Pe fugă

Ieri, o după amiază extraordinară și prelungită până foarte târziu, la Orléans. Bucuria simplă, fundamentală a prieteniilor de-adevăratelea, de care nici nu are mai trebui să te miri: le mulțumesc, amândurora ce se știu, cu mare căldură.

Azi, alergătură ca la balamuc pentru ultimele chestii - heh, nu știam că sfârșitul lumii e mâine, dar cu apetitul de pantofi al Fregatei nu te poți măsura nicicum. Încetat să mă mai enervez, însă clar locuim două planete complet diferite: sau, cu fermecătoarea vorbă a cititorilor în stele de altădată și de aiurea, în exil. Cam așa se și simte un marș foarte lung prin măruntaiele de la Lafayette, de-altminteri.

Passim, heh.

Biletul de duminică nu e închegat, încă sper să am vreme de asta pe cele două zboruri spre casă, care se isprăvesc foarte târziu, cam pe la unu dimineața. Cu nasul în jos, cum ar veni, dar cu vești neașteptat de bune de la București: au cam întârziat și ele, dar ai să vezi că e de bine. E de foarte bine, beizadea.

Hum, heh. Ce spusesem anume, că iau trei zile libere? De parcă s-ar și putea așa ceva, dites. Reviu mâine la prima oră.

Later edit: La Otopeni, foarte ceață. Prin urmare, am înțepenit peste noapte la Varșovia. Nu vreți să știți, heh.

Voluptăți mărunte, în trei telegrame

Ieri seară, descoperit noua anexă colonială de la Bouillon Racine care, deși e pe malul stâng după care se cade să nu prea te dai neaparat în vânt, merită două ceasuri de experimentare. Mare dezamăgire, de-altminteri, felul în care la Rive Gauche înțelege să meargă înainte - e un fel de a spune - în ultima vreme: din ce în ce mai multe dughene și din ce în ce mai puțin tâlc. Păcat, heh - e un loc în care am locuit și pe care l-am bântuit cu mare iresponsabilitate. E posibil, de-altminteri, ca tot afectul să fie construcție - eram, în fond, tare mici, pe atunci. În toate sensurile posibile ale vorbei.

Revenind la birt, numai de bine. Nu ne-am aștepta la una ca asta de la minuscula anexă a crâșmei clasice din coasta Facultății de Medicină, dar ceea ce se întâmplă acolo are o înduioșătoare sârguință a farfuriei. Intenția putea fi ratată cu mare ușurință, de aceea e un mare noroc că nu se întâmplă așa, începând cu mizanscena și isprăvind cu mezanplasul.

Rezervarea pare obligatorie, asta pentru că Le Bouillon des Colonies e un loc minuscul, cu vreo șase sau șapte mese. Atmosfera e asemănătoare celei de la Rostand de pe vremuri - azi, nu mai e de mers acolo, sub nicio formă. M-a înduioșat să găsesc, pe pereții cărămizii, o droaie de poze indochineze vechi alese cu afect și niște fâșii de manuscris pali, înșirate frumos, sub o plachetă discretă de plexiglas. La prima ocheală, nu sunt mari diferențe cu unul din stabilimentele de gen de la, să zicem, Phnom Penh: pe socoteala mea, e de foarte bine.

Serviciul e poate ușor nonșalant, dar rămâne amabil și sensibil toată seara, ceea ce e un lucru destul de rar în țara Franța ca să nu fie imediat luat în seamă. Iar lista de bucate e inventivă și - mai ales - plăcut rezonabilă: nici luări majore de risc, dar nici fușereli. Cine e la bucătărie știe foarte bine ce face: ieri, de pildă, o splendidă pastilla de rață și niște nem cam ca la Khop Chai Deu.

Per total, un balans bine strunit și surprinzător de prietenos cu toate buzunarele între câteva main staples afro-asiatice: de încercat, cu încredere. Foarte agreabil.

***

De dimineață, o fericire îndelung savuroasă, la Pinacoteca teribil de ambițioasă unde sperasem să pot ajunge ieri. N-a fost să fie, pentru că taclalele s-au întins până dincolo de rezonabil.

Expoziția Vermeer de acum ceva vreme fusese o relativă dezamăgire. Asta proaspătă, cu piese aduse de la Petrograd și Budapesta e susceptibilă chiar de entuziasm bine temperat. În pregătirea transformării stabilimentului cu totul în muzeu, demersul era de înțelegere articulată a reflexului de acumulare: de ce, pentru ce și cum. Iar rezultatul are foarte mult discernământ, dacă ținem cont, de pildă, numai de reticența rusească - explicabilă - a împrumutului pe termen mediu.

În partea de Ermitaj, mulți olandezi și câteva hispanisme notabile. Delicioase acvarele ale lui Clérisseau, cu fanteziile arhitecturale atât de dragi barocului: aleg imediat cu mare entuziasm o vedută a curților lui Dioclețian de la Split, absolut colosală. Și Greuze: întotdeauna Greuze, de-altminteri.

Ungurii aduc Bruegel - e de foarte bine, mai ales un straniu peisaj alpestru al lui Jan cel Bătrân, în verde și albastru electric. Un Mignard cam țeapăn: normal, e cucoana Clio, cu tot cu o trâmbiță amuzant de pompieră, în context. Însă dacă ar fi să aleg doar o chestie din toate, atunci să fie numai și numai o serafică Imaculată Concepțiune a lui Zurbarán.

***

După toate chestiile astea, prânz sur le pouce la Hédiard, dintotdeauna de preferat țâfnelor de la Fauchon, fix așa cum la Londra se preferă Fortnum aberațiilor naiv dezmățate de la Harrod's. Comentariile sunt de prisos și chiar de prost gust, dar rezultatul e previzibil: aproape impecabil. Iar eu, un mușteriu imposibil, ca de obicei.

Neavând nervi de cumpărături, m-a luat lenea imediat după Le Nain Bleu, unde am șezut ca proasta în baie, în dileme acute cu și despre Evanghelist. Mașină de curse englezească? Prea de tot. Tren electric și de de toate aferente?

Pft. Tren electric să fie, la naiba ghem. Măcar dacă îl apucă vreun chef de colecție, știu dinainte și scap repede. Am zis, heh.

Diseară, altă cină - mai am un pic și mă spânzur singură. Reviu eu cumva. Iar mâine, un drum scurt la Orléans.

Later edit: Praf și pulbere după trei ore de taclale spumoase. La mama naibii de viață, am să isprăvesc povestea în trem, ai să vezi.

Teaser: Petites perplexités inconséquentes

Din carnetul lui Pantazi:

"Peu d'autres villes qu'Esfahan semblent détenir d'une manière si éclatante le privilège de la navigation. La flânerie s'y trouve réduite à sa raison première, c'est-à-dire à la juxtaposition pure et simple des imprévus. C'est peut-être pour cela, me semble-t-il, qu'Esfahan est aussi une des villes les plus difficiles à décrire qui soient.

A priori sans aucun rapport, une petite anecdote de rien du tout saurait peut-être expliquer cet écueil.

Un jour, alors que je flânais rue Jacob, j'aperçus par-dessus l'épaule une de ces petites toiles de maître que la nostalgie provinciale ou l'ignorance atlantique surévaluent parfois si bien dans les salles de vente. C'était, si ma mémoire est bonne, une de ces minuscules études à firmament un rien feutré, visiblement de la main d'un enthousiaste de la côte normande. Or, à paysage limpide, toile sans sujet: à tel point que cela confinait à l'embarras. On eût dit que le peintre avait confié toute son assurance dans cet instantané au calme équivoque d'un début d'après-midi à Cabourg. Et les mots se mirent à tourner très vite dans ma tête: nacrés, diaprures, incarnats. A vrai dire, je ne savais même pas si je désirais cette toile, tout comme l'on sait rarement si l'on se porte acquéreur d'une catin par charité, par caprice ou tout simplement par ennui. En revanche, ce qui était certain, c'est qu'une fois le réflexe vorace épuisé, l'envoûtement -le vrai - se faisait attendre. Je renonçai sans regret aucun à un achat étourdi, en me disant qu'en définitive, la vraie beauté et l'intense sentiment savent très bien se passer de nacrés, d'incarnats et de toute autre béquille lexicale.

Ne se trouvant pas sur la côte normande, le charme impitoyable d'Esfahan n'a nul besoin de l'inéquitable bienveillance du dilettante. Et si la vérité de l'affection se trouve dans le silence, alors Esfahan est un repère assourdissant de la carte du Tendre."

PS: Fără legătură, fug într-o oră la Pinacoteca de la Madeleine, unde se egzistă de ieri o expoziție gemelară mamă-mamă, heh. Reviu eu, la un moment dat.

Later edit: Luat bilete la Pinacotecă pentru mâine la zece jumătate, halit jubilatoriu la Bouillon des Colonies, acuma -logic- țăndări. Somn, heh. Pe stradă, frig sticlos.

Effeuillage

Cu valiza în sfârșit ajunsă și noaptea făcută țăndări, ziua începe târziu. Dar extrem de agreabil, cu un prânz lung la Robuchon, versiune Drugstore Publicis, la îndemâna tuturor convivilor. Nu se fac rezervări, așadar se stă un pic la coadă, dar pentru un ceva rapid și faussement frugal merge perfect.

Prima tură de librării semnează divorțul definitiv de Shakespeare and Co, care ori s-a prostit la bătrânețe, ori a fost așa dintotdeauna și am devenit eu mai savantă și mai chisnovată estimp. Inadmisibil de nimic la Nabokov, inutil de căutat Auchincloss - aveam mari speranțe, inutile pesemne. Un scandal, de mizerie mare; în schimb, multe -prea multe - chestii beat: de ce, întrebare retorică.

Lungă oprire la Gibert Joseph, așadar se trage linie și se numără. În sfârșit un exemplar corect din Jurnalul lui Jules Renard, despre care nu am apucat încă să scriu nimica, de la Robert Laffont, ceea ce e rareori o referință. Încă unul din Barbey - Du dandysme et de George Brummell - și din fericire tot în ediția de buzunar cu alberți și umbrele, la care țiu în mod special. Nu mai știu cui o împrumutasem - eu care nu împrumut niciodată cărți, ci prefer să le cumpăr cui are nevoie - dar nu am mai văzut-o înapoi. Cred și eu, așa ceva nu se mai dă din casă. Două Paul Morand, La Route des Indes și Propos des 52 semaines. Un ceva după care alerg de cel puțin un an, anume cartea lui Armin Vambery, Voyage d'un faux derviche en Asie centrale 1862-1864. Și un ceva care m-a făcut imediat să zâmbesc galeș, Journal de voyage en Europe du shâh de Perse Nâser Ed-Din Shâh Qâjâr, 1873, scoasă în mare liniște de Actes Sud. Nopțile Albe ale lui Dostoievski, pentru că altfel e rușine mare.

Și trei Nabokov așa cum s-au și scris. Speak, Memory, pe care o citisem într-o sârguincioasă traducere românească, în sentimentul că se pierduse ceva iremediabil la tocmeală. Ada, Or Ardor și - din nou, normal - Pale Fire: de când le aștept!

În rest, toate brazilienele -nu le mai înșir aici - găsite și luate. După cum se vede, multe lucruri de făcut, heh.

Gata, am fugit la cină.

Fucking Bolivia

Ajuns Paris, bagajul - câtă eleganță! - plua. Dormitează pesemne prin vreo magazie obscură din Vestfalia, piaza lor de nemți nemernici. Habar nu am când ajunge - la noapte, mâine, nevermore - așa că, potrivit legilor lui Engel, a trebuit să amân stridiile solitare după pasta, periuța de dinți și o nuisette urâtă ca moartea clinică, luate de la Monoprici în groaza închiderii iminente.

Vreme uscată, frig agreabil. Fără țigări, am ajuns de la Concorde la Saint Lazare în șapte minute pe ceas, chestie de vițiu. În rest, văzut în vitrina nedemnului detailist de vinuri Nicolas o chestie de genul : J'ai essayé un côtes -de-provence avec de la cuisine thaie.

Le mélange m'a l'air parfaitement scabreux, dites.

PS: Mâine, mainly librării. 229, boul. Saint Germain? Dumneata ai iscoade? Senzori? Nu era aia prima oprire, dar era printre primele, deși Bahcisaraiul se egzistă în românește pe rafturile caselor din față.

Tsss... și n-aș fi vrut să-ți zic înainte.... chestie de bicisnică, dar indispensabilă efracție, beizadea.

În altă ordine de idei, șocolata Crunch cu caramelă beurre salé - pachetul minte- e de o mie de puncte. Măcar atâta, mama lui de berechet.

Later edit: Patru jumate dimineața. Valiză. Țigări potrivite. Acutramente. Povești anamite cu strigoi - recomand călduros, sunt colosale. Totul, intact.

Pijamaua!

Pot să și adorm. Oricum la zece are să mă scoale trâmbița Apocalipsei telefonul cu dejun. Totuși nu știu de ce, am impresia că are să mă prindă pe Rivoli, între rafturi. La noi, ca la drogați, da.

Și de vizavi, cu slavă: Le indicamos que procedemos al envío de su pedido. Heh - ce spuneam, adineauri? Gata, jur că sting.

Pastilă pentru sala de aşteptare

... sau un ceva care s-ar putea numi le bon convive.

Strict autentic, de-altminteri:

"Un jour chez Nestor Roqueplan, je m'amusais à regarder quelques cartes de visite jetées dans un grand plat de porcelaine du Japon, lorsque je fus frappé par une carte de physionomie fort élégante, un nom surmonté d'une couronne de comte et une qualification singulière:

Gustave de Crussol

Quatorzième

Rue du Helder N...

Quatorzième? Oui: c'était un causeur aimable, de manières discrètes, et on l'invitait à tous les déjeuners et dîners où il n'y avait que treize convives. Il était le quatorzième."

(Curnonsky, TSVP, 1926)

Vorbind de asta, poftim un derviş cum nu se poate mai autentic, de Esfahan. Are şi o poveste - ai ghicit: e vorba, din nou, despre ceva în custodie - pe care am de gând să o scriu pe hârtie chiar zilele astea, fireşte.

În alte cuvinte, sunt după colţ. Ne-auzim diseară.

Pe picior de plecare

În trei ceasuri, gata. Următoarea staţie, Castiglione, peronul pe partea dreaptă.

Am râşniţa la mine. Cinci zile de bântuială şi librării, dejunuri diverse, etc.

De data asta şi după foarte mulţi ani, mă întorc la Drouot. Se egzistă o vânzare la grămadă - şi inexplicabil, fără mare tamtam - de chestii anamite, nu vreau să o ratez: poate prind ceva interesant.

Să încarc măcar o pastilă pentru cât lipsesc. Aseară, găsit în sfârşit cum are să arate tribulaţia de sâmbăta asta - dacă am spor, nu văd de ce să nu, timp berechet pe mână. Începe la Esfahan, se termină cu un ceva aşteptat de mult, ceea ce mi se pare absolut normal.

Sunt convinsă că am nimerit-o. Dă, Doamne, zău.

Unde mai halim prin Bucureşti: Cacarumba Regnans. Bistro Jariştea, Henri Coandă 5

După colţ Jariştea, aşadar. Dar nu aşa cum o ştiam, anume un fel de sucursală hibridă între Crucea de Piatră şi mahalagelile oborine. Ci în versiunea nouă şi trendy, de bistro-cum-lounge, dar lipsit total de chichirez-cu-opanez.

Intrarea promite perplexităţi, cu praporul tricolor suit pe consular catarg: asta face niţel Coruţ, niţel protocol dejist din ăla, cu şărvete şi arnici stacojiu, artizanat gen. O mare mândrie, mândria de a fi român: ce lume veselă, zău - dar cum ne e foame, dăm peste mână impresiei mizerabile.

Sau cum ar spune beizadeaua: yet another refurbished mansion. Cu amendamentul că aicea arată de parcă o agenţie guvernamentală ar fi fost răsturnată de zaveră, curăţată de fişete şi spălată peste noapte, din fondul de rezervă. Fără să vrei, ridici scrumiera, prima dintr-o amplă colecţie care începe cu o gondolă şi se termină cu un cotoi: o avea pastilă? Du reste, pe pereţi plasme cu acvarele din vechiul Bucureşti - expresie pe cât posibil îngrozitoare, de-altminteri. Şi pictări de-adevăratelea, doar că uşor de gang. Absolut din stirpea numită galic croûtes şi pe care eu o traduc întotdeauna nu prin coji -că nu merită - ci printr-un inflexibil răhăţele.

Şi una, şi două, ar zice Gică P. Şi una, şi două, şi garofiţo măi: blocul Adriatica. Un rabin -?!- şi nişte gâşte; nu, nu am fumat. Obligatoriu ţiganza cu puatrină despuiată sub un firmament de atlaz furibund, ftizic şi febril. Ploaie - tristă duminică!

Din astea, heh. Deco, fată: ei, dacă-ţi spun!

***

Scaunele, din specia rectangulară cu spatare meschine din piele ecologică - frotir, zice Mândra; şi are dreptate. Niciun şervet - inadmisibil, la zorzoanele de pe cortexul casei. Alpacale agresive şi arcade de bloc.

Mvai, cucoană, îi bombăn Fregatei. Ştii ceva? E ca şi cum Emilia Răchitaru ar avea cârciumă, zău.

Apare oberul. Sunt, de fapt, doi: unul mic şi speriat de tramvai, care e paharnic: rol cu desăvârşire mut. Şi un ţigan de matasă, obraznic ca un fund de ceaun, care ne îmbie peltic să conssspectăm - sic! jur! - meniu'.

Prin urmare, conspectăm: ce să facem şi noi?

Meniu', ca să ne exprimăm elefant, cuprinde ceea ce se doreşte precis a fi un fel de bucătăreală decontractată, pentru dejunuri rapide de afaceri with a touch sau seducţii de cineva care în fond nu prea contează foarte tare. Medalionul de căprioară cu pirea de mere costă şaptezecişidoi de pitaci: este chestia cea mai scumpă a unei liste care începe cu supă+găluşti=love şi se termină cu tort negru - l-am văzut în vitrină, arată ca la Vel Pitar. Aşa nu.

Cu ţiganul în ceafă, a trebuit să ne hotărâm repede: yieldul mare cu turnover pe măsură se ţine.

***

Plăcintă cu creier. Pâté de ficat - e dă pui, sparge ciurelul vraja visării. Fasole bătută plus varză acră plus saucisse maison - aia eu, că zău nu aveam ce altceva - şi mâncărică - diminutiv de urticarie - de castraveţi.

Numărăm pe degete. Creierul e vâscos şi eliptic, foile - brutal bulgăreşti, de la Bella. Ficatul dă pui e fără pic de cognac, fără pic de liant, pare jucat în picioarele furculicii de bucătărie, în rezultatul incertitudinii înnecăcioase, pe un cruton gureş de pe vremea lui Gerula. Cerem toast, vine fără unt: ca la Gospodăria de Partid, vă spun. Castraveciorii par de frumuseţă, arpagicul e de fapt o amărâtă de şalotă: quite different things, I believe.

Ei şi acuma e acuma. La saucisse occise e extraordinară - vorbesc serios - dar vine cu o fasole - tobe - fuliginoasă, de la plic şi cu o zamă de moare corijentă. În farfuria ailaltă nici nu mă uit: e de ajuns că Fregata cerşeşte după două minute de la mine, ceea ce mi se pare vehement de normal.

Cafelele bune. Unde, dar unde este Doamna?

***

Pe planeta Jariştea, Doamna este acea huidumă cu aparenţe de bahut normand care şade la un fel de pupitru încornorat, împărţind darnic frigărui şi mezelicuri. Pupitrul a supravieţuit - măcar parţial color - puierii de locaţie, dar cu fereală şi piteală de separeu: Devs ex machina?

Ei bine, se mai egzistă. Nu chiar atât de impunătoare ca pe vremuri, astăzi cu o pălărie moartea pasiunii cu franjuri de perdea şi aspect de spijă apocaliptică. Mauve is the colour of my true love's hair. Mov decolteul, moavă sprânceana. O dragoste mare, mare cât Chitaiul.

Nu chiar atât de imperială ca pe vremuri. Ci pititică, cu guriţa în diplomatice piuneze. Pentru că nu mai este locantă, bre; ci bistroi care livrează fără livrea şi la office, dar numai în zona de acoperire. Bunăziuadoamnelorpoftăbună, zice pe nerăsuflate ca flaşneta cu manivelă: şi gata, dusă e. Ah, Praskovia Ivanovna, dar unde sunt vremurile când dete ea peste deşte puradeilor neştiutori de mezanplas? Unde, timpurile când cânta romanţili şi cupletili şi iluzili şi fustâţili şi ordonanţili şi...?

D'antan, te pomeni.

Haidi, beizadea: d'antan e una din cele mai grozave vorbe de pe lume, ştii bine.

***

Cu totul, catastrofa a supt cam o sută de lei.

Să nu care cumva, aşa să ştii. Problema Jariştei nu e nici măcar ce, ci anume cum: în alte cuvinte, dacă oamenii ăia îşi închipuie sincer-de-tot că aşa trebuie să sune şi cu asta trebuie să se mănânce solarul illo tempore, atuncea pesemne cianura este un început de soluţie.

Biometrică

Plecat mai târziu spre ghişeul de paşapoarte din Iorga. Stat ceva vreme pe acolo, fără moldovenii de rigueur în astfel de situaţii; dar cu două marşrutka de Chişinău înfipte strategic fix la colţul necirculabil al străzii.

Ţâfnoasă foarte, o voce ardelenească îmi desparte clar în silabe să merg în alt corp de clădire, la alt biurou - ergo, alt organ - pentru că deoarece paşaportul dumitale este deteriorat şi mai are pagini libere. Docil, ajungi în faţa ghişeului de primiri paşapoarte minori. Pe geam - ca la dentist, lucru normal - un Abziehbild cu Unchiul Picsou: cum altfel, pft?

Tot baletul ăsta durează vreun ceas. Dumneavoastră, întreabă vesta tricotată dindărătul arcadei tăiate diamantin.

Organul nu mă vrea, şi pace.

Mvai, păi dumneavoastră, la Deteriorări, nu aici.

***

Un noroc: la Deteriorări ambianţa e suspect de plăcută. Lumea are chef de vorbă, vizele ispitesc. Aia de China cu asupră de măsură faţă de rest, nu se ştie de ce: ar fi, cică, slabă de înger în faţa tentativelor de mermeleală.

Poză, fără ochelari. Iese ca naiba: un aer outré, din cauza miopiei. Şi aproape o trompă, din cauza rămăşiţelor de stafilococi aurii. Cămaşa în pătrăţele nu e ceva grozav dpdv estetic, de parcă asta ar mai avea vreo importanţă.

Cinci ani valabilitate. Minunat, ce să spun. Am întotdeauna mutre la limita şcolii de ambliopi, pe absolut toate hârtiile oficiale. Pe asta, judecând după formularul pe care a trebuit să-l semnez, arăt proaspăt arestată cu un samar de cânepă undeva prin Baja: doar ce lipseşte plăcuţa.

Progres? Nu îndrăznesc ipoteza, dar mă aştept la ce e mai rău.

***

Amprente fără cerneală, semnătură ectoplasmă. Şi gata, eheu.

Pe chitanţa de amendă - de plătit la alt ghişeu, într-o altă mahala conexă - scrie fix deteriorat aprilie 2009 Laos.

Dar ce v-a venit, aşa... - poliţia pune arar verbe în frază - la capătul lumii?

Zâmbesc serafic: Pi mai. Pi mai lao. Înseamnă Anul Nou, hum.

La ieşire, foame bruscă. Iar după colţ, Jariştea cea nouă.

O idee proastă, după cum se va şi povesti numaidecât.

Cofet uitat: Tonitza, gură spurcată

Pentru că săptămâna asta sunt pe drum şi am să lipsesc pe puţin miercuri, căutat diverse pilule anticipative prin hârţoagele caselor din spate.

Găsit asta, înainte de prânz şi de o vizită de seară. În speranţa că măcar are să amuze, înainte de un teaser cu alte lucruri, inadmisibil restante.

Stropşeala lui Tonitza - a cărui scriere de epocă am păstrat-o anume întocmai - e destul de lungă, soit. Dar savuroasă şi nemaipomenit de actuală - merită zece minute diagonale.

***

"Printre cei cari s'au ridicat întâi şi cu vorba şi cu scrisul împotriva exageratei idolatrii faţă de ultimele producţii ale lui Grigorescu - m'am numărat şi eu cu modesta mea contribuţie.

Am suferit, pentru aceasta, dealungul atâtor ani, multe jigniri şi imputări meschine.

Mi se imputa anume că aş fi un june crud şi ambiţios care, ţintind în gloriile consacrate, încerc să-mi instalez - pe ruine - un piedestal de parvenit.

Fireşte, am păşit netulburat pe drumul meu lung, cu nădejdea că, într'o bună zi, mi se va recunoaşte dreptatea.

Întâmplarea mi-a venit în ajutor, mult mai curând de cât mă aşteptam.

Prin numeroase articole - fie directe, fie parabolice - m'am îndârjit, încă din 1918, să trezesc luarea aminte a amatorilor de elită şi a autorităţilor asupra negoţului exagerat ce se făcea cu lucrările cele mai slabe din activitatea artistică a lui Grigorescu - lăsând necontenit să se înţeleagă că în preajma acestui artist clocoteşte interesat un zgomot fără precedent în analele plasticei noastre.

Ca pretutindeni în Apus, deci şi la noi - în sisteme de excrocherie nu ne putem încă mândri cu vre-un aport de originalitate - interesul nu putea fi de cât al intermediarilor de tablouri.

Înţeleg prin intermediar ceiace îndeobşte se înţelege: un misit, adică insul fără situaţie socială hotărâtă care, nefiind nici producător, nici cumpărător, vegetează pe spinarea şi a producătorului şi a cumpărătorului, bine înţeles fără să rişte nici odată nimic - dar scumpind ceiace trece prin mâinile lui şi făcând toate sforţările să se afle cât mai la îndemâna lui marfa cerută pe piaţă.

Calitatea acestei mărfi pe dânsul nu-l interesează niciodată. Deaceia preferă erzaţul ca fiind mai uşor de manipulat - şi mai remuneratoriu.

Intermediarul este o excrescenţă socială, născută mai mult din tembelismul şi îngăduinţa semenilor, decât dintr'o necesitate economică - şi dacă nimeni n'a încercat până acum să-l suprime e fiindcă omul e înclinat să compătimească pe cei neisprăviţi de soartă şi să le ierte multe.

Dar indulgenţa aceasta are uneori urmări dezastruoase.

Cel îngăduit din spirit creştinesc se crede dela o vreme indispensabil şi, încetul cu încetul, devine obsedat de ideia că e un proteguitor al artei şi al artiştilor - un îndrumător al spiritului nostru plastic - un Mecena.

Astfel, în urma izbucnirii scandalului cu Grigoreştii, toată lumea a putut vedea cu stupefacţie cum o serie de analfabeţi foşti zarzavagii, foşti tapiţeri, foşti negustori de ulcele la Moşi iar, după război, directori de artă - titulatura post-belică a misitului - cum toată această vermină, de origină nedefinită, se ridică astă-zi triumfătoare, prin bodegi, prin saloanele parveniţilor - şi vai! ruşine contemporană! chiar în coloanele publicaţiilor serioase, închinate exclusiv artei, să persifleze pasiunile pe cari le-au speculat, să ironizeze neglijenţa autorităţilor, graţie cărora au putut manevra liberi, să denunţe, să acuze, să dea directive şi să sugereze - cu aere de bivoli isteţi -norme şi programe de organizare artistică!"

(N.N. Tonitza, Artă. Excrocherie. Diletantism, Universul Literar din 2 ianuarie 1927)

Aşadar şi prin urmare

Prima croială mai precisă. De Helsinki nu cred că scap, heh.

3 martie, plecat din Bucureşti spre Bangkok.

4-5 martie, Bangkok.

5-10 martie, Ha Noi plus Ha Long. Une nuit sur une jonque, sinon c'est la honte. Voudrais deux, mais trop froid.

10-13 martie, Hue.

13-17 martie, Hoi An.

17-20 martie, Da Lat.

20-25 martie, Saigon.

25- 30 martie, Bangkok.

Şi gata. De făcut urgent alt paşaport. De făcut scrisoare de viză. De plecat cu ce e pe sine.

De pus poza cu scrinul, care numai scrin nu e. Dar are şi păuni, heh. Iar chestia stacojie e o perină pentru fumători de opiu, de ţinut sub ceafă. Din calcar, cred.

PS: Din seria de citit până sunt gata altele, poftim un articol halucinant din Financial Times Magazine. Nu e shaolin, dar falsifică chestii de artă la drumul mare. Unii mai şi cumpără: c'est bien pour leur prune, j'imagine.

Best thing I've read in the press in ages, I think. Reviu, cu un cofet uitat.

Prima croială

O tautologie: Bangkok's the hub. Deocamdată, la vânătoare de locuri - nu e chiar aşa simplu, vreau să evit Helsinki, cine ştie cunoaşte. Şi dă doamne să găsesc ceva pe Thai. Motivul pentru care se întâmplă aşa şi nu zbor direct - în mare, banii sunt cam tot pe acolo, să vedem ce găseşte Fregata - ţine de crochiul de itinerar.

O sârguinţă: să se ţie cont de năbădăile meteo. Pull... sarong...les deux?

Plecare pe 1 martie, întoarcere în jur de 30 - dacă stau câteva zile în Thailanda, posibilitatea pişcă. Sau 25, dacă îmi fac vânt fără escală.

Fără multă vorbăraie, sună cam aşa, foarte supus amendamentelor:

Bangkok - Ha Noi, trei zile - Haiphong/Ha Long, cinci zile - Hue, trei zile - Hoi An, patru zile - Da Lat, trei zile - Saigon/Vinh Long, cinci zile - Bangkok.

Easy as Sunday evening.

*numără zilele, da*

Fericire indecentă. Gata, sting, dorm, whatever. De nedescris.

Chibzuinţe şi catrafuse

Şi iarăşi, cu slavă: unde să se ducă, unde să seducă?

Agenda anului curent e foarte ambiţioasă şi depinde numai şi numai de mine să o încheg cu uşurarea lipsei zilnice de ruşine în faţa oglinzii. Ca de obicei, ce-am spus - aia fac.

Cât am lipsit şi relativ febricitat, am avut totuşi buna cuviinţă să încerc să însăilez câteva repere de parcurs. Săptămâna viitoare la Paris, fără nicio amânare posibilă; după care, îţi urmez sfatul şi iau trei zile de nefăcut absolut - dar absolut nimic - legat de cosa mentale.

Niciun rând, nici aici şi nici pe carnetele de care nu ştie nimeni. Nicio carte. Niciun film. Ca într-o poveste zen: nimic. Reculer pour mieux sauter - fără exerciţiul ăsta, care nu e purgaţie, restul riscă să fie aerofag.

Şi nu mai vreau asta, în niciun chip.

Ridic mănuşa. Aveai dreptate.

Dar nu promit mai mult de trei zile: pur şi simplu, nu sunt în stare.

***

Imediat după Paşti, dau Caucazului şi Crimeei luna de zile demult datorată. Cum anul ăsta nu se mai egzistă restricţii, perioada e uşor elastică: mă ispitesc grozav câteva zile în plus. De văzut, de chibzuit pe îndelete.

Separat de asta, vreo cinci zile la Moscova. Pură, jubilatorie lăcomie. Ai să bombăni - pesemne că ţi se pare infernal - dar cine să reziste luminii de iunie, hum? În plus, ştii bine de ce; i pak să mai ştii că mă pregătesc de pe acum, zilnic.

Balcanii ar rămâne pe vară, de la Timişoara la Veneţia, fără niciun avion. Cam tot o lună ar fi şi asta. Stau în cumpănă: iulie sau august? Amândouă, călduroase ca naiba.

***

Nu e ruşine să întrebi sau să te întrebi în gura mare, dacă ai vreun dram de noroc să găseşti un răspuns.

O mare dilemă la purtător e legată de traseele africane: să încep în toamnă, cu partea meridională? Să le fac pe amândouă la capete de an viitor? Încă nu ştiu: ce să fac, cum să fac?

Mă caut de mărunţiş logistic, da.

Ceea ce ştiu cu precizie însă e că se egzistă deja o singură variantă, practică şi treptată, de parcurs. A se începe cu Malawi, prin Johannesburg - precis cu o noapte la sol -, după care a se trece în Mozambic şi după care, spre Madagascar: dar cum? Mai sap, nu mă las - pare simplu, e complicat ca un ghem de aţică pentru croşet răvăşit zdravăn.

Oricum ar fi, miticele patruzeci de zile par un răgaz convenabil.

***

Vietnam. Ispită insuportabilă. Două săptămâni, bombănise Dihania - suntem deja obişnuiţi, are dreptate. Dacă mă întrebaţi pe mine, cu asta aş începe totul, chiar înainte de Caucaz.

Să rezist nu se poate. Glota e gata strânsă.

Să dea cu banul, să încerce iadeşul. Haidi, că poţi. Doar ce se ştie, doar ce se vede: when I rest, I rust.

Foarte tentată să fie asta prima croială. Martie, anyone?

Heh. Ptiu, gândul cel bun! By Jove, I am back, zise ea cu mare elan.

Conspiraţia curentului. Şi un reflex

Motto:

"Je ne crains rien des tigres, mais j'ai horreur des courants d'air. Vous n'auriez pas un paravent ?"

(Antoine de Saint Exupéry, Le Petit Prince, Chapitre VIII)

După o săptămână destul de searbădă, se constată că viroza - din fericire, pe terminate, graţie tratamentului cu lucruri potrivite, în doze veterinare - pune pe gânduri.

Pe stradă, ninsoare aproape neîntreruptă. Idilic şi uşor neplăcut: semafoare bezmetice - nu bombăni, nu am ieşit deloc azi -, buşoane de nevoie. Ca de obicei şi de sezon, în Principate. Umoare generală, râncedă - ceva cu sistemul cazon de pensii, lucru ruşinos: să te dai stării de spirit generale? Nici vorbă, ar fi prea simplu, o eroare brutală de gust. Prima decizie se numără pe degete, fidelă devizei dintotdeauna: faire face. Fie ce-o fi, şi cu centrala termică neaparat reglată la un minimum confortabil.

Zâmbeşti? Capriciul logic a făcut minuni, poftim.

Sau despre conflictul curtenitor dintre purtările spartane şi astea balcanice, degrabă sperioase de eternul, fascinantul, sadea medievalul curent, acolo unde pe aiurea s-ar scrie pur şi simplu zefir. Impersonal şi veşnic inoportun, curentul scris pe româneşte e o circumstanţă la intersecţia dintre teoria conspiraţiei, groaza de molimă scrisă adânc pe luciul neuronal şi fatalismul istoric. Mvai, heh: cine nu a avut niciodată hamul fularului peste urechi şi dedesubtul fesului de mers pe uliţă, să ridice mâna. Eu am avut - am şi poze, y compris cu ciucure din ăla mai ruşinos decât stampele dindărătul enciclopediei. Nu le-arăt nici moartă, nu şi nu.

Ţuică. Mizilic. Precipitaţii şi înnorări accentuate în zonele de munte şi de şes. Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului. Fără prescripţie medicală, da. Cu toate astea, separat sau dimpreună, hibernalul românesc pare să se scrie în cheia marii abureli, marii ataraxii: aşa nu. Dar aşa nu cu cap, vezi bine.

Citească-se: avec jugeotte. Criteriu şi sistem.

Numaidecât, rezultatele primei sesiuni de rumegări. Nu le scriu aici, ar fi prea lung biletul.

Une assez jolie petite semaine

Heh, tu parles! Doar gargara poruncită binevoitor plus alte fierturi, în cantităţi delicios de veterinare au reuşit să mă pună pe picioare atât de bine, încât să fiu în stare să primesc şi musafiri.

Prin urmare, am onoarea să raportez:

Am stins centrala în casele din spate. Temperatura curentă la sol, 23 de grade Celsius.

Am aruncat pilulele la gunoi. Cu jubilaţie Modafenul, itou.

Am înapoiat în Voorhuis doza preventivă de cefalosporine - huh? da! - cu un rânjet.

Nu am prea mai făcut mare lucru, pentru că deoarece m-a luat La Bruyère cu sorcova, ca de obicei.

La Bucureşti ninge de rupe.

***

Şi pentru că povestea cu Mirbeau pare-se că a plăcut, poftim un ceva cam în aceeaşi cheie, de care mi-am adus aminte cu mare elan, ales sur mesure.

Anul e 1680, iar povestea - a maicii Voisin, de meserie faiseuse d'anges. Şi nu numai.

"Elle vint en carrosse de Vincennes à Paris; elle étouffa un peu, et fut embarrassée: on la voulut faire confesser, point de nouvelles. A cinq heures, on la lia; et, avec une torche à la main, elle parut dans le tombereau habillée de blanc; c'est une sorte d'habit pour être brûlée; elle était fort rouge, et l'on voyait qu'elle repoussait le confesseur et le crucifix avec violence. Nous la vîmes passer à l'hôtel de Sully, madame de Chaulnes, madame de Sully, la comtesse de Fiesque et bien d'autres. A Notre-Dame elle ne voulut jamais prononcer l'amende honorable, et à la Grève elle se défendit autant qu'elle put de sortir du tombereau; on l'en tira de force; on la mit sur le bûcher assise et liée avec du fer, on la couvrit de paille; elle jura beaucoup, elle repoussa la paille cinq ou six fois: mais enfin le feu s'augmenta, et on la perdit de vue, et ses cendres sont en l'air présentement. Voilà la mort de madame Voisin, célèbre par ses crimes et par son impiété. Un juge, à qui mon fils disait l'autre jour que c'était une étrange chose que de la faire brûler à petit feu, lui dit: Ah, monsieur, il y a certains petits adoucissements, à cause de la faiblesse du sexe. Eh quoi, monsieur! on les étrangle? Non, mais on leur jette des bûches sur la tête; les garçons du bourreau leur arrachent la tête avec des crocs de fer. Vous voyez bien, ma fille, que cela n'est pas si terrible que l'on pense (....)"

(Madame de Sévigné, lettre du 23 février 1680, A Madame de Grignan)

***

Sigur că da, heh. Posibile numai şi numai de mâna bunei doamne de Sévigné, care în loc să se plictisească jansenist are minunata idee de a scrie scrisori. Fără să se mai poată opri, în acea franţuzească de mătase niciodată veştedă, rareori atât de formală pe cât ar vrea să pară.

Ce ne-am fi făcut, zău, fără dânsa, hum?

PS: Astăzi, pe toate gardurile, întrebarea dacă povestea tunisiană are să facă pată de ulei şi în împrejurimi. Ba bine că nu, heh. Dar asta nu mai are nicio importanţă, pentru că de mâine am impresia că ies de pe pilot automat: gavdete.

Bonus: I Owe You

Foarte tentată să rescriu cu totul cele trei bilete despre Jardin des supplices, mai degrabă de prefăcut într-unul singur, dar cu nerv şi miez. Şi fără lichefiate lungimi, dacă se poate: doar promisesem, heh.

Soluţia e simplă şi s-a mai întâmplat, de-altminteri. Ezitări, da.

Dar pentru că tot am vorbit despre chinuri şi torturi diverse, poftim un bonus dublu la care nu mă aşteptam.

***

"C'est Octave Mirbeau qui parle:

- Après un bon dîner, un savant médecin affirmait:

- Les grands criminels sont dépourvus de toute sensibilité physique.

Quelqu'un émet un doute:

- J'en suis sûr, réprend le savant médecin. La morsure d'un fer rouge, ils ne la sentiraient point!

On convient de tenter l'expérience.

Quelques jours plus tard, le savant médecin et ses amis se rendent dans une prison. Un criminel qui avait assasiné sa mère et violé ses deux filles est introduit. Le savant médecin, un fer rouge à la main, s'approche du monstre qui, avant même d'être touché, pousse des hurlements furieux;

- Ne l'écoutez pas! Ne l'écoutez pas! s'écrie alors le savant médecin. C'est un simulateur!..."

(Almanach Littéraire Crès, 1917)

Sigur că are toate legăturile de pe lume cu Frontispiciul. Şi evident că doctorul - de aici şi poate şi de acolo, cine ar mai şti să spună - e Charcot.

***

Foaia din stânga, o crezusem pierdută şi uitată la Moscova, dimpreună cu nişte hârtii dispensabile. Am găsit-o, la un moment dat în toamna asta. Şi pe urmă am uitat că am găsit-o, heh.

Am mai povestit despre ea. Vine de la Buhara şi e o chitanţă scrisă în farsi pe la 1900, pe hârtia bambagină care îţi place atât. Cu pecete cu tot, fireşte.

Întrebat ce e cu asta, negustorul s-a grăbit să explice: it's an "I owe you".

Mais c'est parfait, voyons! Du vrai sur-mesure.

Nu am avut nici măcar bunul simţ să mă tocmesc, aşa să ştii.

Nu îi sunt decât temporar custode.

Because I owe you. A damn lot.

Pft. Doar ce să mă pun niţel pe picioare. Dar deocamdată, am făcut un pustiu de bine şi-am pus cele trei bilete între paranteze. Cum li se şi cuvine.

PS: Mi se pare mie, sau hrisovul era ceva mai mare, la origini?

Je déballe ma bibliothèque

Motto:

"Toute passion, certes, confine au chaos, la passion du collectionneur, en ce qui la regarde, confine au chaos des souvenirs."

(Walter Benjamin, Je déballe ma bibliothèque)

Nu-i nevoie de multe explicaţii, şi totuşi: m-am apucat de triat biblioteca în unul din cele mai proaste şi nătângi momente ale sezonului. În linii mari, de vreo săptămână încoace, madam O., noua noastră menajeră de laconic bun-simţ, ne-a pricopsit cu un fel de bacil, sordid şi căpos, ca toţi viruşii de pe lume.

Pentru că n-am fost în viaţa mea ipohondră - şi, evident, nu am de gând să încep acuma cu chestii din astea -, am hotărât că e mai cuminte să nu-i prea dau atenţie. N-aveam dreptate: după ce am constatat extensia îngrijorătoare a fenomenului de procrastinare - pe româneşte: vorbit în pungă -, a trebuit înfruntată evidenţa stării uşor vâscoase de tâmpire vitelină şi semi-letargică. Insomniile chinuitoare, în care nici măcar nu te poţi consola citind, pentru că eşti absolut incapabil să urmăreşti vreo idee până la capăt - baremi să mai formulezi cumsecade. Curiozitatea visărilor frenetice, vreun premiu de consolare anume croit de cortex pentru zilele astea de stază. Cum nu mai suporţi muzică, de niciun fel. Cum nu mai suporţi storurile desfăcute, pe timpul zilei. Cum înghiţi cu noduri şi rugăminţi consomeul vesperal, care are, pentru gâtul inflamat, gust de rumeguş amabil. Cum te simţi bicisnic, nevolnic: bref, minuscul şi plutitor într-o stare de somnolentă demisie. Sau dimpotrivă, într-o stahanovistă revoltă - la lucru, la naiba! - care se frânge cam în jumătate de ceas într-o chintă imbecilă de tuse şi o rafală de frisoane.

Poate crăp, dar nu vreau. Gripă porcină nu e. E doar o viroză cum nu mai făcusem demult - alea strategice şi perfect fictive de pe vremuri nu se numără pe degete - şi care înfurie mai rău decât să sperie. E momentul în care apar pastilele, siropurile, drajeurile, mărturiile intervenţiei tehnice în firul capriciului metabolic. Din proprie experienţă, banalul Modafen ar trebui interzis pe piaţă: în schimbul chichirezului dispreţuitor al respiraţiei liniştite, te reduce la statutul de mizerabil pachet de boarfe uitate în gară, la limita stării halucinogene.

Şi-atuncea, regreţi de unul singur remediul industrial şi expeditiv al caşetei, care nu ştie că zăcutul şi morfondajul sunt lucruri atât de personale încât li s-ar cuveni măcar omagiul croit pe măsură al unui placebo băbesc. Asta ca să nu mai vorbim de răsfăţul nemeritat al misterioaselor fierturi chinezeşti, cântărite cu parcimonie şi învelite în hârtie de ziar: europeanul analfabet jinduieşte dintotdeauna la consultul aparent telepatic şi remediul anume măsurat pentru nevoia precisă a acelui muşteriu, în acel moment.

Ca să nu închin de tot steagul minţii, am mers înainte cu proiectul veşnic amânat din lipsă de timp al triajului de bibliotecă. Până azi, vineri, rezultatele sunt stăruitoare, dar minime; parte din starea leşinăcioasă şi total lipsită de chef de ieri şi parte din ispita previzibilă a recitirii, răsfoirii, alegerii de pus deoparte sau de ţinut la păstrare. Totuşi, e un exerciţiu util şi profitabil: pentru că deoarece.

***

Nu mă aşteptam defel ca trierea să fie atât de cronofagă. Şi asta poate şi pentru că o bibliotecă nu e o colecţie oarecare, care ascultă de un criteriu relativ sigur, ci o succesiune de fericite întâmplări, de întâlniri compulsive, de achiziţii aproape carnale - nu, nu e puţin spus.

C'est un joyeux bordel, qu'un rayonnage. Fix aşa şi nu altfel: pentru cine bate librăriile în cheie cinegetică, achiziţia e ceva mai mult de abstractă sinalagmatică. Este posesie pură, egoism în doză veterinară, deşănţare de coupe-papier.

Raftul de cărţi presupune nu numai dialectica dintre ordine şi haos pe care o văzuse, la un moment dat, Benjamin, ci şi tensiunea permanentă dintre posesie şi sistematizarea ei, anume dintre voluptate şi utilitate. Iar când soclul genealogic al bibliotecii de familie se măreşte tentacular cu pecetia propriilor idiosincrazii, ştii că posesia nu poate fi niciodată liniştită proprietate: ci doar lacomă uzucapiune, urmă de sine într-un hăţiş început de alţii. Există ceva astronomic, într-un raft de cărţi a căror simplă înşiruire are să dea la final imaginea mai mult sau mai puţin cinstită a unui peisaj mental, la un moment dat al cronologiei personale. Dedesubtul foilor şi legăturilor care sunt doar pretext se găseşte mai întotdeauna un oraş, un caldarâm, o cafea, o pişcătură, o ispită, o sârguincioasă înfrângere, o prinsoare, un calambur.

***

În alte cuvinte, bibliotecă egal aluviune, pentru care eticheta colecţiei pare, aşadar, destul de strâmtă: nu de alta, dar presupune gata încheiat şi încleiat procesul simplei, volatilei, fermecătoarei posesiuni. Exclude capriciul, răzgândeala, surghiunul neaşteptat de pe raftul preferat a ceea ce ieri se dovedea indispensabil. O colecţie e un mausoleu: nimic mai viu şi mai intim decât un raft de cărţi, care nu face altceva decât să stârnească, să îmbie, să ispitească taclaua, confidenţa şi luatul cu măsură peste picior.

În cazul caselor din spate, care nu dispun de spaţiul tentacular al celor treizeci de mii de volume din faţă, se cerea nu atât o acumulare, cât un bivuac. Majoritatea cărţilor sunt citite, răscitite, adnotate mărunt, aici sau aiurea, în ediţia curentă au ba. Aparent burnt out, cum s-ar spune, presupunând neruşinat că rostul unei cărţi nu rezistă primelor îngurgitări, ceea ce e de mare ruşine. Majoritatea celor care se văd au trecut de cel puţin trei furci caudine, indispensabile atunci când constaţi că grămezile de pe podea se acumulează ameninţător. Majoritatea sunt pretextul altor lucruri de la tejghea sau promisiuni ale unor incursiuni viitoare.

Diacritica obiectelor de măruntă curiozitate: nu e un Wunderkammer şi nu are tupeul să pretindă una ca asta. Sminteli serafice, atâta tot. Vasul ruginiu al pomenilor siameze. O pipă de opiu anamită, care se alcătuieşte cu apă. O cuia, încă des folosită, de la care au început multe. O luntre lao, din calcar moale şi de vârstă nedesluşită: în afara rostului religios destul de clar, e un obiect enigmatic şi uşor obsesiv, de atomică forţă de atracţie. Şi nu am rezistat, pentru că nici nu trebuia, fireşte. Un sufertaş birman, de la Mandalay. O ardezie de la Moulmein cu un plaivaz făcut zob pe avion. Din astea, heh.

Pe birou, indispensabilele referinţe, întotdeauna la leneşa distanţă a jumătăţii de cot. Jumulelile zilei curente, la care se vine şi se se revine în general cu multă ponderaţie, în ambiţia de a nu se plictisi şi a nu plictisi.

O lume întreagă, da. Bienvenue, c'est ouvert presque tous les jours, selon caprice. Altfel nu merge.

Un bilet din vreme de ciumă

Pentru leneşi, în rezerva unor litere cu totul indescifrabile - da, am folosit lupa:

"Am primit această minunată culegere de versuri în 1913. Mi-a fost - tovarăşă, vrea să scrie grafia de peste ani, dar se răzgândeşte - călăuză tot timpul resboiului 1916-1918. Prin refugiu am recitit-o din când şi când. Iar azi, în lunele de iarnă ianuar şi februar 1944 din nou aleg, preţuesc şi mă hrănesc sufleteşte.

Când voi mai avea oare fericirea să reviu prin paginile ei. Ce va aduce zilele viitoare? Pace? Resboi? Pierzare?"

Din nou, comentariile sunt de prisos. Despre autorul biletului, care se întoarce peste ani cu o menţiune laconică - şi în anii 1960-1967- nu ştim decât că semnase Eugène, tot în fereala creionului.

Şi mai credem că ştim, pentru că tensiunea transpiră suficient printre rânduri, că asculta pesemne Radio Londra.

Soluţia dilemei sale este însă aproape retorică.

Later edit: Unşpe noaptea, făcut ravagii în bibliotecă, printre episoade destul de repetitive de frisoane şi o stare subfebrilă care mă scoate din minţi. Pesemne cel mai bun lucru e să adorm deveme, după două nopţi de insomnie pur şi simplu nu pot înşira nimic inteligent. Et dans le doute, s'abstenir. Revin mâine dimineaţă devreme - aşa da, e cel mai bine. Şi mai prudent, heh.

Finiseculară

Început cu chiu cu vai triajul drastic al bibliotecii de lucru din casele din spate. Despre asta, am de gând să povestesc pe îndelete mâine. Deocamdată, o descoperire neaşteptată despre care habar nu aveam, pe raftul unde sârguinţa mea lipsită de sistem adunase parnasienii, pe Umberto Eco şi nişte japonezării.

Pentru lumea fin-de-siècle, antologiile de poezie contemporană Delagrave trase în multe sute şi mii de exemplare sunt unul din acele produse volatile şi binevoitoare, uşor de transportat - aşadar, de difuzat -, lesne de cumpărat. O minimă logică dandy ar vrea ca prezenţa multora dintre autori în paginile ei scrobite să nu fie neaparat un motiv de mare mândrie personală: mulţi chemaţi, puţini aleşi. Cu toate astea, succesul crestomaţiei permite astăzi necesare restituiri şi folositoare racorduri, în absenţa reeditărilor şi praful uneori salutar al uitării.

Dacă nu mă înşel, efortul comun al editorilor Delagrave şi Sijthoff dete la iveală trei astfel de volume, de constantă sârguinţă şi inegală valoare. Toate de mâna austeră a batavului Walch şi sub patronajul destul de dispensabil al lui Sully Prudhomme. De care, dacă ne mai aducem cumva aminte, e poate mai degrabă din cauza primului Nobel literar - argument de suficient dubiu. Şi nu neapărat pentru Le vase brisé - il est brisé, n'y touchez pas -, care persistă să rămână în minte drept un fel de cavatină cu sirop şi paravan. Fundamental cumsecade, dar cam atât.

În casele din spate le avem pe toate trei. Două, legate într-o didactică şi post-puberă pânză bleu-délavé, aproape necitite. Al treilea, în stânga, care arată dintotdeauna jupuit şi busculat, ca după bombardament.

Are şi de ce, de-altminteri.

***

La o astfel de copertă nu se poate rezista. Răsfoit obiectul cu atenţie, constatat că nu e cumpărat - cum sunt celelalte două - de grijuliul Radu T., ci de taică-meu, la un moment dat al anilor Şaptezeci. Înjurat inutil genitorul care face inadmisibile adnotări cu stiloul. Pe marginea, de pildă, unui distih de comerţ agreabil - dar cam atât - al lui Henry Bataille, care sună cam aşa: Les souvenirs, ce sont des chambres sans serrures/Des chambres vides où l'on n'ose plus entrer. Ungaretti, I ricordi, scrie taică-meu; iar eu cred că speculează inutil, cu o indulgenţă de care nu mă simt în stare.

Pentru că la data apariţiei relativul canon nu e încă fixat pe de-a-ntregul, în antologia lui Walch e loc şi pentru lume bine, dar şi pentru cucoane amatoare, curtezane echivoce şi ale prezenţe cvasi-morganatice. Din lucrurile care rezistă, poftim pe Gide, înainte de Tityre, într-un dulceag Septembre care seamănă -cum altfel? - cu o toile de Jouy: Demain je mènerai mes désirs sur la grève/En docile berger que conduit son troupeau, etc.

Sau poftim pe Anna de Noailles, preferata dumitale - dar pe care Mirbeau o cam lua peste picior-, cu un catren pe puţin fermecător şi foarte Ancien Régime: "Parfumés de trèfle et d'armoise/Serrant leurs vifs ruisseaux étroits,/Les pays de l'Aisne et de l'Oise/Ont encore les pavés du roi." Dar vae!, grabnic entuziastă, prezentarea critică e cel puţin naivă şi trece vesel cu totul pe lângă delicatele ei lingori de miniatură: "Madame la comtesse de Noailles est la poétesse de la Jeunesse et de l'Amour. Son âme de femme ardente et passionnée se répand en vibrantes strophes qui se précipitent impétueuses et vont porter la ferveur et l'ivresse dans les cœurs émerveillés."

Sau în fine, poftim pe pasionanta beizadea Scarlat Cantacuzino, cel pentru care Mallarmé avea numai vorbe de sensibil elogiu. În seara asta, înadins nu am ales stanzele lui feroviare destul de cunoscute, ci un ceva cu parfum de du Bellay. Heh, nu rezist - ai să bombăni că biletul e lung, tant pis - şi poftim, agăţ tot sonetul:

"Quand je vois les quartiers où coula mon enfance,
- La Madeleine, l'Arc et ce Saint-Augustin, -
Vieux de déception, mais jeune d'espérance,
Que je voudrais revivre encore mon matin!

O dimanches d'alors, dans cette ville immense
Où - pour mieux oublier mon latin, - si mutin,
J'adorais la chanson, la gloire et l'élégance
Des robes de moire, et de soie, et de satin!

Et le sourire fin de ces Parisiennes!
J'aperçois par là-bas ces fenêtres, les miennes,
Contre lesquelles j'ai rimé par des jours gris -

En regardant passer (sans doute elles sont mortes)
Des femmes vers Monceau...Souvenir, tu m'apportes
D'anciens et voilés sourires de Paris."

Scarlat -sau în fine, Charles-Adolphe- Cantacuzino este, de-altfel, autorul unuia din cele mai frumoase frontispicii lirice franţuzeşti: Les grâces inemployées, pentru o plachetă apărută în 1904. Et voilà de quoi rendre Valéry songeur, heh.

Sfârşitul poveştii lui se scrie însă cu insulta istoriei mărunte de tot, în cheia de neiertat a unei sordide evacuări vesperale. Anul este 1949, iar beizadea Scarlat e silit să părăsească în doar câteva ceasuri locuinţa sa de pe strada Berthelot, lăsând în urmă una din cele mai fabuloase biblioteci private ale Principatelor. Repartiţia îl surghiuneşte, ca pe atâţia alţii, într-un subsol anonim; dar nu mai e nevoie de asta: în dimineaţa imediat următoare evacuării, Scarlat C. pleacă în mare linişte, acolo de unde îi zâmbeşte deja Brummel.

***

Cu toate bunele intenţii, sârguinţele sunt totuşi rareori în stare de lucruri fulminante. În seara asta nu cartea, ci o foaie pierdută printre paginile de gardă atrage imediat atenţia.

Pe foaie, un bilet în creion - şi pix - pe jumătate şters.

Anul este 1944.

Imediat, da. Cum altfel?

Una pe zi, 17: Naivităţi perplexe

"Inscription funèbre au columbarium du Père Lachaise:

Germaine Lachoute
Morte à 18 mois
N'ayant connu
Ni Dieu
Ni Maître"

(Almanach Littéraire Crès, 1917)

Comentarii - de prisos, fireşte.

PS: În picioare cu noaptea în cap. Azi despoi şi refac pe puţin un sfert din rafturile de lucru. O să vedeţi că merită, heh.

Later edit: Frisoane, strănuturi şi tot restul. În oraş, vreme de noiembrie, urâtă ca naiba. Nedesfăcut încă nimic şi - accessoirement parlant - extrem de nemulţumită de cum mi-a ieşit povestea din Mirbeau. Dar am altceva la schimb, pe seară şi previn - dacă biletul are să iasă prost, poza lui nu are cum.

Even later: Bon, bref. Până apare biletul, poftim un ceva din ultimul număr al lui National Interest despre Persia, cu toate că revista în sine nu e neaparat ceaşca mea de hum, de cafea. Dar articolul e bine scris - nu nemaipomenit, ci doar neatly done - şi răspunde pe cât se poate de bine multor intuiţii de-ale mele, la faţa locului.

L'improbabile fioretto, 3: Bolgiile horticole şi tristeţea artizanului de cursă lungă

Motto:

"So that I must beg leave to say, that they who shew no mercy should find none; and if Hanging will not restrain them, Hanging them in Chains, and Starving them, or (if Murtherers and Robbers at the same time, or Night-incendiaries) breaking them on the Wheel, or Whipping them to Death, a Roman Punischment should."

(Anon., Hanging Not Punischment Enough, 1701)

Dintre toate artificiile narative, plimbarea e aparent unul din cele mai simple, pentru că implică parcurgerea unei distanţe pe care povestitorul ar trebui să o controleze desăvârşit. Doar că, din fericire, lucrurile nu se întâmplă aproape niciodată aşa. Capacitatea personajelor de a-şi lua lumea în cap face întotdeauna diferenţa dintre un text cuminte - dar precar - şi unul poate şubred, dar al naibii de bine nimerit din punctul de vedere al voluptăţii pure, concentrate, inalterabile.

De aceea, plimbarea citită nu se poate reduce niciodată la simpla circumstanţă a deambulării. Pe unde se merge, de ce şi cu cine se însoţeşte şi ce anume se vede - sau nu - pe geam, pe punte, prin lunetă sunt lucruri determinante, care nu se cad nicicum lăsate la voia întâmplării. Mai mult decât un divertimento oarecare în costume, plimbarea atrage cu sine constructul cu pilde, alegoria cu miez, cosmogonia susceptibilă să ordoneze şi să explice absolut totul. În alte cuvinte, plimbarea ce se povesteşte nu face altceva decât să gestioneze, după pricepere, realitatea unei schimbări. De ton, de puls, de crez şi - de ce nu - de certitudini: posibilităţile sunt, slavă Domnului, fără sfârşit.

Cititorul s-ar fi aşteptat, poate, din partea lui Mirbeau, tocmai la un simplu crochiu dinamic, cu necesarele sarcasme sugestive şi tuşe de exotism care să-i mulţumească minima pretenţie a veracităţii. Bref la o simplă relatare, în care elementul provocator - fie el mister, sau tabu sau pur şi simplu neruşinare - să se piardă încetul cu încetul, să se stingă de la sine, în vaierele altor artificii îndemânatice pentru deznodământ şi orchestră: regrete, demisii, elipse, amintiri depănate cu voce egală, racursiuri edificatoare.

Dacă nu se întâmplă aşa, în povestea asta de Tropice, este pentru că motorul emoţional al autorului e mult mai puternic de simpla dorinţă a seducţiei cu arabesc şi trotinetă discursivă. Veşnic nemulţumit de sine, veşnic ezitant şi veşnic implicat în ceea ce se întâmplă în jurul său, Mirbeau aruncă sub nasul cititorului, nu fără eleganţă, miza gravă a excepţiei, anume actului şi faptului marginal. S-a vorbit, în sensul ăsta, foarte mult despre afacerea Dreyfus, însă pesemne că adevărata problematică depăşeşte cu destulă măsură simplul abuz din context şi fundal. Şi asta pentru că problema resortului criminal atrage imediat după sine punerea în discuţie a criteriilor după care individul e exclus din corpul social. Moment în care pretextul exotic e cum nu se poate mai nimerit, fireşte; şi rezolvat cu mare eleganţă de autor, care se arată de o mare minuţie în descrieri, culori, nuanţe, detalii de gen. Fără ele, preumblarea ar fi stearpă, iar cititorul s-ar plictisi cumplit.

Pariul nu era deloc simplu, pentru că foaia îşi ia în spinare un risc fantastic, propunând nu o naivă călărire în zori, ci o descindere pe lumea cealaltă. Carne şi corp, stază şi mişcare, rafinamente insuportabile şi atrocităţi descrise aproape cu duioşie: au trebuit zile până ca lucrurile să înceapă oarecum să se aşeze într-un rost al minimei înţelegeri.

***

Orice lucru înşelător se poate rezuma fără prea multă bătaie de cap: dorinţa Clarei de a vizita ocna este aparent un moft sinistru, un mezat erotic tipic feminin. Perfect potrivit epocii, reperul geografic chinezesc este unul al misterului satrapic, monadei culturale opace şi lipsei de măsură. Deja, relatările iezuite ale secolului Şaptesprezece vorbiseră cu mare şi filistină mirare despre supliciile mandarinale, al căror rafinament nu poate decât umili brutala procedură penală a Vestului. De aici se nasc clişee durabile: extremă fineţe a supliciilor, dispreţ absolut al duratei de timp, totală nepăsare faţă de individ, redus la condiţia de corp manevrabil, imobil, depersonalizat.

În faţa capriciului, naratorul opune acea rezistenţă moale a imensei lasitudini şi opreliştii de mentalitate. Pe măsura ei sunt croite circumstanţele imediat următoare, care îşi propun nu atât să dezguste, cât să scuture, aţâţe şi trezească. Tridentul de jad cu care Clara aruncă putrede stârvuri - de-altminteri descrise cu o complezenţă vecină suspectelor voluptăţi - în carcera poetului satiric simulează pesemne şi crâncena revanşă a vectorului activ, într-un loc şi un timp golite de orice raţiune şi de orice speranţă. Este, de-altminteri, momentul în care percepţia naratorului începe să se cureţe de greaţa colosală a sosirii. Şi să se pregătească, ieşind din purgatoriul carcerei, de intrarea în nişte bolgii horticole de infinită seninătate şi absolută indiferenţă.

Or, cu cât spectacolul vegetal e mai intens, cu atât simţurile englezoaicei îi dau de furcă, într-o succesiune perfect gradată de la ingenuitatea licantropă şi până la paroxismul carnal care o învecinează asasinatului. Baise-moi, scânceşte Clara - ca într-un distih de Louise Labbé - imediat după discuţia cu gâdele placid. Tonul nu are nimic de moft: el pregăteşte lenta descindere spre inconştienţă, aşa cum regicidul Damiens urlase cam acelaşi lucru preotului venit la spovadă, fix înainte de ultima caznă a arderii pe rug.

Sau despre sărut ca împărtăşanie, iertare şi ban de trecere pe lumea care nu se vede cu ochiul liber. Dar dacă Damiens se putea măcar bizui pe ideea unui Dincolo, Clara nu prea are unde să se ducă, într-o poveste chinezească neştiutoare de Iad sau de Rai. Înţelegem cât de diferit stau lucrurile: grădina supliciilor nu e altceva decât Lumea Cealaltă, un infern ambiguu şi numai aparent viu, în care plimbăreţul european e singurul biped dinamic şi activ, tocmai pentru că e un corp străin, dezinteresat, neutru. Şi înţelegem cu siguranţă altfel sfâşăietorul moment al interminabilei întoarceri fluviale, secundele de crepuscul vâscos în care se întâmplă asta şi amănuntul opririi de nevoie în templul deşucheat. Explicaţia e aparent banală: porţile oraşului sunt închise şi drumurile pline de hoţi. Cine se întoarce însă de Dincolo nu o poate face brutal - e nevoie de carantină, de încercare suplimentară, de incertitudine uşor mistică.

***

Dozarea bine calculată a stimulilor sonori încă surprinde, de-altminteri, la câteva zile după prima citire. Torturaţii din scorburile de copac par aproape imperceptibili: sistemul de supliciu i-a redus, pesemne, la descărnarea simplei expresii antropomorfe. În alte cuvinte, la mască. Totul e pasiv, totul e orizontal, până şi vibraţia monotonă a clopotului sub care cineva tocmai şi-a dat sufletul nu mai e sunet, ci urmă de sunet şi balans inert.

Singura fiinţă umană cu care se stă de vorbă e un călău pe care Clara se grăbeşte să-l denumească imediat, cu juvenilă cruzime şi poate un rest de tandreţe, gros patapouf. Ca orice artizan, vorbeşte cu prolixă încântare despre meşteşugul său, într-un exerciţiu retoric de mare culoare şi mare cruzime formală. Dincolo de vorbe şi dincolo de regretul meseriei care se pierde, începem să pricepem că paradigma punitivă chinezească e mânată de calculul simplu al restabilirii de echilibru cosmic al lucrurilor şi că tortura e o îndatorire aproape estetică. Perfect opacă, justiţia mandarinală personalizează nu delicventul, şi nici măcar crima: ci actul de tortură, căruia i se rezervă toată strălucirea rece şi aritmetică a procedurilor. Evident, într-o astfel de logică, aspectele pur retributive lipsesc cu desăvârşire; în alte cuvinte, nu mai contează ce sau de ce, singurul lucru important e cum.

Justiţiei artistice a Chinei i se opune justiţia de spectacol birocratic a Vestului. Aparent, grijile sunt aceleaşi, dar resortul punitiv se naşte aici din dorinţa de a restabili nu echilibrul lumii, ci ierarhia lucrurilor morale, anume ordinea lor firească. Atunci şi acum, puşcăria nu e un purgatoriu, ci o unitate de lucru. O celulă ortopedică, în care pedeapsa e normată, aseptizată, controlată de o reţea complexă de rapoarte şi proporţii, de tranzacţii şi compromisuri.

De aceea, provocarea frontispiciului rămâne intactă: întrebării banale de început i se răspunde cu asimetria dialogului imposibil dintre lumi perfect paralele. Et les affaires sont les affaires, naturellement.

Fă-te că lucrezi

Ieri noapte, o insomnie de toţi pereţii, cu aparent insolubila dilemă a descifrării celei de-a doua părţi din Mirbeau. De rumegat triplu, înainte să se dea drumul la vreun rând, în situaţii şi cu texte din astea: pentru că, dacă nu mă înşelasem chiar de tot, riscam să o iau prea foarte rău pe arătură. De neiertat, hum.

Început ceva, mai degrabă didactic şi destul de laborios. Aruncat prima variantă. Zăcut în suc propriu şi dispreţ de sine jumătate de dimineaţă. Flendurit prin casele din faţă, văzut cu coada ochiului jumătate din filmul ăla al lui Mihăileanu cu impostura pozitivă, concertul de vioară în Re major al lui Ceaikovski. Şi o duduie blondă care nici măcar nu se osteneşte să pretindă că ştie cânta, cum îi cere scenariul.

Jumătatea din film de care am avut parte - în ideea că oricum nu mi se leagă, aşa că mai bine mă gândesc rapid la altceva - e pesemne aia melodramatică, de final grandios şi degrabă izbăvitor, în care ţiganii adunaţi te miri de pe unde sunt cuminţiţi şi daţi cu briantină. Asta de exemplu, în logica lui începe aiurea, dar să vezi că se termină cum trebuie.

***

De ce toate blondele ecranului trebuie să fie, mai nou, palide reinterpretări ale lui Meg Ryan, nu se poate pricepe. De ce Mihăileanu, care vine totuşi de unde venim cu toţii - anume dintr-un calup şi jumătate de Istorie cu apă grea - bungheşte atât de prost codul cultural rusesc, din nou rămâne o enigmă a lumii şi vieţii. Cert este că, după primele zece minute de la creditele de final, ţi se face şi ruşine că te-ai muiat niţel şi previzibil, spre final. Şi te simţi mai degrabă furios, furat la cântar, minţit cu unsoare subţire - dar tot unsoare se cheamă, să ni se ierte.

Inutil de spus mai multe. Mari ambiţii, rezultat călâu şi paradoxal lipsit de resort. Avea de unde şi ar fi avut chiar cu ce, dacă nu s-ar fi complăcut în şerbetul corectitudinii politice şi bunelor intenţii cu orice preţ. E puţin, e păcat.

Mititel. Comercial. Pierdere de vreme, cum ar spune beizadeaua. Precis, heh - au feu, hein?

Totuşi, o mare nedumerire: alegerea muzicală. Ca să ilustreze eterna temă a răsturnărilor de situaţii, toată povestea se învârte în jurul concertului în re major pentru vioară al lui Ceaikovski. Interpretare bunicică şi sensibilă, a unei domnişoare Nemţanu, despre care am înţeles că e prima solistă de la Radio-France. Still, nothing to write home about, pentru cine gustă catifelarea uşor rugoasă a lui Oistrah, dar să nu fim cârcotaşi.

Alegere nepotrivită, tocmai pentru că prea de tot previzibilă. Sigur, trebuie să priceapă toată lumea. Dar se cerea mai mult nerv, mai multă tensiune, mai mult contrast. Aşa, biata bucată petersburgheză sună ca o acadea serafică peste un balamuc de bişniţă, ţigăneli şi fulgarine. Pft, c'est non. Silogism ratat, ce să mai.

***

De refăcut urgent, aşadar, partea a treia de analize şi sinteze. Nu ştiu cât am înţeles: ştiu însă că am prins un fir, din care ceea ce am apucat să pomenesc ieri era mai degrabă un biet ciot de frază, de-abia însăilat.

Dar nu mă las. Şi da, de data asta sper să placă, altfel nu se poate. Ei vezi, sunt bune şi băltelile astea la ceva, până la urmă...

Le par(t)i de l'épicière

Două momente mărunte - dar personale - de extremă-dreaptă. Prima defilare Front National de Unu Mai, cu tot cu Fecioara din Domrémy pe bidiviul de închiriat - anul este fix 1991, pe la Rivoli. Fără nicio vină, calul n-avea bunul gust perspicace să fie roib. Iar pe lângă dânsul, scos în capul trebilor în cheia dioramei, se foiau diverse cucoane aparent inocue - perle, tailleur cuminte şi poşet cu clapă - şi o droaie de pantaloni din flanel.

Din născare, am o mare simpatie pentru taioarele cuminţi şi pantalonii de stofă englezească. Totuşi ceva suna - şi continuă să sune, fireşte - extrem de fals, în toată povestea asta: de mizerie, chiar.

Aşa ceva se scrie cu soiul de dezgust datorat licherurilor subţiate: în mintea cuiva estic, obişnuit cu mizanscenele de genul ăsta, doar croiul ţoalelor se schimbase. Restul şi vestul semănau însă supărător cu o percepţie a timpului staţionată pe la nivelul Povestirilor Istorice pentru pionieri şi şoimi ai patriei.

Ultimul examen - Finanţe Publice - al unui an universitar par. Pe hol, forfotă orală. Vizavi, însuşi Dumnealui de la catedră, personaj meridional vorbăreţ şi aparent superficial, fruntaş politic al majoretelor cu cercel de perlă. Defel prost, cu asistent de catedră berber: c'est pour faire accroire. Picată fix în comisia lui, fără niciun pic de baftă; ştiu că nu am învăţat absolut nimic şi că am calculat la gramaj infinitezimal restul de credite, să nu cumva. Intru, trag un bilet perfect abstract, mâzgălesc ceva pro forma, spune orice şi du-te acasă. Trag scaunul şi nu apuc să salut: ah, ah! Roumaine, hein, rânjeşte cu carnetul de student în mână. Euh... ne vous fatiguez donc pas -vocea e obligatoriu mieroasă-, rendez-vous en septembre, hein?

Publicul muşteriu ştie că înjur des. Ştie şi cum înjur. În ziua aia, ispita era foarte mare şi total lipsită de martori. Dacă tot mă credea tâmpită fără împărtăşanie şi avea o zi proastă, poftim. Am înjurat româneşte, pe o voce înspăimântător de albă, cum nu am mai fost auzită la tejghea: ei bine, paştele şi grijania mă-tii. Toate astea cu mutra mea angelică - da, aia din colţul foii - şi despărţind cu grijă sintagma în silabe. Ştiu, se cereau poate pe puţin intromisiuni, dar între foutre şi varianta locală nu e o distanţă prea mare: aşa că m-am abţinut. Nu ar fi fost triumf decât în totală necunoştinţă de cauză, evident.

Ei ce să fac, i-am mârâit lui Spandoni printre dinţi, precis am luat ce dă de obicei la streini. Doi, ştii bine. Şi doi a fost - un zero l-ar fi obligat să se justifice, fără îndoială.

Calculasem bine: în vara aia, aveam destule puncte compensatorii. Vacanţa a fost extraordinar de calmă şi nu l-am mai văzut în viaţa mea pe domnul parlamentar de Strasbourg.

Senzaţia retorică de atunci, a clătirii bucale prin imprecaţie, e una din cele mai spumoase şi eficiente dintotdeauna.

***

Zilele-astea, aflu accidental că Le Pen s-a retras. Şi că locul lui e acuma, fără nicio urmă de surpriză, al fie-sii, zgomotoasa şi deloc năuca - după cum ar vrea câteodată să pară - Marine.

Rareori am văzut o conjuncţie mai reuşită între mahala şi haute-couture. Se îmbracă bine - e un fel de a spune că lucrurile pe care le poartă sunt întotdeauna cu calcul şi o avantajează, cum se socoteşte foarte feminin - şi are un raţionament de diabolică ajustare coerentă. Dar se întâmplă cu ea cam ceea ce se întâmpla şi cu biata, complet lipsita de alte legături, Piaf: oricât ai râni, oricât ai spăla, oricât ai muia în miresme personajul, mizeria şi frustrarea îndelungată nu ies din porii pielii. Nu ies, şi gata; pentru că nici nu au cum.

Spre deosebire de maica Gassion, Marine n-a cântat prin rigole şi n-a avut parte - cum prescrie oribila expresie revoluţionară - de salam cu soia. O moştenire picată la ţanc, pe la mijlocul anilor Şaptezeci, şterge orice grijă materială: dar fibra profundă rămâne şi nu e una extraordinar de plăcută. Dimpotrivă: există, în prestaţia tatălui şi fiicei, un ceva de cămătărească şmecherie discursivă, un orgoliu de marchidan şi o aură atractivă de geambaş ideologic. Sunt coerenţi, fără îndoială, de vreme ce înşiră de ani de zile, cu extrem elan, aceleaşi intoleranţe în fond foarte cuminţi, foarte previzibile, complet lipsite de panaşul alegerii extreme. Fascismul lor e dezgustător nu atât pentru că e fascism: e dezgustător pentru că e fascism mărunt, mediocră ejaculare şi de mărunt calibru. E aşa, o glumă de tejghea, o speţă vulgară: fascism de popularizare, cum ar veni.

***

Cu orgoliul parvenitului, Biroul Executiv şi alte instanţe de aparacici înşiră particulele aşa cum alţii înşirau ilegaliştii, pe vremuri. Te uiţi la poze şi nu-ţi vine să crezi: multe secretare obraznice dar lipsite de humor, mame de familie - nu uită niciodată să scrie asta, de parcă ar fi o tinichea de manutanţă, nu un lucru sacru şi perfect intim-, răcani de Indochina şi cumetri raşi în cap, din sectorul bancar.

Te uiţi înapoi cu acreală. În ticăloşia lor patentă, cei de la Vichy măcar aveau de partea lor menghina Istoriei mari, un anume javralâc cu panaş, deseori accidentale sentimentalisme perimate. Guvernoratul balnear fascinează, de-altminteri, tocmai pentru că pare să se sustragă complet liniilor de demarcaţie - nu-i ironic? - conceptuală. Pentru că amestecă perfect abjecţia legislaţiei rasiale şi nevoia stringentă a simulacrului de gestiune, mobilul şi comitentul, trăgaciul şi tichetul alimentar. Dar ăştia? Pft, să fim serioşi, zău: ăştia sunt, în zdrobitoarea lor majoritate, nişte argaţi suiţi la masă, je vous en prie!

***

Care tocmai au impresia că l-au prins de Dumnezeu de un picior, crezând că au găsit în fiinţa asta cu voce şi glezne cam groase un fel de egerie, cam ca despuiata lui Delacroix de pe hârtiile de o sută de pitaci. În loc de asta, tocmai au miruit ostăşeşte un ditamai transferul de monetar, cu tot cu borderou.

Păcat de credinţele naive şi uscate pe picioare ale casnicelor din Versailles. Păcat de lucruri care au fost şi care ştiau să fie elegante, fie şi în mijlocul celor mai oribile compromisuri istorice. Şi păcat de orice umbră posibilă de sinceritate, de mistică, de abnegaţie: aşa cum arată acuma, realitatea lor e perfect de scuipat, perfect dispensabilă, perfect de uitat cu dispreţ.

Când legenda sulfurică a Vechiului Regim e solubilă în chestii din astea, nu te poţi abţine să nu te gândeşti, de fapt, la cea mai crâncenă formă de comunism. Felicitări, tovarăşi: aţi învins şi de data asta!

PS: N-am uitat de promisiunea de azi dimineaţă, dar am un drum urgent şi ceva mai lung de făcut, la sfârşitul după-amiezii. Reviu diseară, cu biletul promis, beizadea.

L'improbabile fioretto, 2:Farmecul discret al imposturii

Motto:

"Car tout est effrayant ici... l'amour, la maladie... la mort... et les fleurs!"

(Octave Mirbeau, Le jardin des supplices, Deuxième partie, Le jardin des supplices)

Isprăvit cartea lui Mirbeau cu impresia generală a circumspecţiei. Nu e genul de chestie despre care să te năpusteşti imediat să scrii câte ceva, pentru că restul cu care pleci dintre perdelele grele ale textului e teribil de ambiguu, într-o primă instanţă.

Fluierând pe la bucătărie şi pe urmă rânjind în faţa unor prostii de televizor, în reflexul sanitar al minţii care simte nevoia de un pic de neserios după foarte multă concentrare, e un noroc că stânjeneala iniţială se estompează, odată cu distanţa de retorica specială a povestirilor astea franţuzeşti.

Foarte rapid, cititorul crede că a înţeles o primă înşelăciune a autorului: frontispiciul pare un simplu pretext, un aperitiv provocator la adevăratul croşet al povestirii. Dintr-un punct de vedere strict logic, urmarea pare să-şi facă imensul hatâr de a nu răspunde absolut deloc mizei din discuţia de fumoar. Însemnările misteriosului personaj colonial îşi trag imediat de păr publicul ascultător într-un complicat crochiu de Bildungsroman, care începe în curtea unui liceu franţuzesc de provincie şi se încheie cu o scenă de erupţie coitală, undeva în apele tulburi ale Chinei meridionale.

Totul, până în cele mai delicate nuanţe şi aproape imperceptibile detalii e privit cu minuţioasă voluptate de către un autor sensibil la cele mai mărunte dozaje senzoriale şi cele mai subtile conotaţii de discurs. Foarte des, asta dă naştere unor minunate miniaturi, ce se simt imediat scrise cu jubilaţia de care numai cel care nu a pus în viaţa lui piciorul în Asia e în stare: "Divinement calme et jolie, nue dans une transparente chemise de soie jaune, elle était mollement couchée sur une peau de tigre. Sa tête reposait parmi les coussins, et de ses mains, chargées de bagues, elle jouait avec une longue mèche de ses cheveux déroulés. Un chien du Laos, aux poils rouges, dormait auprès d'elle, le museau sur sa cuisse, une patte sur son sein."

Stampa e perfectă, şi totuşi... Dacă citirea frugală e lesne credulă cu chestii din astea, există ceva de o profundă şi stereotipă necinste în postura prăvălită a englezoaicei de Tropice. În răspărul amănuntelor strecurate cu subtilă iscusinţă prin frază, am putea spune chiar că regăsim, în didascalia asta al naibii de pişcătoare, aceeaşi distanţă faţă de adevărul profund al reperului geografic şi acelaşi artificiu ironic din uitătura pozelor colorate de mână ale curvelor din Şanhai. Solemnitatea de gisant a Clarei e gemelară ironiei plictisite a boarfei prăvălite pe salteaua de opiu tehnicolor, pentru că amândouă sunt utopice congaie, anume croite din foarfeca percepţiei pentru privitorul european. Şi amândouă ştiu foarte bine chestia asta, descurcându-se de minune să-şi facă datoria retorică a îmbrobodirii, ştergerii de reper, luării de cap.

Fiindcă amândouă sunt nişte înduioşătoare impostoare, nu de alta.

În alte cuvinte, dacă atitudinea prostituatei sinice din clişeul de garnizoană are întotdeauna acea flagrantă înţepeneală a subprefecturii metropolitane, Clara cea dintre perini va semăna în fond al naibii de bine silnicei Salomee văzută de Wilde şi de Beardsley. Tare am vrea să o auzim şuierând molatec lucruri de genul: thy mouth is like a band of scarlet in a tower of ivory.

Heh. Cum altfel?

***

Numai că nu se întâmplă asta. Ticăloasa şi rafinata de Clara pare să îşi facă o plăcere nesăbuită din a vorbi ca o cocotă vorace. Sau ca gazeta de luni dimineaţă:

"Partout où il y a du sang versé à légitimer, des pirateries à consacrer, des violations à bénir, de hideux commerces à protéger, on est sûr de le voir, ce Tartuffe britannique, poursuivre, sous prétexte de prosélytisme religieux ou d'étude scientifique, l'œuvre de la conquête abominable. Son ombre astucieuse et féroce se profile sur la désolation des peuples vaincus..."

Şi tot aşa: oprim aici citatul cu iz şi umoare editorială. De-altminteri, intensele incoerenţe retorice ale personajului care alternează gemete de alcov, pastişe nemaipomenit de reuşite după chinezării poetice şi dialectici la limita civismului schiţează clar şi clinic un soi de crescendo al degradării psihice, ergo al incompletei responsabilităţi discursive. Nimeni nu se mai miră, aşadar, de leşinul extraordinar de expresiv din sampanul care o duce departe de ororile ocnei chinezeşti. Şi nici de resemnarea finală a slujnicei: aşa se întâmplă de fiecare dată când coniţa îşi procură fiori în felul ăsta, aflăm fără niciun fel de iritare sau surpriză. Şi tot aşa are să se întâmple şi peste ani de-acuma, dacă nu cumva dumneata - adică povestitorul - nu ai să-ţi iei picioarele la spinare sau eu nu am să crăp estimp. Mecanică repetitivă egal nu fascinaţie - ci obsesie, perfect lizibilă şi edificatoare.

Cu asta, personajul şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat. Prin urmare, poate şi trebuie să părăsească scena, fără alte explicaţii suplimentare, în economia scenei de misterioasă catalepsie dintr-un mistic bordel chinezesc, cu tot ce înseamnă aşa un reper.

Clara nu este nicidecum singura ficţiune, anume singura impostoare a intrigii de fioretto. Căci impostura de perfect liber-arbitru e poate una din cele mai interesante chei ale unei povestiri care altfel, s-ar citi cam la fel ca un roman al lui Bourget: cu foarte multă indulgenţă.

***

Naratorul însuşi este un desăvârşit şi perfect asumat impostor, care se prezintă amănunţit ca atare, fără să omită niciun amănunt, fie el cât de sordid cu putinţă. De joasă extracţie comersantă, îşi asumă din start stirpea negustorească de monedă calpă, care-l va urmări toată viaţa:

"Mon père était marchand de grains. C'était un homme très rude, mal dégrossi et qui s'entendait aux affaires, merveilleusement. Il avait la réputation d'y être fort habile, et sa grande habileté consistait à mettre les gens dedans, comme il disait. Tromper sur la qualité de sa marchandise et sur son poids, faire payer deux francs ce qui lui coûtait deux sous et, quand il pouvait, sans trop d'esclandre, le faire payer deux fois, tels étaient ses principes (...)."

Dar dacă părintele e doar un soi de jupân Thénardier, anume un palid crochiu al găinăriei de provincie, fiul va rafina ipoteza de plecare în prietenia dubioasă şi fascinată pentru unul din viitorii miniştri ai celei de-a Treia Republici. Relativ protejat de camaraderia adolescentă de odinioară, el se va încumeta la multiple şantajuri, estorcări şi alte divertimente de teapa asta până în momentul în care va candida fără succes la un fotoliu parlamentar. Evident, eşecul e imediat pus pe seama eternelor sforării de culise şi cinstei paradoxale, nechemate în logica intrigii de care face dovadă în căznita campanie electorală:

"L'écrasante majorité qui échut à mon adversaire, je l'attribue, en dehors de certaines manœuvres déloyales, à ceci que le diable d'homme était encore plus ignorant que moi et d'une canaillerie plus notoire."

Aşa ceva cere reparaţie imediată şi pe cât posibil integrală. Prin urmare ministrului i se bate pur şi simplu obrazul, în rezultatul mediocru al improbabilei misiuni entomologice la Ceylon, pentru care naratorul nu are nicio legitimitate, baremi pricepere. De-aici încolo, zarurile sunt aruncate şi naratorul începe un lung voiaj maritim suficient să stârnească asprele refluxuri ale colosalei plictiseli: din nou, nu se întâmplă deloc una ca asta.

***

Dar plictiseala şi senzaţia permanentă de lipicioasă semi-combustie par să se risipească imediat ce în raza vizuală a franţuzului apare personajul Clarei, solitară călătoare de incitantă şi egală compostură, non-conformistă iazmă englezească. Evident, impostura trebuie asumată până la capăt, în scopul treptatei cuceriri:

"En une série de mensonges, habilement mesurés, qui étaient, d'une part, de la vanité, d'autre part, un bien naturel désir de ne pas me déprécier dans l'esprit de mon amie, je me montrai tout à mon avantage dans mon rôle de savant, narrant mes découvertes biologiques, mes succès d'académie, tout l'espoir que les illustres hommes de science fondaient sur ma méthode et sur mon voyage."

Toată stratagema ţine până în momentul în care naratorul e incapabil să recunoască o banală specie de meduze. Urmează confesiunile febrile, înfrigurate de certitudinea iminentei sosiri la Colombo şi nici măcar surprinzătoarele scene de iertare şi tensiune fizică. Peste toate astea, fireşte, apare cum nu se poate mai nimerit propunerea Clarei de a abandona imediat misiunea pentru a o însoţi într-un extrem de promiţător vortex chinezesc de luxe, calme et volupté.

Ceea ce se şi întâmplă, cu amănuntul suplimentar al plenipotenţiarei scene de gen ironic, în care se îndrăzneşte şi se comite o vizită de curtoazie la un confrate britanic, prilej pentru o pantomimă de spumoasă ironie.

Şi gata cu entomologia.

***

De aici încolo, lucrurile devin serioase. Erodat de lasitudine şi dezmăţ, cuplul se sparge, iar naratorul se pierde o vreme prin Annam, unde încearcă diverse îndeletniciri la limita mercenariatului. Şi dobândeşte nu doar o nuanţată cunoaştere botanică, dar mai ales o nouă sensibilitate a percepţiei vizuale. Pare banal, nu este: în realitate, eclipsa reperelor anecdotice pregăteşte magistral somptuoasele descrieri vegetale de după colţ. După cum detaliul aparent aberant al entomologiei ne va ajuta însutit să înţelegem tonul cu care sunt descrise torturile chinezeşti de peste numai câteva pagini: astfel trebuie citite, şi pesemne nu altfel, pletoricele descrieri de ton rece în care naratorul se va complace numaidecât.

Or reîntoarcerea la Clara, care ar trebui să deschidă perspectiva uşor lipsită de nerv narativ a unor monumentale şi retributive destrăbălări, se scrie cu un hatâr greu de înţeles. Cum scena se întâmplă în ziua potrivită pentru aşa ceva, englezoaica insistă şi porunceşte o vizită la ocna locală, unde se promit atroce desfătări.

În felul ei, promisiunea este impecabil respectată. Până şi astăzi, cititorul e aiurit şi intens incomodat de puhoiul de putregaiuri, şuvoaiele de puroi şi obsesivul vaier al clopotului de tortură. De amestecul vertiginos de carne macră, vermină şi urdori. De păunii sângeroşi cu purtări care aproape ascultă de reflexele psihologice ale mulţimilor articulate. De intensa şi ticăloasa fascinaţie pentru grădina ocnei, experiment horticol de desăvârşită alcătuire şi splendid cinism, în care instrumentele de tortură se reazemă galeş pe venale cioturi de orhidee.

Impresia că amănuntele cele mai mărunte se află pe foaie pour faire accroire - cum ar spune candidul domn Jourdain - e probabil singurul punct de sprijin de care dispune un cititor care deseori se sufocă smerit în propriile, ipocritele lui frici de altfel.

Aşadar, cercul e aparent închis. Impostură e şi colonialismul de ambe sexe franco-britanic, dar şi grădina perfectă, udată din belşug cu sângele oribilelor cazne. Impostura defineşte şi cele două personaje, din care unul se răscumpără prin luciditate, iar celălalt prin propria cădere în demenţă atonă. Impostură, în fine, chiar şi pedagogicul frontispiciu, în care nişte siluete depreciate nu fac altceva decât să bată apa în piva conversaţiei de fumoar.

Ceea ce nu este impostură ci minunat exerciţiu retoric, în toată povestea asta magistrală şi sumbră, suculentă şi doar aparent destrămată moralizator, e tirada gâdelui chinez. Asta se preferă, înainte de orice altceva, dintr-o citire istovitoare şi atentă. Aici sunt de găsit miezul şi miza reală a poveştii.

Ca să pricepem mai cu spor de ce şi pentru ce una ca asta, socotesc absolut necesară o târcoale succintă în Surveiller et punir a lui Foucault. Evident, n-am să dorm deloc la noapte, după cum mira-m-aş să dorm şi mâine în timpul zilei.

Dar pişcătura acută cu mare elan se ţine, ştii bine asta.