoare fără echivalent pe lume. În goana lui lacomă după bons mots, Theroux îl comparase cu Simla de Punjab. N-ai pus încă piciorul acolo, însă bănuieşti că povestea e cam trasă de păr: în India, circumstanţele ar trebui să fie ceva mai articulate - simetria e privilegiul formal al matricei. Pe când la Maymyo, care azi se scrie Pwin U Lwin, destul de puţine lucruri sunt simetrice.

Faţadele englezeşti să nu înşele ochiul: inima oraşului bate în piaţa cu barbugii, de la Liqueur Corner. Vizavi, o tarabă cu nume splendid - December Fresh Milk - vinde o torenţială îngheţată anglo-indiană: şi se cerea asta. Mai găseşti şi cafea, la Golden Triangle, ceea ce e o binecuvântare după trei săptămâni de surogat. Şi mai găseşti chiar şi muzicuţa de la Big Ben, în turnul Purcell care cântă la oră fixă de la 1936 încoace.

Toate ghidurile de călătorie o să scrie că Maymyo e loc de vilegiatură englezească. Farmecul oraşului nu e neapărat în grădinile de la Kandawgyi - care sunt copiate după cele de la Kew, zice lume care se pricepe, nu ca mine. Ca de obicei, Năroada ţine cu iarmarocul: şi când pui derierul înapoi în maşină, spre Mandalay, e foarte clar că mai bună introducere şi ispită înspre India Mare nu se poate şi nu se egzistă.

Mandalay. Toponimul ingrat

First of all Mandalay is a name. For there are places whose names from some accident of history or happy association have an independent magic and perhaps the wise man would never visit them, for the expectations they arouse can hardly be realised. Names have a life of their own, and though Trebizond may be nothing but a poverty-stricken village the glamour of its name must invest it for all right-thinking minds with the trappings of Empire; and Samarkand: can anyone write the word without a quickening of the pulse and at his heart the pair of unsatisfied desire. The very name of the Irrawaddy informs the sensitive fancy with its vast and turbid flow. The streets of Mandalay, dusty, crowded and drenched with a garish sun, are broad and straight. Tram-cars lumber down them with a rout of passengers; they fill the seats and gangways and cling thickly to the footboard like flies clustered upon an over-ripe mango. The houses, with their balconies and verandahs, have the slatternly look of the houses in the Main Street of a Western town that has fallen upon evil days. Here are no narrow alleys nor devious ways down which the imagination may wander in search of the unimaginable. It does not matter: Mandalay has the name; the falling cadence of the lovely word has gathered about itself the chiaroscuro of romance ( Somerset Maugham, The Gentleman In The Parlour, VII).

***

Probabil cel mai bun paragraf - poate singurul, de-altminteri - al unei cărţi de călătorie pe care am hotărât-o suficient de ratată. Deşi trebuie să recunoaştem, nu fără un soi de înduioşare: Somerset Maugham e un călător pretenţios, fără să fie neaparat şi unul subţire. Iar politeţea sportivă, deseori frustă a pietonului anglo-saxon nu se pierde în nesfârşite nuanţe şi abisale comparaţii. Poate de aceea, înduioşarea apare de cuviinţă cui recunoaşte, la un moment dat, fără înconjur că habar nu are prea multe lucruri despre Asia liminară a Indochinelor şi că nu prea e obişnuit cu scrima figurilor de stil, atunci când i se întâmplă să vorbească despre amănuntele drumului.

Lui Maugham i se întâmplă în Birmania un lucru foarte previzibil pentru toţi orientaliştii novici. Prins de respiraţia foarte specială a locurilor, cel venit de la miazănoapte are nevoie de câteva zile bune până să intre în ritmul şi logica de toate zilele. Uneori, asta nu se întâmplă deloc - şi e păcat: stahanovismul vestic cu greu se împacă răstimpului şi mai ales între-timpului asiatic. Prin urmare, mintea e iniţial perplexă: nimic nu a pregătit-o pentru senzaţiile noi ale peisajului care se uită placid la trecerea şi petrecerea ta pe uliţă. Secundele leneşe descumpănesc: timpul trece repede, vremea trece greu. Iar referenţialul greco-latin, de obicei bun la toate, nu mai funcţionează deloc. Farmecele coloniale sunt înşelătoare, fragile: sub caldarâm zace epicul altfel, pentru care nu ai niciun cod ajutător de descifrare.

Aşadar, englezul citeşte eseurile lui Hazlitt, pe care le despoaie în fascicole uşor de purtat prin buzunare. O greşeală de optică, fireşte, care turceşte toată cartea: de-abia acum înţeleg, beizadea Pantazi, de ce şi pentru ce grija aparent ilogică pentru ceea ce se cară în bagaj. În alte cuvinte, cu Hazlitt în mână şi fără nicio legătură cu ceea ce se vede pe stradă, privirea devine opacă. Aproape nimic despre forfotă, în însemnările sale. În schimb, multă şi prolixă anecdotică de Raj - deseori savuroasă, fie - în sentimentul asumat al guberniei tropicale. Cum Maugham e totuşi om de lume, auzim şi noi ce se bârfeşte pe puntea mică a unui pachebot, între două sifoane la Gymkhana Club sau în holul de la Strand. Dar lucrurile astea se pot întâmpla oriunde pe lume, în monada celor grăbiţi ai anilor Treizeci şi nu i se iartă concesia uşuratecă a Asiei convenţionale, pe picior, între sasuri.

***

Notele frugale de la Mandalay sunt o excepţie - asta ca să avem o idee de cât de în ultimul hal de expeditiv e tot restul, hum. Puţine lucruri s-au schimbat, de la călătorul de ieri la plimbăreţul de astăzi, cu excepţia tramvaiului. Aceleaşi străzi croite larg - singurele locuri cu forfotă deasă sunt pieţele - care înşeală mintea: nu e vechi, cum e Samarkandul. E al naibii de nou - de alaltăieri - iar Războiul Mondial nu ajută: mult, prea mult din ce e istoric, e reconstrucţie şi dioramă.

Iar toponimul înşeală, până la ingratitudine. Cine îşi închipuie mistere şi oftaturi, să ţie drumul până la Prabang: aici nu sunt dihănii. Aici e comerţ chinezesc cu amănuntul, tea shops unde se bârfeşte aproape olteneşte, interminabil. Aici nu sunt trotuare, ceea ce ştia şi englezul dezamăgit că nu poate flâna - in search of the unimaginable - ca pe Sena. În schimb, sunt multe motorete, şi mai multe taxiuri albastre - adică improvizaţii pe roţi - şi ricşe. Pietoni - nu. Distanţe - pe măsură: şase kilometri ca să lungeşti cu pasul doar o singură latură a palatului, în jurul căruia oraşul se desfoaie cu elan, ca o pânză veşnic cârpită.

***

În poze, trei locuri esenţiale. Trebuie, cum spuneam, mers şi văzut palatul lui Mindon, pe care unii îl numesc englezeşte: The Fort. E o denumire destul de onestă, atunci şi acum. Astăzi, cu cazărmile asumat nord-coreene ale celor de la Tatmadaw. Diorama e perfectă şi ispiteşte, cu coloanele longiline înfăşurate în praf de aur stins. Avantajul luminii şi ceremonialului de vestibul, fără nicio moderaţie. Ieşi şi crezi că nu ai priceput, obişnuit ca la Versailles, unde totul se întâmplă în văzul lumii. Unde e palatul? Ai văzut, uşor nedumerit şi nesăturat, coridoare, tavane joase şi lectici din sticlă pisată. Atât.

Palatul lui Mindon se scrie în şoapte. Dar ca să ai o idee despre ce şi cum era ieri, trebuie mers la Shwenandaw, mănăstirea de teck demontată - un noroc - de englezi şi scoasă din incinta fortului. E bine că s-a întâmplat asta: altfel, nu o mai vedeam deloc. De acolo vin siluetele incerte şi perfect indescifrabile a căror privire speri să o prinzi măcar o fracţiune de secundă, fără să o poţi înţelege. Privilegiu nesigur, impact atomic. Ca la Orvieto, în poala mănăstirii, puştimea joacă un fel de tenis cu piciorul. Mi se pare normal.

Dar Mandalay n-ar mai fi Mandalay fără dealul care se urcă întotdeauna cu piciorul gol. Pentru Năroadă nimic nu se dă pe nălucile de la Moulmein, iar ceea ce se vede din foişorul cu priveală nu se măsoară cu sentimentul apocalipsei calme de acolo. Însă Kipling merită oricând un omagiu.

Chiar dacă se înşeală - China nu e nicăieri. Fix pentru că se înşeală.

Acasă?

Disclaimer: *venting mood* Sau în fine, pe-acolo.

O săptămână. Atâta a durat paharul pe jumătate plin de după Siam. Fregata, cu uimire lucidă: credeam că o să te apuce nervii pe loc. Secundă în care apar în raţionament două erori, fundamentale: nu nervi şi nu pe loc. Dar o lehamite straşnică, la câteva zeci de ore de la aterizare - asta, da. Cu asupra de măsură.

N-am avut niciodată patriotisme imbecile. Nu cred că suntem nici frumoşi şi nici deştepţi din cale afară. Ideea că rachetele sol-aer s-au născut din delirul postprandial al unui sicrier din Ardealul renascentist mă face cel mult să rânjesc binevoitor: câtă naivitate, în toate zoaiele protocroniste, zău. Însă puţine lucruri mă pun pe picioare mai repede şi mai ferm ca vedenia după-amiezii pe Pod - cum care? heh, haidem că ştim cu toţii: Podul e unul, majuscul şi întotdeauna imprevizibil. Sau ca lumina de dimineaţă a curţilor din spate.

Cât pe ce să le găsesc ţăndări, într-un vortex de demenţă colectivă - e puţin spus. Criză? Fireşte: şi reflexul universal al neuronilor înfundaţi, pititului sub pat, trasului de obloane.

Trei zile tocate pe picioare mi-au făcut praf tot elanul constructivist de esenţă Gautama. Deloc chef să fiu zen, în seara asta. Şi deloc chef să înşir toate jegurile curente: nu v-am obişnuit cu din astea, nu am să încep azi. Uneori e tare greu însă să le vezi altfel; azi, cu mârşăviile mărunte de rigoare, e o zi fără.

***

La scară cosmogonică, nu s-a întâmplat absolut nimic. Tocmai aici apare marea problemă: bălteala. Staza fără farmec. Tâmpirea care topeşte creierii şi verva. Plachie nesărată, ar scrie Vasiliscul, de sus până jos. Desfă televizorul - de ani de zile îi dau cu tifla dispreţuitoare şi aproape de tot - şi ai să auzi vaiere. Desfă radioul, Bach fără miez - de parcă ar şade şi el la apa Vavilonului bugetar, ceea ce e de ruşine. Desfă ziarul, lucruri de mare nerozie.

La ce bun? Faţadele de pe Pod încă ştiu surâde, cui se mai pricepe să le mai descoasă.

Venit de pe altă planetă, în care legile politeţii inimii îţi cer să nu îi întristezi pe ceilalţi cu propriile tale neputinţe, constaţi că ai nimerit la balamuc. Înainte vreme, un balamuc vesel, de splendid humor. O victorie măruntă cu şi despre asta, sarcasmul în doi peri de linolea de acum câteva seri; după ce domnul Nelu se plânsese interminabil şi neîntrebat de o serie de tâmpenii administrative pe care le presupun inevitabile:

- Ce luaţi, duduie, aia?

Aia e un baton hiperglucidic. Muiere, da. Şi consolări uşurele, la îndemână, lacome. Fără conştiinţă: acuma poţi.

Nu i se răspunde, dar se măsoară din ochi ambalajul oarecare, pe care la un moment dat a curs nişte ulei de maşină. Sau de gătit: mai contează?

- E bun, zău.

Eşti cu mintea aiurea. Anume la ce eşti cu mintea în fiecare zi de birou de când te-ai întors: pritoceşti probleme, tragi sfori. O să meargă, i pak să ştii că da.

- Hum... costumul meu?

- Batonul, duduie - pauză cu zaţ. Costumul nu l-am gustat.

În fond, poate că nu s-a dus totul naibii, îţi spui. Dar gheaţa e tare subţire: calcă îngrijit. Nu că ţi-ar mai păsa extraordinar de tare pentru sine. Dar unele lucruri nu se scot la mezat.

Ceea ce urmează să povestesc eliptic numaidecât e unul din ele.

***

După foarte mult timp, azi plecat de la Agie trântind uşa. Cu sete şi fără cauză. În Asia, e un gest inadmisibil. În Principate, o ţandără banală: o fi fost curent?

Stază. Şi stază. Pe culoare, forfotă concentrică. Te agiţi şi tu: ai de ce, ai pentru ce. Dar lucrurile merg infinitezimal de greu, enervant de inert. Te laşi? Nici vorbă.

Rădăcina neajunsului e în altă parte. Anume în certitudinea că dacă nu îţi iei hamul şi praştia din circumstanţa tehnocrată, o încurci electrocasnic. Eşti năroadă?

Ei bine, da. Năroadă şi onestă. Căpoasă şi netrebnică. Alta nu avem, cu materialul clientului.

După zeci de mii de kilometri nu se cade să te întorci la şaibă. Nu se mai poate, punct. Tristeţea incomensurabilă de la sfârşitul săptămânii - un eveniment minor, de obraz şi obligaţie - te pune pe gânduri: asta vrei să vezi şi de-acum încolo, până o iei din loc din nou?

Mais non. Trebuie făcut ceva, schimbat ceva, urnit din loc. Cu toate riscurile.

Fregata a înţeles. Fregata e o cucoană formidabilă.

La Agie, am să mă întorc fix mâine. Paradox? Onestitate: nu am încheiat încă socotelile, ştii bine.

A mai rămas ceva de făcut, în avatarul meu de la Şosea. Un singur lucru, pe care îl scot implicit la tejghea. Din motive evidente, nu am să vorbesc niciodată despre el în mijlocul uliţei. Pur şi simplu nu se cade. Şi nu am niciun merit: oricine, cred, ar fi făcut exact la fel.

Pentru că lucrul ăsta implică alergături şi tocmeli şi construcţie răbdătoare, nu îndrăznesc - nu s-ar cădea, beizadea - să dau termene. Dar habar nu ai cu câtă jubilaţie scriu în seara asta, după o zi spartă şi stearpă: poftim aşadar, în mintea mea, ziua de azi trage linie.

Robotul tehnocrat, expertul în probleme, sfetnicul dindărătul uşii - avatarii ăştia au crăpat demult. Veşnica pomenire et bon débarras. N-are rost să o mai lungim aşa, n-am avut niciodată prea multă convingere. Şi rareori, câteodată însă cu vervă, spor. Sau noroc. Sau tupeu. Sau un pic din toate. Din nou, nu mai contează.

Restul e detaliu. Restul e o chestie de timp. Scurt.

***

N-are să fie tocmai simplu. Dar are să fie liber, ceea ce e un lucru fără de preţ.

Moment în care, ca să risipeşti orice lucru neclar, mai scriem aşa:

Din secunda asta, douăzecişicinci la sută, nervi şi obidă, sindicate, termopane, petiţii, draci pe ţambal, restructurări, căsăpeli, cârpeli, alocaţii, vaiere, pertractări, permutări şi tot ce se mai aude şi se mai vede, până la vomă, pe uliţă.... ei bine... nu se mai egzistă.

Mori de vânt? Le mânânc de vii, mama lor de nemernice.

Pentru asta, mai merită să stărui, încă jumătate de repriză.

De aceea, nu s-a schimbat nimic. Şi să iertaţi, cu toţii, zilele astea din urmă: n-a fost simplu deloc să te trezeşti pe o uliţă golită de sens, după jumătate de an de lucruri splendide. Dar e politeţea şi datoria esenţială a casei să nu se piardă vremea cu şi despre prostiile astea dispensabile, ale străzii şi vremurilor care calcă pe nervi.

Cât despre mine, ceea ce mă mână e un soi de furie de castă. Se potriveşte mănuşă Ramayanei: ţandără epică, da.

Şi probabil că fix din cauza asta are să şi funcţioneze. Ai să vezi dumneata.

PS: Crezut că nu mai ştiu să scriu. Pe naiba ghem. Writer's block? A d'autres.

Later edit: Evident, dimineaţă luat de la capăt cadenţa infernală. Sper din suflet să nu îi ţină. Y compris condica - mai am un pic şi mă transform în Cicikov.