Nu are debite

După potop, coiffeur: un ceva teribil de muieresc. Iar după asta, şampanie galică - numai din aia roză, alta nu se egzistă în frigider - şi un cheroot birman la miezul nopţii. Solitar, cu elaţie şi cu sentimentul lucrului care nu mai putea fi defel amânat.

Două pagini de Ramayana şi un somn straşnic. Începe bine, ziua Fregatei.

***

Azi de dimineaţă, ştampile şi lichidări de stoc. Telefonul mobil de care nu m-am folosit niciodată. Paşaportul albastru, expirat şi inutil. Şi cam atâta, heh. În rest, două condeie digitale au halit tot ce mai rămăsese din biletele răsfirate prin râşniţa de la Agie, poze, sunete, chestii din astea. Şi un carton de sticle-cvm-borcane, tot restul de hârţoage aduse de acasă şi din altă viaţă, demult: Libertés Publiques, Contrats... din astea.

Se mai ţineau într-o aţă: e dusă, definitiv şi bon débarras. Din motive obiective, am şters cu o grijă de care nu mă credeam în stare absolut toate urmele, toate parolele, toate amprentele posibile. Iar după ce am să isprăvesc şi biletul ăsta, am să şterg până şi spectrul vulpii de foc pe care scriam din Kiseleff. Cine are să vie în locul meu nu va mai găsi nimic: şi aşa şi trebuie, tătărăşte.

Un noroc: ca un făcut - nu prea cred în coincidenţe din astea - toată lumea are bilet de voie, aşa că m-am descurcat cu toate astea singură cuc, nenuntită şi fără de sărindar, dă-mi mie cana albastră, gen.

***

Sedimente de sertar, înduioşătoare: du Cagliostro en moi? Am auzit jigniri mai demne, cucoană! La rândul meu, am rânjit recunoscătoare: aveam mare nevoie de aşa ceva, fix astăzi.

Cinci ani cinici încap într-un carton. Nu e rău, dar e cumva grabă.

Începem?

Începem, cum să nu. China Nouă, în două ceasuri. Musafiri toată seara - normal - şi crăpelniţa aferentă: deja mă apucă ameţeala, dar n-are nicio importanţă, chestia asta.

Cel mai cinstit e să spun că reviu mâine, înainte de alt şir votiv de oaspeţi. Important e că se mişcă lucrurile, dar despre asta cu de-amănuntul, numai na janela.

***

Later edit: Cred că a venit sfârşitul lumii, pentru că deoarece Fregata, fiinţă exuberantă care nu ştie de rapoarte, proporţii sau bucătărie ne-a făcut floarea să se ocupe - aproape - singură de bufetul ei jubiliar. Rezultatul e monstruos ţarist şi s-a cărat pe Cometei în două - huh? - maşini.

O gâscă întreagă, în vas de tajine care frige ca dracul şi pe care nu ştiu cum l-au cărat până sus. Mii platouri cu chestii diverse, fructe în coşuri, fougasses caprine, pesto de trufe cu migdale, poale în brâu sărate cu duzina, brownies bete din care spumegă vişinata, două torturi pe măsură - mai e unul, în bucătărie -, şampanii şi prosecco. Nu mai număr pentru că fix peste trei sferturi de oră cineva are să înceapă să sune la uşă - ding dong -, sufrageria arată ca la Nagasaki, iar mie îmi vine să mă întind pe jos şi să-mi dau sufleţii.

T'es russe, maman.

Te cârpesc.

Je t'assure. Haidi, să-ţi trăiască franţuzoaica.

Mişto şomaj din ăsta, mai vreau. Heh, as if. I'll sleep when I'm dead.

And Counting...

Scris hârtia de rigueur, fix patru rânduri, fără niciun detaliu inutil. Dat hârtia. Acuma aştept.

Acuma aştept să mă primească, aşadar, logofătul. Nu că ar schimba mare lucru; e doar o formalitate de neocolit. Dar oh şi heh, senzaţia fără de preţ că te uiţi la absolut tot decorul de Agie de undeva, din stratosferă!

Pe puţin din septembrie n-am fost mai bine dispusă. Evident, cu nuanţa sardonică lesne de ghicit. Chiar pleci? Heh, păi da, chiar plec.

The world's mine oyster. Fine de claire, apropo.

Later edit: 14:30, ora locală. S-a isprăvit în mare linişte, cu începere de joi, dacă miercuri e tot zi liberă. Mâine mai treier după inevitabilele ştampile. Soldatul de teracotă şi mapa de scrisori le-am evacuat deja de vineri; au mai rămas doar câteva prostioare de suit într-un carton, vasul de pixuri toscan, gen.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă simt de parcă aş fi câştigat Eurovisionul.

Ce mai e prin garnizoană

Plecat într-un siktir exploziv - dar silenţios - de la birou ieri, reluat treieratul, cinat franţuzeşte - merită bilet separat - la Ici et Là pe Mendeleev şi dormit buştean, după foarte multă vreme, vreo douăsprezece ceasuri.

Dimineaţă de pâslă dificilă, niţel năucă, dar mai degrabă uşurată. Când o circumstanţă dezechilibrează tot restul, trebuie extirpată: prezenţa mea din ce în ce mai mult de operetă la Agie e musai să se termine, uite-aşa.

Vestea cea mai bună, fără nicio îndoială, a zilei e reapariţia Scolasticului. Cum îl ştiu temeinic şi inimă largă, într-acolo mă şi duc: măcar soluţia lui n-o să sfârşească în mercurial, ca la alţii. Şi ştiu că m-ai fi înjurat, dacă aş fi făcut asta. Reviu în jur de zece şi sper din suflet să fie cu veşti mai bune decât blegelile astea.

Later edit: O seară foarte agreabilă şi nuclear de spornică în noile debarale ale Scolasticului, undeva în oraşul vechi. De-abia acum începe să se deslege: intuiţia dumitale fusese perfectă, eu nu ştiusem asculta. Freza!

Duminică seară: Primit pişcăturile, pentru care se scrie o apăsată recunoştinţă - contează, întotdeauna. Veştile sunt bune, începem să ne mişcăm în final cum trebuie: şampanie, heh.

În altă ordine de idei, asum lenea aparentă a ultimelor două zile. Îmi pare însă indispensabilă şi am de gând să mă mai răsfăţ cu starea asta până mâine, când mă aşteaptă o zi splendidă: qu'on se le tienne pour dit. După care, cu elan înapoi la cadenţele ştiute: şi se cerea asta, fără nicio îndoială.

Despre cum dregătoriile sunt cel mai puţin important lucru de pe lumea asta

Să nu se sperie nimeni: n-am de gând să dispar - asta ar mai lipsi şi ce ruşine ne-ar paşte! - şi nici măcar să iau o pauză. Însă săptămâna asta a colorat de una singură noţiunea de paroxism ataraxic în nuanţe nepoftite şi noi, aşa încât socotesc că a venit momentul să trag un pic linie, cu şi despre Agia de la Şosea.

Nu e o explicaţie şi cu atât mai puţin un bilet de voie. Nu e un pamflet - aş vrea eu! - şi nici măcar o jelanie cum se aud atât de des pe la colţurile buletinelor de ştiri. Dar pentru că asta este dintotdeauna o tejghea extrem de onestă, nu pot să mă prefac pur şi simplu că nu se întâmplă nimic, atunci când asta ar fi o minciună lipsită de orice farmec. În plus, mint extraordinar de prost, dintotdeauna: fără suflu, fără vlagă, total necredibil şi sadea pueril. De aia şi evit: e o pierdere de vreme şi un semn de şubrezeală de sine, beizadea.

***

De la întoarcerea mea din Siam, a devenit pe cât se poate de clar că lucrurile se împuţiseră la Şosea în aşa hal încât, dacă ar trebui să vorbim de vreo scară de referinţă, am scrie de-a dreptul vorba pestilenţial. Nu e puţin spus şi nu am să fac greşeala de gust să dau amănunte pe care oricine le poate ghici, cu un pic de perspicacitate. Ajungă doar să scriu că substanţa de contrast a fost imposibil de înghiţit cumsecade. Iar cireaşa de pe tort a fost un amănunt de nimica toată, o prostie de gubernie, un mărunţiş mizerabil de cicikovi: Condica, majusculă.

Condica majusculă, dacă se grefează pe noi reflexe securiste şi pe tăieri de leafă, e de ajuns să isterizeze orice microcosm încuiat în borcanul de plexiglas al Sistemului, nu mai puţin majuscul şi dânsul. Iniţial, nu mi-a păsat: dar încetul cu încetul, am constatat că e mai simplu, mai igienic şi infinit mai profitabil să stau acasă şi să fac fix ce-mi tună prin minte, la ce ore - imposibile - se întâmplă asta. Am marele noroc al confortului vital: nu scandalos, dar extrem de agreabil. Iar cele două lucruri pe care nu le pot nici îndura şi nici ierta, peste orice altă mizerie sau micime omenească, sunt lipsa de eleganţă şi meschinăria.

Din cauza asta, cariera mea robotică are să ia un discret sfârşit cel mai probabil şi formal luni; în capul meu, socotelile cu poveştile de la Şosea sunt încheiate cel puţin dintr-o anumită după-amiază de la Prabang, când a devenit foarte clar că nu prea mai ştiam ce caut pe ogoarele tehnocrate ale Patriei.

***

Din punctul ăsta de vedere, miercuri a fost o zi nemaipomenit de edificatoare. Miercuri, fix pe când beizadeaua mă credea la datorie - şi nu am vrut să povestesc asta, pentru că mi s-a părut lipsit de interes - a trebuit să ridic, total intempestiv, o nenorocită de notiţă de avertisment scrisă cu atâta laşitate, că iniţial m-a pufnit râsul. Mă aşteptam să fie vorba de mai multă bărbăţie, de mai mult Bizanţ: nu, era o cacariseală neonazistă care mă invita să explic imediat în scris de ce şi pentru ce întârziasem la birou două ceasuri, luni. Altfel...

Altfel, ce? Altfel nimic, fireşte: suntem în Românica - nu în Principate, evident -, locul în care scutirile medicale se eliberează cu viteza cu care Şaurel palmează două cingo pe tejgheaua de linolea a bunului domn Nelu. Oficial, îmi cursese sânge din nas: acuma mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine să nu le mai scriu decât ceea ce am să le scriu luni, ipso facto.

Toată povestea e atât de banală încât îţi vine să şi scuipi pe dânsa. Într-un fel, le mulţumesc urechelniţelor de serviciu: fără întoarcere, declicul de acolo s-a întrupat definitiv. Au trebuit multe umilinţe care s-au trecut cu vederea aproape în amuzament pentru ca o prostie să facă zbang.

Şi a făcut, fir-ar.

***

De fapt, e vorba de uşor altceva, altfel.

E vorba despre lucruri fundamentale care se întâmplă, ca din joacă şi fără niciun merit. În alte cuvinte, derma simpatică de slujbaş uşor zăpăcit şi care nu prea se ia în serios decât atunci când ştie că trebuie să rezolve diverse lucruri nu se mai potriveşte zilei curente. Asta nu înseamnă nimic altceva decât necesara asumare a unor schimbări aproape cosmogonice, la scară strict personală: de la muierea activă care pierdea de prisos avionul şi până astăzi au trecut multe, cu o mândrie şi o recunoştinţă ireversibile.

Toate câte au fost şi toate multe câte or să mai fie - de asta sunt absolut sigură - nu ar fi avut niciun rost şi nicio noimă fără curajul de a alege între lumea ternă şi meschină de pe stradă şi lumina calmă, imperială a solitudinii celui care scrie. Şi care împarte şi se împarte, înmiindu-se în vorbe în fiecare zi a calendarelor. Ar fi fost prea simplu să aleg contabilitatea, desfrâul cu bilet de voie şi interstiţiile de fericiri cu plată: nu cu asta v-am obişnuit, mi se pare.

E mai mult de o poveste de orgoliu: n-am prea avut niciodată aşa ceva. E o poveste de onoare şi de cinste de sine: şi e de bine, beizadea şi toată lumea. E de foarte bine, chiar.

***

Ca să răspund deja întrebării pe care ştiu că o întorci probabil pe toate feţele, am să scriu aici doar atât, aşteptând lămuriri mai ample: în ce priveşte lucrurile despre care am vorbit, i pak să ştii că nu dau niciodată înapoi. Nu am să îţi ascund că am avut şi aici destule, fulgurante şi pe jumătate neplăcute surprize, la care mă aşteptam, întrucâtva. Dar nu am mers atât de mult şi ajuns atât de departe ca să arunc acuma prosopul: cum scriam şi ieri, cu năduf care se ruşina de sine, mă împinge sila.

Sila de sistem, de porcăriile lui fără farmec şi de miile de demisii morale cu care uneori suntem siliţi să ne împestriţăm petrecerea de fiecare zi e un resort de mare virulenţă. Genealogic, văd roşu de fiecare dată când se întâmplă asta. Şi vorba lui Nansen cu mersul înainte, cu orice preţ, în orice răspăr, până la limita bunei-cuviinţe chiar, atunci când în joc sunt lucruri atât de înfiorător de importante şi grave e aproape de la sine înţeleasă.

Fregata a priceput tot. Fregata este absolut formidabilă.

N-am izbutit, încă. Am înţeles şi de ce - fără şpagă, din afara ecuaţiilor locale, etc. Dar când zece te dau afară sau se prefac că uită, ei bine: intri pe geam. Sau pe horn. Sau spargi pereţii.

Un război de tranşee nu se câştigă de-a Efimiţa, în spatele plasmei şi cu covrigul prandial de-a dextra. Un război de tranşee nu ştie de condică, de pontaj şi de alte tâmpenii de soiul ăsta.

De data asta, să ştii că nu arunc mănuşa. De data asta dau buzduganul jos din cui. Ne cunoaştem ireal de bine, aşadar: să nu se spuie că nu am anunţat, fireşte.

Numai atunci şi numai aşa am să pot să dorm şi eu liniştită nopţile. Şi să mă ierţi dacă am vorbit atât de mult şi de precar despre mine: însă nu puteam să-mi iau riscul să se fi înţeles altceva, cum altfel?

Oh, quelle douceur, dans ce chant, 4: दन्तधावनसञ्चयान्

Motto:

"On voyait des onguents, des poudres parfumées et toutes sortes de produits pour le bain, dans des vases, aux endroits où l'on accédait aux rivières; des tas de brosses à dents immaculées, des pâtes blanches de santal déposées dans des boîtes, des miroirs étincelants, des piles de vêtements, des paires de socques et de sandales par miliers, des pots de fards, des peignes pour les cheveux, d'autres pour la barbe, des parasols, des arcs, de brillantes cuirasses, des lits et des sièges (Le Ramayana de Valmiki, Chant II, Ayodhya, Chapitre 91)."

Memoria colectivă a Occidentului înregistrează amănuntul punic al crăpelniţelor de capişte din Capua, în cheia frugalităţii contrariate. Pentru o civilizaţie care nu a deprins încă firescul purpurei şi care încă se hrăneşte cu lucrurile simple ale popotei temporare, vedenia regimentelor strivite de propriul otivm se învecinează cu violul extralucid al unei alte planete. Ca prin gaura cheii, romanilor insistenţi care mârâie fără oprire că distrugerea Cartaginei nu suferă nicio amânare, li se răspunde cu graţia născută în oboseală a desfrâului arabesc. Regimente de curve ţin în loc armatele fermecate ale pseudo-barbarilor: de elefanţi, ca şi de îngheţată, Roma nu mai avusese parte până atunci. Iar pe vivandierele de nevoie se făcuse că nu le vede, cel puţin de la Tarquinivs cel Înfumurat încoace.

Excesul în stare pură, abundenţa lipsită de scrupulele oricărei ruşini - astăzi am scrie cam în aceiaşi termeni despre Berezovski, probabil - împing cronicarii să pună eşecul militar al inamicului pe seama buzelor unse cu miere ale hetairei ingenioase: cum, dar cum să te mai gândeşti la victorii, când te trag dinapoi ispita naivă, voluptatea lesne de stins şi acea imensă trufie de sine pe care Apusul a pus-o dintotdeauna în cârca generoasă a satrapiilor însorite? De aici şi locul comun care va sluji drept cârjă unui nesfârşit şir de ipocrizii: din exces nu se poate isca nimic bun. Ci poate doar derelicţia, despuierea finală de onoare, ruşinea trupească trăgând după sine - în chip perfect pueril - pierzania fără întoarcere a efigiei în simplul contur datorat cu condescendenţă celor învinşi.

***

Însă ar fi prea simplu să reducem mizeria ontologică a cartaginezilor la isprava de dibace iresponsabilitate a neguţătoarelor de frisoane din debaralele cu pax romana, în alte cuvinte la banala, vulgara scurt-circuitare de catharsis. Poate că soldaţii Cartaginei nu sunt atât de găunoşi pe cât vor să ni-i arate austerii grămătici ai Republicii, despre care am crezut întotdeauna că e un suficient de credibil exerciţiu de încălzire pentru bolşevismele de mai târziu. E mai mult totalitarism decât pare în obsesivul refren cu delenda est, e infinit mai puţină nesăbuinţă în setea de revanşă a duşmanului meridional.

La câteva salutare şiruri de secole distanţă, staza descreierată a cartaginezilor la Capua ar semăna mai degrabă a cantonament sau a teambuilding, păstrând proporţiile timpului său. Şi surâdem, încleştaţi în greşeala nevoii de scuze indusă de istorica bârfă a juxtelor, fără să ne gândim că la mijloc ar putea să fie cu totul altceva.

Anume o curăţare prin exces prealabil, un ceva atât de subtil şi de pierdut în praful vremii încât ne apare până şi astăzi aproape în răspărul absolut al amănuntelor intuitive. Matricea indică însă nu se înşeală, atunci când ne propune o altă scenă de răsfăţ cazon, în momentul în care armatele lui Bharata ajung să dibuiască urmele paşilor pierduţi ai lui Rama.

Ajunsă la sihăstria lui Bharadvaja, soldatesca se opreşte cu sentimentul clar că deslegarea căutărilor înfrigurate e foarte aproape. Ca să răsplătească gândul bun al princepelui, ce ţine morţiş să restabilească ceea ce el consideră a fi echilibrul cosmic, sihastrul propune un extraordinar desfrâu de flori, fructe, apsare şi kinnare - ele sunt vivandierele Ramayanei, ce credeam? -, de miresme şi de unsori, de straie şi de încălţări, de lucruri de-ale gurii şi lucruri de-ale minţii. În fond, e pe cât se poate de logic: excesul le va clăti mintea şi deschide sufletul şi numai din el se va putea naşte sattva, anume punctul de echilibru al dialogului perfect ascetic dintre cei doi avatari fraterni.

În fond, e un principiu simplu al dinamicii compensatorii. O gună traiectorie ce necesită un artificiu cosmogonic.

Şi soldatesca se bucură. Şi posibilităţile se deschid: nu şi pentru bietele traduceri, care se minunează în fond de toate alea şi se pierd în transcriere, uitând deseori de mitologii.

***

Ce caută periuţa de dinţi în epopee? Scrisă दन्तधावनसञ्चयान् ea nu înseamnă chiar ceea ce credem noi că înseamnă, de unde şi îndelungile ezitări ale traducătorilor succesivi. Pentru eroicul şi credulul Fauche, problema se rezolvă în circumvoluţiunile perifrasticii reprobabile: " des amas de choses propres à nettoyer les dents, à les rendre blanches, à les faire d'une rayonnante pureté. " Mai aproape de zilele noastre, cineva a preferat pur şi simplu ilizibilul brosses à dents, scuzându-se cu mare stânjeneală în notele de subsol: "objet inattendu que les commentaires permettent d'identifier ainsi".

Misterul se dezleagă într-o variantă englezească oarecum mai funcţională: periuţa de dinţi a lui Bharata ar fi, de fapt, " a heap of twigs used for cleaning the teeth with white brushes at their tips".

Detaliu întâmplător? Nicidecum: amănunt discriminant. Periuţa de dinţi nu e deloc întâmplătoare - nimic nu e întâmplător, într-o epopee indică - ci este, cu siguranţă, nu mai puţin epicul mănunchi de miswak, cu care se curăţă nu numai gura, ci şi vorba Orientului dintotdeauna.

Latineşte, poartă un nume formidabil, care îi descrie poate fără să vrea adevăratul înţeles: Salvadora Persica. Şi, cum spuneam, e nu numai antiseptic pentru somă, cât mai ales pentru suflet, ceea ce uzanţa islamică a priceput de multă vreme.

Islamul e ca Lavoisier: nu pierde nimic şi nu prea inventează mare lucru, dintr-un înduioşător conservatorism al formelor, bine ascuns - de-altminteri - de o remarcabilă flexibilitate a conceptelor. Ceea ce îi iese probabil cel mai bine, în lumea ideilor majuscule, e tocmai redutabila sa capacitate de sinteză, care dispreţuieşte discriminarea recepţiei de idei, dar le îmbracă imediat retoric în forma cea mai potrivită pentru ontica militantă: cea a seducţiei de minte. Şi tocmai pentru că nu pierde nimic şi reciclează absolutist mai tot ce primeşte - de la Precista la Aristotel - ne desleagă poate în cheia cea mai neaşteptată un amănunt aparent de prisos al unei lumi faţă de care am luat, cu timpul, distanţa mitului.

***

Mănunchiul de siwak, acelaşi cu care locotenenţii lui Bharata se curăţă, dezleagă şi astăzi credinciosul de păcatele comise prin vorbe, dându-i voie să primească lumina mentală de care are nevoie pentru a se ruga. Adică, în alte cuvinte, pentru a cere răspuns, ceea ce este o propunere de comunicare.

Fără miezul ăsta ascuns, relatarea de sihăstrie ar fi fost doar veduta unei colosale paranghelii mitologice. Citită aşa, fără frica de juxte şi comentarii, circumstanţa închide în sine şi ruptura de echilibru, dar şi antidotul ei: după crăpelniţă, revelaţia.

O revelaţie în faţa căreia întreaga noastră gândire politică ar putea să se retragă liniştită, la pensie.

Doar că la Capua nu cred să se fi egzistat siwak. Sau de ar fi fost, nu a funcţionat cum trebuie, presupunând că ne-ar şi păsa de una ca asta.

Later edit: Zi de lâncezeală: nu bun, nu-mi place. Şi timpul presează, iar neuronii mei se înfurie. Nicio pârghie prin împrejurimi până luni, asta după ce am făcut cuie prin diverse antreuri de la prânz încoace. Nu-i nimic, acuma măcar ştiu ce să spun şi cum să spun, pe calea cea mai directă posibil. Oricum, nu mai am absolut nimic de pierdut: c'est un hénaurme dégoût du système qui me pousse et tant pis pour qui se met de travers.

Drept pentru care, în loc să mă vaiet ca proasta, treier prin oraş. N-am făcut asta niciodată, nu sunt genul care pisează, dar altă soluţie nu este. Să mi se ierte toate: şi întârzieri, şi incoerenţe şi praştia de epuizare nervoasă. Dar dacă e un lucru care merită pe lume, atunci ăsta este, cu mare certitudine.

Sala de aşteptare: A Most Indifferent Hotel

Lucrat azi printre picături, dar neterminat ceea ce se anunţă destul de bine, judecând după brouillon. Oricum, din nou o zi tembelă, în care mă fac în plus vinovată - fără voie - de ureche bleagă: dar nu e timpul pierdut, beizadea. După o cină pe care o sper scurtă, reviu la lucru.

Oricum ar fi, până ajung acasă, poftim un subiect franco-russe de naivă ticăloşie, din cele pe care le dosisem mai demult pentru zile negre, sfârşind prin a uita complet, cu şi despre:

"As far back as 1881, I had made a trip down the Volga to Southern Russia with that most delightful of men, the late Vicomte Eugène Melchior de Vogüé, the French Academician and man-of-letters. I absolve Vogüé from the accusation of being unable to observe like the majority of his compatriots, nor, like them, was he a poor linguist. He had married a Russian, the sister of General Anenkoff of Central Asian fame; spoke Russian fluently, and very few things escaped his notice. Though he was much older than me, no more charming companion could be imagined. A little incident at Kazan, on the Volga, amused me enormously. We were staying at a most indifferent hotel kept by a Frenchman. The French proprietor explained to us that July was the month during which the miraculous Ikon of the Kazan Madonna was carried from house to house by the priests. The fees for this varied from 25 roubles (then 2 pounds 10s.) for a short visit from the Ikon of five minutes, to 200 roubles (20 pounds) for the privilege of sheltering the miracle-working picture for an entire night. I must add that the original Ikon was supposed to have been dug up in Kazan in 1597. In 1612 it was removed to Moscow, and was transferred again in 1710 to Petrograd, where a large and pretentious cathedral was built for its reception. In 1812, when Napoleon captured Moscow, the Kazan Madonna was hastily summoned from Petrograd, and many Russians implicitly believe that the rout of the French was solely due to this wonder-working Ikon. In the meanwhile the inhabitants of Kazan realised that a considerable financial asset had left their midst, so with commendable enterprise they had a replica made of the Ikon, which every one accepted as a perfectly satisfactory substitute, much as the Cingalees regarded their “Ersatz” Buddha’s tooth at Kandy as fully equal to the original. The French landlord told us that in view of the strong local feeling, he was obliged, in the interests of his business, to pay for a visit from the Ikon, “afin de faire marcher mon commerce,” and he invited Vogüé and myself to be present at the ceremony.

Next day we stood at the foot of a small back-staircase which had been prepared in Russian fashion for the reception of the Madonna. Both the steps and banisters of the stairs were entirely draped in clean white sheets, to which little sprigs of fir branches had been attached. On a landing, also draped with sheets, a little white-covered table with two lighted candles was to serve as a reposoir for the Ikon. The whole of the hotel staff—­all Russians—­were present, as well as the frock-coated landlord. The Madonna arrived in a gilt coach-and-four, a good deal the worse for wear, with a coachman and two shaggy-headed footmen, all bareheaded. The priests carried the Madonna up to the temporary altar, and the landlord advanced to pay his devotions.

Now as a Roman Catholic he had little respect for an Ikon of the Eastern Church, nor as a Frenchman could he be expected to entertain lively feelings of gratitude to a miracle-working picture which was supposed by Russians to have brought about the terrible disasters to his countrymen in 1812. Confident in his knowledge that no one present, with the exception of Vogüé and myself, understood one word of French, the landlord fairly let himself go.

Crossing himself many times after the Orthodox fashion, and making the low prostrations of the Eastern Church, he began: “Ah! vieille planche peinte, tu n’as pas d’idée comme je me fiche de toi.” More low prostrations, and then, “Et c’est toi vieille croûte qui imagines que tu as chassé les Français de ce pays en 1812?” More strenuous crossings, “Ah! Zut alors! et re-zut, et re-re zut! sale planche!” which may be Englished very freely as “Ah! you old painted board, you can have no conception of what I think of you! Are you really swollen-headed enough to imagine that it was you who drove the French out of Russia in 1812? Yah! then, you ugly old daub, and yah! again!” The Russian staff, not understanding one word of this, were much impressed by their master’s devotional behaviour, but Vogüé and I had to go into the street and laugh for ten minutes (Lord Frederic Hamilton, Here, There And Everywhere, Chapter III, 1921)."

Under Pressure

La Agie, agitaţia continuă: de ce şi pentru ce e un mare mister al existenţei.

Haidi, închide ochii jumătate de minut şi nu te mai gândi.

Ce urmează, în chestia de drumuri?

Strâns pentru la anul vreo patru repere, din care trei sunt restanţe.

Armenia. Azerbaijan. Georgia. Şi Vietnam, care e doar o întârziere.

Cu nasul în jos şi trei telefoane zeloate în mână, ţiu drumul drept acasă, unde am de lucru. De-adevăratelea: şi da, veştile sunt bune. I pak aşa să ştii.

Later edit: Curioasă săptămână, în care azvârlita Agiei începând de la 1 ianuarie e doar o chestie de zile. Nu se mai putea, nu se mai poate.

Primit în absenţă - ieşisem intempestiv cu câteva minute înainte, am impresia - pişcăturile dumitale. Dacă ţinem cont de paragraful de mai sus, devine evident că vorbim despre o lună de zile, da: în Kavkaz, heh.

Mai e timp, până şi în Moldova

Alegeri anticipate. În Basarabia. Prin urmare, viralul ăsta de mai sus, la răspântia dintre Soylent Green, 1984 şi Waterworld face aparent - perfect naive - furori digitale. Ţinta lui e extrem de transparentă, pentru că vorbim exclusiv despre cei care au explodat, uşor cam fără cutie de viteză, în strada lui aprilie trecut.

Pentru mulţi dintre ei e vorba despre un prim exerciţiu democratic, deşi democraţia e unul din cele mai fragile concepte ale politicii dintotdeauna. Dezamăgit, publicul ţintă nu prea s-ar îmbia la ospăţul rudimentar al votării. Raţionamentul e simplu, deci binar: ţine de cald? dă de mâncare? rezolvă problemele zilnice în cheie imediată?

Păi nu. De unde şi mesajul de mai sus, de o înduioşătoare tranzitivitate.

Later edit: A fost o luni agitată, dar nu fără rost. Esenţial să dorm, ca mâine să reintru într-un ritm rezonabil.

Even later: Deocamdată, pene de reţea în serie. Mă întreb cu interes oare ce dumnezeu urmează.

Uf!

Scris şi rescris textul. Dat explicaţii telefonice îndelungi şi însufleţite.

Se mişcă ceva. Masa critică: în săptămâna imediat următoare.

Sunt ţăndări, am pus multe între paranteze astea două zile - lucru de care sunt doar pe jumătate mulţumită, care jumătate este cu şi despre ce aveam de scris, evident. Dar nu prea mai are nicio importanţă, fireşte.

Nici nu îndrăznesc să respir. Deocamdată nu: apnee îngrijată, asta e.

Ştiu că e perfect eliptic pentru tot restul muşteriilor - cine ştie, cunoaşte.

Orice gând bun e binevenit. Iar eu la şase sunt în picioare. Aşadar da: prăvălia e frugală, azi.

Cu plecăciune şi datorie cât Indochina.

Later edit: Neaşteptat de multe peripeţii, dar în fond tot răul e spre bine, ai să vezi. Încarc ce s-a putut face azi - nu mult şi nu grozav cantitativ, dar acum povestea este pentru mine cu totul lămurită, în detalii suficient de utile pe care nici o mie de ani nu le-aş fi bunghit singură.

Cum spuneam, masa critică e zilele astea. Nu m-am înşelat şi menţin. Dar trebuie să stăm de vorbă, asta e clar, altfel nu ai să pricepi nimic şi pe bună dreptate.

Cioclovinele Papurei Jilava

Iată-le, în toată splendoarea lor naivă şi - technique oblige - hipoacuzică, prin grija aproape suprarealistă a Arhivelor Naţionale de Film.

Anul este 1913, manivela o învârte unul dintre primii operatori de film din Principate: Nicolae Barbelian.

Recitim, pe îndeletele cuvenit:

" În schimb, Pirgu ajungea să se mire el singur cât era de patriot şi nu pot să uit cum, mergând o dată să-l iau de la o adunare de cioclovine îmbrăcate toate în port naţional, dar fără a vorbi una boabă româneşte, m-am crucit şi eu, ca de altă aia, când l-am văzut, dulce păstoraş al Carpaţilor, cu cavalul în brâu, învârtind o bătută zuralie cu teozoafa Papura Jilava (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Cele trei hagialâcuri)."

Că teozoafa e cu cheie, anume biata, alpinista şi ameţitor de siropoasa Fanny Szeculicz, e un lucru rezonabil de clar, de la Cioculescu încoace. Că la vremea Crailor societatea de croşet şi caritabilă plictiseală Chindia - anume, fără surpriză, asfinţitul; dar şi o bătută pe călcâie semi-nomadă, prin extensie crăpelniţa non seqvitvr- exista pe cât se poate de oficial şi că se reunea undeva pe Podul Mogoşoaei - în casele casierului Băncii Marmorosch, o zei contabili! - e un fapt de asemenea uşor de documentat istoric.

***

Presupunerea lui Radu Cernătescu, cum că biata vârtelniţă cu şezătoare ar fi slujit de paravan pentru nişte altcevauri, care încep cu tablete vorbitoare şi merg până la mistagogii de rigipis, mi se pare însă de o searbădă lipsă de suculenţă imaginativă. Cum să le bănuim pe cucoanele astea, dintre care da, este clar că absolut niciuna nu vorbeşte zilnic româneşte - poate doar cu dobitoaca din dotare, şi nici atâta - de spiritism sau de farmazoane, Dumnezeule mare?

Mai grav este că pe soclul ăsta şubred pare să şadă nu mai puţin aiuristica ipoteză a apartenenţei mateine la o structură masculină similară: pasajul cu Pirgu, vezi Doamne, ar fi rezultatul unei vizite - scrie Cernătescu, probabil fără să ştie că aşa ceva e cu totul absurd - la vreo tainică reuniune a Chindiei de Dumbravă.

Pe cât de tainică, anume inclusă în ceea ce se cuvine să se cheme unul dintre primele calupuri de jurnal de actualităţi bucureşteneşti, se vede cu prisos şi de la distanţă.

Sunt rumene. Şi naive.

And they just wanna have fun. După o ţigănească, anume cui i-ar mai şade bine să se ţie de şagă cu Behemoth, hum?

Pe mare fugă

Pentru că ştim bine că urmează o noapte febrilă şi o zi plină cu tot felul de lucruri, poftim ce îţi promisesem adineauri, beizadea.

Le găseşti pe toate strânse aici. Cu grijă şi speranţa că au să amuze sau placă.

Estimp, îmi iese fum pe urechi. Dar trag nădejde să funcţioneze.

Cel lat de umeri

Ai cerut, ţi se spune cu totul.

Poftim lista de clasici: după cum bănuieşti, nu a fost deloc uşor de scris, aşa că, rogu-te, nu arunca roşii, heh.

Platon. Cicero. Homer. Naso. Tacit. Sappho. Plutarh. Sallust. Vergiliu. Sf. Augustin. Tucidide. Heraclit. Aristotel. Aristofan. Menandru.

Probabil că zâmbeşti, întrebându-te de ce dumnezeu nu încep cu Stagiritul. Ei bine, pentru că la socoteala de mărunţiş rândunica lui pare săracă, pe lângă bidiviii antitetici de la care încep prea multe ca să nu li se dea ceea ce li se cuvine. Mai mult de-atât: aş fi vrut chiar să îl scot, cu totul, justificând insolent a câta alegere discriminantă din multele de până acum. Dar o listă fără Aristotel e un lucru strâmb, pe lângă a mai fi şchiop: aşa că m-am abţinut, în ultimul moment.

Cu textele latine se întâmplă ceva mai funcţional, în logica juxtei şi a creionului plimbăreţ pe foaie. Nu l-am reţinut pe Caesar, pentru că nu am suferit niciodată De Bello Gallico: mi se pare nu numai o tortură şcolară inutilă, cât un text ţeapăn şi fără mari virtuţi elegante. În schimb, recunoştinţa mea e fierbinte şi veşnic datorată lui Cicero: fără el, aş fi aruncat demult prosopul, pesemne fără mari păreri de rău.

Tot aşa, poate te miră apariţia lui Sallust. Nu are verva celor doi Pliniu, dar are un impecabil simţ al formulei elegante şi concise: asum bombăneala, la care mă aştept deja.

Heh, Plutarh. E foarte lizibil, fără plictiseala mortuară a lui Tit Liviu, pe carechibiţul l-ar găsi fascinant; instinctiv, mi s-a părut întotdeauna că bombăne de unul singur, pe un colţ de raft. Cu anecdotele lui înduioşător de trase de păr, Plutarh este, fără îndoială, prietenul bietului bezmetic care descoperă o lume întreagă.

Dintre toţi, trei merită omagiul plăcerii pure şi fără limite: Sappho, pe care numai o minte îngustă o poate mărgini la ruşinoasa etichetă de mai târziu, pentru că e cea mai stranie dintre toţi. De fapt, ar trebui să scriu probabil cea mai modernă, pentru că de sinteză lipsită de cusur chiar şi în ciobul elipsei. Augustin, cel atât de sincer şi spre care merge demult întreaga afecţiune a cuiva care nu frecventează niciodată patristicele. Şi, făcând economie de Platon care aici ar juca rolul lui Eminescu - anume de lucru subînţeles -, Tucidide: limpezimea lui rămâne indispensabilă.

Vineri, cu supces: Erotocrit, negociabil

Ajuns fără prea mare grabă mai întâi la Capşa, în jurul prânzului. Buna C., care mi-a transcris notele de drum din China la ore insuportabile în Principate, cu un zel care mă înduioşează şi mă obligă e venită câteva zile în oraş, aşadar am organizat ceva taclale acasă: gripa s-a muiat într-o porcărie laringiană, vorbesc ca un butoi de curechi. Nu bun, dar până termin armata - trece şi asta.

Însă pentru că nu mă puteam defila la nesfârşit de promisiunea făcută dumitale, am luat-o la pas mărunt, cu gândul mare să aflu câte ceva în plus. La cofetărie, plin de pirande; calme, aproape statuare: încetăţenite, cum ar veni. De-ale locului, cunoscute de muierile uşor servile de la tejghea pentru care subsemnata, de pildă, are să fie întotdeauna populară: ce mai face domnişoara aceea populară cu care veneaţi, a întrebat-o nerăbdător pe Fregata mustăcioasa cu ochi mari, pe când tropăiam pe la Buhara.

Truc possible! Populară: şi mai ce, anume? Heh.

Oricum, mare plăcere apocrifă de a-mi închipui care din clientele maharani era Evphrosine-cea-năbădăioasă, la trei minute după ce anticarul de lângă Eminescu mă anunţase solemn că ediţia Noului Erotocrit din vitrină e negociabilă. Un singur regret convergent, aşadar, beizadea: că pe prepusă nu o cheamă Aretuza. Dar nu e timpul trecut, heh.

Stând eu şi şovăind - crissettes? de care? triple sec sau chanteclair?- iată că Evphrosine glăsui, cu spijă gingaşe - nu e licenţă, e Arghezi! - : da' ţigarete mai aveţi?

Spălată, mătăsară, aproape pocăită: n-aş fi zis, fie şi în cheia supoziţiei, i pak.

Azi s-au terminat. Dar poate doriţi o savarină, ceva?

Ce tot spuneam, adineauri? Iată anume, heh.

Pfui, nu. Mersi.

Astăzi avea haină de piele, amin.

***

Desantul de azi era cât pe ce să fie un mare - maxim - fâs, cu bomba plină de muşterii care păreau să beie acelaşi lucru: săniuţa dă pufoaică, astfel numită pentru că misteriosul ei proces de fabricaţie implica şi distilarea răbdătoare a oribilelor haine de lucru vătuite de pe şantierele patriei în spirt medicinal.

La intrare, schelă. Pe schelă, trei puradei industrioşi.

Din motive obiective, nu am luat râşniţa cu mine. Nu eram credibilă.

Nu vă supăraţi, ce lucraţi acolo?

Întrebare stupidă, fie. Şi penalizantă.

La comandă, doamna!

Anume?

Nu ştim.

Păi... cum aşa...?

Luni vine alţii. Aşa.

Agale, alene pe lângă bombă. Arată senzaţional, când e deschisă şi deschide imediat pofta de speculaţii - dar, despre asta, mai pe seară - dar pare un mediu închis, nepropice profanului cu fulgarin. Care fulgarin se pronunţă numai pe nas, cum altfel?

***

După ce balizasem suficient de îndelung perimetrul, ştiam că mai am o singură şansă să nu mă întorc brezaie nepomenită în Cometei. Ceasornicarul mi s-a părut cam dugos, Optica - perfect incantatorie. Slabe speranţe, cu excepţia...

Cu excepţia şandramalei de mărunţişuri din capăt - agrafe, pamblici, din astea - unde oficia o pirandă, şi dânsa mătăsară, pe care aveam mari şanse să ştiu cum să o iau.

Lovitura mea clasică, de timid endemic fără niciun talent de pisteur: a pretinde că eşti muşteriu şi mai încolo, d-zeu cu mila.

Cumpăr ceva. Ah, un noroc: e volubilă cât încape. Genul care îşi flendureşte cârpele duioase din galantar cu lexicul ferm al cooperaţiei de consum: luaţi-o şi pe aceasta, este superbă.

Este groaznică, bre. Dar ce nu facem pentru hatâr? Cumpăr, cumpăr, cum nu? Cu poemă şi fără de siktir.

Cine m-o fi văzut târguind agrafe expansive să nu se mire. Da, eu eram: în exclusivitate.

Acuma, da. Trag aer în piept şi întreb, de parcă ne-am şti de cinci mii de ani:
Şi... de reparaţiile astea ce spuneţi?

Privire bănuitoare. Scanează amabil, dar scanează: e clar, autorizaţie nu se egzistă.

Aveţi nevoie de...?

Ah nu, slavă domnului. Doar că am observat, aşa, în drum. Trec cam des pe aici - citească-se: dacă zici, mai cumpăr şi la anul - şi mă tot miram: bre, ce să fie... hum?

Mvai, duduie - ah: inefabilul duduie! - păi ce să fie? Fac discotecă, aia e.

Unde? La subsol. Acuma vă închipuiţi ce mizeria dracului o să fie, de-acu' încolo - piranda amabilă dă ochii peste cap, cu dramă; nu şi fără poftă tragică - prăpăd, vă spun io.

Şi ehrm... ştiţi cumva cine?

Braţele se desfac dezolate, ca două canaturi inutile: nu ştiu, păcatele mele, că ăştia nu ne zice nimica nouă.

Ei, beizadea. Şi-atuncea înjur şi eu, a găinărie buboasă şi, am impresia, ţigano-valahă.

Fără autorizaţie, pis-pis. Voyons!

Dar tot răul spre bine, zic eu. Furie? Este puţin spus.

De gvstibvs canci dispvtandvm. Asta n-am mai scos-o eu în lume; ci domnul Nelu, acum fix jumătate de ceas. Cu plecăciune, reviu.

Echipa de rugby universală

Pentru că nu pot să mă abţin, am aflat între timp şi lista de autori a Scolasticului.

Aşadar, pentru că e lucru pe cât se poate de public: Sábato. Platon. Cortázar. Eco. Derrida. Sofocle. Lautréamont. Bulgakov. Camus. Areopagitul. Nastratin Hogea. Márquez. Shakespeare. Alves. Cartea lui Iov.

Curat scolastic, în adevăr. Şi cu un soi de tensiune latentă pe care nu am niciun chef să o comentez.

Dar cine ar fi zis, de-altminteri, că lista năroadă are să arate cam aşa:

Bulgakov. Wilde. Turgheniev. Buzzati. Eco. Dostoievski. Sterne. Borges. Cervantes. Poe. Sei Shonagon.Carroll. Huxley. Scott Fitzgerald. Eça de Queirós.

Nu e o listă bine dozată. Şi nici măcar pertinentă: nu vă luaţi după ea dacă, de pildă, începeţi să defrişaţi diversele arcane obscure ale canonului estetic. Însă e o listă asumat impulsivă şi care ţine seama de amănuntul discriminant al influenţei - bune au proaste, oricum amănuntul e cert - asupra unui fel de a scrie.

Ştiu că ai să bombăni, beizadea. Oricum, e doar o fotografie, uşor mişcată. Şi îngrozitor de subiectivă.

Poate în chinga canonului clasic să ne iasă mai bine cadrajul. Deocamdată, citesc cu înfrigurare.

Ce ne-am face fără?

Chut.

Azi nu mai întindeau cearşafuri.

Azi întindeau din alea... cum le spune...? Veste, heh.

Normal că am rânjit.

Joi dimineaţă: Trebuit să stau acasă toată dimineaţa şi, după cum se arată, o parte din după-amiază, cu Mândra dusă după diverse treburi. Doar nu credeam că stă locului, că nu e în stare. Povestea promisă rămâne pe vineri, iar eu reviu, evident.

Miercuri. fără ruşine - 5: Precum vezi...

Credeam că e numai cosmetică. Încuietoarea proaspătă a învelitorii de placaj îmi arată că mă înşelasem.

Intrarea englezească e ţăndări. Nu-i nimic, are să crească repede o vitrină, ceva: de obicei, aşa se întâmplă, în Bucureşti.

Moment în care încep să mă enervez, enorm.

Miercuri, fără ruşine - 4: ...aşadar

Şi aşa arată acum. Netedă, fie; dar nulă şi neavenită.

Miercuri, fără ruşine - 3: Pardoseala, lucru important

Aşa arăta pardoseala Pasajului Englez în aprilie 2007.

Lucrătură simplă şi eficace, franţuzească sadea. La Véro-Dodat se poate vedea ceva suficient de asemănător, dacă nu m-am tâmpit între timp.

Oricum, e dusă pe pustii.

Miercuri, fără ruşine - 2 :Intrarea din spate

În partea dinspre strada Academiei nu se întâmplă strict nimic.

Dar nici în zona de pasaj propriu-zis.

Poza asta e făcută fix în faţa bombei cu neutroni, unde muncitorii îşi beau minţile în cheie prandială.

Să speri într-o netezeală e pesemne o dulce legănare inconştientă.

Miercuri, fără ruşine - 1: Teoria detaliului

Plimbare foarte plăcută, pe o vreme splendidă. Din Romană înspre Cărtureşti, unde nu am găsit - previzibil - ce căutam.

O oprire scurtă la Capşa, unde am luat cu mare plăcere o litră - une livre, heh - de Chanteclair şi ţinut drumul înainte, pe Academiei.

Plimbare amănunţită, aşa cum am promis. Are mare avantaj al lucidităţii; detalii scăpate complet din vedere apar acuma foarte clare, chiar şi bezmeticului de serviciu.

Pentru că detaliile sunt importante, întotdeauna.

Azi, de pildă, nici nu ajunsesem bine şi am constatat cu stupoare că Academia de Bilard e închisă şi ţăndări.

Definitiv?

Mergem înainte.

Verso

Şi un verso, de virulent contrast.

După chipul şi asemănarea vremii, pesemne.

Bonus: O furăciune. Faţă

O bucurie bizară, meschină şi mizerabilă a căutătorului de bibliotecă e momentul în care din cartea de pe pupitru mai pică vreun ceva sedimentar.

Uneori, vreo ciornă uitată, care face fericirea măruntă a ediţiei revăzute şi adăugite. Alteori, un ceva de nimica toată, de frivolă lipsă de legătură cu tot restul.

E cazul zilei de azi: e totuşi, cartea domnişoarei - doamnei, mi-e greu să cred - Mimy, nu?

Oricum ar fi, are dreptate: în ciuda aparenţelor, iarna bate la uşă.

Cum să fi rezistat? Am pândit momentul de reşou al bibliotecarei şi am palmat circumstanţa cu sfântă, mare şi justiţiară neruşinare.

Marţi, fără englezi - 3: .... şi Mimy dela Fundaţii

Orgoliul primei deţinătoare nu se lasă cu una, cu două. Pe cotorul legat, de data asta în mod cert, la Niculescu şade scris cu un soi de panaş imposibil de descifrat cu precizia nuanţei fix aşa: mimy.

Oh, zei ai posibilităţilor narative! Mimy şi atât, întreabă Dihania.

Mvai, dar cum să se poată una ca asta? Mimy de la Fundaţii, fiindcă de acolo vine tirajul. Cetitoare subţire, răspunde tejgheaua zâmbind.

Chiar aşa: cine să fi fost? Un fel de Jenny Bacterian, cu lecturi risipite? Cu pantofi de la Cehoslovaca? Amatoare de violete de la Tic-Tac? Consumatoare de Rimmel şi pudră de orez? De dresuri americane?

În orice caz şi trăgând linia: Mimy, fiinţă minusculă, cu posteritate academică fără voie. Colosal, cât batista.

Marţi, fără englezi - 2: Exemplarul şaizecişicinci...

Ediţia Perpessicius, de la 1936: un început de statuie, cu tot cu colofonul datorat Fundaţiilor Regale, hârtiei Canson & Montgolfier şi exemplarului numerotat, pe sprânceană.

O mare pagubă a literaturii române, fiindcă include leneş furtul pe sărite al Agendelor, din care găinarul de Panaitescu îşi permite să hăcuie după bunul plac, sperând filistin să ofere o privire ceva mai amănunţită asupra unor aspecte psihologice ale autorului. Mi-a fost silă de citatul exact, dar cam asta ar fi ideea.

Din caseta tehnică şi elegantă transcriem cam aşa, pe măsură şi cu fetişismul amatorului de troace papetăreşti:

"Mateiu I. Caragiale, Opere, este al doilea volum din colecţia Scriitorii Români Contemporani, ediţii definitive. Prezenta ediţie apare sub îngrijirea d-lui Perpessicius, care a colaţionat textele, redactat notele şi revizuit corecturile. Această ediţie s'a tras în două mii două sute două zeci şi cinci de exemplare, şi anume: două zeci şi cinci de exemplare nepuse în comerţ, pe hârtie Vidalon Chamois, numerotate dela 1 la 25, şi două mii două sute de exemplare pe hârtie velină albă vărgată, fabricată pentru Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, la fabrica Letea şi purtând în filigran cifra Majestăţii Sale Regelui Carol II şi deviza Non Solvm Armis, numerotate dela 26 la 2225. Coperta volumului este în carton Raisin Ingres, fabricat de casa Canson&Montgolfier, Vidalon-les-Annonay."

***

Coperta nu s-a păstrat, deşi cunoscătorul ştie foarte bine cu ce seamănă: uşor rugoasă, tactilă, perfectă.

Dar cotorul rezervă suprize. Ia să vedem, imediat.

Marţi, fără englezi - 1: Curtea Veche e blocată, vântul suflă-n palmieri

După cum se şi vede din poza de adineauri a biroului extrem răvăşit al subsemnatei, e oficial imposibil să pui mâna pe traducerea italienească a Crailor făcută de Potra la începutul anilor Optzeci.

Cu eticheta de blocat mi s-a dat peste nas şi pentru aproape tot restul sperat, al traducerilor în germană, rusă, sârbo-croată, cehă, slovacă şi polonă. Un teanc gros, din care am putut lua cu japca doar varianta maghiară apărută la Kriterion, în condiţii execrabile şi cu ilustraţii pe puţin nedumeritoare, la 1984.

Festetics serait ravi. Noi, mai puţin, şi asta pentru că - iarăşi şi din nou - nu trebuie să fii Tiktin ca să pricepi că la mijloc e lucru de mare şi mizerabilă mântuială.

Aşadar, transparent şi ungureşte, fraza sună cam aşa, cu sublinierea cuvântului incriminat:

"Forró szél becézte szeléden a pagodák ezüst harangocskáit, ringatta a pálmák széles leveleit (Mateiu Caragiale, Ovárosi gavallérok, A Háron Zarándoklat)."

În alte cuvinte, cititorul din Pécs e osândit să audă cum foşneşte vântul prin palmieri. Sau de la empireu la garnizoana de zuavi, uite-aşa.

În altă ordine de idei, scos - cu bacşiş! - din măruntaiele Bibliotecii ediţia Perpessicius de la 1936. Ca şi princepsul, scrie tot plibani, la pagina 91. Şi tot ca el, are un mister de legătorie, cât batista.

Our Lady Of Burma

I-au dat drumul sâmbătă. Luni era la birou, în conferinţă de presă, din care dumnezeu ştie ce a ajuns în ziarele centrale care urlau a moarte acum vreo trei luni. Probabil nu mare lucru: explicasem încă de la întoarcerea la Bangkok impresia mea acută, de la faţa locului, că citeam Scânteia anilor Cincizeci. Aceleaşi paragrafe nesfârşite, perfect stupide, aceleaşi sofisme univoce, poate cu mai multă timiditate: până şi în ticăloşia nefirească a zilei curente, Birmania îşi păstrează o umbră de ruşine. Pe stradă, timiditatea elegantă e un lucru delicios de normal; de unde şi afectul imediat şi fără rezerve al cui se uită la amănuntele astea cu inima, nu cu mintea.

Pe tipicul agenţiilor de presă internaţionale, Aung San Suu Kyi a încetat cam de patruzecişiopt de ore să mai fie un eveniment în sine. Acum, zâmbetul ei eliptic navighează încrezător în vraful de tendinţe, numai bune pentru analiştii frugali ai Apusului: din două vorbe şi trei paralelisme toante, se vor înşela cu toţii, asta e clar. Reflexul de inflexibilă iertare amuză distrat, declaraţiile cad undeva în gol: mai crocantă pare ştirea invitaţiei tardive la Oslo, spre a-şi ridica premiul pentru pace. Cred şi eu, asta ar fi ultimul glonte de rapel, după care - linişte şi consens.

***

Primele declaraţii par să le dea dreptate: dispusă să lucreze cu toată lumea, dar fără niciun rol bine conturat în eşafodajul local. Solară autoritate morală, fără niciun fel de bază economică. Ieri sechestru, azi cruciadă uşor nesigură, în care pericolul cel mai mare e al formei fără fond şi discursului fără căpăstru statistic.

Exact ce nu voiam să aud. Exact la ce mă aşteptam.

Între timp, reacţiile exilului sunt probabil cele mai accesibile şi sigur cele mai interesante. Strada birmană nu a avut norocul presiunii tectonice între blocuri şi nici măcar şmecheria conflictului îngheţat, ce ar fi putut stârni ceva mai multă atenţie. Povestea de după independenţă e un nesfârşit şirag de experimente, cruzimi şi fantastice ghinioane, cu magnitudinea undei de şoc de la Nagasaki şi în aproape totala nepăsare a perfidului Albion. Iar Aung San Suu Kyi e primul personaj public care a scuturat puţin starea asta de fapte pietrificată. Asta e deja imens pentru un singur individ - şi fantasmagoric, pentru o singură, straşnică muiere - dar asta nu înseamnă că e şi pregătită.

Acasă, va fi întâmpinată cu incandescentă mistică bine temperată: ca să se înţeleagă paradoxul, trebuie să începi să te pricepi la subiectele asiatice, deseori apte să plângă fără lacrimi. Exilul se presupune din start mai lucid: premisă falsă.

***

Pe situl revistei The Irrawaddy, care apare la Chiang Mai de o bună bucată de vreme şi are o bună reputaţie, plouă cu încurajări euforice. The future is bright for Burma, scrie cineva, care ar putea chiar să fie croitorul de pe Rambuttri. Alte zeci de voci sub pseudonim - et pour cause - o sfătuiesc să aibă grijă ce îmbracă şi ce bea, pe unde umblă şi cu cine şade de vorbă, uitând că e aproape sigur că destinatara nu le va putea citi.

În fine, o reacţie foarte feminină, foarte birmană, din cele ce se rostesc cu acea candoare caldă şi inteligentă care te face praf în jumătate de minut:

Dear Daw Suu,

We are extremely delighted to see your release on 13th Nov and we hope you will have a full security when you are in public for we believe that Than Shwe is always looking for "an excuse" to hurt/shoot you. Pls..be very careful wherever you go for we know that there is nobody can replace you and we love you very...very...much.

Puţine voci calme, în zarva asta copleşită. Să negocieze cu India. Cu chinezii. Cu - obsesie naţională, nu e discuţie conspirativă să nu apară imediat după colţ - Naţiunile Unite: oh, dumnezeule, măcar de-ar mai folosi la ceva şandramaua! Să ridice embargoul, moment în care lucrurile devin cosmogonice, de-a binelea: s-ar zice că avatarul întârziat al lui Rama se pogoară uşurel şi că Ayodhya, biată pădure anesteziată, se dezmorţeşte stângaci.

De pe margine, fluierăm în pagodă: chiar aşa, ce rol o fi avut China Magna în toată tărăşenia, hum?

Cheile sunt la Pekin, aş vârî mâna în foc. Şi, cum nu prea mă înşel la lucruri din astea, o să vedem foarte curând şi primele semne. Un curând la scară asiatică, anume: vreun an şi ceva, cel puţin.

Chestie de liste, 2:Alors...

Cu balanţa spiţerului şi cu mare acribie sentimentală. Cu pagini pe de rost şi cruntă lipsă de iluzii, aşadar de bun simţ.

Interesant de văzut dacă la ceva vreme devale am să schimb vreo virgulă din gramajul de mai jos.

Sincer, nu cred. Ne cunoaştem de prea multă vreme.

Proust. Montaigne. Jean-Jacques. Nerval. Stendhal. Baudelaire. Montesquieu. Aloysius Bertrand. Corneille. Rabelais. La Bruyère. Saint-Simon. Gracq. Villon. Ronsard.

Et vlan. Ne varietvr.

Restul - tot restul, de parcă ar fi posibil - mâine după săpăturile de la BNR. Acuma pur şi simplu mă dezintegrez, nu de alta.

Chestie de liste, 1: Româneşte

Mania listelor persistă, pe internet şi aiurea. E o manieră comodă de a se pretinde spontan, numărând pe degete preferinţe uşor iluzorii, perfect supuse acului de mercur al dispoziţiilor curente.

Una din ele te îmbie, ca şi cum s-ar putea, să alegi într-un sfert de oră cincisprezece autori pe care îi iei cu japca de pe raft. Cum sunt o fire lacomă, o singură listă nu m-a mulţumit: am făcut trei, cu nerv şi tristeţea de a nu le putea împăca pe toate.

Prima dintre ele e şi cea mai grea. Atunci când spun - foarte des - că mă folosesc foarte prost de limba română, am - ca de obicei, dreptate. Îndemânarea orală a nativului nu poate masca la nesfârşit caznele uneori îngrozitoare în care mi se întâmplă să o şi scriu pe curat.

De aceea, clasamentul meu e o declaraţie de umilinţă absolută. Şi nu întâmplător, din el lipseşte Eminescu: nu se poate, nu se cade, punct. Şi fără iluzii: îmbălsămarea îmbăloşată ideologic nu îi face bine, deloc.

În rest, numărătoarea e pe cât se poate de strictă. Şi de parţială: asum, ce să fac.

Mateiu. Arghezi. Voiculescu. Camil. Cronicarii munteni. Cantemir. Caragiale cel Rău. Urmuz. Ionesco. Eliade. Ion Barbu. Ion Pillat. Odobescu. Creangă. Minulescu.

Doar ce v-am spus: româneşte, se dă în vânt ca ultima midinetă.

Să trecem la chestii mai serioase, aşadar.

Later edit: Mi s-a bătut obrazul, amendez. Panait Istrati, cu plecăciune cui pişcă.

Bonus: Au credeam că se poate rezista?

Amin. Reclamaţia din Turnu-Severin a fost auzită de forurile competente.

Are ce trebuie, domnule!

Primele rezultate, inter nos

Cam aşa ar trebui să arate şi tot restul.

Pare curat, dar indiscutabil spelb.

Domesticit, nu ştiu cum.

Luni, fără plibani, 3: Pentru că deoarece

Pentru că renovare.

Pentru că progres.

Pentru că industrie.

Trăiască?

Sunt cu ochii pâlnie, i pak.

Luni, fără plibani, 2: ... şi pentru ce...

Pasajul Englez e probabil cel mai fantomatic dintre toate cele de pe Pod. Chiar şi azi, când măruntaiele ţevilor ruginite fuseseră scoase cu sârg la soare, semn că se pregătesc lucrări mai ample de renovare şi nu simpla cosmetică leninistă a igienizării de ICRAL.

Barul era deschis, după cum îl ştii mai bine decât mine. Bine dispuşi - şi era de-abia zece şi ceva dimineaţa! - erau şi liricii gherţoi ieşiţi din catacombele Telefoanelor la o secărică, un mizilic, o atenţie, un mărunţiş. N-am insistat prea tare cu pozatul - şi mâine e o zi. Curios lucru, antrepriza recentă ştersese orice urme de amoniac din imprejurimi: mă întreb pentru câtă vreme, heh.

Ca de obicei, pirandele îşi scoseseră foarte devreme la primenit - de uscat nu poate fi vorba: presupune spălare - acareturile sângerii şi uşor îmbufnate ale cearşafurilor. Noapte de chef, noapte de chefuri... eheu, ce ştim noi, citadini cu obraz şi cheltuială subţiri...

De fiecare dată, e altfel. De fiecare dată însă, chiar şi pe viscol, pare să fie iunie, în grădina asta de iarnă aterizată în coasta Cişmelei Roşii. Şi de fiecare dată, chiar şi pe zaveră, pare să fie o linişte altfel.

Fantomatic, fireşte. Ce tot spuneam eu, adineauri, hum?

Luni, fără plibani - 1: Dar de ce...

...păi da' sala Marin Preda e închisă, lunea, zice domnul cu gabarit de băutor de bere de la intrare.

Asta după ce la apa Vavilonului şezusem preţ de vreun ceas jumătate răscolind zeci casete din lemn ale Catalogului General. O hărmălaie de nedescris, Biblioteca asta Naţională, dacă mă întrebaţi pe mine. Unde singurul lucru clasat sistematic - lucru de modă, presupun - sunt arhivele de ziare şi periodice, Scânteia gen, plus - ca de frică, anume - chestiile de marxism. Pft.

Cu cotele scoase cum trebuie, cu cucoana pisălogită şi bacşişată ignar, tot n-am dat de traducerea franţuzească a lui Levenson. Oricum, asta înseamnă că mâine pot spera să isprăvesc până în prânz teancul de cărţi pe care au să mi-l care din depozit: am căutat până la delir - ce caută, dar ce caută Mateiu, ce minte încroşetată anume l-a rătăcit la rubrica Rezistenţa materialelor? - toate traducerile disponibile, inclusiv sârbo-croata şi maghiara. Mă descurc eu acasă şi vedem ce iese, beizadea.

Că după-amiază, mizeriile pe care le aveam de rezolvat - speram eu - rapid s-au prelungit până la greaţă e un lucru de nimica, pentru care se cuvin - şi se dau, cu plecăciune - scuze. Totuşi, de plimbarea amănunţită am avut vreme.

Pe o lumină extraordinară, de mai. Nu de noiembrie: profitons-en, cela ne durera pas.

Aşadar, înspre Academia de Biliard, linişte mare. Şi mormântată, heh.

Poţi să şi adormi, da.

While I Was Sleeping

Trei zile aruncate în aer de un soi de viroză imbecilă care bântuie prin Bucureşti: febră, frisoane cât China, simptomele urâte ale crizei de bilă dar din ce anume zău habar nu am. Bref, starea aia de sfârşeală leşioasă de care trebuie neaparat să ţi se facă silă şi ruşine. Interstiţiile - rare şi înşelătoare: de-abia jumătate de ceas de echilibru, după care o iei de la capăt cu zăcutul. În tâmpire şi neştire, buboasă şi rea; fix cum nu îmi stă în fire şi cum urăsc din rărunchi.

Singurul lucru bun e că am făcut rost de nişte zile de lene aparentă, în realitate de lucrat furibund: detest să rămân în urmă cu lucrurile importante. Tocmai fix de aia mâine încep devreme, cu dusul la BNR amânat de vineri, când nu am fost în stare nici măcar să mă mişc ca lumea din pat până seara. Plus încă nişte mizerii de rezolvat prin oraş, dar asta e un ceva secundar.

Una peste alta, se cade isprăvit imediat văitatul. Aţi văzut drac mort? Hum, nici eu.

***

Între timp, am mai defrişat destul din Ramayana, cu îndelungi întoarceri pe text. Presupun numaidecât că genul ăsta de ezitare în lectură îl au şi cei care se înhamă la citit Biblia: mărturisesc că nu am fost niciodată în stare de aşa ceva.

La un moment dat, beizadeaua pişcase: dar cum dumnezeu se poate să o citesc aşa de încet, eu care despuiasem Petersburgul lui Bely în două zile şi jumătate? Are dreptatea dihăniilor îndemânatece, dar să nu se uite că în epopeea indică amestecul de registre şi ameţeala de enumerări pur şi simplu forţează mâna pauzei leneşe, cu mintea pe pereţi. Alaiurile de elefanţi, şiragurile de perle, nesfârşitele cazane aurite în care spumegă orezul cu lapte al ofrandelor nu sunt simple zorzoane narative sau informaţii de culoare locală şi reper minim. Iniţial ruşinată de atâta risipă, mintea se pomeneşte lacomă: le vede, le simte, le-ar şi mânca din ochi dacă ar putea. Iar asta cere ore îndelungate de savurare, i pak să ştii - de parcă nu te-ai pricepe mult mai bine decât mine, năroada, la chestii din astea.

Ramayana e o performanţă de cursă lungă care te învaţă prost, anume cu lucrul absolut. Cum să mai guşti ficţiunile fraţilor Grimm după una ca asta, altfel decât cu un zâmbet ironic, de-altminteri cu totul lipsit de sarcasm?

***

Than Shwe s-a ţinut de cuvânt: i-au dat drumul Doamnei, aşa cum o numesc cu un soi de şoaptă speriată chiar şi informatorii. La timp, ceea ce e un lucru de mirare, pentru Birmania. Fără alte tertipuri, provocări şi amânări: ceea ce e cu dus şi întors.

Mii de oameni în strada pe care acum câteva luni nici nu aveai voie să calci, dar pe care absolut toţi şoferii de taxi ţi-o fluturau din mână zâmbind eliptic, peste creştetul vilelor cartierului diplomatic. Pe-acolo e, acolo stă. Acolo mai stă, de neoprit.

Aung San Suu Kyi pare neschimbată. Nu este, pentru că nu are cum, după atâţia ani de jignire pe cât se poate de elementară, cu domiciliu forţat şi condiţii precare. Dar e esenţial să le spună să nu-şi piardă speranţa; ceea ce şi face, în eleganţa pe care probabil că o au numai arhanghelii.

Ca să ne dăm seama de cât de rău stau lucrurile într-o ţară fabulos de bogată şi fastuos de nepăsătoare, în care nu e deloc deplasat să ne închipuim că rubinele zac în neştirea noroiului de pe drum, am să transcriu pe sărite o scrisoare din Moulmein.

Resortul de bun simţ minim mă împiedică să o scanez cu totul, mai ales că implică şi include nişte laude nemeritate. Înainte de orice altceva, e vorba de oameni care mi-au dat mult mai mult decât le-aş fi putut eu oferi şi care nu merită ofensa laudei în mijlocul drumului.

Tot din bun simţ, îmi rezerv dreptul intervenţiei româneşti pe text. Sarcasmul e îndreptat exclusiv spre sine: să se mai ştie odată că nu am făcut mare lucru. Dar i-aş fi luat acasă pe toţi, asta da.

***

My dear Miss, I am very very lucky and happy to meet you and to come to know you such a kind-hearted lady and person. I thought as though I have seen or met a living saint - evident, aiurează cu acea bunăvoinţă naivă care îmi face imediat praf cinismul de pe stradă. (...) It is not only a pleasure for me, but also relief of my stress and strain for some extense -sic! I am sure you will have peace and joy which are the consequences of love and charity which you posess and shown to us.

Please understand and pity us and help the best you can, because you look reliable, capable and trustworthy for me. Thank you so much for your consideration and understanding. I can not say more than million thanks. (...) May peace and joy be with you always. I pray that you may never suffer from POVERTY AND MIGRAINE - sic!

Sincerely and gratefully,

urmează semnătura

Poverty and Migraine victim

***

Ca de obicei, Asia îmi scrie scrisori, chiar de la faţa locului. Mă întreb şi acum câtă deznădejde şi câtă umilinţă a trebuit să îndure expeditorul meu cel timid până să îndrăznească trimite aşa o scrisoare. Din nou şi pe loc, am făcut ceea ce trebuia să fac, fără să ezit o secundă.

Este unul din cele mai frumoase momente ale mele de departe. Stupefacţia în faţa cartonului cu medicamente, care îţi lasă nasul în jos de la sine. E mai puţin de o noapte la Strand, e tratamentul fără de care nu-şi poate câştiga pâinea.

Scrisoarea asta şade cuminte, într-un vraf de bilete de tren, facturi şi chitanţe hieroglife. Din Asia, păstrez absolut tot, arhivat cu grijă înduioşată. În seara asta, sper ca mesajul meu electronic care îi alinta niţel să şi ajungă: ştiu că restul nu s-a primit.

Iar în martie, sper să mă pot întoarce. Acolo unde nici nu mă aşteptam. Din nou, pentru asta nu se poate mulţumi niciodată, dar încerc în fiecare zi. Migrenă sau nu.

Pft

De ieri, criză de bilă plus migrenă plus răceală plus ruşinea de a nu fi ajuns unde trebuie.

Prin urmare zac, pe cât se poate de oficial cu putinţă.

Incapabilă să ies din pat altcumva decât pentru mizerii minime. Doar Ramayana ce mai consolează câte ceva.

Sper să apuc să scriu câte ceva pe seară, dar nu bag mâna în foc.

Iar pe Lipscani cred că ajung luni după-amiază.

Nu bun, să mi se ierte.

Oh, quelle douceur dans ce chant, 3: Cosmogonii

Disclaimer: cu destulă întârziere. Nu e o săptămână tocmai simplă hum.


Motto:

"Pour découvrir les meilleures regles de société qui conviennent aux Nations, il faudroit une intelligence supérieure, qui vit toutes les passions des hommes & qui n’en éprouvât aucune, qui n’eut aucun rapport avec notre nature & qui la connût à fond, dont le bonheur fût indépendant de nous & qui pourtant voulut bien s’occuper du nôtre ; enfin qui, dans le progrès des tems se ménageant une gloire éloignée, put travailler dans un siecle & jouir dans un autre. Il faudroit des Dieux pour donner des loix aux hommes."

(Jean-Jacques Rousseau, Du contrat social, Livre II, Chapitre VII, Du Législateur)

La un moment dat al poveştii, un formidabil alai păşeşte cu alegorie pe o cărare inflexibilă. Plecat din Ayodhya, cortegiul de neguţători şi proletari, de preoţime şi soldatescă, îl caută pe Rama, stăpânul cu privire de lotus.

Ayodhya înseamnă ceva mai mult de simplul toponim răsfăţat al capitalei glorioase. Aşa cum Rama e avatarul lui Vişnu, cel pentru care imposibilul nu există, oraşul întreg nu e altceva decât reflexia în oglindă a Brahmapurei, deopotrivă leagăn şi iazmă cosmică.

***

" Des foules de gens bien nés s'étaient mis en route pour voir Rama et Laksmana; le cœur en liesse, ils tenaient de merveilleux propos sur le prince: Quand verrons-nous Rama, le prince sombre comme un nuage, le héros aux grands bras, d'une énergie inflexible, ferme dans ses vœux, le destructeur des souffrances du monde? La simple vue de Raghava chassera notre peine, comme le soleil, à son lever, chasse les ténèbres du monde entier.

Dans leur allégresse, les habitants de la capitale tenaient ces propos exemplaires et s'embrassaient tout en marchant. Tous, gens honorables, marchands, sujets vertueux de toutes conditions, allaient, joyeux, retrouver Rama. Joaillers, potiers excellents, tisserands aux talents multiples, armuriers, chasseurs de paons, scieurs, perceurs de perles, verriers, ivoiriers, plâtriers, marchands de parfums, orfèvres renommés, drapiers, garçons de bains, porteurs d'eau chaude, médecins, parfumeurs, distillateurs, teinturiers, tailleurs, chefs de villages et de hameaux, acteurs et leurs femmes, pêcheurs, tous étaient du voyage. Tout à leur dessein, les brâhmanes versés dans les Veda, honorés pour leur conduite, suivaient par milliers, sur des chars à bœufs, Bharata dans son parcours. Vêtus d'habits immaculés, frottés d'onguent rouge, tous allaient lentement à la suite de Bharata sur leurs véhicules sans défaut. Allègre, heureuse, l'armée suivait le fils de Kaikeyi, Bharata, parti pour ramener le frère qu'il aimait tant ( Le Ramayana de Valmiki, Chant II, Ayodhya, Chapitre LXXXIII, Départ de Bharata)."

***

Cititorului ce se crede modern nu i se mai lasă răgazul niciunei marje de manevră. Paralelele sunt de prisos, iar translaţia segregării fireşti a castelor ce se bucură aproape copilăreşte de regăsirea iminentă a princepelui ascuns pare imposibilă.

Ordinea de cvadrigă a matricei indice merge înainte, risipind alene praful roşietic al drumului. Mintea zilei de astăzi, care are necontenit nevoie de cârjele dialecticii, nu poate pricepe decât ciuntit şi alene mărimea şi scara vibraţiei colective. Cu tupeu, ar putea chiar crede că i se aşterne la picioare omagiul cuvenit satrapului: de la Rousseau încoace, s-a lenevit cu totul, învăţându-se, cam după ureche şi din cale-afară, cu ideea uşor meschină a contractului social.

Neputinţa Luminilor de a împăca Raţiunea şi Mitul a născut o lume de mandatari, care nu ştie întotdeauna foarte limpede cui anume îi scrie poliţa simbolică a reprezentării. De aceea, nevoii nelămurite de dihănii i se dă uneori răspunsul sec, al tehnocratului cenuşiu.

Dar o soluţie comodă, eficace şi funcţională nu a iscat niciodată legende: ar fi prea simplu.

***

Din fericire, niciunui giuvaergiu sau marchidan din Ayodhya nu i-ar trece vreo secundă prin minte că e titularul vreunui drept, anume al unei creanţe pe care nu o poate pipăi sau cântări în podul palmei. Cu infinită graţie, cetatea lui Raghava pare că levitează la două degete de coaja pământului, într-un soi de absolutism intuitiv, ce se lipseşte de orice tocmeală.

În alte cuvinte, miile de indivizi pe care epopeea îi înşiră devotat de-a lungul cărării de la capătul lumii nu sunt mânaţi de frica abuzului sau dezgustul crimei dinastice. Ci de resortul infinit mai puternic al rupturii de echilibru cosmic, faţă de care lucrurile de civică mânie ale zilei de azi sunt la fel de vulgare ca pagina de fapte diverse a ziarului de dimineaţă.

Dacă l-am fi citit cu mai multă atenţie pe pramatia de Jean-Jacques, ne-ar fi înduioşat de-a binelea, cu elucubraţiile aparent ilizibile despre Legislatorul majuscul. Dar Rama nu e nimic altceva, poate chiar înainte de a fi celestul arcaş sau neobositul căutător de ciute. Anume o inteligenţă cu asupra de măsură, cum îl numeşte fără să-l găsească filfizonul de mai târziu.

Anume un copleşitor focar empatic. Nu apare niciodată, dar se arată întotdeauna cui ştie privi.

PS: Joi, zi infectă. Vineri se anunţă tocată pe picioare până după amiază, când sper să ajung cu veşti de la BNR. Şi cu tot restul, cum altfel?

Genre, style

Zi remarcabil de fărâmiţată şi de plină. Ca niciodată, mii chestii de făcut - răscumpărarea chiulului multiplu, presupun. În Principate, foarte cald, vară indienească sadea cu aproape treizeci de grade la răspântii, ceea ce nu face bine la sârguinţă.

Aşadar, mintea pe pereţi, ce credeam?

Şi ca să fie totul praştie, Radu Cernătescu, făcut zacuscă acum câteva zile pe la tejghea, îmi scrie să mă poftească la nu ştiu ce eveniment: dumnezeu să mai înţeleagă, ditto.

Am fugeat fără glorie la un mizilic în oraş. Acasă ajung târziu, am impresia, dar peste tableta de seară cu iz de Reamker nu-i chip să sari.

Şi nici nu am de gând, heh.

Joi dimineaţă: Ieri, ţăndări. Primit şi pişcătura, dormit tun. Iar acuma nu ştiu ce are janela, dar văd eu cum o dreg.

Bucureşti, 1882 :An Absorbing Interest, A Victorian Gaze

Motto:

"Ignorance seems to extend even to the geographical position of Bucharest. It is not surprising that letters directed to the Roumanian capital should sometimes travel to India in search of Bokhara, but there can be no excuse for the issue of a writ of summons by one of the superior law courts of the British metropolis, directed to Bucharest in the Kingdom of Egypt, as I have known to happen."

(Green, British Consul-General to Bucharest, 1873)

Până ajung acasă şi trag un pui de somn care să spele insomnia îngrijată a nopţii de ieri, poftim o trufanda fără multe vorbe.

Anume Bucureştii la 1880, aşa cum îi vede englezul Samuelson, de profesie avocat, într-o voluminoasă relatare de călătorie cu titlu ambiţios: Roumania, Past And Present.

Mai întâi, ideile de-a gata, de unde vedem că nu s-a schimbat mare lucru, în foişorul lui Hrisoscelu. Sublinierile sunt ale casei, ca de obicei şi - fireşte - pentru că n-am putut rezista:

"Some of the questions that are asked concerning Bucarest, even by persons who believe themselves well-informed, are highly amusing. One friend, who is really a well-read man, asked us shortly after our visit whether it was not a great continuous 'Mabille,' and he looked very incredulous when we told him that, although we had walked through and through it, and had carefully looked at all the posters announcing amusements in various places, we had no recollection of seeing a dancing-garden amongst them, and that we believed none existed. Another friend, a highly educated professional man, was not quite sure whether Bucarest was north or south of the Danube; but it was a place, he knew, where the chief occupation was gambling. There may be some little truth in the latter statement, but gaming-tables are forbidden, and he need not go so far from home as that to see the law evaded.


But it is no wonder that strangers are puzzled to form a correct conception of Bucarest, and their perplexity is not likely to be relieved if they read the descriptions that have been given of the city and its inhabitants from time to time. Some writers have described it as an assemblage of dilapidated houses standing in unpaved streets. Its upper classes are represented as very polite depraved ladies and gentlemen, including a large proportion of the former who have been divorced three or four times, and are in the habit of entertaining simultaneously all their ci-devant husbands in the presence and with the sanction of the 'man in possession.' The lower classes comprise half-naked gipsies of both sexes, with a considerable sprinkling of priests or 'popes,' eating bread and onions or mamaliga (the maize pudding of the masses), or lounging on the doorsteps of the houses, or sauntering along the unpaved streets in charge of a lean pig. According to such writers the chief occupation of the Bucarester is getting divorced or being buried in state. Then there is the romantic school of authors who represent it as a city of palaces standing in their own grounds, with numerous beautiful Byzantine churches, pleasure-gardens in which plays are performed, or where the Laoutari or minstrels (gipsy bands) play wild and stirring music all day long. There are charming Roumanian belles, with flashing eyes and the sweetest of voices; dark-eyed gipsies, chaste as Diana and as fleet of foot; grave boyards, stately Turks (of whom, by the way, we never saw one whilst we were on Roumanian ground, although there were plenty, very much married indeed, on the Danube steamers); reverend abbots, with long black robes and flowing white beards; and nuns in unique costumes of dark cloth, with caps and hoods resembling a crusader's helmet. The truth, as usual, lies between these two opposite extremes (James Samuelson, Roumania, Past And Present, Chapter IV, Topographical, etc)."

***

Câte ceva despre Pod; sau, mă rog, Podul Mogoşoi, cum îl stâlceşte agatârşul pasager, ce tocmai explicase pe îndelete că tot şarmul petrecerii bucureşteneşti e oraşul în sine, încă o mare şi neorânduită grădină, pe puţin de la tăbăcăriile pieţei Sfântu Gheorghe şi până devale, înspre Vergului:

"There are, however, several broad well-paved streets, the chief being the Podu Mogosoi, as it is still called, although after the fall of Plevna it received the more dignified appellation of the Strada Victoriei; it runs through the centre of the city from an incipient boulevard—which promises one of these days to metamorphose the whole place—to a park or garden of considerable extent, where it is further continued through an alley of trees known as the Chaussée. This is the favourite drive of the Bucaresters, and at stated hours a rapid succession of vehicles pours out from various parts of the city to see and to be seen. These birjas, as the little open carriages (resembling a small calèche) are called, contain the moat motley assemblage of sight-seers—ambassadors, state officials, and well-to-do citizens of both sexes in European dress; ladies of more humble rank in the national costume; gipsies and poor workmen and women, who, one might imagine, would be better on foot, half-clad, and very considerably unwashed. In or about the Strada Victoriei are many of the principal buildings—the national theatre, the King's palace (a very modest structure at present undergoing improvements), the Ministry of Finance, and some fine hotels. The shops, which are mostly kept by Germans and French-men, are of a fair kind, though not equal to those of Vienna, Paris, or indeed of many smaller continental capitals. The houses here, and everywhere in Bucarest, are built of brick, plastered white, and often very tastefully decorated externally with figures or foliage in terra cotta; but it is the cracking and falling off of this external coating, which occurs more readily in a place subject to great changes of temperature than in more equable temperate climes, that imparts to Bucarest the dilapidated appearance so often referred to by writers. This blemish is, however, likely soon to disappear; for the rise of a wealthy middle and trading class, and the general increase of prosperity, will lead to the substitution of stone buildings for what can only be regarded as temporary structures."

***

Şi pentru că plimbăreţul e englez: au fait, cât ne costă, toată distracţia traiului zilnic ?

"Whilst we are speaking on this subject it may not be uninteresting to add a few words on the mode and cost of living generally. The upper classes, and such middle classes as exist, are remarkably hospitable and social; they live in great comfort, and some of them in luxury, which we fear is not always warranted by their revenues. The style of living is Franco-German, in fact pretty much the same as in St. Petersburg. (...)


Whilst the upper and middle classes in Bucarest live in the style of many large continental cities, and often in great luxury, the poorer population are by no means so badly circumstanced as some writers have represented. A great many of the higher class of artisans occupy their ownhouses. Land is comparatively cheap, and a workman may procure a cottage with a couple of parlours, a small kitchen, and a little garden, for about 3,000 francs, or 125£. The cost of a residence in the best part of the city where land is comparatively dear, with six rooms, stable, and garden, averages 80,000 francs, or 3,200£., land varying in value in the city from two to twelve francs per square yard. (...)


The cost of living is moderate. Dark bread varies from 1d. to 1-1/2d. per lb., white from 1-1/2d. to 2d., almost as dear, therefore, as with us. Roumania is essentially a stock breeding country, and whilst butcher's meat varies from 4d. to 5d., mutton costs 3d. to 3-1/2d. per lb. Common wine is 3d. to 4d. per pint; fruits of all kinds are very cheap, and afford an article of luxury to almost every class of the population. Tobacco is dear, owing to the monopoly. We believe there was an attempted revolution over the tobacco question in 1805, which, had to be put down by military force. All kinds of clothing for the poorer classes are imported, and a suit of best clothes costs about thirty francs, a pair of boots eleven to twelve francs. This does not, however, apply to the country."

Doar ce să mă adun niţel şi reviu. Mai pe seară, pesemne.