O dilemă

Lucrat toată noaptea, ca de obicei, cu mare plăcere şi un simţ destul de nou al responsabilităţii faţă de un text care, încetul cu încetul, a început să ia proporţii destul de tentaculare.

De ceva vreme, mă tot gândesc că experimentul Tribulaţiei de sâmbătă a iscat, de fapt, două cărţi. Prima, ceva mai anecdotică şi descusută, e o tramă narativă subţire până la convenţia care, în fond, nu mai înşeală pe absolut nimeni. E copaia de episodică apariţie în care se mişcă Skanderbeg şi Tralea, Zaza şi Abd'allah, plus o pletoră de personaje secundare şi chiar dumnealui beizadea Pantazi, atunci când are chef de croit vreo grădină de ceai. Pentru că rămâne tributară unui context pe care un cititor exterior tejghelei nu l-ar pricepe, împistrat cu inside jokes şi alte pişcături cu adresă, nu ştiu - sau mai exact - nu văd cum s-ar descurca dacă i-am da drumul în lume.

Mai rău de-atât, o scriu cu toată sinceritatea, valoarea e inegală şi paradigma, ucigătoare, pe termen lung. Defrişând cu ochi rău şi rece, lucru mult mai greu decât ne-am închipui, de-abia dacă poţi alege unul sau două episoade cu adevărat farmec. Adică vrajă: asta e ştacheta pe care mi-am fixat-o singură. Apariţia lui Butterfly de aici, care întotdeauna mă înduioşează nepermis, e unul din ele, asta ca să avem o idee ceva mai precisă.

Moment în care te întrebi pur şi simplu ce-i de făcut.

***

Vestea relativ bună e că a doua carte mi se pare nu tocmai proastă, cel puţin nu întotdeauna. Evident, e vorba de solilocviile lui Pantazi, care de regulă se scriu dintr-o singură mână, deseori după îndelungate ore în care e absolut obligatoriu să nu se întâmple absolut nimic altceva decât o necesară îmbibare ataraxică în vreun peisaj sau o mână - o conductă, pesemne - de sunete.

De dimineaţă, după o noapte îngrozitor de scurtă, am hotărât să încerc să le scot pur şi simplu din rama contextului, pe o foaie separată.

Mă aşteptam ca totul să se ţină închegat. Dar recunosc: nu mă aşteptam deloc să se ţină atât de straşnic închegat. Respectând regulile de paginaţie, ies cam o sută şi cincizeci de foi, oricând independente de rest şi despre care cred cu mare naivitate că sunt unele din cele mai bune de care sunt în stare. Asta presupunând că sunt în stare de ceva, ceea ce e cu totul şi cu totul o altă poveste.

Nu e nicio falsă modestie. Am o mare umilinţă pentru îndeletnicirea asta nocturnă, solitară, dubioasă. Dacă nu e viciu, cel puţin e infracţiune de trafic şi se scrie recel; aşa am învăţat-o, să mă iertaţi. Este omagiu complice - am spus-o de multe ori - şi este felul de a da înapoi ridicol de puţin din ceea ce primeşti.

Prima hărmălaie se putea numi liniştit Blestemul lui Mercator, pentru că i s-ar potrivi coperta lucioasă de aeroport, cu tot cu sarcasmul aferent. Solilocviul ăsta încă nelucrat ca lumea s-ar putea chema La valse de celui qui avance, fie şi numai pentru că e unul din momentele la care ţin în mod special.

Un solilocviu nu atât de singuratec, de-altminteri, pe cât am putea crede. Evident, încă n-am hotărât nimic; în plus, încă lipsesc nişte lucruri şi nişte locuri esenţiale. Însă greutatea carnetului lui P. în povestea asta e poate nu atât semnul progresiei, cât asumarea textului în dauna pre-textului.

Încă mă mai gândesc, da. Nimicuri de expediat în casele din faţă, după care muncă grea de şaibă. Alegerea dumitale din Mateiu e, cum spuneam, muncă de fachir. Am deja gata o jumătate încă nepieptănată ca lumea, de care mă apucasem pe şest aseară, pretinzând altceva.

Dar nu sunt mulţumită. O iau de la capăt şi dau de ştire, fireşte.

Later edit: Primit pişcătura de dimineaţă. Stai liniştit, beizadea; era doar un exerciţiu, nimic altceva.

Tribulaţia de sâmbătă, şaptezecişiunu ter: Das Wunderkammer

Motto:

" Mes jours viennent la nuit me rendre des regards (...)"

(Paul Valéry, Un feu distinct..., Album de vers anciens)

Din carnetul lui Pantazi:

"L'après-midi annonçait ma délivrance de la coquille en tôle retapée qui m'avait emmené loin de la capitale endormie. J'étais si fatigué, que j'avais l'impression d'avoir voyagé très longtemps, piétinant des saisons apocryphes, des rizières sans nom et des bourgades sans adresse. La route de Prabang ne relie pas deux repères arbitrairement posés sur une carte: elle les délie, les dévoie et les réduit à néant par une interminable ascension en lacets.


Tel le drapé d'un derviche, le chemin s'enroule sur lui-même, semble hésiter, revenir à son point de départ, retenir son souffle. Le voyageur doit cesser de penser aux menues voluptés de son arrivée à bon port. Sous son regard bousculé par cet incesant chatoiement défilent toutes les nuances imaginables du vert, une couleur inconnue dans la langue de ces principautés.


Il s'ensuit qu'en Indochine les grenouilles et les feuilles des palétuviers sont bleues, par ce même amusement de basileus qui veut que le sinople de Byzance ait jadis été écarlate.

***

Quelques heures plus tard, je longeais d'un pas tranquille et sûr de son bon droit la pente trompeuse du Mont Phousi, qui n'a d'alpin que ses orgueils, au demeurant fort discrets. C'est une colline tout à fait chromolithographique: cela présage la complication de sa montée en eau-forte et la volupté du panorama parfaitement atemporel, une fois arrivé au sommet.

Mais pour l'instant, je n'avais pas de telles ambitions. Je m'arrêtai devant la porte ouvragée du Wat Pa Huak, en priant tous les dyables pour que l'humble gardien du temple se montre à point nommé. Comme d'habitude, l'endroit était désert, superbement ignoré par la poignée de pélerins qui se hâtait de redescendre en ville avec des pas de velours.

Le gardien était un vieil homme à l'échine courbée en point d'interrogation, qui souriait sans cesse en traînant un lourd trousseau de clefs rongées par la rouille. Sans un mot, il m'ouvrit les lourds battants d'un mouvement presqu'imperceptible, comme feuille qui tombe.

Même le plus profane des visiteurs ne saurait rester opaque à la beauté cathare de cet endroit de poussière, de silence et de clair-obscur. Privé d'électricité, l'œil se prépare lentement à distinguer les contours de ces fresques crédules qui ne retracent le fil d'aucune épopée. Gautama y est à peine visible, noyé en sa majesté de sagesse au milieu d'un extraordinaire fatras de détails disparates, qui racontent le Prabang de naguère, avec ses putes chinoises et ses aubergistes aux mains baladeuses. La soldatesque y côtoie les turbans exubérants des mystérieux envoyés perses, dont l'ambassade ne laissa aucune trace dans les chroniques de l'Eléphant Blanc. Un tailleur apprête sa devanture du matin, en attendant son premier client qu'il arrosera de compliments mirlitons. Quelques plantes inconnues, quelques bêtes écarlates font le reste; et c'est une Atlantide de pacotille, un Moyen-Age en plein dix-neuvième siècle que je contemple, happé par le secret et l'oubli qui font de cet endroit impair un blasphème en sourdine.

Je suis, moi aussi, un de ces ambassadeurs de fortune. Quelque part sur ma droite, insaisissables au regard pressé, deux nobles dames se tiennent sur un seuil. Les contours sont troubles et le geste, ambigu. On dirait un monstre bicéphale dont on ne sait pas très bien s'il se méfie de ses pas moins étranges visiteurs. L'écharpe d'apparat dévoile plus qu'elle ne cache une paire de seins qui n'a plus rien de nubile et qui dit plutôt la ferme provocation du fantasme, en ce pays d'anges aux poitrines platement résignées.

Et cet homme ligoté que l'on traîne vers la porte sera un captif illusoire. Sans trop de conviction, on mettra une rançon sur la tête de cet espion khmer, qui prendra bientôt la poudre d'escampette, en cette ville dont les maisons ne sont jamais verrouillées.

Il y a plus de tendresse qu'il n'y paraît, en cette scène de reddition.

D'un pas soudainement alerte, j'allai me désaltérer à la Maison Bleue de la rue Sakkarine.

***

Hé, Jean-Jacques, attention à ce que tu fais, là, dit la dame girondement bronzée. Sinon, je te file une paire de claques: compris?

Le prénommé Jean-Jacques, huit ans tout au plus, à en juger par sa tenue encore bridée par l'enfance avait réussi, on ne sait bien comment, d'attirer tous les regards de la salle un rien enfumée.

Hou, je m'en fous, on est en vacances, na!

Jean-Jacques, tu arrêtes tout de suite ton manège, fit le père d'un air très las.

Pour toute réponse, le jacobin se mit à se curer le nez avec une espèce de fronde méticuleuse.

Cet enfant va me sortir par les yeux, franchement, s'impatienta la mère, qu'on devinait trop souvent absente. Non mais, arrête, bordel...

Chantal, s'il te plaît... ne parle pas comme ça devant le gamin...

...mais les bras m'en tombent... tu te crois où? Hein, tu te crois où, dis?

Le couperet en tac au tac fusa avec un remarquable sens de la synthèse, qui finit de désemparer la pauvre dame si peu pédagogue: chez les Jaunes.

...something else, Mister Rousseau, fit le garçon avec un sourire imperméable.

Hein, moi? Oh, no, rien... euh, thank you, hein?

Remarque, il a pas tort, fit le père, en avalant d'un trait la lie de son mao-tai. Allez, assez de cirque pour ce soir!

Manifestement, cette petite fausse crapule, qui en fait se consommait d'ennui entre deux braves bourgeois qui n'avaient depuis longtemps plus rien à se dire, n'avait gardé nulle bonté de ce sauvage qui fascina tant son saint patron.

Il avait simplement résolu à sa façon, par une métonymie brutale, l'éternel dilemme toponyme que se posent les lettrés du Ponant devant la chose asiatique. Faute de pouvoir la décrire, il s'agirait ici plutôt de la qualifier, autrement dit, d'enfermer sa réalité si changeante dans la férule substantive d'un seul mot.

***

Seulement, il se passe avec l'Asie exactement la même chose que dans l'abyssal ennui de l'Astrée: la forme de l'habit seule aura quelque chose de berger, mais ceux qui font profession d'interpréter les songes ne seront pas dupes.

Les lois élémentaires de la symétrie voudraient qu'on l'appelle tout simplement Levant. Mais cet élégant répit se heurtera vite à la géographie récalcitrante, qui veut que l'Oronte soit un fleuve, mais tout aussi bien le barbon de Poquelin.

L'Asie, c'est trop sèchement dit; et cela ne satisfait que les cartographes. Alors disons Orient, tout simplement et généreusement. Avec tout ce que cela emporte d'irrationnel et de superfétatoire. Ce faisant et à rebours de cet orgueil de l'Occident qui veut que l'histoire commence avec Polo, reconnaissons à la Russie le rôle de corruptrice de notre regard. C'est par elle, et à travers elle, que nous nous sommes habitués à porter sur tout ce qui vient de l'Est les yeux de l'égarement passionné. Et à y reporter une attente de majesté, de démesure et d'abondance qui est la parfaite antiphrase de ce que je vois, rue Sakkarine.

Cela ne veut pas dire que je me leurre avec une sorte de parabole franciscaine de la vertu. Mais le charme de Prabang, comme de toute l'Asie profonde, est ailleurs que dans ces fastes-là.

***

Avec ses rues bien sages et ses façades passées à la chaux, avec ses boiseries un rien fanées et les lions en plâtre du quai royal qui ressemblent plutôt à des chats en vadrouille, Prabang aurait une place de choix dans ce que les Allemands appellent une chambre des merveilles. Ce n'est pas encore un musée et plus tout à fait un divertissement. Les cendres du passé y sont encore chaudes, comme le tabac dans les pipes de cet équipage mystérieusement évanoui en haute mer, qu'évoquent parfois les marins ivres.

Or, dans une chambre des merveilles on trouve surtout des noumènes, autrement dit des objets-idées, dont chacun se suffit à lui-même. Le bézoar y côtoie, par exemple, trois clous esséniens devant lesquels se prosternèrent en toute sincérité quelques croisés bavarois. Deux ou trois anomalies génétiques sont appellées en renfort, par ce monde baroque et industrieux, né pourri et mort sans confesse. Et pourtant, l'endroit n'a rien de sinistre, puisqu'il ne fait que reconstruire, selon le bon plaisir de son maître, une géographie parallélle, faite du bric et du broc de la curiosité qui apprend.

A ma façon, je suis maître de cette ville, dont je peux choisir la métaphore de l'incarnation. Dans ma chambre des merveilles, Prabang serait un de ces meubles Rocaille aux apparences replètes, mais jamais confortables jusqu'à l'oisiveté. Une belle commode alanguie, mettons, qui dira cet Orient miniature d'avant le vernis Martin, sorte de fantasme dompté qui semble descendre des rêves navigateurs dans les boudoirs d'apparat des princes. Bientôt, une inflation en céladon la dégradera encore d'un cran et la fera atterrir dans la salle à manger du grand bourgeois capitoul.

Mais, pour l'instant, cet objet si émouvant participe encore d'un profond mystère, car il est coupé sur la mesure de l'anticipation anxieuse de cet Orient qui arrive par bâteau. Parfois, les délicats panneaux en laque de Coromandel ne rentrent pas dans la gaine marquetée du commanditaire. Peu importe, les mains désinvoltes de l'ébéniste vénitien les plaqueront à rebours de l'axe logique du paysage.

Parfois encore, ces paysages venus de loin sont mutilés et leurs perspectives, meurtries. Mais les effets d'ombre, nous dit Stalker, sont soigneusement conservés, avec une sorte de peur devant ce que le regard européen ne sait pas encore tout à fait contrôler.

Et ces oiseaux sous-marins par caprice, ces salamandres égarées dans les cieux, nous parlent déjà de Mallarmé, tout comme Monsieur Jourdain faisait de la prose: sans le savoir.

Déjà, devant l'Orient, l'Occident se voile la face.

***

Il faisait nuit, lorsque je sortis de la Maison Bleue, ivre de cunéiformes. C'était une nuit frêle, mais qui avait l'air d'annoncer le commencement d'un monde.

Une de ces nuits préparatoires, si chères aux centaures parnassiens, dont ma pensée carressa un instant la douce encolure.

J'exige et j'ordonne. J'exige et j'ordonne. J'exige et...non!


J'existe, tout simplement.

Cette nuit-là, je m'endormis heureux. Au creux de ma main droite gisaient trois perles de verre, trois mots que j'avais chastement tripotés avant de glisser dans le sommeil: amarante, sandaraque et benjoin..."

Spoiler: În niciun caz.

Intraductibil, 5: Bunul simţ al traducerii

Lucrul de căpetenie care i se poate reproşa traducătoarei mateine în franţuzeşte este, poate, o distanţă nefirească faţă de text. Dincolo de totala lipsă de empatie, Claude Levenson avea la dispoziţie o baterie întreagă de nuanţe şi un ameţitor amestec de registre locutorii, din care să işte - e drept, nu fără o serioasă bătaie de cap - formule şi asocieri spumoase. Franceza e remarcabil de flexibilă pentru astfel de rezultate; însă fără pintenii curajului cu discernământ, cititorul bilingv are parte de o variantă timorată, aproape strivită de autorul îndepărtat în timp şi spaţiu. Jocurile de imagini sunt uneori de-a dreptul şi agasant amputate din text: aşa se întâmplă, flagrant, în cazul splendidei metafore a vremii de lacrimi, spulberată cuminte de neutra indicaţie temps chagrin. Textul e despuiat de orice conotaţie emoţională, în virtutea şi profitul reperului meteorologic, iar cititorul nu va pricepe decât strictul necesar: afară plouă.

Dacă plouă, iau umbrela; şi dusă e pe pustii mireasma ambiguă a serii de noiembrie pe Pod!

***

O altă problemă aparent insolubilă e cea a corzilor încăluşate. Pentru că nu ştie ce să spună, traducerea inventează până la nonsens: des cordes mouchetées, anume pestriţe, ca un slab ecou al ţigăniei lăutăreşti, pesemne. Termenul pur şi simplu nu se egzistă ca atare în jargonul lutierilor, iar dicţionarul lui Şăineanu - la care presupunem că a avut cel mai uşor acces - traduce căluşul niţel aberant în sillet. Care la viori, lucru absolut sigur, nu se găseşte pe cutia de rezonanţă, ci în capătul gâtului: se numeşte prăguş, apropo.

Din momentul ăsta, apar două soluţii: se trânteşte un barbarism de toţi dumnezeii sau se improvizează aiurea în tramvai, ceea ce s-a şi întâmplat, de-altminteri în text. Sau a sunat ceasul speculaţiei cu panaş: dă doamne să meargă, heh.

Şi socotim aşa: se dă o seară de plictiseală introspectivă absolut revoltătoare, ca să nu scriem de-a dreptul ennui. Nişte lăutari care sabotează uleios, cum numai lăutarii sunt în stare pe lume, starea de bindiseală mofluză de la masa Crailor. Chemat de niciunde, vaierul rusesc al lui Pantazi reduce lumea la tăcere tulburată: ei bine, atunci e neaparat nevoie ca lucrurile astea să nu se întâmple în zarva orchestrei de fanfară balneară, ci în surdină uşor pişcată de iele. Fading to mute: nimic mai potrivit decât căluşul care astupă stridenţa interlopă - foarte vremelnic, are să apară imediat boarfa de Raşelica! - şi deschide uşa spre altceva. Sois sage, ô, ma douleur...

... et bâillonnée, heh.

Pena poate şi trebuie să apară. Dar asta e o altă poveste.

PS: Sigur că se ştie de la Cioculescu: curtenii calului de spijă sunt hoţii de buzunare de pe Pont Neuf. Găsisem, uitasem şi acuma am avut impresia că am descoperit roata. Năroadă, fireşte.

Later edit: Am primit o altă pişcătură şi ridic mănuşa cu entuziasm. Ca schimbul să fie însă cât de cât onorabil, am nevoie de o zi întreagă, anume aia de mâine în care nu am mare lucru de făcut. Deocamdată însă e sâmbătă şi, după ce isprăvesc nişte mărunţişuri domestice, mă apuc de periat altceva.

Even later: Recitind exerciţiul de ieri constat cu stupoare ditamai tâmpenia de neconcordanţă verbală. De trei ori ruşine, murit, corectat şi-acuma înapoi la Prabang, unde tai sare gemă.

Intraductibil, 4: ...al naibii de greu de descurcat

Hum. Ştiu de pe-acuma că ai să bombăni.

Douăşpe ceasuri!

"Je m'habillai et sortis. En cette aube de l'hiver, il faisait un temps de larmes. Il n'avait pas plu, et pourtant tout était trempé; les chenais pleuraient, les branches effeuillées des arbres dégoulinaient, et des grosses gouttes dégringolaient, telle une sueur glacée, le long des tiges et des grilles.

C'est pareil temps qui pousse à boire; les rares passants qui se faufilaient dans le brouillard étaient presque tous un peu gris. En sortant d'une gargote, un grand échalas s'affaissa de tout son long et ne se remit plus sur ses jambes.

Je tournai la tête avec dégoût. Je hélai un fiacre, la buvette du soir étant justement du côté de Covaci; sage précaution, puisqu'à mon arrivée, les autres invités en étaient déjà à leur second verre d'eau-de-vie et l'hôte, à son troisième. Je fus étonné de les voir déjà tous installés; mais Pantazi me fit comprendre qu'il était venu tout droit de chez lui, tandis que Paşadia et Pirgu arrivaient directement de leur club, car le temps était trop morose pour s'y attarder à l'apéritif.

Pantazi fit venir une nouvelle tournée. Mais l'entrain que nous nous souhaitâmes en trinquant nous faisait entièrement défaut. C'était un samedi et dans la salle où le rustre divertissement des marchands commençait à s'enflammer, notre tablée avait l'air d'un funeste festin.

La soupe aigre avec sa crême fraîche et son poivron vert fut humée en silence. Aucun des convives ne leva le nez de son assiette. Un noir chagrin semblait tourmenter surtout Pirgu. J'aurais bien ouvert la causerie si l'orchestre tzigane n'avait pas attaqué à l'instant une valse pour laquelle Pantazi avait un faible, une valse lente, voluptueuse et triste, presque funébre. Dans son bercement nonchalant crépitait, nostalgique et infiniment sombre, une passion si déchirante, que même la volupté de l'entendre était entrecoupée de souffrance. Dès que les cordes bâillonnées eurent commencé à ramager leur amère confesse, la salle toute entière retint son souffle, prise au sortilège profond de la mélodie.

Toujours plus encloué, plus bas, plus lent, dévoilant des mélancolies et des désenchantements, des errances et des peines, des remords et des repentirs, ce chant noyé de nostalgie s'éloignait, s'éteignait, chuchotant jusqu'au bout un appel fourvoyé, hors de saison, sans espoir.

Pantazi essuya son regard embué de larmes.

- Ah! - dit Pirgu d'une voix mielleuse à Paşadia, en lui faisant les yeux doux, ah!, c'est au son de cette valse que je tiens à te mener rondement à ta dernière demeure; je crois que tu ne me feras pas attendre davantage cette fête de mes vertes années. Qu'est-ce que ce sera beau, mais qu'est-ce que ce sera beau! Et moi, pris de vin, avec l'ami Pantazi, j'arracherai des larmes de sang à l'assistance affligée, avec les mots émouvants de mon adieu à cet ami éternellement inoubliable.

Paşadia ne dit rien.

- Oui, enchaîna Pirgu, pâmant davantage sa voix et son regard, ce sera si beau! C'est moi qui porterai tes bamboches sur un coussin. Et dans sept ans, à ton grand obit, lorsqu'ils vont te sortir de terre, je te parie qu'on va te retrouver toujours aussi attifé, aussi empesé, aussi tiré à quatre épingles, sans un seul cheveu blanc, confit dans le vif-argent et l'alcool comme cubanelle dans du sel et du vinaigre.

Mais Paşadia ne l'écoutait pas, son esprit voguait ailleurs. Pirgu s'en tirait une nouvelle fois et j'étais chagrin, car je ne pouvais le souffrir."

Acuşi vin şi comentariile. După cină; şi o cafea, altfel sunt ţăndări.

Intraductibil, 3: În care se încurcă nişte borcane

În ediţia Levenson, valsul lui Pantazi se scrie cam aşa:

"Je m'habillai et sortis. En ce début d'hiver, le temps était chagrin. Il n'avait pas plu, et pourtant tout était mouillé; les gouttières pleuraient, les branches sans feuilles ruisselaient, sur les troncs d'arbre et les grilles - de grosses gouttes glissaient, pareilles à une sueur glacée. C'était un temps qui incitait à la boisson; les rares passants qui s'insinuaient dans le brouillard étaient presque tous un peu éméchés. Descendant les marches d'une taverne, une longue perche s'écroula et ne se releva plus.

Je tournai la tête, dégoûté. Le restaurant choisi pour ce soir était assez loin, rue Covaci, je pris un fiacre - sage mesure, puisqu'à mon arrivée , les autres invités en étaient à leur deuxième tsouika, et notre hôte, à sa troisième. J'exprimai ma surprise de les trouver déjà tous là; mais Pantazi m'expliqua qu'il venait directement de chez lui, tandis que Pachadia et Pirgu venaient quant à eux directement de leur club, le mauvais temps leur ayant interdit de s'attarder ailleurs devant un apéritif.

Pantazi commanda une nouvelle tournée. Mais la bonne humeur que nous nous souhaitâmes en entrechoquant nos verres faisait totalement défaut. Je craignis de me rendormir. Dans cette salle où la grossière ripaille des marchands commençait à s'échauffer - c'était un samedi - notre tablée avait l'air d'un repas d'enterrement.

Le bortch à la crème aigre et aux piments fut absorbé en silence. Aucun des commensaux ne leva le nez de son assiette. Pirgu surtout semblait travaillé par une noire détresse. J'aurais entamé la conversation si l'orchestre tzigane n'avait pas précisément attaqué l'une des valses préférées de Pantazi, une valse langoureuse, voluptueuse et triste, presque funèbre. Dans son ondoiement nonchalant palpitait, nostalgique et infiniment sombre, une passion si déchirante que le plaisir même de l'écouter était de la souffrance. Dès que les cordes mouchetées eurent commencé à murmurer leur amère confidence, prise au sortilège profond de la mélodie, la salle devint silencieuse. Toujours plus impalpable, plus étouffé, plus lent, confessant des tendresses et des désillusions, des errances et des tourments, des remords et des regrets, le chant éperdu de nostalgie s'éteignait, se perdait au loin, soupirant jusqu'au bout un appel égaré, tardif et vain.

Pantazi essuya ses yeux embués de larmes.

- Ah! - dit Pirgu d'une voix langoureuse à Pachadia en lui faisant les yeux doux -, ah!, c'est au son de cette valse que je tiens à te mener au plus vite à ta demeure dernière; j'espère que tu ne me feras pas attendre longtemps cette magnifique fête de mes jeunes années. Ce sera beau, mais beau! Et moi, ivre, près du père Pantazi, à l'assistance accablée je tirerai des larmes brûlantes en disant adieu en mots émouvants à mon ami à jamais inoubliable.

Pachadia ne dit rien.

- Oui - continua Pirgu, la voix et le regard encore plus chavirés - ce sera si beau! Je porterai tes ordres et tes décorations sur un coussin. Et sept ans plus tard, lorsqu'on te déterrera pour le grand requiem, je parie qu'on te retrouvera toujours tiré à quatre épingles, toujours empesé, toujours pimpant, sans un seul cheveu blanc, confit dans le vif-argent et l'alcool comme un cornichon dans le sel et le vinaingre.

Mais Pachadia ne l'écoutait plus, il était ailleurs. Pirgu s'en tirait une fois encore et j'enrageais, parce que je ne pouvais pas le souffrir (Matei Caragiale, Les Seigneurs du Vieux-Castel, Bienvenue aux Seigneurs, trad. Claude B. Levenson, 1969)."

Nu sunt de acord. Întâi ce mi-a trăznit mintea, după care explicăm pe îndelete.

Intraductibil, 2: La sursă

Chut, heh:

"Mă îmbrăcai şi ieşii. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groşi. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă şi nu se mai sculă.

Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalţi mosafiri erau la a doua ţuică, iar oaspetele la a treia. Mă arătai mirat că se înfiinţaseră cu toţii aşa devreme; Pantazi însă mă lămuri că el venise de-a dreptul de-acasă, iar Paşadia cu Pirgu de-a dreptul şi ei de la "club", vremea fiind prea urâtă ca să mai zăbovească la aperitive.

Pantazi porunci încă un rând de ţuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. În sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte - era într-o sâmbătă - masa noastră avea aerul unui ospăţ de înmormântare.

Borşul cu smântână şi ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Aş fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngaime amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare.

Pantazi îşi şterse ochii umezi.

- Ah! zise Pirgu lui Paşadia, făcându-şi privirea galeşă şi glasul dulceag, ah! cu valsul ăsta ţin să te duc la lăcaşul cel din urmă, cât mai curând; cred că n-ai să mă faci s-aştept mult încă această sărbătoare a tinereţelor mele. Ce frumos are să fie, ce frumos! şi eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinţi luându-mi, în cuvinte mişcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten.

Paşadia nu zise nimic.

- Da, urmă Pirgu, leşinându-şi şi mai mult glasul şi privirea, are să fie atât de frumos! Eu am să-ţi duc căvălăriile pe pernă. Şi, la şapte ani, la parastasul cel mare, când au să te dezgroape, rămăşag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorţos, tot fercheş, fără un fir de păr alb, murat în argint-viu şi în spirt ca un gogoşar în sare şi în oţet.

Dar Paşadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scăpa de data asta Pirgu şi mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Întâmpinarea Crailor)."

Imediat, traducerea Levenson, aşa cum a apărut la editura L'Âge d'Homme în 1969. Triplă descumpănire, dar să lăsăm arţagul, deocamdată.

Intraductibil, 1: În care Curtea-Veche şi le Vieux-Castel nu sunt deloc totuna

Motto:

"Craii de Curtea Veche, de exemplu, când a suferit singura sa tălmăcire în franceză (Éditions L'Âge d'Homme, 1969), a ratat din titlu: Les Seigneurs du Vieux Castel!"

(Ion Iovan, Dialog cu Doina Jela, 2009)

Convingerea multor mateini, şi nu din cei de oportunistă drojdie, tinde adeseori să-şi exprime preferinţa tăioasă în registrul posesiunii misterului complet inaccesibil profanilor neştiutori. Nu numai din punctul de vedere extrem de transparent al lecturii devoratoare - puţine alte cărţi au harul de a-şi alege cititorul, până la senzaţia chemării înspre literă -, dar şi din sentimentul jubilatoriu al accesului nestingherit la un suflu intraductibil. La o mână de nuanţe cu putinţă de înţeles pe deplin numai în cheia intuitivă şi aproape mistică a limbii materne.

Promis de prea multă vreme ca să nu vorbim de restanţe de-a dreptul ruşinoase, experimentul traducerii mateine în alte vorbe deseori mult mai la îndemână decât româna a spulberat astronomicul indice de douăsprezece ore îndârjite, fără să adunăm pauza de vreo două ceasuri pentru diverse şi indispensabile nimicuri diurne. Douăsprezece ore duioase şi dureroase, cu căpăstrul creionului între dinţi, dicţionarele vraişte pe masă şi îndelungi minute de scansiune, verificare, reverificare, fluierătură a pagubă, numărat pe degete, înjurat - şi apoi smuls din priză - telefonul.

Pentru o singură pagină, fireşte. Jumătate de zi de război, de răspăr şi de supunere, la capătul căreia realizezi că oricât ai stoarce din hăul neuronilor, oricâtă abisală empatie ai avea cu lucrurile astea, va rămâne întotdeauna un misterios şi de-abia perceptibil rest ce rezistă desăvârşit translaţiei. Fereastra asta zidită de la capătul lexicului, sinonimă momentului de desprindere din tipar e apanajul textelor fundamentale: în cazul lui Mateiu, o ramayană de nici o sută cincizeci de pagini. De-abia o noveletta, nicidecum un decameron; dar pe lângă care bomba cu neutroni e neputincios zahăr candel.

Asta nu are cum să schimbe cu nimic recunoştinţa bizară şi profundă faţă de cine o ştie simţi, desfira şi citi cum puţină lume e în stare. Dar beizadeaua e o strălucitoare excepţie. Ce-ar pricepe, de pildă, un cititor galic subţire care plănuieşte o primă călătorie la Bucureşti şi se pomeneşte pişcat de călduroasa recomandare să citească Craii în singura lor traducere relativ disponibilă?


Nu mare lucru. Iar dezamăgirea începe fix de pe copertă. Domnul Iovan are dreptate: traducerea Levinson e un rateu încă din titlu, trădător şi de neiertat.

***

La prima vedere, Les Seigneurs du Vieux-Castel e o tentativă relativ elegantă de a scrie ceea ce nu se poate traduce în ruptul capului simetric. Vieux-Castel sună jumătate a Hermann Hesse şi jumătate a Aucassin şi Nicolette şi pare să promită cui încă încurcă Bucureştiul şi Budapesta un ceva - suntem totuşi, în zilele noastre! - între Peter Esterhazy şi Marion Zimmer Bradley. În alte cuvinte, nu ai cum dumnezeu să ştii, din prima şi pe şleau, dacă e proză introspectivă, cu o bidinea zdravănă de culoare locală sau un fantasy incert, bun pentru colecţiile de buzunar cu coperţi urlătoare. Cum macheta e suficient de sumbră ca lucrurile să pară serioase, pe cititorul nostru franţuz l-ar putea bate gândul că e totuşi vorba de o chestie cu chichirez estetic, moment în care am socoti câştigat pariul minimei fidelităţi editoriale.

Dar pentru că suntem fundamentalişti mateini, cârcotim mai departe, cu îngrijorarea aşteptărilor calpe: tradusă aşa, draga Curte Veche se vede amputată la grămadă şi de descreieraţii grecului Melanos, şi de chivuţele conabii din poala bisericii Sfântul Anton şi de javrele pofticioase care bântuie pe strada Franceză şi chiar şi de tutelara ei cvadrigă. În loc de asta, se aude din plin cornul de vânătoare de la Roncevaux, învăluit de nişte ceţuri posibile la Caspar David Friedrich: şi contrasensul e gata, din păcate.

Cum să traduci, aşadar, ce nu se poate traduce? Perplexitatea asta m-a trezit din somn şi cu ea am început dimineaţa foarte devreme. Restul isprăvii e doar enervare progresivă şi devotată, ca de multe ori la tejgheaua asta.

***

Nici traducerea englezească aparent general acceptată nu s-a încurcat prea tare cu mărunţişul nuanţei: The Old Court Libertines dă seamă parcă mai întreg de atmosfera fin de siècle şi se potriveşte unui public care vrea să ştie imediat despre ce e vorba. Dar uită cu totul de poetică, în profitul exclusiv al didascaliei.

În titlul franţuzesc arunc cu roşii. Chiar şi văduviţi de destrăbălări, Craii nu pot fi seigneurs, pentru că asta îl scoate din ecuaţie pe Pirgu. Şi e inadmisibil de nesimţitor să fie le Vieux-Castel, pentru că nu se vede picior de catar prin preajmă şi - lăsând sarcasmul deoparte - cu un pic mai multă îndemânare, traducătoarea avea chiar sub nasul propriu matricea incontestabilă de care se putea servi fără nicio jenă.

Fireşte, vorbim despre Curtea Miracolelor, care se numeşte aşa pentru că acolo orbii de mucava îşi recăpătau brusc vederea şi ciungii degetele. Lexemul mai trebuie să rămână, fie şi de dragul lui Paşadia: ar răscumpăra pe bună dreptate misterioasa poveste a curtenilor calului de spijă. Care am impresia că nici măcar atât de misterioasă nu mai e; dar despre asta, un pic mai devale, pentru că nu rezist.

Pentru Crai, Curtea Miracolelor nu are echivalent. Există, inclusiv la Restif şi - evident - Villon, urmele unei ierarhii stricte a pungaşilor, dar care nu ne e de niciun folos. La o parte, aşadar, les archisuppôts şi reciproc intraductibilul staroste tâlhăresc, scris chef-coësre, care ne împinge acolo unde nici nu trebuie să ajungem.

De aceea, soluţia pe care am găsit-o cu balanţa spiţerului ar fi Les Sires de la Vieille-Cour. Vieille şi nu ancienne: chiar şi călcată de gloata degrabă pizmaşă şi apucătoare, Curtea-Veche încă respiră.

Fireşte, e doar o propunere. Iar despre traducerea galică şchioapă mai am destule de mârâit: doar să vedem mai de-aproape despre ce e vorba.

Din toată cartea, am ales un episod ce nu suferă alternativă. Imediat, în trei variante: a lui Mateiu, a nepriceputei de la 1969 şi a năroadei de faţă.

Şi-acum spun la fiecare...

Lumea a uitat rapid subtilităţile astea, iar câţiva comentatori ai aperitivului de mai sus ar jura pe sfinte că scena e din China.

Nu este: zelul tovărăşiei chinezeşti n-avea cum să meargă atât de departe. Milenii de aroganţă bine temperată evită fericit genul ăsta de excese cu sirop. În cel mai tandru caz posibil, un chinez are să vă considere vechi prieten prezentându-se sub un patronim suspect de neaoş, ca de pe Vergului. Nelu, Gigi, Smărăndiţa: cât de crocant pot să sune chestiile astea, atunci când afli că ai stat de vorbă cu ataşatul economic al ambasadei înhăimurate în ciment de la Şosea?

La rândul meu, aş fi scos la mezat gestul lui Scaevola că tovarăşa în albastru nocturn se întâmplă la Phenian. Înainte să văd rânjetul neutru al gazdei.

Din cauza perechii de shamisenuri din spate. Şi evident, a tăieturii de chimonou.

Premiera bucureşteană a documentarului lui Ujică e azi. Am să mă târâi şi eu cum pot să ies din casă - frigul mă termină şi am verboten la plimbări lungi pe jos. Iar pentru cine nu ştie cine e Ujică, Andrei, ei bine: să mai asculte niţel Phoenix.

***

N-are neaparat legătură, dar am aflat de-abia azi de grozăvia cu ciclon din Birmania. Foarte interesant lucru: de câte ori junta programează alegeri, poftim uragan. În 2008 Nargis, acuma Giri. Rezultate substanţiale: 75.000 de sinistraţi.

De grijă, am vomat până la plăsele. Scris la Moulmein, scris la Rangoon, scris în primul rând la meşterul de umbrele, cu precauţia tâmpită - dar indispensabilă - a tonului degajat. Pentru călugăriţe, poate franceza trece de cenzorii digitali, ştiu că citesc aproape tot.

Acuma aştept, cu moralul în pioneze. Într-un ceas, musafiri. Nu i-aş pomeni, dar interesează o promisiune importantissimă, despre care ştii foarte bine dumneata. Însă cum dumnezeu să haleşti sociabil cozonaci fierbinţi ca de la Dersca, atunci când...?

Şi la dracu ghem, graniţele birmane sunt pe cât se poate de închise. Nu-mi doresc decât să mi se mai dea viză, lucru nu foarte sigur după toate subversivele din vară. Necăjită. Şi perplexă, din neputinţă proastă.

Vraişte în bibliotecă

Ieri seară, în dispoziţii gripate şi binevoitoare, dau să verific - e mult spus - o pişcătură de-a beizadelei, cu şi despre Jurnalul lui Jules Renard. Ca de obicei, de o precizie aproape înspăimântătoare, pentru cine nu e obişnuit cu chestii din astea.

Pentru asta, a trebuit, din păcate, să mă mulţumesc cu o ediţie tradusă româneşte pe la 1979. Refăcută în lipsa mea, biblioteca de lucru a caselor din spate are de trei ori mai multe rafturi şi o hărmălaie de zece ori mai zgomotoasă decât pe vremurile în care teancurile de cărţi zăceau capricios şi stabilopod la graniţa biroului. A dispărut fără urmă Şăineanu, chemat deseori să elimine obositoarele italice - eu când spun că vorbesc, şi mai ales scriu, prost româneşte! În schimb, s-a înfipt în mijlocul raftului o culegere de practică judiciară a Tribunalului Suprem din 1971, de care m-am folosit pesemne acum vreo zece ani. E doldora de infracţiuni cu ilicit şi MAT - înseamnă Monopolul Alcoolului şi Tutunului, beizadea. Şi secreta, în plin dezgheţ roşu subcasta profitabilă a mandatarilor, unde se mai găsea cafea veritabilă, de pildă. Folcloric, dar neplăcut.

Aşa nu se mai poate, zău. Senzaţie că umblu cu jumătate de creier.

***

Oricum ar fi, dau în traducerea frunzărită în diagonală peste o enormitate aproape înduioşătoare, despre palmele academice ale lui Georges d'Esparbès de Lussan, curator al muzeului de la Fontainebleau şi autor de lucruri subţirele, cu titluri absolut explicite, gen La Grogne.

Hum. De ce e nevoie să o ia razna textul, în regretul că prostia asta pare să aibă viaţă lungă. Nu de o pereche de palme e vorba ci, dimpotrivă, de una de lauri. Meritaţi sau nu, laurii lui d'Esparbès, dacă sunt prost traduşi, se transformă din elogiu administrativ în huiduială pentru cunoscători.

Nu sunt sigură că i-ar fi displăcut lui Renard, de-altminteri. Sarcasmul lui neobosit e cam acelaşi cu subtila tiflă sonoră a lui Satie, care scrie Allons-y chochotte drept sastiseală la nerozelile unui Gounod, de pildă. Niaiseries ar fi cuvântul potrivit la fix: dar ţi-am promis mai puţine italice, aşa că-mi dau singură peste mână, ca în faţa cofetului clandestin.

***

Tot acolo, o vorbă aparent nevinovată, dar care poate duce la delir oniric, dacă o combini cu cefalosporine. Cloporte, tradusă otoman de Modest Morariu - cu mamă franţuzoaică, totuşi, la naiba - drept cârcâiac.

Sigur era mai bine răzeşeasca urechelniţă. Dar îndoiala persistă şi în somn, până la aberaţia citatului cu litere mari dinainte de trezire, dedesubtul unei cromolitografii care ne arată - absolut! - o nălucă pufoasă şi încălecată apocaliptic pe o coadă de mătură: mayaşii împrumută cârcâiacului trăsăturile combinate ale chinchillei, moliei şi...

...şi dumnezeu mai ştie ce. Visele de dimineaţă târzie sunt ca văpseaua soldaţilor de teracotă: n-apuci să te dezmeticeşti ca lumea şi duse sunt pe apa sâmbetei.

Efimiţa şi telecomanda

Azi, toată ziua: circ. Voluptatea cu care camera de luat vederi mângâie mulţimea zgribulită din piaţă. Înăuntru, o cravată violet care înşiră ceva de neruşinată abstracţie. Înjurături, îmbrânceli, huo.

Cineva leşină. Mirosul apocrif de sânge proaspăt stârneşte imediat resortul de cioclu, aşadar imaginile sunt reluate fără oprire, cu un prost gust care dezarmează. Mizeriile sunt reale, dar zavera n-are resort. Sindicatele sunt demult o zonă gri, cu o zestre comunistă risipită te miri pe unde şi cu neo-culaci care se cred Jimmy Hoffa. Niciunul nu e, nici măcar asta.

Se votează, se comentează, se perorează inutil. Augmentative: dictatură, abuz, nesimţire. În realitate, peronism cam fără farmec. Şi un personaj colosal, putred de posibilităţi narative, despre care se vorbeşte mult şi aiurea. La - belle? - Hélène şi să mi se ierte italicele, pentru că n-am putut rezista. Zisă şi - din nou cu italice- mon Dieu, în amintirea reacţiei unui sfetnic prea grăbit să apese pe clanţa biroului majuscul. Mai bine bătea la uşă, heh.

Faţă cu reacţiunea, conu Leonida dezleagă integrame. Mai participativă, Efimiţa zapează. De pe OTV pe Acasă şi viţăvercea.

Evident, n-o să se întâmple absolut nimic nou. E prea frig pentru o zaveră adevărată: ce lume veselă, zău.

***

Ceva mai pe seară: Gargara continuă, ca şi cum faptele în sine nu ar fi suficient de clare. Şi de indiferente, de-altminteri. Pentru că problema de căpetenie a situaţiei de pe stradă nu este, cum spun mulţi, dispariţia clasei de mijloc.

Problema principală şi gravă de tot e dispariţia clasei muncitoare. Hai să nu o numim aşa, pentru că ne gândim la Marx: şi nu e cazul, pentru că e vorba de ceea ce se numeşte - trebuie să să numească neapărat - le tiers état. Din care absolut nimeni nu mai vrea să facă parte, de parcă ar fi un lucru de toată ruşinea.

Ascensorul social, acel resort de meritocraţie pentru naivi, e în pană. Zic unii. Iaurt în flăcări şi secretul lui Polichinelle: în afara armatei, ascensorul social nu se egzistă.

În fond şi la urma urmelor, strada de astăzi nu îşi strigă vreun vector de recunoaştere socială. Ci lehamitea, frica şi sila de a nu deveni ceea ce este, fără supărare, dintotdeauna. Nu bun, şi cu asta basta cu subiectele politice de stânga răspopită. Ce vrem, după treizeci de ani e uşor penibil să te mai scrii marxist.

Joie de la Route, 2: Sirkeci şi focul grecesc

Motto:

""The dismantled wall crosses the site of the Bosporion, the famous neorion, or harbor, of ancient Byzantium. The name was changed to Phosphorion, the Place of the Light-bearer, when the meteor of torch-bearing Hecate roused the garrison to repel the night attack of the Macedonian Philip, three hundred and forty years before Christ. On the bank, close to the water, the Byzantines raised that colossal statue, made immortal by the eloquence of Demosthenes, which represented the cities of Perinthos and Byzantium crowning their ally and deliverer Athens. When Constantinople was founded, the entire classic harbor was converted into land. The Roumelian Railway Station occupies a portion of its site. The traveller buys his ticket direct to Paris or Vienna, and takes his seat in the railway train behind the screaming locomotive, on the very spot where almost twenty-three centuries ago the allied fleet of Byzantines and Athenians floated under the command of the patriot Phocion."

(Edwin Augustus Grosvenor, Constantinople)

Anostă şi previzibilă, Bulgaria dispare repede. Graniţa de la Kapikule se întâmplă buimac, din nou cu zeci de camere de luat vederi în faţa ghişeelor la care trebuie neaparat să te arăţi. E frig şi umed, iar manevra de nevoie presupune enervarea nevinovată a somnului stricat, târguiala de cafea ruşinos solubilă din ghereta industrioasă care vinde doar în valută forte. Şi secretul dat în vileag al însoţitorului de vagon, care la rândul lui are escorta - fenomenal de vie la aşa ore mici - pirandei arzoaice şi perfect clandestine de Feteşti.

Cu coada ochiului şi în cheie perfect năucă, apuci din pirandă doar coama nepieptănată, cerceii miraţi din metal auriu şi un rânjet violaceu. E prea devreme pentru amănunte sociabile, aşa că baiadera tace şi fumează pe scara vagonului de dormit. Cotul atârnat n-are să ştie de grăniceri: doar mergem la Stambul, ce mama naibii!

Care Stambul începe să se desluşească înspre orele unsprezece ale dimineţii, îndărătul geamurilor niţel sastisite. Ca întotdeauna, numeri în chinuri periurbane, pe măsură ce trenul îşi calmează cadenţa până la ţandără: zece, nouă, opt... Faţade, brutării, ambuteiaje... haidem naibii odată!

Sirkeci şi gata. Până la hotel, de-abia zece minute pe jos: birja ar fi o extravaganţă, iar nevoia de a înşira câţiva paşi e acută.

Dar Sirkeci şi gata, nu se poate şi nu se egzistă.

***

Sirkeci e o alcătuire de splendidă eleganţă, veşnic amânată în repetatele descinderi stambuliote, întotdeauna lucid abulice. Sirkeci e o gară abdulhamidă în straie nemţeşti, cu pereţi trandafirii şi peroane mai drepte decât te-ai aştepta. O gară ce i-ar fi prins tare bine Stavrului lui Istrati, pentru care amănuntul drumului de fier se întâmplă treizeci de ani prea târziu, cândva după războiul Crimeii.

Dar în lipsă de stări feroviare, fugarul dunărean se consolează cu amănunte la care ziua de astăzi mai poate doar pofti cu nestins jind diacronic. Scăpat de pe bricul lui Efendi, Stavru îşi sărbătoreşte prima zi de libertate cu o somptuoasă şi nesfârşită cavalcadă în coasta chioşcurilor cu clopoţei şi cadâne de la Dolmabahçe. Ruşinat, argatul n-are rest; iar clişeul streinului risipitor e perfect stăpânit de Zografi.

De la risipă la rătăcire nu e decât un pas. Nu şi în dimineaţa camerei de decompresie, în care se întâmplă unul din lucrurile la care Stambulul se pricepe cel mai bine pe lume.

Te înghite strada, pur şi simplu.

Dar te înghite cu criteriu şi sistem, fireşte.

***

Pe la 1886, un anume Edwin Augustus Grosvenor publică un intimidant şi oarecum înduioşător ghid de călătorie la Stambul. Deja numit pe şleau turist, călătorul nu s-a transformat încă în cărăuş bezmetic şi emotiv: e încă un flâneur care ştie foarte bine unde îşi aşterne, cu grijă şi îndelungi, voluptuoase precauţii, drumul. Amănuntele vulgare - dar pragmatice - ale cazării, transportului şi dejunului zilnic sunt trecute complet sub tăcere, în ceea ce nu e încă o monografie şi considerabil mai mult de un Baedecker mic-burghez. Ci se adresează cu prioritate bostonienilor în vilegiatură europeană. Anume acelor siluete ale lui Henry James, plecate nu neapărat să defrişeze hărţi, cât să descopere pe îndelete că realitatea e un lucru al naibii de complicat.

Lui Grosvenor, oraşul sublunar nu îi spune mare lucru. Ba dimpotrivă: autorul se plânge de străzile înguste şi întortocheate, de caldarâmul precar şi acrobatic, de căţeii indolenţi care somnolează neştiutor pe vreun ciot de stelă pe jumătate ştearsă de vreme, de negustorii care îşi strigă însufleţit - how shocking! - marfa în mijlocul uliţei sau de noroaiele modernizării accelerate. Şi în general, de orice şi oricine ar putea strica echilibrul, reculegerea, starea de graţie şi naftalină a pelegrinului meticulos întru clasice. Şi e păcat, pentru că Stambulul despre care scrie tocmai traversează un interval de timp cu totul şi cu totul formidabil.

Vremurile bostonianului contrariat de pulsaţia orientală sunt cele ale Tanzimatului, fermecător lanţ de reforme otomane, în care nu atât substanţa, cât forma contează discriminant. Sigur, un hatişerif obscur de la 1858, care spală de păcate penale viciul invertit, ne-ar ajuta să pricepem de ce personajul lui Istrati nu suferă ruşinea represiunii arnăuţeşti, ci doar cazna propriilor neputinţe. Dar asta nu e nimic faţă de colosala şi nicăieri altundeva posibila circumstanţă a ucazului din iatacul trandafiriu, de-altminteri o dezamăgire contabilă pe măsură, odată descusut mai cu amănuntul.

***

Trântit într-un peş în foişorul cu priveală al secolului Nouăsprezece, califatul stambuliot realizează cu stupoare că totuşi se mişcă. Din eşecul usturător al efortului de modernizare ros de neajunsul compromisului istoric ne rămân gările, aşa cum din eforturile de dinamică ţaristă ne-au rămas căile ferate şi un teanc caduc de obligaţiuni la purtător.

Calea ferată e un lucru periculos, din punct de vedere reacţionar. Pe ea se vântură nu atât midinetele norocoase ale Balcanilor sau plictisul cucoanelor purii din Rhode Island, cât deocamdată măruntele şi încă şubredele colportaje bonapartiste ale Junilor Turci.

A lor e ziua de mâine. Tot aşa cum a lui Midhat Paşa, şi nicicum a porfirogeniţilor, era ziua de ieri.

Iată de ce, sunetul - primul sunet - al Stambulului diurn nu poate fi niciodată un peşrev. Ci mai degrabă melopeea asta de cuţitari melancolici, peste care s-a întâmplat - înainte de orice altceva - Atatürk:

Moldova cu î din i

Îndelung staţi, întreabă fata cu cozi întunecate de la graniţa aerogării.

Heh. On connaît la chanson, ce dumnezeu: doar e a treia oară, nu?

Degrabă plec.

Aşaia. Ţi-a dat pace. La sosiri, maşina bilateral prietenă aşteaptă, într-o seară de smoală aproape geamănă celor de până acum.

Din punct de vedere geografic, călătoria în Basarabia ridică o problemă uzbecă. Braţul de apă care desparte două respiraţii mentale perfect diacronice are un ceva de Khorezm, pe care între timp ai învăţat să îl vezi ceva mai lesne decât până acum. Iar în ceea ce multă lume numeşte, pe bună dreptate, anomalia satrapică a raptului de teritorii, poate nu e inutil de văzut şi apanajul formidabil al schimbării neasumate de fus orar. Orice ar face şi oricum s-ar suci ideologic - stabilind imediat că astea sunt tâmpenii perfect fictive, de care ne putem şi trebuie să ne lipsim -, e în firea Moldovei să se trezească un pic mai târziu decât sangvinele iazme de Valahia. Cu acea voluptate a lipsei de grabă pe care noi, aştilalţi, o numim lene. Şi cu acea prospeţime a percepţiei care ni se pare naivitate, când ea nu e altceva decât vicleimul viclean al supravieţuitorului.

***

Încă de la primele panouri publicitare, te lămureşti că lucrurile sunt neschimbate. Dacă la Bucureşti reclama se descurcă de prea multe ori de minune să facă rost de tonul komandaturii - cumpără! drege! împrumută-te presto chango, altfel mâine mori, fără ultima maşină de spălat! - filialele moldoveneşti îşi pun imediat miere pe buze. Şi-ţi vând, l'air de rien, homerica opţiune telefonică număr drag, cu care să vorbeşti până la Venirea a Doua cu cine îi avea ghes.

Dragoste prin calitate, îşi vântură faima meşteşugului Întreprinderea de Panificaţie Cahul, pe cartoanele gălbui de turtă dulce din vitrinele niţel plictisite ale bulevardului principal. La librărie bate vântul, dar coafura rezistă - nu-i aşa - şi Fregata cumpără imediat o minunată peniţă uşor licenţioasă, nevertheless plină de graţie obscură. Mai cumperi rusismele de rigoare după care mieuni neconsolat în Muntenia: pâine neagră Borodino, neaparat cu seminţe de muştar. Lapte condensat, anticipând cu nepăsare sarcasmul de-acasă: iar ai luat de-ăla! Sau fulgi pentru caşă, asta da şi numai din ăia care au nevoie de cinci minute ca să se întâmple celestul terci. Formula instantanee, oricât de aptă cosmonauţilor, ti faci sî ti lepezi digrab' di dânsa, mormăie expert o voce binevoitoare, din off.

Fără îndoială pentru că arăţi suficient de iertat de păcate, cineva cu geacă obosită şi privire diagonală are să îţi strecoare în podul palmei un bileţel cu aerul că ţi-a făcut rost de codul atomic al CSI. Un sfert de oră mai târziu, îl găseşti rătăcind prin buzunarul pardesiului şi pufneşti cafeaua pe nas.

Scurt şi cuprinzător, dimpreună cu trei numere de telefon. Unul fix, două mobile: she's wired, mai încape vorbă?

Doamna Liudmila

Făcătoare de minuni, venită de curînd din ţări străine pentru a vă vindeca de rău. Spune trecutul, prezentul şi viitorul, dezleagă cununiile, impotenţa, beţia şi mult spor în casă şi în afaceri, înpacă - sic! - perechi şi familia în 3-9 zile.

Puncte de suspensie. Fac toţi banii, dacă mă întrebaţi pe mine.

În prezent, e foame. Iar în viitorul imediat - formă progresivă - cauţi un loc în care să se halească satisfăcător, în cheie vesperală destul de târzie.

La ruşi?

Iată anume, heh.

***

Restaurantul Petru Întîiul se scrie numai chirilic şi e înfipt în cămările de serviciu ale fostului Seminar Teologic, la un colţ de precar interbelic al străzii Treizecişiunu August. Înăuntru nimeni nu reacţionează - isn't it ironic? - la replicile românei curtenitoare, iar în rest lucrurile se petrec fix ca la Moscova. Şervete negre şi sclipici Versace pe ziduri, perdele peremptorii de ultimă tăietură decorativă, plante de apartament care şi-au scos în oraş victima de sâmbătă seară.

Cipriotul puriu - despre asta vorbim - cu ceas de plastic relaxat şi calviţie incipientă e deja smintit de două rusalce afirmative. Care îngână absolut tot ce spune, nu fără dialectică: tu ce crezi, fată, e aşa bogat cum zice, e multimilionar, se descos naiv una pe cealaltă, imediat ce ipochimenul s-a retras strategic spre closet.

Nu te grăbi, dragă. Ne lămurim noi imediat.

Hum...la clubul X. - un stabiliment pe măsură - cică nu mai este loc, acuma am sunat... asta e... nu te superi?

Evident că nimeni nu sunase nicăieri. Evident că grecul ştie perfect cum se învârte manejul: cu un aer de resemnare jovială, îşi plimbă chihlimbarul circumstanţei unde vor cucoanele.

Cum să se supere? Păi se face?

În concluzie, la Petru Întîiul se mănâncă totuşi bine. Cu amendamentul că suntem la Chişinău şi ca atare, trebuie ţinut cont de scara locului. La Chişinău se haleşte fix ca la Taşkent: cu promisiune occidentală şi realitatea variaţiunilor pe aceeaşi temă, mai mult sau mai puţin izbutite. Dar efortul e notabil, într-un menu gen Molohoveţ de sute de feluri - y compris vânat, disponibil! - care nu ruinează pe nimeni.

Despre vinuri, numai de bine. De foarte şi entuziast bine, dintotdeauna.

Şi totuşi, cu toată afecţiunea mea sagace pentru subiectele astea, cu tot desertul cu - heh, evident - lapte condensat pe dinăuntru, n-am rezistat mai mult de un ceas în toată halimaua asta. Deşi oberul era un puşti pensat de compostură domoală şi care se încăpăţâna să şuşotească englezeşte, am plecat dezamăgită.

Un stabiliment de Tiraspol ar fi avut, fără îndoială, un altfel de panaş. Aşa, era ca un joint de bootleggers lovit de burgheză menopauză. Se cereau fantoşe morganatice, consulul Abhaziei gen.

Cel puţin de data asta, n-am avut parte de ele.

Dimineţi cu ferestre deschise - 2: La tot cartierul. Din Merv

La prima vedere, Năroada a păţit o chestie proporţional similară, când a traversat Turcomania pe care Neuronul Singuratec o numeşte Coreea de Nord a Asiei Centrale. Şi nu, nu are dreptate, în ciuda poliţiei permanente, sentimentului că ţi se suflă în ceafă şi, nu în ultimul rând, amănuntului că trebuie să fii totuşi imbecil ca să te pileşti cui. Ceea ce s-a întâmplat, până la un punct- cu indescriptibila, implacabil monocorda vodcă săniuţă deşertică - în glorioasa localitate Kekirdek din mijlocul deşertului Garagum.

Kekirdek înseamnă beregată, ceea ce am reuşit cu brio să păstrez la purtător, dând răspunsuri arabesc oligofrene la orice întrebare despre Lukaşenko Aleksandr şi Niyazov Saparmurat. Înduioşându-mă uleios la toate alea, spunând bancuri ucrainene apocrif scatologice, primite cu lacrimală gratitudine de cerberii din dotare.

Vă mai aduceţi aminte, cred, cum bombăneam ca muierea proastă în camera de hotel de la Krasnovodsk - pardon, Awaza, noua Mamaie a regimului turcoman - faţă cu terorismul naiv al televiziunii Altyn Asyr. Nu am păstrat momentul în sertare, dar iată anume: heh, c'est l'ère djuche, hein?

Şi nu l-am păstrat fix pentru că, on second thoughts, comparaţia ar fi fost prea simplă şi ternă. Dar în ultima seară a tronsonului turcoman, pe când disecam abstrus o statuară frigăruie într-un restaurant cu muşama vânătă şi solniţe fantezi, monsieur Chanson a întrebat ca şi cum ar fi anunţat că a îngheţat Sena ce părere am despre Turkmenbaşi.

Credeam oare că era croit pe tiparul lui Kim Ir-Sen?

Mvai de fundul meu, cum să...? Dar si poati? Aşa un om măiestru? Ruşânie, bre!

Dar ai zis că ai adormit citind Ruhnama!

Right. Făcusem tâmpenia sincerităţii, la Aşgabat, în gura mare şi în stradă. Şoferul hăhăise scurt şi îngheţase înghiţind în sec la volan. Monsieur Chanson zâmbise pieziş.

...but I had wonderful dreams, you know, răspund nevinovat.

Et vlan. Monsieur Chanson nu se aştepta. Ca de obicei, îl prind pe picior greşit. E jocul nostru permanent, de cincisprezece zile încoace, în arabescuri minuţios premeditate şi opinteli de tupeu jiu-jitsu: la naiba ghem, mă faci tu pe mine?

Heh. A d'autres, mon petit.

***

În Turcomania, visul este o noţiune esenţială, fără de care nu poţi spune că ai pus vreodată onorabil piciorul acolo. Nu e vorba doar despre Visul majuscul al deşucheatei utopii de neo-califat arhitectonic, în care statuia de aur greu a Genialului se învârte după soare. Ci poate de visele altfel contondente - şi de real interes - ale carpetelor clanice, măsurând poetic trecerea anotimpurilor sau a generaţiilor cu arcan, belciug şi lanţ.

În adevăr. O scoarţă Tekke ţi se aşterne sub picioare din acelaşi sistem cosmogonic al rondinetelor renascentiste, a căror rigoare calendaristic duodecimală o multiplică în registrul sublimului inconştient. O scoarţă Lebap e un joc de silabe cromatice aparent opac minţii vestice, dar care se citeşte numai şi numai în cheie sinestezică. Iar un Yomut rescrie cu de la sine putere nesfârşite metafore ale drumului: credem că e puţin lucru, pentru aşa o geografie monocordă?

În alte cuvinte, paradigma visului apare acolo unde şi mai ales atunci când o aştepţi cel mai puţin. În accidentele geofizice de genul nălucilor gazeifere din mijlocul deşertului. În vârtejul iarmarocului de duminică. În pescuirea minunată a plutelor din cauciuc de camioane ale puştimii din Krasnovodsk.

Aici, un neuron galic ar vedea - alăturea cu drumul - parabola libertăţii de sine: et ce n'est qu'un jeu écrit d'avance, et pourtant parfaitement rêvé.

Şi până şi în conversaţiile de subtilă echilibristică dintre călător şi cicerone. Sau, dacă preferaţi, dintre plimbăreţ şi cerber.

Ultima ipoteză se scrie mai întotdeauna cu un humor nebun.

***

E momentul, de pildă, în care urli printre dinţi un setos futu-i în poşta centrală din Merv. Care nu mai vrea să îţi deie paşaportul înapoi, atunci când tu nu vrei decât să intri na janela, că de tejghea nu te poţi atinge.

După care plăteşti două baterii de vodcă până ce miliţia de plăcere lasă capul în poală, pe dastarhan: vă aduceţi aminte?

Ne cântă Guţă - da, da: spune că totu'a fost dăcât un viiis...

Ia, linişte. Heh:




Dastarhanul se înviorează brusc: oh, heh, it's in Romanian.

Priviri deja zdravăn înceţoşate, dar pişcate: is true, Miss?

You translate, miss?

Of course: tell me it was just a dream, heh...

Au pus ochii în pământ. Şi sunt amândoi stacojii: e o neruşinare crocantă, de cârlan fript, în refrenul ăsta insulino-dependent. Care pişcă imediat şoferul cât dulapul şi pe drăcosul, alunecosul şi puerilul monsieur Chanson.

Song... about woman, huh?

Să nu greşesc, da.

Sure - şi rânjesc pe dinăuntru ca la Judecata de Apoi. Sunt răzbunată, definitiv.

Cu un aer saturnian, monsieur Chanson îşi stoarce discret un coş din bărbie. Mişcarea e simetrică scobitorii periurbane. Iar bărbaţii sub şaizeci de ani sunt obligaţi prin decret să se bărbierească, în Turcomania: nu au devenit încă ak sakal, şefi de clan.

O barbă i-ar face bine, din multe puncte de vedere meschine: acesta e unul din dânsele.

Dacă e cu femei, atunci trebuie să sufere, da.

Cu aerul portărelului ofensat de destin, monsieur Chanson îşi suflă nasul într-o batistă cadrilată cazon. Alene, cu voluptate, aruncând în neant bunătate de cuplet secund: and if you're playing games with me, God will see you...

Sau pe-acolo.

***

Şoferul rupe timid tăcerea: more?

Ah, norocul refrenului!

Tell me everything was just a dream, tell me nobody touched you anymore - traduc cu neutralitate şubredă şi, în vintre, cu o colosală criză de râs nervos.

O stare ciudată: evident, e o manea lipicioasă. Dar exerciţiul e periculos: publicul aşteaptă, cu pişcătură şi sentiment, heh. Se egzistă competiţie, da. Şi performanţă, vezi bine.

Euh - acu' e-acu'... we're getting physical, kinda anunţ tărăgănat. Dar publicul nu pricepe şi oftează zoroastru.

De mama focului, da.

Hmmm - cine m-a pus să fiu amabilă, eh? eu nu sunt amabilă! vino mamă, să mă vezi/cum lucrez la spaţii verzi -... ahem... your lips haven't kissed anyone else...

Şoferul ridică o sprânceană pofticioasă, iar contextul se învârte până la vomă undeva în capul pieptului.

Ahaa... beautifuuul, miorlăie monsieur Chanson.

Pfiou. Înşir repede-repede, ca la şcoală - tovarăşa, să ştiţi că nu eu am spart ghiveciul de pe hol, tovarăşa - şi recunosc: mai am puţin şi leşin.

I could die for your love. That's it, that's the song.

I could die... suspină monsieur Chanson.

Un gest epic, la Merv.

Şoferul nu pricepe, neam. Urmează laborioase conciliabule.

Yмереть, lămureşte monsieur Chanson.

Mvai. Acuma sunt doi, rânjind departe.

Trei, de fapt. Pentru că şi plimbăreţul trebuie să rânjească înduioşat iazmei transparent de lizibile ale muierilor capitaline din buza gării centrale, care aşteaptă nărozii să se întoarcă acasă după programul cu turişti de pripas.

Ceea ce şi face, adăugând eliptic: all over the place, heh.

***

La tot cartierul, cum ar veni. Într-o traducere scandalos de vesperală, neobrăzat de liberă. Şi care, din fericire, le scapă cu desăvârşire.

Un sfert de ceas mai devale, liftul din stabilimentul hotelier al sultanului Sanjar se opreşte din nou, fornăind, între etajele doi şi trei.

Ca de obicei.

Dar asta nu mai are nicio importanţă.

Turcomania e o ţară irepetabilă. Care trebuia inventată.

Şi pe care am inventat-o, fără oprire, din amănunte amestecate până la delir mai liric decât pare, în fiecare secundă: altfel, nu merge.

PS: Nu stat degeaba. Reviu mâine dimineaţă cu chestii, da.

Dimineţi cu ferestre deschise - 1: Abulia turistului de pripas

.... sau de ce şi pentru ce am întârziat în halul ăsta.

Ajuns acasă cu zborul de seară dinspre Chişinău, după două zile de delicioasă abulie redusă la statutul de larvă binevoitoare. Şi cât de cât repusă pe picioare, fix în termenul stabilit de Zhou Rongfu.

Cum am zis să despachetez, prins cu coada ochiului la televizor numărul de săptămâna asta al Enquête Exclusive, pe M6. Nu e cea mai grozavă din emisiunile posibile, pentru că deşi are curajul să meargă unde nu prea îndrăzneşte nimeni, se şi descurcă să pice foarte rapid în colosale clişee, aceste cuvinte ne doare gen.

Săptămâna asta însă, am rămas smirnă, fără să mă pot mişca din sufragerie vreun ceas şi jumătate: reuşiseră să trimeată pe cineva en cachette la Phenian, ascuns într-un grup de turişti aparent inocuu. Momentul e interesant doar pentru ageamii şi Paris Match: încă nu se schimbă garda, dar conducătorul iubit - Kim Jong-il anume - l-a şi pregătit şi dezvăluit mulţimii care plânge de fericire sincron pe următorul cârmaci incontestabil, de-abia sosit din ţara Elveţia unde studia ceva în dorul lelii la un pension care habar nu avea de rostul real al dânsului.

Kim Jong-un arată ca o marionetă obeză împănată cu steroizi, este evident genial, în toate prezent şi la un moment dat va face un pas în faţă. Într-o ţară în care timpul nu e suspendat, ci pur şi simplu calcinat, asemeni ceasului de mână de la Hiroşima. Atât. Deocamdată, nici nu ar trebui să ne intereseze: este, din toate punctele de vedere, un non-eveniment, deşi experţii botanişti ai Nordului în răspăr se chinuie deja să-i creeze din piatră seacă noua specie de floare special numită latineşte după asemănarea sa omofonică.

***

Lucrul pe care nu te poţi abţine să nu îl notezi e felul în care străinul rătăcit în peizaj de bunăvoie înţelege să perceapă lucrurile anoste care i se întâmplă. În afara infiltratului, grupul numără alte patru persoane. Un cineva care a mai fost şi în Iran, lucru care mă interesează până la un nivel extrem minim. Două babete excentrice dintre care una are origini nord-coreene şi ar vrea să vadă pur şi simplu de unde i se trage bagajul genetic: o întreprindere nu întotdeauna oportună. Şi organizatorul occidental, genul de şmecher care vinde lucruri speciale.

Astăzi, fantasma fricii de trei săptămâni, la un preţ scandalos: opt mii cinci sute de coco.

Bilanţul e dezamăgitor, prost montat şi lăsat la sfârşit într-o ceţoasă plată a domnului. Din excursie nu lipseşte ghidul local ţeapăn, faţă de care monsieur Chanson era un sonet. Treptat, lumea se plictiseşte până la delirul îndoielii ontologice, de care nu cred să scape absolut nimeni: în alte cuvinte, eu sunt defect sau...cum?

Dimineţi cu ferestre deschise peste un oraş spectral. Şi după amiezi cu porţi drastic ferecate. Obişnuitele numere de circ ale şcolilor model, camerele de luat vederi care hrănesc imediat paranoia francezilor - mvai, ne filmează, ne filmează: faites gaffe, hein? Şi un sentiment strivitor de singurătate cognitivă, de creier care se goleşte prin atrofiere galopantă, de clişeu sucit până la obsesie stearpă.

***

Nu am să mă duc la Phenian. E drept, am mirosit ideea de la distanţă, acum câteva zile, până în momentul în care mi s-a dat cu flit şi verboten satrapic şi extrem binevoitor.

Aşa e, heh. N-am ce să caut acolo, în lumea din care ne vine extrasul sonor de mai sus: ce vrem, agenţia centrală de presă de la Phenian are conturi pe Youtube şi pe Twitter. De ce şi pentru ce, dumnezeu mai ştie, hum.

Ca de obicei, beizadeaua are dreptate. Şi ca de obicei, prăpădiţii de la Neuronul Singuratec se înşeală odios: Turcomania nu e Coreea Septentrională.

Explic imediat de ce, cu un caveat de rigoare simetrică.

Ceea ce urmează nu e biletul cuvenit Turcomaniei din şirul anunţat acum câteva zile.

Ci doar o deviere de parcurs, cumva necesară.

Angkor. Encore

Întrebată ieri, într-o tacla rămasă brusc neisprăvită - un semn de viaţă n-ar fi de prisos, recunosc că m-am îngrijorat destul - cu ce muzică asociasem răsăritul de soare la Angkor, a trebuit să caut prin sertare: Pastorala lui Beethoven fusese, la faţa locului. Anume fix partea asta, pe care nu o am la îndemână - şi am căutat toată ziua prin balamucul de pe raft - în versiunea lui Klemperer decât aşa, din păcate.

La vremea ei, impresia era onestă, proaspătă şi pe cât se poate de naivă. Şi pe cât se poate de europeană, în cheia turismului lesne impresionabil.

***

Cu mintea de-acuma însă - pentru că nu am mai apucat să răspund ieri - aş scrie că momentului i se potriveşte cu totul altceva. Ai să rânjeşti şi ai să spui pesemne că mare progres geografic tot n-am făcut, dar iată anume şi poftim:



Între ele se aşează probabil diferenţa dintre începător bezmetic şi începător lucid. Anume între constructul mental frivol al celui care habar nu are să măsoare cât nu ştie şi, de aceea, crede că poate expedia sentimentul într-o simplă paralelă impulsivă. Şi re-constructul mental care a început să priceapă câte ceva; mai înainte de toate că probabil nu va şti niciodată mai mult, dar că povestea asta a devenit între timp interminabilă.

Amănuntul din Wagner se scrie, fireşte, în răspărul libretului şi reperului. Dar întotdeauna cu pertinenţa electrocardiogramei.

Azi, citit toată ziua, fără să realizez - obloanele sunt trase, ca întotdeauna pe vreme de toamnă sălcie - cât dumnezeu e ceasul.

Mâine Chişinău, cu zborul de seară. Prevăd insomnii, ca de obicei.

Later edit: Plecat la Chişinău, unde -hélas! - nu cred să am ţeavă, însă râşniţă de poze, da. Scris câte ceva de mână, sper să mai am spor. Întoarcere duminică seară, ne auzim atunci.

Că e vremea de Prabang, cum altfel? Deşi are să ajungă cu întârziere.

La Junta de Valladolid, 2: Chestie de cadraj

Miza reală a faimoasei - şi retoric fabuloasei - controverse de la Valladolid era să afle, pe îndelete şi fără nicio grabă, dacă indienii găsiţi în timpul programului de lucru cu publicul din Lumea Nouă aveau suflet au ba. Nu e nici locul şi nici momentul să cântărim spiţereşte urmările exerciţiului. Dar ceva din el trebuie să fi rămas şi în meningele catalane ale lui Jordi Evole care anume cam tot asta ar vrea să afle, în riscul de a cumpăra un bilet de avion până în Ferentari. Loc de inepuizabilă metonimie, de-altminteri, oricând dispus minusculei care onorează, poate, un început de mit, dacă nu de statuie.

Hic svnt leones, domnu'. Că aicea cuţitarii sentimentali se numesc pe cât se poate de credibil Sandokan sau Brusli - dar cum altfel să scriem? Că aicea pe străzi miroase deopotrivă a cârlan fript şi Fahrenheit. Că aicea se află cuiul chestiei, de-aia.

Beizadea Pantazi l-a bombănit, pe bună dreptate, socotind indispensabile alte nuanţe şi, partant, inadmisibilă absenţa lor. Ca de obicei, Dihania e tare scumpă la vorbă şi te lasă să crezi cam ce vrei din diatribă, pe sistemul fill in the blanks. Trebuiau, se pare, Bucureşti mai adevăraţi: şi e al naibii de neadevărat, în adevăr, caldarâmul uliţei franţuzeşti, drept contrapondere la pereţii urlători din Ferentari. Ar fi trebuit, poate, faţadele gânditoare de pe Catargiu; dar mă tem, domnule Dumneata, că nemernica aia de nişă mercantilă n-ar fi priceput mare lucru din ele.

Oricum ar fi, Evole se preumblă printr-un Bucureşti care seamănă periculos de tare cu Durazzo, anume numai capitală, nu. Un fel de veselă vale a plângerii, în care locuiesc două specii bipede: gospodina indignată cu păr roşu şi onoare vecinic nereparată - ne strică imaginea, domnu' - şi ăia de la bloc. În fond tot ăia din container, aşa cum ai scrie sau porunci expeditiv că vrei simiţii la pachet. Heh, hum.

Că e şi ăsta tot un fel de take away. Nu?

***

Păi nu. Pas si vite. Din grabă, mucigaiuri şi noroi, lui Follonero îi mai scapă hăţurile, chiar dacă nu i se poate nega bunăvoinţa patentă. Dacă în Spania a priceput prea multe, aicea a priceput prea puţine. La un moment dat, cineva care zice că e expert în chestii de Principate - ferească dumnezeu, atuncea alţii sunt, cu perfectă legitimitate, trismegişti, suivez mon regard... - vorbeşte fără nicio ezitare de ţiganul Andrei Mureşianu, autorul imnului naţional, ceea ce e o primă tâmpenie. Mai vin la rând multe concesii făcute spiritului vremii, care ne vrea pe toţi vinovaţi de lucruri care nu prea s-au întâmplat aşa. Este adevărat, s-a egzistat un holocaust ţigănesc. Dar nu la proporţiile apocaliptice de care se plânge expertul. Nu în România - că nu suntem în ţara nemţească unde da, lucrurile au fost dureroase - şi, la naiba, ştiu ce spun. Dar cum, în ce vorbe să explic expertului povestea nici măcar apocrifă a italienistului Marcu, refugiat lângă Bucureşti de frica bombardelelor americane pe la 1944 şi hrănit zilnic cu cocoace de Tudora?

Marcu nu era chiar oricine, în guvernul lui Ică Antonescu. Era un domn bine, un fling discret şi cam puriu al Mândrei, specialist în d'Annunzio şi subsecretar de stat în Ministerul Propagandei. Evident, cocoacele ceacei nu l-au împiedicat să fie căsăpit drept fascist la Văcăreşti, după cum ne învaţă dicţionarul ăsta oribil. Dar ţiganii din Ţigănie erau şi sunt bine mersi, pe strada Reânvierii. Sic, fiindcă aşa vrea Primăria. Cu ei s-a jucat Fregata de mică, până la delirul de a se crede probabil Scarlett O'Hara, chestie care are consecinţe şi în zilele noastre. La ei, în moţul patului, se spuneau poveşti ţigăneşti şi se citea - ţigani de mătase, je vous en prie! - câte ceva naiv - dar se citea, zilnic! - din manualele şcolare, pentru că ţiganii aveau frică de cărţile de oameni cu carte, ceea ce e un colosal omagiu.

Dinica, Tudora şi alte iazme sunt încă vii în mintea mea. Nu sunt chivuţe ordinare, ca aia care îi cumpără lui Lefter Popescu cele două lozuri pe un set de veselă cu dungă conabie. Sunt statuare, sunt maharani de-a-ntregul, sunt din oficiu de apărat vehement în faţa oricărui follonero. Şi cu asta, basta!

Cu ţiganii, Colonelul avea raporturile complicate epic ale ironiei binevoitoare. Porecliţi drastic, pentru ăsta era singurul moment în care personajul nu se putea abţine de la vreo pişcătură, ţiganii nu se supărau niciodată. Şuncă, Burghezu: toate sunt de mâna lui şi toate erau preluate imediat de Ţigănie, fără nicio supărare. Iar Colonelul a fost bocit pe uliţa aia nepavată cu funinginea părului smuls din cap, amănunt care are să stârnească întotdeauna o imensă emoţie recunoscătoare şi solidară, da.

În timp, din exerciţiile lui patronimice s-au putut chiar naşte mărunte clanuri periurbane de borfaşi care nu uită niciodată să pupe mâna alaltăieri protectoare. Albul care a făcut bine e întotdeauna vasilisc, pentru o şatră.

Şi vreţi anume să mă faceţi să cred că oamenii ăştia mai baroci decât par nu au sufleţi?

De ruşine, zău.

***

Vrând să amuze şi să dedramatizeze, el Follonero ratează tocmai lucruri din astea mărunte şi balsamice. Stă de vorbă cu o domnişoară profesoară de rromanes pe trei sferturi asimilată, de pildă, locutoare mai mult decât acceptabilă de spaniolă. Foarte bine, asta, dar aş pune oricând prinsoare că şatra matricială o cam respinge, pe biata fată, dată cu spălăciţii. Ergo, liniştitoare acasă, dar nu prea reprezentativă.

Şi ca să nu avem vorbe. Rromi, ca terminologie este o aberaţie. Iazmele mele sunt şi rămân ţigani, cu tot ce asta are mai splendid şi mai solar. Cu înţelepciunea jovială a segregării sociale, care nu e apartheid, ci conştiinţa că nu trebuie amestecate chiar toate pe lume. Rămâne înfiptă în creier stupefacţia Didei, căreia la un Crăciun i se cumpărase aceeaşi păpuşă ca pentru Fregata: nu poci, doamnă bre, aia ie păpuşă dă cocoane. Mai rămân, şi nu din cele neimportante, firescul aglutinării generoase - ce, duamnă, la noi este, n-o mai cătaţi, haleşte cu ăia micii -, respectul sacru pentru copilăriile de tot felul, inima moale, inventivă şi dragostea superstiţioasă, care se teme şi de umbra ei. Toate astea, ţigăneşti de piele albă.

Restul e vorbăraie, beizadea. Şi chestie de cadraj: aici, întotdeauna reacţionar, dar cu dreptate şi omagiu cui şi cât se cuvine.

La Junta de Valladolid, 1: Căpşunarii intermitenţi

Văzut aseară - şi revăzut azi dimineaţă, ca să nu avem vorbe de îndoială - cele două reportaje pe care La Sexta, post de nişă cool din ţara Spania le face pe măsură problemei ţigano-române de la uşa proprie. Scriu ţigano-române fără nicio ambiguitate. Departe de mine - sunt ultimul om care ar gândi asta, ştim doar - orice nuanţă peiorativă, cu şi despre: doar ce era nevoie să despărţim circumstanţa de istoricele şatre bengalo-iberice atât de dragi lui Lorca, de pildă.

Din raţiuni de simetrie istorică, moment în care e bine să te abţii să începi o dizertaţie întreagă, subiecţii predilecţi ai lui Miron Radu Paraschivescu n-au parte aproape deloc de zile negre prin La Mancha. Doar fac, nu-i aşa, parte din peizaj sau în fine, din necesarele fatalităţi circumstanţiale ale unui public deja obişnuit înspre contact suculent, metisaj şi alte asemenea. Nu vom citi aproape niciodată în ziarele provinciale orori şi diatribe posibile cu asupră de măsură în Emilia Romagna, poate şi pentru că realitatea hispanică e mult mai prietenoasă şaureilor de serviciu. Evident că au să ciordească stahanovist ce-or să apuce, din portbagaje prost încuiate în parcare sau din buzunare aiurite de cap. Însă niciodată n-au să dea în cap babelor recalcitrante: ar fi prea simplu, pft.

În contumacie de poveşti Mailat şi Hăhăianu, gen, avem de-a face cu o încercare de a pricepe mult mai omenoasă. Într-un registru care ezită între candoare pe jumătate jucată şi insolenţă potache, tipic pentru Canal Plus de altă dată. Bref, ceva între Karl Zéro şi Antoine de Caunes: quite predictible, mind you.

Ia să vedem, heh. Şi previn pe toată lumea, dacă mai era nevoie: controversa de la Valladolid e tare, tare departe.

***

Salvados, se cheamă emisiunea. Presupun imediat că e un soi de omagiu pentru un ceva care nu prea merită asta, anume serialul de mare elucubraţie puberă Saved By The Bell. Dar unde boierimea poate urla înspre lipsa de eleganţă, gloatele întârziate la un chill out cu Teletubbies şi Bécassine - qui n'est pas ma cousine, quoi qu'en dise Chantal Goya - aplaudă. Mvai, găselniţă. Inelegantă, dar marfă. Haidi, treacă de la voi, amin. Cam ăsta e publicul-ţintă, precis: o dovedesc inserturile sonore, BH 90210 gen. Aşa, în chip de pişcături subliminale, de eugenii yankee, de mvai dar noi care ne uitarăm şi la apa Vavilonului plânserăm, noi ştim despre ce e vorba.

Oh, la honte; ehev, fvgaces. Dar să nu ne zăpăcim cu aperitive din astea formale, hum?

Paradigma scenaristică e simplă: el Follonero, care este la rândul lui un hibrid între l'Entarteur - atunci când se ia de politicienii de serviciu - şi monsieur Hulot - atunci când are pretenţii analitice - se ocupă în fiecare săptămână, preţ de un ceas şi ceva de câte un subiect care în Franţa s-ar numi sociétal, heh. Dacă reporterul face pe deşteptul civic, din aşa ceva ar trebui să iasă Envoyé Spécial. Dacă face pe candidul şmecher - ce scriam adineauri? - mai degrabă Le Vrai Journal. Aşa că dacă tot e vorba despre ţigani, el Follonero şi-a pus în cap să-i vază ca pe Vitea Maleev: la şcoală şi acasă. La Llano del Caudillo şi în Ferentari, cum ar veni.

Primul reportaj e mult mai reuşit decât al doilea, poate şi pentru că spectatorul român are ocazia să vadă/afle şi altceva decât buletinele parohiale siropoase de prin Formula As sau spintecările cu botez de la Pro TV. Colosal e reportajul din Ciudad Real, în care mamaie care lucrează la banga din Llano del Caudillo - da, heh, despre Franco e vorba - pârăşte foarte latineşte către cameră: au toţi ţiganii carduri, ce credeţi?

Şi ăia din containere, se miră filistin domnul Hulot în adidaşi.

Păi da, la naiba. Zău, ce credeam?

Pe ăia din containere, domnul Hulot n-a mai apucat să-i filmeze, în numele unei scuze care i pak să ştii că m-a înduioşat. Bulibaşa nu voia să ştie puradeii din Românica în ce hal îşi duc traiul. Am rânjit imediat înduioşată amintirii pe jumătate şterse a lui Giuşcă în cerşeală Mândrei: dă şi mie bre, doamnă, da să nu vază nimenea. Este, acolo, o ipostază foarte orientală a pudorii care pare să-i fi scăpat complet aproape oricui.

Însă în fond, reporterul nu se înşeală decât la mărunţişuri. Straturile sociale ţigăneşti sunt bine desenate, în castele ternare ale pulimii tâlhărite, mătăsarilor industrioşi şi balaurilor cu nuntă şi botez. Şi dacă pulimea corturară şade ostracizată şi hulită fără prea mare tragere de inimă de babele din Llano, mătăsarii au contract de muncă şi acoperiş sub care se înşiră rufe spălate. O muiere căreia nu-i mai reţin numele are şi o explicaţie - deja clasică - pentru multe anomalii statistice: păi ce, io sunt ţigană? Cum-îî? Vezi-ţi bre, dă treabă, io muncesc! Şi de ce nu te duci mata la tine acasă?

Păi ce draci să fac în România? Poa' în vacanţă, da' nu ştiu.

Deja o duamnă, rayos.

Iar balaurii - ah, balaurii cu gourmette şi deja industrie! - din Valladolid fac şi dânşii tot chichirezul cu felicitări, masă şi dans. Surprinşi la nuntă, aşa cum alţii sunt surprinşi in flagrante, se dovedesc perfect reciclabili, impecabili - totul e relativ, attendez un instant - de curtenie. Fac conversaţie despre filioqve, aşa cum domnul Jourdain face proză empirică. Deja asimilaţi, deja onorabili, ceea ce nu e de nicio mirare. Apoi la un botez faraonic şi naiv, unde le cântă Guţă, aşa cum alaltăieri le-ar fi cântat Ochialbi: o să-mi spuneţi că nu e tot aia, am să răspund că e fix tot aia şi că doar reperul de timp diferă, atâta tot.

Şi în fine - asta mi-a picat cel mai puţin cu tronc - momentul în care cetăţenii din stânga, pozaţi de Năroadă cam prin dreptul rosaledei din Retiro, sunt luaţi cu japca de echipa de filmare şi puşi să-i cânte imnul partidului lui Rajoy, la un târg de ceva agricol, dacă nu mă înşel.

Rajoy nu e Sarko. E un fel de mini-Adenauer, dacă mă întrebaţi pe mine. Un tip despre care se poate spune orice numai că e necinstit şi prost-crescut, nu. La rahatul ăla de doi lei - Rajoy nu prea îi are la inimă, dar nici vizigotul de Zapatero, tchak, nu - omul nu zice nimic. Şi gata, povestea se fâsâie, ca o batistă inertă pe un peron.

Dar el Follonero persistă şi semnează. În Ferentari. Acuşi, după ce trag un pui de somn. Să nu bombăni, heh.