Anul cămilei amabile. Moderato cantabile

Două mii zece, an convulsiv şi baroc, teribil de greu de rezumat în vorbe. Copleşit de prea multe privelişti şi sunete, scribul se dovedeşte nepriceput. Şi nu mai ştie, e complet neînstare - sau pesemne că nici măcar nu vrea - să aleagă, ceea ce implică foarfeca de croială, datul la o parte, alesul bobilor pe tejghea.

Pentru că m-am ţinut de cuvânt, anul ăsta a fost un an teribil de asiatic. Asia aşadar, cu sfăşâierea suavă a celei de-a doua case din minte, care te aşteaptă cuminte la un colţ circular de maidan. Asia şi zecile ei de surâsuri la care nu trebuie să te gândeşti prea mult, pentru că ţi se strânge glota în ultimul hal.

Şi atuncea spunem aşa, telegrafic şi răvăşit în cheie perfect monstruos de sentimentală.

***

Gara Haydarpaşa. Trenul de noapte şi de zi. Nişte copii care bat miuţa în cătunul Rahova, undeva pe drumul Tabrizului. Mustafa, bişniţar de argint viu, cu care împarţi o portocală feroviară. Tăiată cu briceagul. Un fular rătăcit pe o graniţă înzăpezită. Mais vous allez revenir à Tehran, n'est-ce pas? Naqsh e-Jahan şi uliţele halucinate ale Esfahanului: sentimentul maritim, pe care beizadeaua îl găseşte uşor siropos, mi-l asum. O felie de pepene verde şi un perete siniliu, tot acolo, unde inima stă şi se rupe, împleticindu-se. La Lotfollah - cu mintea pe pereţi; la moscheia de Vineri - de-a buşilea; poze, sute de poze, ca la sfârşitul lumii, în mare linişte. They'll stop the train for the namaz, go smoke a cigarette, they don't mind. Maşhad: hold my hand and talk to no one. You are a relative from Yazd, of course. Marea de turbane care Îl aşteaptă în mare linişte. Cum pe cine? Pe princepele vânător de ciute.

Turkmenistan: o pereche de cârje cât palma, într-un sat de hopliţi încăpăţânaţi. Don't go in there, a Frenchwoman did. Frigărui insolent de fragede pe beţe din care curge mirt. Mirtul şi osânza topită fac una, efect opiaceu. O noapte în Garagum: cel mai monumental somn al cuiva insomniac, printre dune. Batavii care se hrăneau numai cu supe praf. Nyiazow se învârte după soare, vodka Serdar se ha equivodkado. O beţie la Kekirdek, poveşti bieloruse şi o cămilă pe care o cheamă ca pe mine: ne e drag de mata, de aia. Mamaia îţi dă, de-altfel, voie să dormi în casa mare, dar ochii de sticlă ai balerinei de pe televizor fac întreprinderea imposibilă. Dormi pe terasă, beată cui. Sforăi. Merw, în căutarea boiangiului: but Miss, why is history so important, after all? Guţă, în megafoanele din Merw: că nu a fost dăcât un vis... Copiii din Krasnovodsk. Mamaie de la Tolkuşka nu mai are nervi: ptiu, ptiu, ptiu. Un scuipat per covor, alegi greu şi cauţi Yomut, care nu se prea găseşte. Preţ de jaf, Roumanie - deux points. Covorul trece graniţa legat cu sfoară în jurul taliei şi cu ocazia asta, prima tentativă de vorbit ruseşte. Supces neaşteptat.

Uzbekistan. Vladimir conduce maşina şi e din Coreea. Karakalpakstan: poţi să-l spui fără să-ţi fracturezi laringele? Felicitări, poftim un pahar de sirop duchesse cu sifon. Deux derviches passaient sous tes arches de pierre... La Buhara, lumea stă în loc. Taşkent: haleşti câine, după balet. După aia, speli cu vodkă şi după aia verşi cu graţie fără să te vadă nimeni: nu se făcea un refuz. La Taşkent, de-altminteri, plouă. Samarkand, uliţa Ialantuş, căţelul Poubelle, Serghei şi mumă-sa comunistă: evident, toate astea există şi mai scriu şi scrisori. Să ştii că tocana asta se mânca şi în Babilon. Da, da. You are so Russian, how comes you don't drink at all? Come on, you can have my wine too. Boston, CAP de Fergana.

Oş, oraşul lucrurilor subînţelese. Ai schimbat ţara pe nesimţite. Din Uzbekistan, ţii strâns în pumn trei caise. Sunt cele mai bune pe care le-ai mâncat vreodată. Senzaţie de 22 decembrie, în iunie. Vitrinele care zboară, maşina care fuge de ele. Tataie din Sarî-Taş, mamaiele lui care ştiu una de cealalată, copiii care ţi se agaţă de gât. În Pamir, minus trei grade Celsius şi o turmă de iaci. Graniţa se închide, o treci pe propria răspundere. Într-un camion cu termosuri. La capăt, China.

Surâsul de la graniţă. Locotenentul cu stea roşie. Antipova, pe unde-mi umbli? Keep the lighter. And welcome to China. Trei filtre, şase ore şi o bătătură unde nu s-a schimbat nimic de la Kubilai încoace. În afara oficiului de schimb. Eat the bread, please. Kaşgar. Gimnastica de dimineaţă. Marşurile lui Mao, din camioane, din megafoane: ceasul este şase. Dimineaţa. Mâncarea chinezească nu e ce pare şi nu e ce credeai că e. Aia tătărească non plus. Iarmarocul de duminică. Librăria pentru străini. Id Kah, alţi dervişi. Două ore de cămilă în Taklamakan egal bacanală cu un regiment de grenadieri. Scaunul nu te mai ţine două zile. Descalţă-te, peste tot: Asia se face cu profit în picioarele goale. O mare dragoste, da.

Păi eşti nebună, te mai întorci în Kârgâzstan? Absolument, maman. Absolument. Nu fii copil tâmpit, ia trenul, du-te la Pekin. Nici nu mă gândesc. Ergo, sunt tâmpită. Şi bine fac. Taş Rabat: alpinistka, poftim o tartă cu zmeură. Multe poveşti ruseşti. But you look Russian. You are Russian. It is very complicated, you know. O slujbă pravoslavnică pentru pace, în vreme de răzmeriţă. Crezi că mai ajungem la Frunze? Ei, eu zic că da. Icoana amiralului Uşakov, aleasă capricios dintr-un teanc imens. Praznic, 23 iulie. But it's your birthday! Ce spuneam, Olga Nikolaevna? Sigur că ajungem la Frunze! Dumneata eşti de groază. Evident, aşa şi vreau să rămân. Biciuşca jocheului din Jeti Oghuz şade acum în sertar. Un leş de capră: kok boru. Masa de protocol la care a lucrat un sat întreg, fericit că eşti singurul turist străin. Haleala, cărată în spate cu sufertaşul. Ţi se face brusc ruşine. Kârgâzstanul, afect formidabil. Trebuie să te întorci. La plecare, trăiască Olga bâzâie de mama focului. Bâzâi şi tu, dar când nu te vede nimeni.

Kazahstan. Is Alma-Ata the next Klondike? În orice caz, coada la Hédiard e strânsă şi tenace. Şoc de decompresie. Valsul lui Pantazi, din armonica descărnată a veteranului de război. E tare greu să pleci din Asia Centrală.

Moscou nous prend au cou. Piaţa Roşie. O salată, un pachet de ţigări, un martini alb, o marojnaia pe băţ egal cam o sută de euro. Nimic din astea nu are vreo importanţă. Un buchet de flori de câmp, cam ţepene, lui Bulgakov. Placa funerară - ce convenţie, ce tâmpenie, domnule! - se caută vreo trei ore, la Novo Device. În care se ratează ouăle fatale de la Kremlin şi se bâjbâie emotiv prin Balaşiha. În care realizezi că Moscova nu-ţi merge mănuşă, dar are ceva care te atrage ca uşa de la aragaz. În care umbli la Iazul Patriarhului după apă de Narzan. Şi se cerea asta.

Petrograd e altceva. Petrograd se scrie întotdeauna greu şi întotdeauna cu glota strânsă. Nopţi albe despre care nu vrei să scrii nimic deocamdată, pentru că ai în aşteptare un teanc de foi de carnet, foarte curând. La Petrograd, mintea se lichefiază, capul vâjâie, devii haimana nocturnă, uiţi de toate, ţi-ai bea şi minţile, dar nu poţi. Perspectiva Nevski, milimetric, alene. Lungi pauze de scris, la vreo terasă de birt. Borş stacojiu, în doze astronomice. O căldare de margarete pe pragul unui cheu: şi se cerea asta. Neruşinarea metaforei făcute faptă, adică. În care nu poţi mulţumi, nu poţi mulţumi niciodată îndeajuns. Kolomna, furnicar de lume măruntă. Noua Olandă a lui Piranesi. La Ermitaj, semi-leşin, supradoză, picioarele nu mai vor nimic. Mariinski, din nou. Peterhof, din nou. Pavlovsk. Mai mult, nu poţi. Şi nici nu trebuie. Salută monstrul de aramă, da.Ultima noapte, nedormită, miorlăi Dostoievski pe podul locotenentului Schmidt. Se egzistă un pod cât palma, în coasta Ermitajului. Apusul de lentilă sângerie de-acolo trebuie să fie ultimul lucru de care ai să îţi aduci aminte înainte să mori. Asta neapărat.

Bangkok. Acasă. Acasă, avdisti? Khao San egal Vama Veche, dar nu contează. În rest, toate cum le ştim.

Birmania. Plouă cu spume. Rangoon miroase a vanilie, cuişoare şi eucalipt. Cam ca la Lisabona, fără nuanţa piperină insistentă de acolo. Surorile năzbâtioase primesc o jumătate de vagon de umbrele din Pathein. Una dintre ele nu are început şi nici sfârşit. Şi nici echivalent posibil. Restul sunt doar pe măsură, cuminţi. Autobuzul de junglă. Şiraguri de orezării. Râşniţa de poze dispare, nu se ştie exact unde, nu se ştie exact cum. Cinci horoscoape, toate contradictorii, pe gardul grădinilor Mahabandoola. Mohinga, haleala pe care ar fi trebuit să o inventezi chiar tu. Supă groasă de peşte, pe lângă asta la bouillabaisse e un amărât de moft evropenesc. Primul templu hindus. Orgă de lumini, şuşoteli printre dinţi. Ca la Ciolpani. Înduioşare îndelungă, ţigănească - e de foarte bine. Pe prag, un iepure alb, impasibil: I think I am utterly late. Teancuri, teancuri de longyi. Pentru acasă, da. Moulmein e cu totul la o parte de rest, ştim bine. Lookin' lazy at the sea. Of course you are my Burmese uncle! Treizeci de alouettes numără zilele până la reîntoarcere. Non nobis, Domine, non nobis. Dar scrisorile nu ajung nicicum şi asta este o mare, o imensă furie neputincioasă. Mandalay, numai gura e de ei. Sau toponimul. La Shwe Dagon, sub o perdea de ploaie, un bonzo cât o cutie de chibrituri se trage în poză. Altfel, calcă îngrijit, piciorul gol alunecă vertiginos pe dalele ude leoarcă. The Strand, probably the best time capsule sofar.

Siam, din nou, cu insistenţa ignorantului sentimental. Surâsul lui Prae: uăăă-miii- uăăă. Amendă pentru fumat stradal, la Sukhumvit. Masaj porcesc, dar lipsit de echivoc, în fiecare seară. A trăi ca englezii în India, bombăne janela. Are dreptate, dar mai trebuie antrenament. Ploile, reglate după ceas. Sunt zile în care nu se egzistă deloc. Şi dumneata crezi că am să pot vreodată să scriu cârlige abugide? Dă, Doamne.

Laos. Laos şi punct, îţi vine să scrii, cu fix aceeaşi pulsaţie cu care s-a putut spune că Neapole şi pe urmă crăp. Despre Vientiane am scris destule, despre Vientiane n-am scris nimic. Aşa e acolo, puţine lucruri mai contează. Orice călătorie este, de fapt o tortură, pentru că se termină. Şi asta, adevăr relativ: nu se termină niciodată. Pentru Sala Sunset Khounta nu există sintaxă. Multe, intraductibile, de-altminteri: ritmul cardiac, cu osebire şi asupră de măsură. Nu ai plecat de acolo, pentru că nici nu mai ai cum.

Siam, cu muci şi lacrimi. Cu excedent de bagaj. Cu Prae şi restul trupei care plânge la telefon - dar ce au toţi oamenii ăştia, zău? Cu ultima zi, cu ultimul ceas, cu ultimele minute înainte de decolare: do I have to?

I have to. I had to.

Într-o zi, n-o să mai have to. Ei, atuncea să vă văd.

Asia. Fără număr, cât palma. Cât inima. De nedescris.

***

Pentru anul care începe, hotărârile mele sunt precise şi sârguincioase.

Mai multă disciplină la scris, nu ca anul ăsta. Vietnam. Moulmein - am promis, aşa ceva nu se calcă. Abugide sistematice. Şi termină naibii odată de învăţat ruseşte ca lumea! Bangkok - cum altfel? Hatârul major, isprăvit cu bine şi repede - ştie beizadeaua care anume. Suzhou. Şi mai vedem noi: de India nu mă încumet încă, nu mă ţin deocamdată curelele somei. Şi e bine că ştiu asta. Dar se pregăteşte manv militari. Adică la sală, ce credeam?

Le monde est beau. C'est parfaitement vrai. Mine oyster, heh.

Am fugeat. Ne vedem la anul, adică peste câteva ceasuri. Să nu cumva să fiţi cuminţi, să nu cumva să nu fiţi impertinenţi cu bună măsură: altfel, nici nu se poate.

Tuturora, caldele mele solidarităţi. Celor puţini care se ştiu, întreaga mea complicitate. Iar dumitale, mulţumiri de prisos, cum altfel.

Pentru că ştiu că nu merit, nu încetez să mă mir. Şi atâta timp cât mă mir, are să funcţioneze şi brişca asta barocă. Aici sau pe vreun raft de bibliotecă - şi asta se cerea, ştii bine. Haidi, la mulţi ani!

Tribulaţia de sâmbătă, şaptezecişitrei: Gaspard de la Nuit

Motto:

"Ibant obscvri sola svb nocte per vmbram(...)"

(P. Vergilivs Maro, Aeneidos, Lib. VI)

Din carnetul lui Pantazi:

"A l'échelle vertigineuse des épopées, ce qui s'est passé à Bethléem dans les brumes d'un soir indécis aurait plutôt la modestie de l'anecdote - à peine une chiquenaude cosmogonique.

Nous ne retrouverons ici ni serpents extraordinaires, ni singes aux mâchoires rompues à la rhétorique, ni cette géopolitique du fracas qui donne le ton et fait exister les chères sagas orientales. Autrement dit, cet événement n'a même pas conscience d'en être un; et il se comporte, dans l'arabesque arborescent de la narration biblique, comme un simple détail rhétorique, qui ne sait pas exactement s'il est là pour confirmer des redites ou par une sorte d'implacable obstination du scribe. Pire encore: découpé en fines lamelles de circonstance, l'impromptu de Bethléem a l'arôme des evanescences contrariées. Le mythe est presque rongé par la banalité des didascalies, de la même façon que l'incandescence sentimentale s'effrite lentement sous l'emprise de la routine.

Perdus dans la foule tracassée par l'administration, une future mère et son compagnon n'arrivent pas à trouver un logis convenable; et alors? La nuit est proche et les jambes, alourdies d'une recherche sans issue - et alors? Rien de bon ne les attend dans cette ville parfaitement inconnue et hostile, où ils ont dû pourtant se rendre, poussés par une certitude qui nous ferait aujourd'hui sourire avec condescendance. Et alors? ce sont là des illuminés, comme l'on croise parfois sur la route de Kathmandou. Rien de plus: le regard, la quête et même cette calme assurance résignée, nous les aurons souvent aperçues au détour d'un sac à dos, d'un carrefour dispensable, d'un café aux délices miteux.

Le lecteur chrétien, nécessairement fidèle à la vérité de l'Ecrit, ne sera pas soumis aux affres du questionnement. Parce qu'il déchiffre le Verbe avec affection et dévouement, son regard se dirigera implicitement vers la conjecture satisfaisante, qui fait dialoguer les anciennes prophéties et cette nouvelle réalité de leur Avénement. En tout et surtout en rien, il trouvera une preuve de véracité et un message d'espérance: il aura, pour ainsi dire, non seulement l'impression que ces mots ont été écrits à son intention, mais encore que leur magie le fait rentrer dans le tableau. Car l'une des voluptés les plus solaires de la Foi, c'est de rendre la circonstance tangible: en participant aux mystères de Bethléem, j'en deviens le témoin privilégié. Et voici que, par le simple ressort de ma volonté abdiquée de toute superbe, je suis moi aussi un de ceux qui se penchent, avec l'immense anxieté de ceux qui attendent, sur le berceau de Celui qui vient nous rappeler, encore et toujours, que nous ne sommes que litotes, c'est à dire des apparences sans apprêts.

***

Mais même en lisant cette humble historiette avec les yeux secs du présupposé sceptique, il y a là quelque chose qui ne peut que racheter l'ensemble. Ce quelque chose est aussi une magnifique victoire de l'apocryphe sur la vulgate officielle de la pastorale en définitive si prolétaire de l'Etable. En effet, rien de plus normal et de plus attendu que l'émotion solidaire des passants pour cette mère si bellement, si dignement gauche qui vient de donner la vie dans un endroit improbable. Là encore, de telles scènes sont encore possibles et reproductibles à volonté, dans cet Orient lointain où presque tout se vit au vu et au su de tout le monde. Et, en cette année sur laquelle on s'accorde peu, les passants de Judée sont avant toute chose des bergers, complétement dépourvus de ce délicieux équivoque des toiles de Jouy.

Les bergers ne sont pas seuls: cela serait trop simple. Raconté ainsi, l'épisode manquerait à la fois d'onction et de repentir. Il fallait donc qu'à ce cortège s'ajoutent le mystère et la grâce des Trois Voyageurs, dont seul parle l'Evangile de Matthieu, celui qui écrit avec une plume d'ange. Parler est, d'ailleurs, un bien grand mot pour un simple détour laconique, se souciant davantage de la triple allégorie du Don que de ceux qui viennent de si loin, apparemment pour si peu de chose.

La dénomination est évasive, car on ne sait pas très bien si ces Mages sont des illuminés, des poètes, des astronomes ou des satrapes. Sous leurs capes en poil de chameau, nous croyons deviner à la fois le lettré, le sorcier et le puissant. Ils n'ont pas simplement accés aux vieilles tablettes: ils savent les lire et ils en comprennent le sens. Perchés dans leurs tours d'ivoire, ils arpentent l'horizon, en guettant le signe tant attendu qui les fera se mettre en route. Leurs offrandes se représenteraient aujourd'hui avec les insultants indices du faste pétrolier: ce sont donc, là encore, gens de pouvoir.

Si peu faits pour la contradiction, que le lecteur frissonne. Mais leur présence a fait son effet: ils sont là, ces trois sages que Voragine aimait beaucoup, suffisants pour entretenir à eux seuls le bénéfice créateur du doute.

Alors oui, en effet: il s'est passé quelque chose de fondamental, à Bethléem.

***

Or, une fois ces choses posées, il reste une question délicieusement insoluble. Selon la démarche à laquelle nous sommes si bien habitués, nous croyons commencer à comprendre qui ils sont et nous savons peu ou prou où leur route les mène. Ce que nous ignorons, en revanche, c'est leur point de départ, cette lancinante question des philosophes de toujours: d'où viennent-ils, ces ambassadeurs extraordinaires du Jour d'Avant?

Dans un souvenir éperdu des archiducs de jadis, les enfants d'Amsterdam croient dur comme fer que les Mages viennent des obscurs couloirs voûtés de l'Escorial. Cette petite métaphore suffit à sublimer toute une scénographie souffreteuse et consanguine dans le soleil d'hiver des trois oranges oubliées sur le pas d'une fenêtre qui se passe de rideaux. La vérité historique de l'occupation, les duplicités marchandes, le charme douteux de la cour de Bruxelles s'effacent dans la douce et émouvante médiocrité des idées reçues qu'il serait malvenu de démolir. Cette légende urbaine m'a toujours beaucoup fait sourire, avec une espèce de sereine compassion pour ces langueurs des gens de plaine qui n'ont jamais mis les pieds dans mes royaux jardins.

A eux et à tous ceux qui n'ont pas encore oublié ce que Noël veut dire, je pose ma propre version de la chose, qui se fiche comme d'une guigne de ce que les duègnes à demi assoupies marmonnent pour qu'on les laisse en paix.

Gaspard, Melchior et Balthazar existent bel et bien. Ce n'est pas que je le tiens de source sure: c'est tout simplement que je le sais. Et chacun vient de trois endroits précis, qui ne sont, à leur manière, que l'image en filigrane d'une seule et même mythologie.

Encore et toujours, ils sont en marche. Rien de ce que nous connaissons - ou croyons connaître - n'exclut leur présence, toute proche, jamais démentie.

***

Dans les arcanes de mon histoire, Gaspard se doit nécessairement de partir de Rome, cette respectable matrice que d'aucuns voient catin, tout simplement parce qu'ils la pensent bêtement féminine.

Rome est une ville mâle, qui n'a presque pas changé depuis ce temps où mes chers joueurs de tric-trac tuaient l'ennui avec classique lassitude sous les arcades du Forum. Il y a aujourd'hui autant de bruit que naguère et à peu près le même mélange de Nubiens et de Sicules, de matrones et de farfadets des Gaules Cisalpines, de diseuses syriaques de bonne aventure et de vikings en goguette. Que tout ce monde-là tire le doigt avec éloquence aux arènes ou se borne à le montrer avec provocation au-dessus du moleskine approximatif d'un bistrot importe peu: le ressort de la faconde aura su résister à tous et à tout. Le Temps s'y sera posé, et si peu imposé, telle une goutte de pluie glissant lentement sur le travertin d'une vasque. De cette sédimentation est née sans doute cette impression de tendre impertinence, d'insolente permanence qui nous fait dire qu'au fond nous ne sommes peut-être pas si mortels qu'on a bien voulu nous faire croire.

Ainsi donc, Gaspard procède du Ponant. C'est bien le seul des trois qui ose venir de si loin, de ces antipodes métropolitains à la fois si lointains et si proches. En cette année-charnière à son insu, Rome est au bout du monde: ses usages stricts et ses urbanités si frugales n'ont apparemment rien à partager avec le formidable vide-poches des villes en terre battue de l'Orient. Son architecture est si solennelle, que le passant du Levant ne saurait comprendre pourquoi une préfecture a si immédiatement des allures de grand temple, alors que les hiérophantes de la vertu l'auront désertée depuis si longtemps. Ses décrets sont incompréhensibles, car ils parlent d'un satrape aux joues glabres et d'un peuple dont on se demande ce qu'il a bien pu faire de si exceptionnel pour qu'on lui paye tribut. Et tout ce monde parle une langue à la fois apostrophe et géomètrique, une langue d'architectes et de soldats dont les voyelles ne se cachent plus.

Ce que notre esprit doit au monde latin n'est plus à redire. Nous lui devons, en fait, tellement de choses, que nous avons peine à imaginer son absence de nos livres d'histoire. Et pourtant, cette monade n'a presque rien inventé de nouveau: ni théâtre, ni dialectique, ni même l'aimable fantôme guerrier du feu grégeois, qui épouvanta de si charmante façon mes premiers souvenirs scolastiques. En ce sens, Rome est une ville de faussaires et une repaire de nouveaux riches s'essayant à la théurgie, alors que leurs grand-pères se nourrissaient encore d'oignons et de pain rassis.

Bientôt, rien ne sera comme avant. Bientôt, une formidable poussée piétonale changera du tout au tout l'hypocrisie symétrique du Sénat et de son peuple et mélangera furieusement les repères d'une géographie jusqu'alors si tranquille. Bientôt, l'empereur mettra du rouge à lèvres et ses sandales auront perdu la si nécessaire humilité de la conquête. Bientôt, de la même façon qu'aujourd'hui nous nous croyons intelligents tout simplement parce que nous avons une guinguette annamite au coin de la rue, cette métropole à riche panse engloutira pêle-mêle des fresques et de la pourpre, de l'ivoire et de la soie, des hexamètres et des épices. C'est très beau, c'est très éhonté et c'est tout à fait compréhensible.

Parce qu'il est tout à la fois Augustule, du Bellay et Sperelli, Gaspard sait que tout cela n'aura jamais de fin: simplement une sorte de répit barbare, à peine une interstice décadente et décatie dans une des plus belles tapisseries dont nous, humains, aurons été capables. Il sait aussi que l'angoisse de l'Occident sera la même à Naples qu'à Budapest, et que de cette angoisse vont sans doute naître le feu de joie de Bach et la jactance du Neuschwanstein, les faunes de Versailles et les petites lavandières de Delft.

Alors Gaspard plie sa nuque. Ce n'est pas une démission, c'est un adoubement. L'or qu'il répandra aux pieds de la Créche n'a, pour une fois, rien de mercantile, car lui répondront dans quelques instants les sesterces de Judas Iscariote.

Et il sourit: que Sa volonté soit faite, donc.¨

Later edit: Cu plecăciune că a durat atât de mult, dar a trebuit nu numai scăpat de gripă, cât rescris mai totul. Evident, mai sunt două la rând: tare-aş vrea să le isprăvesc până la anul. Dar trag nădejde, pentru că văd că azi am avut spor.

În altă ordine de idei, solicit o audienţă, când va fi cu putinţă. Cum spuneam, veştile sunt bune - şi în afară de asta, aş vrea să dreg un pocinog, la vreme.

Twelve Days Of Christmas, 12: Întoarcere pe strada Girafei. Stambul, 1952

Heh. Pentru ultima zi a duzinii, tejgheaua mărturiseşte o mare plăcere de a împarte deopotrivă minunatissima carte despre Stambul a lui Charles Cuddon şi, partant, o magistrală descriere de lupanar de pe mitica uliţă a Girafei.

Minunatissimă e puţin spus, mai ales pentru cine a citit - şi nu mai ştie uita în veci - sfârşitul cu parfum de Robert Graves al neobişnuitului exerciţiu de erudiţie relaxată - verde de invidie, da; dar e invidie bună, aşa să ştii - aşa cum puţină lume anglo-saxonă se pricepe. Venit dinspre rugby şi academia cravatelor în dungi, Cuddon ştie să povestească aproape fără echivalent un oraş pe care cititorul simte numaidecât că îl are la degetul mic, cu umorul decalat de care numai adevărata şi statornica afecţiune este în stare.

Ca orice pieton masculin - se egzistă, nu am inventat eu asta, o subtilă segregare de gen, în povestirile orientale - Cuddon se ispiteşte alene înspre strada Girafei stambuliote, care este echivalentul Crucii de Piatră, soiurilor numerotate precar ale Siamului dosnic şi altor gubernii scarlatii de pe aiurea. Spre deosebire însă de Flaubert, care se speriase de băieşii invertiţi ai oraşului ca de altă aia, şi care fornăie de indignare pe foi întregi de caiet, plimbăreţul ăsta modern ne oferă o privelişte rară - astăzi de-a dreptul dispărută -, dindărătul unui moucharabieh bicisnic.

Cu sofale, cu huidume fumătoare şi cu matroane iuţi de mână.

Nu ştii foarte clar dacă e o scenă de ruletă rusească sau un carillon mai pe alături cu drumul.

Sst. Ca de obicei, e mult mai multă poemă în toate astea decât pare. Absolument.

***

"There is one street in Pera, not far from the main street, where the majority of the brothels are concentrated: perhaps twenty or more. Outwardly there is nothing remarkable about the street, except, of course, the extraordinary number of men in it day and night - but fewest in the mornings.

The houses are large and can be entered through one solid door from the street. In each of these doors, roughly at eye level, there is a small grill. Prospective clients crowd round taking it in turns to see if there is anything which appeals to them: a flesh and blood peep-show; what the butler saw but could not have hoped for. Being curious, I explored one evening. I felt very self-conscious, nervous even. At last I plucked up enough courage to join a queue and eventually arrived at its head. Beyond the grill lay a salon: a spacious apartment full of sofas, divans and easy-chairs upholstered in more or less gaudy fashion. The boudoirs of lust are always tricked out in some finery.

About the furniture, pneumatic, lolling, sprawling, strolling, were the women. They were usually nine-tenths naked and tended to be large, heavily built, powerful almost; strapping succubae with ponderous, pendulant breasts, hurdler's thighs and discus-thrower's shoulders. Some wore chintz pants: the smallest and most absurd of concessions to modesty. Others were partly draped in transparent negligés; others still minced on high-heeled shoes. They lounged there basking in the harsh electric light and the contracting pupils of the desiring. I was vaguely reminded of alligators on a sandbank. There was a bored and animal lassitude about them and their heavily shadowed eyes were vigilant.

By the door, seated at a desk, was the manager, the pimp: the box-office. Periodically, one of the women would throw out a casual remark, light a cigarette or stroll languidly and provocatively across the room, rolling her flaccid buttocks for the benefit of the craning audience which she knew were goggling at her through the grill. I was reminded of something else. It was like looking into a case full of indolent panthers.

Sooner or later, such a voluptuous display of curved and alabaster flesh would be too much for one of the men. There followed a sharp tap at the door. The ready and dexterous hand of the pimp opened it quickly. The man passed in. For a moment or two there was a mild disturbance of choice and transaction. Then the lens cleared and the tableau was as before - but with one fewer in it (J. A. Cuddon, The Owl's Watchsong)."

Să nu uit: poza - rară - e de aici. Credits given accordingly.

PS: N-are legătură, dar tocmai ce am primit veşti proaspete, beizadea. Bune, calde! Heh. Înapoi la lucru - sunt în mare întârziere, ştiu, dar nu sunt deloc mulţumită de rezultate - printre strănuturi.

Twelve Days Of Christmas, 11: Urechea dreaptă. Londra, 1905

Clasicul incident de la Operă: cucoană, pălărie netrebnică, etc.

În versiunea lui George Bernard Shaw.

"Now let me describe what actually happened to me at the Opera. At 9 o'clock (the Opera began at 8) a lady came in and sat down very conspicuously in my line of sight. She remained there until the beginning of the last act. I do not complain of her coming late and going early; on the contrary, I wish she had come later and gone earlier. For this lady, who had very black hair, has stuck over her right ear the pitiable corpse of a large white bird, which looked exactly as if someone had killed it by stamping on its breast, and then nailed it to the lady's temple, which was presumably of sufficient solidity to bear the operation. I am not, I hope, a morbidly squeamish person, but the spectacle sickened me. I presume that if I had presented myself at the doors with a dead snake round my neck, a collection of blackbeetles pinned to my shirtfront and a grouse in my hair, I should have been refused admission. Why, then, is a woman to be allowed to commit such a public outrage? Had the lady been refused admission, as she should have been, she would have soundly rated the tradesman who imposed the disgusting headdress on her under the false pretence that the best people wear such things, and withdrawn her custom from him; and thus the root of the evil would be struck at; for your fashionable woman generally allows herself to be dressed according to the taste of a person whom she would not let sit down in her presence ( George Bernard Shaw, Letter To The Times, July 3rd, 1905)."

Twelve Days Of Christmas, 10: The Foreheads Are Narrow. Salt Lake City, 1865

Disclaimer: Înfiorător de răcită - dar cu veşti bune - şi fără poveşti isprăvite, mă ţin totuşi de o cadenţă cu o poveste din Utah.

În care fascinaţia complet dubioasă pentru aventura sectară a lui Brigham Young şi compania nu-şi poate găsi explicaţia întreagă nici în scripturile de colosal analfabetism ale lui Smith, nici în curiosul resort de energie industrioasă - pe sistemul ţine drumul înainte sau crapă - care transformă peisajul ostil în geometrie urbană cu infrastructuri. Şi nici măcar în voluptatea lucrului alături cu drumul, la care te uiţi pieziş - dar totuşi te uiţi.

Luate separat, raţiunile sunt insuficiente. Dimpreună, ar putea însă să înceapă a explica de ce şi pentru ce, din atâtea speculaţii desprinse din haoticul trunchi anabaptist, tocmai cea mai folclorică şi cu minte puţină are parte şi de cea mai spectaculoasă supravieţuire.

***

"Brigham Young, who succeeded Joseph Smith in the first presidency of the church, was also born in Vermont. He is six feet high, portly, weighing about two hundred, in his sixty-sixth year, and wonderfully well-preserved. His face resembles that of the late Thomas H. Benton, though with a suggestion of grossness about the puffed cheeks and huge neck which Old Bullion never gave. His cheek is fresh and unwrinkled, his step agile and elastic; his curling, auburn hair and whiskers untinged with gray. Is he a new Ponce de Leon, who has found in polygamy the fountain of perpetual youth?

His inclosure of ten acres in the very heart of the city is surrounded by a wall, eleven feet high, of bowlders laid in mortar. It contains his two chief dwellings, the Lion House and the Bee-hive House. In them reside most of his wives, though a few favourite ones occupy separate dwellings outside. This inclosure contains various other buildings for his domestic and business purposes, and ample, well-kept gardens abounding in flowers and fruits.

Babies seem indigenous to Salt Lake. Their abundance through all the streets causes wonder till one remembers they are the only product of the soil which does not require irrigation. By Brigham's invitation I spent an hour in his school. Its register bore the names of thirty-four pupils; three, Brigham's grandchildren; all the rest his own sons and daughters. There were twenty-eight present, from four to seventeen years old, on the whole looking brighter and more intelligent than the children of any other school I ever visited. With three of the prophet's daughters I had some conversation. Their language is good, and their manners graceful. One has a classic face; and another is so pretty that half the young men of the church are in love with her. Afterward, I visited the ward schools of the city. There, the foreheads are narrow and the average intelligence low. Tuition costs from four to ten dollars a quarter. There are no free schools in Utah.

Though Brigham has buried eight sons and two daughters, he has fifty surviving children and several grandchildren. His wives number about thirty; he increases the list by one or two additions yearly. The first and eldest is matronly and well-looking; all the later ones I saw are exceedingly plain and unattractive. Among the present generation of Mormons, the men are far more intelligent and cultivated than the women (Albert Richardson, Beyond The Mississippi)."

PS: N-are legătură, dar veştile sunt în continuare bune. Suspect de bune, aş spune - în aşa hal încât nu-mi vine să cred.

De rescris prima parte a Tribulaţiei. Recitită, îi lipseşte ceva, esenţial. Reviu spre dimineaţă - dorm prost, cu febra asta în spate.

Twelve Days Of Christmas, 9: Le père de la maigreur. Denderah, 1850

Pe la 1850, Maxime du Camp face, dimpreună cu Flaubert, o amănunţită călătorie orientală. La scara vremii, aşa ceva presupune proximitatea înşelătoare a litoralului mediteraneu. Şi conştiinţa urgenţei trasului în poză de tot felul de amănunte disparate, în rezultatul bricabracului elocvent de genul Atget.

Relatările de bordel nu-şi au locul, din păcate, în aşa o zi; astfel încât, în duminica asta mahmură ne mirăm doar de lexicul nevinovat al nitraţilor de argint. Du Camp vorbeşte, aşadar, nu de pliciul frugal al bliţului, ci de harnaşamente şi operaţiuni fotografice, la răspântia simetrică dintre strategie militară şi neurochirurgie. Se luptă cu reticenţa dintotdeauna a Levantului de a rămâne pe foaia umedă a instantaneului, pentru că se crede insistent că asta e vrăjitorie şi că se fură sufletul şi reuşeşte ameninţând cu tunul metonimic al obiectivului.

Mai devale, din povestea asta rămâne un album cu abundente sincerităţi sensibile. Şi două cărţi de romanţuri - foarte proaste, foarte inghinale, foarte siropoase - în genul vremii şi unde Ismael şi Ibrahim sunt aşa, un fel de Paul - et Virginie, doar că o cheamă Clotilde, dacă îmi aduc bine aminte - rătăciţi printre omnibusuri.

Dar asta este un altceva, heh.

"Toutes les fois que j'allais visiter des monuments, je faisais apporter avec moi mes appareils de photographie et j'emmenais un de mes matelots nommé Hadji-Ismael. C'était un fort beau Nubien; je l'envoyais grimper sur les ruines que je voulais reproduire, et j'obtenais ainsi une échelle de proportion toujours exacte. La grande difficulté avait été de le faire tenir parfaitement immobile pendant que j'opérais et j'y étais arrivé à l'aide d'une supercherie assez baroque, qui te fera comprendre, cher Théophile, la naiveté crédule de ces pauvres Arabes. Je lui avais dit que le tuyau en cuivre de mon objectif saillant hors de la chambre noire était un canon qui éclaterait en mitrailles s'il avait le malheur de remuer pendant que je le dirigeais de son côté; Hadji-Ismael persuadé ne bougeait pas plus qu'un terme; tu as pu t'en convaincre en feuilletant mes épreuves.

Le jour où je revenais de Denderah, je surpris entre lui et Reis-Ibrahim la conversation suivante qui est un curieux récit d'une opération photographique.

- Eh bien, Hadji-Ismael, dit le reis, lorsque nous remontâmes au bord de la cange, qu'est-ce qu'il y a de nouveau!

- Rien, répondit le matelot, le Père de la maigreur - Abou Mouknaf, c'est ainsi que mon équipage me nommait toujours - m'a dit de monter sur une colonne qui avait une grosse figure d'idole; il s'est enveloppé la tête avec un voile noir, il a tourné son canon jaune vers moi, puis il m'a crié: Ne remue pas. Le canon me regardait avec un petit œil brillant, mais je suis resté bien tranquille et il ne m'a pas tué.

- Dieu est le plus grand, dit sentencieusement Reis-Ibrahim.

- Et notre seigneur Mohammed est son prophète, répondit le Hadji ( Maxime du Camp, Le Nil)."

***

Later edit: După vizita nepoată-mii N. - patru ani, escroacă internaţională blondă şi serafică, tiranică, pisăloagă şi irezistibilă -, am rămas ţăndări, fără să fi atins măcar drojdia de Russkii Standart Platinum din paharul de dat noroc. Dormit cred, patru ceasuri, fără să aud nimic - sonerie, telefoane, fluierici, buhai - şi dormit încă vreo zece, după o scurtă pauză de transcriere devotată.

N. a primit tot felul de chestii. A refuzat o parte din daruri - ale Fregatei, cred - explicând în cheia stentorială a îmbufnării că bocancii sunt - jur! - siniştri. Cu părinţii verzi de ruşine, trebuia făcut ceva. Ursuleţul hmong de la Patuxay şi chestiile de la Bangkok au mai mers cât au mai mers - până la a doua salvă de răgete, la masă. Pisica Paşadia se pitise în birou - asta a displăcut, cum îndrăzneşte? -, ce este aia foie gras, nu-mi place, uăăă, haidi că nu ştii ce e bun, etc.

Cu atenţia distrasă de iluzoriul spălat pe mâini dinainte de ostilităţi mai ample, am pitit o a treia peluche - de Nuerenberg, splendidă, la vârsta ei aş fi căsăpit pentru aşa ceva - în comoda din spatele scaunului meu. Am aşteptat al treilea crescendo - unde N. avea chiar aerul bătut de soartă ce se impune la ocazii din astea, festive, în care centrul atenţiei deviază ireversibil către nemernicii de adulţi. Am bătut cu călcâiul în dulap până la fisură, am scos şoşoiul afectuos, am făcut pe picior o poveste - Colonelul ar zâmbi.

La plecare, N. îmi mulţumeşte sonor şi se agaţă nesperat de urechea dreaptă: hai că ştiu că tu ai bătut în dulap, susură perfid.

Mvai, dar cum poţi să...?

Te-am văzut pe sub masă, cade replica de triumf. Şi ai pantofi de băiat - nişte loafers comozi, zău, ce să porţi în casă? Haide pa, că te iubesc şi pe tine. Sărumânaaa, încheie zelos - să audă toată lumea, nu?

În uşă, Fregata corupe: ascultă, nu vrei să rămâi la noi?

Oh, chiar că.... Dar N. ştie că nu poate duce fraza până la capăt.

Maică-sa - vară-mea - de-abia mai piuie. Haidi aferim şi la Paşti, presupun.

În fine. N-am terminat tribulaţiile, dar am azi - luni - timp pe mână. Cum să fi putut, cu aşa ceva? Praf, vă zic. Praf şi pulbere.

Twelve Days Of Christmas, 8: Picarescă. Parras, 1847

În ecuaţia destul de simplistă a războiului americano-mexican, Samuel Chamberlain nu ocupă defel un loc cu verdeaţa aproximativă a gloriei. Dimpotrivă: mai degrabă completaş de dragoni decât căpetenie, desenator naiv - după cum se vede din schematica relatare cu creionul a episodului de mai jos, bişniţar frontalier şi vorbitor atroce de spaniolă. Am păstrat, de-altminteri, intactă curioasa transcriere a replicilor pline de patriotism de boudoir a celor două surori Velasco: în parte pentru că analfabetismul gringo are totuşi o anumită - îndoielnică - savoare. Dar şi pentru că, în prostia lor, se descurcă totuşi să scrie pe foaie senzaţia urechilor care pocnesc de la atâta adrenalină.

Şi da, ar fi fost mai bine să-şi lase naibii cartea de vizită în salatiera din salon.

***

"One morning I stopped at the casa of Velasco to make an early call. I fastened my horse in the patio and entered the sleeping apartment of the young ladies with the freedom of an old friend of the house. This was a great mistake of mine - I should have sent in my card! My two charmers were in bed, but not alone! The black shaggy head of a Mexican lay on the pillow between the raven tresses of Rosita and Nina!

I recognized the invader as one Antonio, a renegade who acted as a guide to our army. Overcome with my emotions, I was about to retire with becoming modesty when the voluptuous rascal sprang up and drawing a machete from under his pillow, and wrapping his blanket around his left arm, rushed on me like some wild beast. The fastidious young ladies, instead of fainting or screaming, sat up in bed and cried Bravo! Bravo! bueno Antonio! matar! matar el grande pendejo! (Bravo! Bravo! good Antonio! kill! kill the big fool!) .

What charming creatures! I drew my sabre and came to guard in an instant. He was as active as a cat, and I found I had all I could attend to in keeping his ugly knife from getting between my ribs, while all my cuts and points were received on his confounded blanket. More than once his knife glided over my guard, cutting my jacket. I could hear the gentle Nina say Anda! Anda! mia dulce, mia alma! (Quick! quick! my sweet, my soul!) while Rosita in her most dulcet tones murmured Antonio, mia amor, punga el gringo, que la cama (Antonio, my love, stick the foreigner and come to bed!) .

How cheering to myself were the words of the darlings! But I did not lose heart, and finally succeded in giving my antagonist an ugly slash across one of his bare legs, causing him to drop his knife, when I gave him a point in a part that made him howl with agony, and would cause him to lose the regards of the dos margaritas.

Leaving the villain on the floor bleeding profusely, I made a graceful exit, and returned to camp, thorougly disgusted with the fickleness of womankind, Mexican señoritas in particular (Samuel Chamberlain, Recollections Of A Rogue)."

Reclamaţie

Books? For Christmas? Wtf?

Heh, hum. Anul ăsta, am primit nişte culegătoare de orez. Culegătoare şi orez sepia - ştiu, ştiu, beizadea, ce ai să bombăni, pe bună dreptate. Dar de la Fregata, ceea e ce dincolo de piques.

Care a primit o plasmă cât palma, pentru poze. Şi un băţ cu poze, bineînţeles. De la mine.

Asia, careva?

Salamalecuri de sezon

N-am de gând să scriu multe lucruri plate, în genul rugăminţilor impersonale care văd - cu oroare - că se poartă în continuare, pe telefonul mobil: fie ca, etc. Ştiţi voi mai bine ce vi se potriveşte, nu-i aşa?

Oricum şăd lucrurile, Crăciunul ar trebui să fie dincolo de stereotipii din astea. Pentru că adevărul lui absolut nu şade în temeneli impersonale, aşa pour acquit de conscience, ci în rostul şi realitatea uşii deschise, mâinii întinse, complicităţii reinventate şi mai ales, speranţei că lumea are totuşi un miez mai adânc decât lucrurile ce se văd pe stradă.

În fiecare zi, cu mai mult sau mai puţin miez - după sezon şi alinierea umorilor planetare, presupun -, la tejgheaua asta se întâmplă câte puţin din toate astea. Prin urmare, în fiecare zi în care are norocul să şi spună - nu doar să măzgălească - vreun ceva, scribul se simte fix ca de Crăciun: primenit, încrezător şi foarte mirat de un lucru de nimica toată. Şi anume că bucuria celui care scrie e uneori mai mare, chiar nepermis de mare, decât a celui care citeşte.

Vrbi et vorbi, tuturor - dar diferit pentru fiecare în parte - Sărbători cu Bine şi cu Bune!

Ca de obicei, dihăniile au parte de tratament aparte, iar salamalecurile expeditive se desfoaie frastic în note de carnet pe măsura gratitudinii şi complicităţii ce li se poartă şi arată. Mi se pare mai nimerit decât urarea pe un colţ de foaie, deja scrisă şi spusă, dar insuficientă.

Doar că mai e niţel de lucru - e sâmbătă, n-am uitat, heh.

Twelve Days Of Christmas, 7: Blessed Be? Cincinnati, 1827

Din decenţă pentru ziua asta splendidă de Ajun, am tăiat cu bună ştiinţă ultimul paragraf al croielii iniţiale de citat. Este, de-altminteri, o concesie perfect proporţională luminii de candidă saturnalie cu care se scrie sezonul ăsta festiv.

Evident, în cheia contemplaţiei, se va prefera întotdeauna introspecţia liniştită şi copleşitor de cinstită cu propriile limite, chiuielilor şi buhaiului de Ohio de mai jos. Cu amendamentul că expresia de fundamentalism creştin trebuie să apară, în mod necesar şi absolut, o sinistră şi triplă tâmpenie, dacă îşi propune cumva să descrie situaţii de clacă mistică de genul ăsta.

Pentru că nu semnifică decât folclorul panicilor calviniste, iară nu reîntoarcerea - voită de mulţi şi găsită, pe gustul propriu, în Umbria - la rosturile, expresia şi nevinovăţia irezistibilă a amănuntelor timpurii.

Pentru că un buboi cu psihodrame nu poate fi niciodată temelie pentru nimic important.

Şi pentru că oricine a văzut vreodată cum se întâmplă lucrurile în vreo moschee esenţială a Islamului, nu va putea să se uite la lucrurile astea decât cu condescendenţa marelui ennui de peste umăr. Fundamentalismul există, pesemne: dar de urlat, nu prea urlă decât atunci când îi e frică de sine.

***

"In every part of the church a movement was perceptible, slight at first, but by degrees becoming more decided. Young girls arose, and sat down, and rose again, and then the pews opened, and several came tottering out, their hands clasped, their heads hanging on their bosoms, and every limb trembling, and still the hymn went on; but as the poor creatures approached the rail their sobs and groans became audible. They seated themselves on the anxious benches, the hymn ceased and two of the three priests walked down from the tribune, and going one to the right and the other to the left, began whispering to the poor tremblers seated there. These whispers were inaudible to us, but the sobs and groans increased in a frightful excess. Young creatures, with features pale and distorted, fell on their knees on the pavement, and soon sunk forward on their faces; the most violent cries and shrieks followed, while from time to time a voice was heard in convulsive accents, exclaiming, Oh, Lord! Oh, Lord Jesus! Help me, Jesus, and the like. Meanwhile, the two priests continued to walk among them; they repeatedly mounted on the benches, and trumpet-mouthed proclaimed to the whole congregation the tidings of salvation, and then from every corner of the building arose in reply sharp cries of Amen! Glory! Amen!, while the prostrate penitents continued to receive whispered comfortings, and from time to time a mystic caress. More than once I saw a young neck encircled by a reverend arm. Violent hysterics and convulsions seized many of them, and when the tumult was at the highest, the priest who remained above, again gave out a hymn as if to drown it (Frances Trollope, Domestic Manners Of The Americans)."

Twelve Days Of Christmas, 6: Cri de la chouette. Paris, 1819

Ca să nu lungim inutil vorba, e suficient de spus că domnişoara Lenormand e o vrăjitoare de-adevăratelea. În răspărul iconografiei posterioare, care ne-o prezintă cu o mână îndoită de astrale lingori sub bărbia cu puful smolit al suprarenalelor meridionale, descrierea martorului ocular ar pune orice grenadier pe fugă. Aşadar nu de Marguerite Gautier avem parte, ci de un soi de elocventă baragladină, cu albeaţă pe ochi şi infailibil simţ didascalic.

Impresionabil, publicul larg de amatoare cu batiste chisnovate dă repede iama prin manşoane şi buzunare, plătind fără greş cei şase galbeni - niciodată mai puţin, deseori mult mai mult de-atât - care să le spuie ce bucurie de aşternut, la drum de seară, în trei puncte, cu haină de stat li se arată în cosmogoniile personale. Pentru că domnişoara Lenormand face comerţ cu duşii de pe lume - care tot comerţ se cheamă, pentru că biştarul nu miroase - sau, mai prozaic, cu fişetul lui Vidocq - Eugène, François - nu i se cuvine onoarea vestalei şi nici tertipul de bâlci al genericei coane Irma. Nici pristol, dar nici vulgară aplecătoare, locul în care primeşte e numit cu gura pungită a respect vocalic: boudoir.

Allez-hop! Coupez!

***

"I was first admitted into a good-sized drawing-room, plainly but comfortably furnished with books and newspapers lying about, as one sees them at a dentist's. Two or three ladies were already there, who, from their quiet dress and the haste with which they drew down their veils or got up and looked out of the window, evidently belonged to the upper ten thousand. Each person was summoned by an attendant to the sybil's boudoir, and remained a considerable time, disappearing by some other exit without returning to the waiting-room. At last I was summoned by the elderly servant to the mysterious chamber, which opened by secret panels in the walls, to prevent any unpleasant surprises by the police. I confess that it was not without a slight feeling of trepidation that I entered the small square room, lighted from above, where sat mademoiselle Lenormand.

It was impossible for imagination to conceive a more hideous being. She looked like a monstruous toad, bloated and venomous. She had one wall-eye, but the other was a piercer. She wore a fur cap upon her head, from beneath which she glared out upon her horrified visitors. The walls of the room were covered with huge bats, nailed by their wings to the ceiling, stuffed owls, cabalistic signs, skeletons - in short, everything that was likely to impress a weak or superstitious mind. This malignant-looking Hecate has spread out before her several packs of cards, with all kinds of strange figures and ciphers depicted on them. Her first question, uttered in a deep voice, was whether you would have the grand or petit jeu, which was merely a matter of form. She then inquired your age, and what was the colour and the animal you preferred. Then came, in an authoritative voice, the word Coupez, repeated at intervals, till the requisite number of cards from the various packs were selected and placed rows side by side. No further questions were asked and no attempt was made to discover who or what you were, or to watch upon your countenance the effect of the revelations. She neither prophesized smooth things to you nor tried to excite your fears, but seemed really to believe in her own powers. She informed me that I was un militaire, that I should be twice married and have several children, and foretold many other events which have also come to pass, though I did not at the time believe one word of the sibyl's prediction (The Reminiscences Of Capitain Gronow)."

***

Dai un ban, dar stai în faţă. Graţie meşteşugului retoric, muşteriul nu are parte de ceea ce pe aiurea se cheamă - heh, litotă! - an anxious bench.

Frances Trollope, da. Cu vârf, îndesat şi foarte mult sarcasm de bună rasă.

Finding Xmas

Primit adineauri chestia asta şi în chip bizar, plăcut. Pariul e riscant, dar rezultatul e cu wit şi fără ennui, cum ar spune beizadea Pantazi: nici born-again, nici qq-la- praline: şi se putea imagina asta.

Păi să-nceapă... nu? Cât despre mine, am de lucru de nu-mi văd capul. Doar mâine e 24 şi mai am nişte chestii de pregătit, heh.

Prin urmare, isprăvesc dimineaţă le parcours du combattant, după care am lume de firitisit şi nişte foi de scris: nu multe, dar cu miez. Şi la tejgheaua asta se agită Magii, pentru că - se ştie - pentru scrib, asta înseamnă Crăciunul, înainte de orice altă circumstanţă.

Later edit: Alergat cu folos, firitisit jumătate din lume - mai am jumătate, la Novotel, în câteva minute.

În aşteptarea detaliilor, raportez misiunea îndeplinită, pe ultima sută de metri. Crăciun fericit, conaşule, dar heh şi ssst, iar dau din casă - pentru că anul ăsta asta se scrie de trei ori la rând.

Twelve Days of Christmas, 5: Colour Blindness. Manchester, 1792

După o zi întreagă de zăcut în pat cu o ciudată formă de gripă - şi fir-ar să fie, intenţiile fuseseră bune, totuşi -, salamalecurile au de gând să fie foarte scurte.

Şi anume că orice text de obedienţă ştiinţifică se priveşte în mod reflex şi necesar cu suspiciune de mintea care ascultă de opoziţia perfect artificială a umanioarelor.

Dar că textul ăsta, care vorbeşte deopotrivă despre o mirare epistemologică şi despre o înfrângere biologică deturnată util înspre evaluare clinică, nu e un lucru oarecare. Faptul că Dalton nu vede culorile muşcatei în acelaşi fel cu tot restul lumii dă naştere unei argumentaţii de virulentă profunzime şi patentă poetică, de-altminteri sincer şi candid involuntară.

Suntem foarte departe de raţionamente seci şi destul de aproape de o nouă sistemă semiotică.

***

"I was always of opinion, though I might not often mention it, that several colours were injudiciously named. The term pink, in reference of the flower of that name, seemed proper enough; but when the term red was substituted for pink, I thought it highly improper; it should have been blue, in my apprehension, as pink and blue appear to me very nearly allied; whilst pink and red have scarcely any relation.

In the course of my application to the sciences, that of optics necessarily claimed attention; and I became pretty well acquainted with the theory of light and colours before I was apprised of any peculiarity in my vision. I had not, however, attended much to the practical discrimination of colours, owing, in some degree, to what I conceived to be a perplexity in their nomenclature. Since the year 1790, the occasional study of botany obliged me to attend more to colours than before. With respect to colours that were White, yellow or green, I readily assented to the appropriate term. Blue, purple, pink and crimson appeared rather less distinguishable; being, according to my idea, all preferable to blue. I have often seriously asked a person whether a flower was blue or pink, but was generally considered to be in jest. Notwithstanding this, I was never convinced of a peculiarity in my vision, till I accidentally observed the colour of the flower of the Geranium zonale by candle-light, in the Autumn of 1792. The flower was pink, but it appeared to me almost an exact sky-blue by day; in candle-light, however, it was astonishingly changed, not having then any blue in it, but being what I called red, a colour which forms a striking contrast to blue. Not then doubting but that the change of colour would be equal to all, I requested some of my friends to observe the phaenomenon; when I was surprised to find they all agreed, that the colour was not materially different from what it was by day-light, except my brother who saw it in the same light as myself.This observation clearly proved, that my vision was not like that of other persons; - and, at the same time, that the difference between day-light and candle-light, on some colours, was indefinitely more perceptible to me than to others (John Dalton, A New System Of Chemical Philosophy)."

***

Tot de un soi de semiotică pare să se ocupe şi o anumită domnişoară Lenormand, urâtă ca naiba ghem. Aşa spune soldatesca englezească, fireşte.

Twelve Days Of Christmas, 4: Ceremonial County. Bath, 1766

În care regăsim - în sfârşit! - majusculele în mijlocul frazei. E normal, vin direct de la Hanovra.

Povestea asta cu majusculele e mai subtilă decât pare. Nimic mecanic, ca în germană. Ci mai degrabă resortul segregării sociale latente: dobitoacele din dotare, care se ocupă - de pildă - de scoaterea crinolinei în momentul în care se isprăveşte solemnitatea menuetului şi se trece la chestii mai frivole, nu au nicicum dreptul la aşa ceva. Nu sunt nici măcar Persoanele majuscule - citească-se: muşteriii sălii de bal - şi evident, habar nu au de abstractele Circumstanţe despre care textul vorbeşte într-o cheie înduioşător de stentorială.

A true ceremonial county, Bath.

***

" No Chair or Bench can be called on Ball Nights for any person, who does not rank as a Peer or Peeress of Great Britain or Ireland.

No Lady can be permitted to dance Minuets, without a Lappet head, and full-dress long Hoop, such as are permitted to dance Minuets at Court.

No Lady can be permitted to dance Country Dances with an Hoop of any kind; and those can chuse to pull their Hoops off, will always find a servant maid ready to assist them, and a proper Place to retire to for that purpose.

The Master of the Ceremonies is under a Necessity of causing all Ladies infringing on this Rule, to sit down.

No Lady, be her Rank or Quality ever so high, has a Right to take place in Country Dances after they have been begun.

Every Gentleman chusing to dance Minuets, must present himself in a full Dress or a French Frocks Suit compleat, and a Bag wig.

Officers Regimentals are an Exception to this Rule, being every where proper, but every other kind of Lapel is improper for a minuet, at Bath.

It is recommended to the Gentlemen frequenting the Rooms to remember that leather Breeches are by no means suitable to the Decorum of the Place.

Before the French Dances begin, such Ladies as chuse to dance minuets, are desired to acquaint with the Master of Ceremonies with their Names and Intention.

Gentlemen are requested not to stand between the Ladies sitting down and the Country Dancers, the Benches being brought forward solely for the use of the Ladies and sufficient Space left for the Gentlemen to pass thro' behind.

The Music is always to be dismissed as soon as the clock strikes Eleven.

No Ladies with Hats can be admitted into the Rooms at Bath, be their Rank or Quality ever so high, during the Season.

No large Screens can be brought to any Card-Party in the Rooms on any account, as they not only divide the company into secluded Sets, which is against the fundamental Institution of these Places, but occasion such a Draught of Air, as is not only disagreeable to the rest of the Company, but often detrimental. There are small Screens provided for such Individuals as complain of Cold (Reverend John Penrose, Letters Of Bath, 1765)."

Later edit: Isprăvit toate hârtiile, trei drumuri mâine, după care vedem ce se întâmplă. Sper din tot sufletul să nu fie nevoie de revenire, dar am ce trebuie.

Chestie de ore

Alergat azi toată ziua de bezmetică, într-un trafic absolut infernal - spiritul de sezon? aferim, bre! - şi după trei nopţi nedormite aproape deloc.

Cu stamina spre zero, în continuare răcită cobză, dar liniştită şi mulţumită că am avut spor în continuare.

Mai am fix o zi de din astea, după care mă liniştesc - slash - adun. 'T was high time.

Acuma am toate semnăturile, dintre care şi vreo trei în alb, dacă prima baterie de hârtii chiflează. Şi un maldăr de dosare pe birou, dar pe care mă fac că nu le văd. Deocamdată.

Foarte somn. Dar fără bilet, nu se poate; mai pe seară.

Twelve Days Of Christmas, 3:Shapes Of Pleasure. Londra, 1735

Circumstanţa de mai jos nu e aparent decât un denunţ pe cât se poate de civic, indignat şi - evident - anonim, apărut pe prima pagină a unei foi de cartier londoneze: The Grub Street Journal.

La un moment dat al lungii epoci victoriene, un scoţian plictisit a adunat-o monnaie comptante şi i-a dat drumul într-o culegere cu de de toate, în genul almanahului Vermot, fără să se întrebe defel dacă la mijloc se egzistau necesare nuanţe.

Amănuntul discriminant al naratoarei - şi nu naratorului, cum ar fi de cuviinţă, într-o povestioară cu deochi - ar fi trebuit totuşi să-l pună niţel pe gânduri. Până şi Fanny Hill, vestita boarfă iezuită a lui John Cleland, e de mână bărbătească: e greu, e foarte greu să ne imaginăm o cucoană ieşind la agăţat minabil prin ceea ce era, în epocă, un fel de Ferentari locuit de scribi pentru gazetă de perete, plătiţi cu ţârâita la numărul de semne, de beţivi lirici Vama Veche gen şi de zdrenţe cu inimă largă şi degrabă iubitoare de arginţi.

Îndoiala pastişei cu resort e permisă, aşadar, mai ales atunci când afli că The Grub Street Journal era şi dânsul un fel de Urzica, în gloria şi păcatele aferente ale popularităţii superficiale şi sarcastice. În cheie complet neverosimilă, naratoarea nu se mărgineşte să iasă - cum se spune în Dristor - la bagaboante, ci mai şi maimuţăreşte fără nicio ruşine graiul cockney, într-o lume în care accentul tonic e semn secant al castei.

Cu toate astea, băşcălia rezistă: după episodul ăsta, pariez că n-o să ne mai uităm la fel la o scenă de gen din, să zicem, Vegas.

***

"Some time after I went in a coach to Ludgate Hill in the daytime, to see the manner of their picking up people to be married. As soon as our coach stepped near Fleet Bridge, up comes one of the myrmidons. 'Madam', says he, 'you want a parson'? 'Who are you?,' says I. 'I am the clerk and register of the Fleet'.' Shew me the chapel'. At which comes a second, desiring me to go along with him. Says he: ' That fellow will carry you to a brandy-shop.' In the interim, comes the doctor. 'Madam', says he, ' I'll do your job for you presently.' ' Well, gentlemen,' says I, ' since you can't agree, and I can't be married quietly, I'll put it off till another time, ' and so drove away. The truthfulness of this description is attested by Pennant: ' In walking along the street, in my youth, on the side next the prison, I have often been tempted by this question: Sir, will you be pleased to walk in and be married? Along this most lawless space was hung up the frequent sign of a male and female being enjoined, with Marriages performed within, written beneath. A dirty fellow invited you in. The parson was seen walking before his shop; a squalid profligate figure, clad in a tattered plaid nightgown, with a fiery face, and ready to couple you for a dram of gin or a roll of tobacco (Robert Chambers, The Book Of Days)."

***

Iar dacă e bal, bal să fie! Cu tot cu regulile ce se cad.

Despre tensiune şi profit

Zi plină, dar infinit mai spornică poate decât tot restul celor din ultima vreme. Trăgând linie, e categoric cea mai bună zi bucureşteană din anul ăsta care se isprăveşte curând.

Aşadar, scriu eliptic şi cu adresă: hârtiile sunt acum puse la punct, semnătura pe varianta finală a celor trei cereri - mai sunt necesare două, însă foarte scurte, nimic similar cu ce ai putut vedea - se întâmplă mâine la prânz. Am primit cu mare bucurie o propunere pe care nu o merit şi despre care aş vrea să nu scriu nimic în gura mare, pentru că nu înseamnă mare lucru restului cititorilor: este ceva care are însă toate legăturile din lume cu prinsoarea mea de onoare şi ar fi o mare bucurie să o pot împărtăşi bilateral.

Datorez, în seara asta, un elogiu răbdării celui care ştie aştepta infinit mai bine decât s-ar pricepe Năroada. Şi un gând bun, de mulţumire, celor care încă citesc însemnările astea rărite fără voie: deşi sper că m-am priceput să nu dau prea multe din casă, pentru că până şi eu ştiu că în situaţii din astea logoreea nu aduce nimic bun, mă înduioşează întotdeauna perseverenţa şi înţelegerea muşteriilor. De aceea, nu le promit că lucrurile se vor reaşeza în ritmul ştiut al casei: pur şi simplu are să se întâmple, de îndată ce închid - e un fel administrativ de a spune - secvenţa epică a ultimei luni de zile, cu şi despre.

În privinţa îndârjirilor, a mai rămas fie foarte puţin, fie foarte mult de făcut. Odată împlinită partea de formalităţi convulsive, proiectului i se dă drumul în lume, ceea ce implică poate noi piedici şi cu certitudine noi răstimpuri de aşteptare. Ceea ce era însă esenţial să obţin, beizadea, era certitudinea că nu sunt singură în chestia asta: în alte cuvinte, aveam nevoie de aliaţi de nădejde. Astăzi, este o mare bucurie - nu fericire, alea aparţin altui registru - să anunţ că am avut nesperată baftă.

Foarte răcită, semi-febrilă şi obosită moartă. Dar cu biletul zilei, ceva mai încolo, cum v-am obişnuit. Dimpreună, cum spun des, cu toată gratitudinea casei.

Twelve Days Of Christmas, 2: الهامة. Adrianopole, 1717

În zilele noastre, Edirne e una din acele opriri nocturne, de care plimbăreţul feroviar înspre Stambul habar nu are, pentru că doarme dus. Nu cu foarte mult timp în urmă, locul se numea Adrianopole, ceea ce e imposibil să nu spună ceva fie şi celui mai frugal pieton posibil.

Pesemne că e din cauza sonorităţii, se poate explica în cheia plenipotenţiar de naivă a suveranei ignoranţe istorice. Fie şi jefuit cu totul de interminabile detalii militare şi intrigante, sufixul promite Bizanţ: une autre ville de sinople, pour ainsi dire, avant la Grande, l'Affreuse, la Bigarée Catin des Dardanelles.

***

Uneori, geografiile au fermecătoare încăpăţânări cu totul lipsite de realismul scării de referinţă. Aşa e cu putinţă ca Adrianopole să fie ţinut până în zilele noastre drept toponim administrativ al iluzoriei provincii Tracia: realitatea ei monetară e demult ţăndări, printre minarete şi tejghele de kebap. Nu l-am călcat niciodată cumsecade, dar cu aşa un amestec genetic îl putem ţine lesne, cu acel farmec volatil al relei-credinţe afectuoase, drept oraş de trişori, de răspântie spumoasă şi de jovială confuzie a registrelor retorice. Nici de tot Evropa, încă nu Asia, Adrianopole e ceva mai mult de o cratimă: este o fostă miză, cu multe orgolii şi sângeroase foieli.

La 1717, e ceva mai mult de un resort fiscal minim: o abureală legendară şi poate un pic mai multă tocmeală. Prin urmare, muierile pe care duduia Wortley le întâlneşte în aburii salutari ai băii turceşti nu sunt nici cadâne de Topkapî, nici hurii nurlii pitite cu grijă caligrafică în vreo ocheadă qasidă. Sunt neveste de supunere pe jumătate jucată şi de patentă gueulante domestică. Sunt vădane infinit mai îngrijite decât cele din Northumberland. Sunt trestii de măritat fără întârziere şi cu profit patrimonial trainic.

Cu toate astea, şocul cultural e major şi relatat în hiperbola discursivă a marii mirări occidentale. Pentru că englezoaica nu ştie purtările locului, are să se ducă la hamam înfăşurată într-un perfect ridicul acutrament amazone, cu tot cu jupoane şi crochiu de redingotă. Goale puşcă, statuar şi asumat desnude, în certitudinea că împlinesc un soi de ritual al facerii de lumi, cumetrelor din Adrianopole nici măcar nu le trece prin minte să o arate cu degetul. Dimpotrivă: venetica asudată uşor ţeapăn pe sofale e admirată cu acel amuzament încrezător şi imperială bună-cuviinţă a Orientului dintotdeauna. Despuiată mai mult decât ar crede de propria stare civilă, Wortley cea iubitoare de vacsină a devenit, cât ai zice peşte, noua păpuşă în faţa căreia se desfăşoară un întreg vicleim de gesturi şi sugestii pe care nu le ştie descifra.

În aşa hal încât se înşeală, uitând cu desăvârşire de eunuci. Dar asta e o altă poveste.

***

I went to the bagnio about ten o'clock. It was already full of women. It is built of stone in the shape of a dome with no windows but in the roof, which gives light enough.

I was in my travelling habit, which is a riding dress, and certainly appeared very extraordinary to them, yet there was no one of 'em that showed the least surprise or impertinent curiosity, but received me with all the obliging civility possible. I know no European court where the ladies would have behaved themselves in so polite a manner to a stranger. I believe in the whole there were two hundred women and yet none of those disdainful smiles or satiric whispers that never fail in our assemblies when anybody appears that is not dressed exactly in fashion. They repeated over and over to me, Uzelle, pek uzelle, which is nothing but Charming, very charming. The first sofas were covered with cushions and rich carpets, on which sat the ladies, and on the second their slaves behind'em, but without any distinction of rank, by their dress, all being in the state of nature, that is, in plain English, stark naked, without any beauty or defect concealed, yet there was not the least wanton smile or immodest gesture amongst'em. They walked and moved with the same majestic grace which Milton describes of our General Mother. There were many amongst them as exactly proportioned as ever any goddess was drawn by the pencil of Guido or Titian, and most of their skins shiningly white, only adorned by their beautiful hair divided into many tresses hanging on their shoulders, braided either with pearl or riband, perfectly representing the figures of the Graces.

'Tis no less than death for a man to be found in one of those places (Lady Mary Wortley Montagu, Selected Letters).

***

Heh. La dânsa acasă, anume pe Fleet Street, lucrurile sunt cu totul şi cu totul altminterea. Cam ca într-o ferocitate a lui Hogarth, anume luni.

Twelve Days Of Christmas, 1:Puppet Plays And Interludes. Londra, 1684

Hotărât să reiau bunul obicei al acadelelor de sezon, de data asta cu o duzină de fragmente alese de mână şi pe măsură şi fără prea multă vorbărie la purtător.

În alte cuvinte, poftim douăsprezece circumstanţe. Unii ar scrie pur şi simplu anecdote, dar croiul ar fi pesemne prea larg sau prea strâmt, c'est selon. Sunt anecdotele altora, de data asta, care au totuşi farmecul distinct al amănuntelor pe jumătate uitate şi care se regăsesc, la un moment dat al citirii, cu impresia surprizei proaspete şi întregi. De la Londra şi până la - dacă numărătoarea mea e justă - Stambul, trecând prin Utah, Mexic şi fireşte Paris.

With a twist, ca întotdeauna.

***

Pe vremurile astea înlemnite de ger, poate e nimerit să se înceapă plimbarea dioramă cu un iarmaroc fluvial, în gustul candid al secolului Optsprezece englezesc. Dar cum autorul e John Evelyn, fire precisă ce cunoaşte cu fineţe rostul grădinilor, nu vom găsi aici majusculele exuberante care de regulă abundă în povestioarele mai mult sau mai puţin deocheate ale vremii. Ci o agreabilă sobrietate în a descrie, cu ştiinţa contrastului, un amănunt în fond de nimica toată, o saturnalie bine temperată climateric.

Pietonii de pe Tamisa, care fac din gheţuş jubileu, nu au simţul didascalic din povestea rusească a ţarinei deşucheate. Se mulţumesc aparent să calce cu nepăsare zăpada niţel sticloasă de sub tălpi, se amuză teribil cu bişniţa de fuşereli comemorative proaspăt ieşite de sub teascul tipografului şi beau vin fiert şi berea searbădă a Nordului proxim. Pierdute prin cotloanele muzeelor provinciale, câteva carafe, fără pompă dar cu circumstanţă, mai aduc aminte de un spectacol nu chiar atât de democratic pe cât am putea crede: cristal înhămat în argint pentru duducile cu manşon şi faianţă precupeaţă pentru pulimea amatoare de hamei.

Un fel de Woodstock teribil de mic-burghez: din chestii din astea se iscă, pesemne, percepţia colectivă a hibernalului prietenos, accesibil şi gregar. Sau despre îmblânzirea fricii endemice a Occidentului de zloată şi burniţă, prin resortul ambivalent al bâlciului, da.

John Evelyn nu cumpără de tot asta, după cum are grijă să ne explice spre sfârşitul foii diariste, amintind în treacăt şi de cumplita criză a combustibilului domestic de prin mahalaua Spitalfields, într-o lume în care pomana colectivă se chema - poate cu mai mult simţ al litotei - prévoyance şi nu - oribilul, condescendentul, iluzoriul - assistance.

***

"The frost continuing more and more severe, the Thames before London was still planted with boothes in formal streetes, all sorts of trades and shops furnish'd and full of commodities, even to a printing presse, where the people and ladyes tooke a fancy to have their names printed, and the day and yeare set down when printed on the Thames; this humour tooke so universally, that 'twas estimated the printer gain'd £ 5. a day, for printing a line onely, at sixpence a name, besides what he got by ballads, &c. Coaches plied from Westminster to the Temple, and for several other staires to and fro, as in the streets, sleds, sliding with skeetes, a bull-baiting horse and coach races, puppet plays and interludes, cookes, tipling, and other lewd places, so that it seem'd to be a bacchanalian triumph, or carnival on the water, whilst it was a severe judgment on the land, the trees not onely splitting as if by lightning-struck, but men and cattle perishing in divers places, and the very seas so lock'd up with ice, that no vessells could stir out or come in. The fowles, fish, and birds, and all our exotiq plants and greenes universally perishing. Many parkes of deer were destroied, and all sorts of fuell so deare that there were greate contributions to preserve the poore alive. Nor was the severe weather much less intense in most parts of Europe, even as far as Spaine and the most southern tracts. London, by reason of the excessive coldnesse of the aire hindering the ascent of the smoke, was so fill'd with the fuliginous steame of the sea-coale, that hardly could one see crosse the streetes, and this filling the lungs with its grosse particles, exceedingly obstructed the breast, so as one could scarcely breathe. Here was no water to be had from the pipes and engines, nor could the brewers and divers other tradesmen worke, and every moment was full of disastrous accidents ( The Diary Of John Evelyn)."

***

Oricum ar fi, mâine se lasă cu Adrianopole. Heh, da - cum altfel?

PS: Noapte lungă în perspectivă - pregătesc din vreme şi la secret tripla Tribulaţie de Crăciun. Dimineaţă activă, cu un drum periurban scurt şi seară de discuţii la Scolastic: cela presse, mais oui. Cine ştie, cunoaşte.

Bilanţ: O chestiune de milimetri

Lucrat vreo douăsprezece ceasuri, cu pene cumplite de Internet - ger, ninsoare, presupun că din cauza asta - cam de pe la cinci dimineaţa până la simetricul vesperal.

Pe undeva stupefiată de talentul local de a vorbi discuţii, de a întrerupe oamenii şi de marea, naţionala ispită a punerii în suspensie, lălăielii, văietatului neproductiv. Voisem să evit asta, cu orice preţ. Şi n-am prea reuşit: proximitatea de vreun Cineva - ergo, Freza - a deschis numaidecât robinetul cu frustrări.

Nu e neapărat o vină, cât un cusur, în aşa hal de reflex încât colistierul de nevoie nu prea are de ales. Trebuie să te abţii cu mare simţ al diplomaţiei - nu l-am avut mai niciodată, de-aia mă şi mir cum de am reuşit, ieri. Par moments, aş fi vrut sincer să înjur: lipoveneşte, adică sonor, spumos, spornic. Şi eficace.

Ei futu-i şi la birjă. Uite-aşa. Bordel de mes deux, ca pe vremuri.

Când în joc mai rămân de parcurs milimetri, tensiunea e pe măsură. E cazul, în seara asta, până la menghina minţii.

***

Recitită aseară, prima schiţă a Cererii - e majusculă, suntem în Kafka - părea excesiv de inflamată, încrezătoare, jacobină. Fără de chiloţi chiar, după voia transcrierii cu sarcasm literal. Îi lipseau multe, de care taclaua cu o minte uşor mai organizată - şi binevoitoare: probabil bănuieşti despre cine vorbesc - mi-a adus teribil de oportun aminte.

Cât să spui? Cum să spui? Ce să spui? Complicat, prognoza mea e sceptică: sau cum să împungi Ghionoaia cu un couteau à beurre.

Trezită la cinci fără ceas, am luat la puricat norme, tabele, statistici. Nu sunt toate folositoare, dar trebuia trecut prin toate, ca lucrurile să sune articulat şi pe cât se poate sobru.

Din zece pagini, au mai rămas trei. Nu e rău, pentru început, dar greul începe de acum încolo.

De aceea, beizadea, în seara asta am o veste foarte bună şi una mai puţin bună. În plus, nu vreau să dau drumul hârtiei până nu-ţi fac hatârul consultaţiei bilaterale. Fii bun şi dă un semn, deocamdată mai citesc câte ceva, ca să îmi clătesc dumnezeului mintea. Cu plecăciune.

PS: N-are legătură, dar cred că am să anulez voiajul stambuliot. Mândrei nu i-e bine - ca şi cum asta ne lipsea. Mai rău de-atât, vorbeşte de plecare, îndeajuns de detaşat; cât să-mi dea idei tâmpite. Mai bine mă abţin; nu mi-aş ierta niciodată, ştim asta.

Pe mare fugă

Cum promisesem de alaltăieri, mă ţin de vorbă pe mare fugă - timpul presează şi mie îmi iese fum pe nări, dar asta nu mai are nicio importanţă - şi agăţ la tejghea fotoreportajul promis de la funeraliile Reginei Maria.

După cum pomenisem, anul e 1938 şi din motive pe care le cred destul de lesne de înţeles, pozele astea sunt pesemne rare. Amestecate cu ele, se găseşte şi un florilegiu de instantanee la fel de rare din vremuri mai faste, printre care şi un instantaneu rarisim de la punerea pietrei de temelie a reşedinţei de la Balcic. E de mâna atelierelor Julietta - cum altfel? - şi nu îmi amintesc să îl fi văzut altundeva.

Oricum ar fi mă întorc la lucruri mult mai importante şi mult mai urgente. Somn, foame, sete? Mais non. Mâine e o zi crucială şi n-am niciun chef să o sfeclesc. De aceea, las tejgheaua en veille - nevoită, dar îndârjită - şi reviu mâine cu veştile pe care le sper spornice.

Later edit: Pentru că Freza e cum e, va trebui croită şi pledoaria care trebuie. Şi dacă, întreb ca năroada la răspântii, soluţia retorică e de găsit la Benjamin Constant?

O napolitană, ceva?

Hum. Interesant dacă şi cum o cumpără. Mi se pare teribil de potrivit.

*bombăne şi se reapucă de scris chestii* Ecrasez l'infâme, quoi.

Joi seara, orele opt: Mers - în situaţii din astea, e ca la Radio Erevan: nu e la patru, ci la cinci şi nu unde convenisem din prima: un noroc, reflexul să verific din drum, altfel mă făceam de băcănie, heh. Vorbit până la epuizare, tocat, împins, împuns. A rămas de refăcut urgent formularistica, hârtiile pleacă luni la prima oră unde trebuie. Şi da, trebuie povestit pe îndelete, pentru că merită.

Gata, beizadea. Am bătut palma şi i-am dat drumul rostogol, i pak să ştii. Şi fireşte că vei fi primul care vede varianta finală, înainte chiar de tot restul lumii - cum altfel? Solicit o audienţă.

***

Joi, orele unsprezece: Cină repezită, după aproape douăzecişipatru de ore de ascetism - când lucrez ceva cu capul şi de-adevăratelea, nu-mi arde niciodată de chestii din astea. Adrenalina care redevine solubilă, tensiunea care se îndoaie. Şi un somn de cinci tone, deşi mă cunosc: aş pune prinsoare că după primele patru, cinci ceasuri am să mă trezesc din nou - ultimele finisări aşteaptă.

Ah, tiens! Nu eşti prin Asia, deschide Freza larg strângerea de mână - ca să vezi chestie, heh. Ştie perfect, de la Scolastic; dar vrea să fie amabil. Şi îi reuşeşte, recunosc.

Pft. Aş vrea eu. Dar fix despre asta e vorba azi. Anume....

Restul? Heh, restul n-ar avea nicio savoare la tejgheaua de bilete.

Am fost suspect de cuminte, de-altminteri. Vârsta, maică.