Chapeau
Annie Girardot s'en va. Et avec elle, une certaine idée de la fraîcheur, souveraine.
28 februarie 2011
Fichet, patruzeci: ...bien sous tous rapports. Fără loc şi fără dată
Cu Adela, lucrurile sunt de simplu mister. Seamănă teribil de bine întregului batalion de mătuşi din Bucovina; e normal - e mama lor. Din cauza asta, ar trebui să fie mai accesibilă, pentru că e uşor să aflăm, de pildă, cum vorbea: probabil întotdeauna cu acel ton monocord de care numai adevărata blândeţe e în stare. Privirea e uşor piezişă, de parcă străbunică-mea s-ar întreba la ce o folosi chestia asta cu trasul în poză, de care nu prea are chef.Ca şi alţii, nicio grijă: stai liniştită, înţeleg perfect, îţi vine să-i spui tandru, dar fără sirop.
De ea se leagă, într-o aromeală rusească sadea, armeanca drăcoasă şi cu limbă ascuţită din Tiraspol. Mai departe de-atâta, nu mai ştim chiar nimic, dar ne putem închipui destule.
Pe măsura, cred, sentimentelor fulgerătoare de a pricepe mai totul din lumea ei, fără ca nimeni să te fi pregătit pentru asta, niciodată.
Fichet, treizecişinouă: Domnul cu ziar. Cernăuţi, fără dată
Primit cu totul pe neaşteptate un diptic de imediată şi colosală plăcere.Despre Octav şi Adela - părinţii Colonelului, pentru cine a ratat primele sezoane - nu ştim decât foarte puţine amănunte, cernute de un război mondial, o expropriere silnică şi o dispariţie care la scara zilei de astăzi se scrie în astronomice distanţe de timp. Memoria e cel puţin parţială, pesemne din cauza prostului obicei al litotei, de care se face încăpăţânat vinovată ramura asta de clan.
Lipsită de vedenie, îţi fabrici efigie. La un moment dat, se ştie, o poză a altcuiva, într-o dimineaţă de peste umăr la Sighişoara, propunea un început de asemănare, poate şi de explicaţie. De acuma încolo, ştim exact cum arătau, amândoi, ceea ce e minunat şi necesar dimpreună.
Iar întâlnirea cu ei, de duioasă ciudăţenie.
Judecând după decor, pare evident că poza lui ne vine din foarte departele geografiilor fără de întoarcere. Glastra uşor ţeapănă, marchiza de stuc şi meremetul pânzei bucolice duc mintea spre un studiou din Cernăuţi. Iar asta presupune obişnuitul drum la oraş pentru flirt şi aprovizionare, amândouă temeinice şi cu mână spartă.
Lipsită de vedenie, îţi fabrici efigie. La un moment dat, se ştie, o poză a altcuiva, într-o dimineaţă de peste umăr la Sighişoara, propunea un început de asemănare, poate şi de explicaţie. De acuma încolo, ştim exact cum arătau, amândoi, ceea ce e minunat şi necesar dimpreună.
Iar întâlnirea cu ei, de duioasă ciudăţenie.
***
Judecând după decor, pare evident că poza lui ne vine din foarte departele geografiilor fără de întoarcere. Glastra uşor ţeapănă, marchiza de stuc şi meremetul pânzei bucolice duc mintea spre un studiou din Cernăuţi. Iar asta presupune obişnuitul drum la oraş pentru flirt şi aprovizionare, amândouă temeinice şi cu mână spartă.
Pentru că nu prea ne cunoaştem, Octav şi cu mine, e tare greu să-mi închipui la ce se putea gândi. E îmbrăcat cu duioasă grijă, într-un costum englezesc de toată ziua şi are un nod de cravată despre care e imposibil să ştim exact dacă e Windsor sau Prince Albert. Pare de-abia sculat din somn. În fond, poate că nici nu ştie foarte bine ce rost să dea mâinilor uşor aspre şi pe care mulţi le cred fix aşa cum sunt: cam baladeuses, excusez du peu.
Reversul ziarului e desfăcut în dreptul paginii de mica publicitate. Multe anunţuri de muieri - cum altfel?- promit binefacerile multiple ale pudrei Muguet şi indestructibilelor preparate Diana, de care au auzit măcar o dată în viaţă toate guturaiurile de Principate. Şi vai, tocmai pe când ne era lumea mai dragă, ochiul atent pică pe o inscripţie cu litere mari de toată duioşia: toaletă intimă
Pe care trebuie neapărat să ne convingem că Octav, un tip în fond nemaipomenit de timid, nici măcar nu a zărit-o cumsecade.
Reversul ziarului e desfăcut în dreptul paginii de mica publicitate. Multe anunţuri de muieri - cum altfel?- promit binefacerile multiple ale pudrei Muguet şi indestructibilelor preparate Diana, de care au auzit măcar o dată în viaţă toate guturaiurile de Principate. Şi vai, tocmai pe când ne era lumea mai dragă, ochiul atent pică pe o inscripţie cu litere mari de toată duioşia: toaletă intimă
Pe care trebuie neapărat să ne convingem că Octav, un tip în fond nemaipomenit de timid, nici măcar nu a zărit-o cumsecade.
Jacaré pode
Motto:"Que foi, herói?"
(Mário de Andrade, Macunaíma - o herói sem nenhum caráter, 13. A piolhenta do Jiguê)
Negru tuci şi născut la mieznoptică, Macunaíma descoperă lumea. La un moment dat al poveştii, pricepem că de fapt numele ăsta e doar o contondentă convenţie: un scăldat frugal şi şmecher în Tietê îl şterge ca laptele şi ni-l dă înapoi pe Harap Alb, unde ne aşteptam mai puţin. Dar vai nouă, pentru că e o putoare concupiscentă cum nu s-a mai pomenit, atunci când în sfârşit i se întâmplă să dea cu ochii de Sfânta Vineri - sau mai degrabă de dindinha Lua, adică naşa Lună - şi toate neajunsurile ar trebui să se ducă învârtindu-se, i se răspunde sec: treci de te spală.
Ei, ce vrem: eroul nostru pute, en toutes lettres. Iară noi auzim întotdeauna cu înduioşarea cuvenită lucrurilor foarte importante: treci de te spală, nărodule!
Anume pentru el s-a inventat pesemne expresia de suavă golănie mă fute lenea. Două îndeletniciri de valoare şi fără număr, care nu au nimic dubios sau murdar: pe planeta asta lipsită de sforăielile inutile ale dialecticii, e aşa şi nu altfel. Din moţul hamacului, eroul nostru de la antipozi simte enorm şi vede monstruos, are cizme de şapte poşte, face şi desface, se scoate el cumva. Mare pişicher, mare maestru al combinaţiilor, mare javră poetică!
Macunaíma, viclean copil de selvă.
Ei, ce vrem: eroul nostru pute, en toutes lettres. Iară noi auzim întotdeauna cu înduioşarea cuvenită lucrurilor foarte importante: treci de te spală, nărodule!
Anume pentru el s-a inventat pesemne expresia de suavă golănie mă fute lenea. Două îndeletniciri de valoare şi fără număr, care nu au nimic dubios sau murdar: pe planeta asta lipsită de sforăielile inutile ale dialecticii, e aşa şi nu altfel. Din moţul hamacului, eroul nostru de la antipozi simte enorm şi vede monstruos, are cizme de şapte poşte, face şi desface, se scoate el cumva. Mare pişicher, mare maestru al combinaţiilor, mare javră poetică!
Macunaíma, viclean copil de selvă.
***
Şi tot mergând şi întrebând de amuleta lăsată de buna Ci, care e dusă niţel să se facă stea, ajunge la São Paulo. Anul civil e 1927, dar ăsta chiar e ultimul lucru cu care să ne încărcăm mintea. Iar paginile, antologice şi absolute: Emile descoperă Maşina. Dar, nu ca în Rousseau - sau mai ştii? - de necaz că se întâmplă chestia asta, Emile i-ar trage-o maşinii pe puţin până la Venirea a Doua, să-i arate el cum e să-ţi faci de dulce cu balaurii adevăraţi:
"Então resolveu ir brincar com a Máquina pra ser também imperador dos filhos da mandioca. Mas as três cunhãs deram muitas risadas e falaram que isso de deuses era uma gorda mentira antiga, que não tinha deus não e que com a máquina ninguém não brinca porque ela mata. A máquina não era deus não, nem possuía os distintivos femininos de que o herói gostava tanto. Era feita pelos homens. Se mexia com eletricidade com fogo com água com vento com fumo, os homens aproveitando as forças da natureza. Porém jacaré acreditou? nem o herói! Se levantou na cama e com un gesto, esse sim! bem guaçu de desdém, tó! batendo o antebraço esquerdo dentro do outro dobrado, mexeu com energia a munheca direita pras três cunhãs e partiu. Nesse instante, falam, ele inventou o gesto famado de ofensa: a pacova (ibidem, 5. Piaimã)."
Româneşte, a pacova s-ar traduce - prost, dar eficace - a o arăta din trei pe-a mai lungă, iar Ferentarii ar trebui să poarte veşnică recunoştinţă nesperatei inspiraţii, care îl lasă pe erou cu gura plină de şuruburi. Până ce, la un moment dat, frate-său Maanape care se pricepe şi el la descântece şi sforării diverse îi fură o cheie de sacristie. Ce se întâmplă cu ea, e o altă poveste: nu prea are farmec să o despoi aici.
Ar trebui, de-altfel, imediat adăugat la numărătoare măcar căpcăunul Venceslao Pietro Pietra, hoţ de amulete sortit - după infinite, savuroase tribulaţii - să fiarbă pe veci într-un tuci de macaroane. Şi nici măcar n-aveau destulă brânză, dom'ne: păi se poate aşa ceva?
Ori târfele poloneze despre care se povesteşte colosal, într-o scrisoare către Amazoane pe limba şi în stilul lui Camões. Asemeni autorului, şi Macunaíma e convins că, în Brazilia cel puţin, una vorbim şi alta scriem.
"Então resolveu ir brincar com a Máquina pra ser também imperador dos filhos da mandioca. Mas as três cunhãs deram muitas risadas e falaram que isso de deuses era uma gorda mentira antiga, que não tinha deus não e que com a máquina ninguém não brinca porque ela mata. A máquina não era deus não, nem possuía os distintivos femininos de que o herói gostava tanto. Era feita pelos homens. Se mexia com eletricidade com fogo com água com vento com fumo, os homens aproveitando as forças da natureza. Porém jacaré acreditou? nem o herói! Se levantou na cama e com un gesto, esse sim! bem guaçu de desdém, tó! batendo o antebraço esquerdo dentro do outro dobrado, mexeu com energia a munheca direita pras três cunhãs e partiu. Nesse instante, falam, ele inventou o gesto famado de ofensa: a pacova (ibidem, 5. Piaimã)."
Româneşte, a pacova s-ar traduce - prost, dar eficace - a o arăta din trei pe-a mai lungă, iar Ferentarii ar trebui să poarte veşnică recunoştinţă nesperatei inspiraţii, care îl lasă pe erou cu gura plină de şuruburi. Până ce, la un moment dat, frate-său Maanape care se pricepe şi el la descântece şi sforării diverse îi fură o cheie de sacristie. Ce se întâmplă cu ea, e o altă poveste: nu prea are farmec să o despoi aici.
Ar trebui, de-altfel, imediat adăugat la numărătoare măcar căpcăunul Venceslao Pietro Pietra, hoţ de amulete sortit - după infinite, savuroase tribulaţii - să fiarbă pe veci într-un tuci de macaroane. Şi nici măcar n-aveau destulă brânză, dom'ne: păi se poate aşa ceva?
Ori târfele poloneze despre care se povesteşte colosal, într-o scrisoare către Amazoane pe limba şi în stilul lui Camões. Asemeni autorului, şi Macunaíma e convins că, în Brazilia cel puţin, una vorbim şi alta scriem.
***
Toată povestea e aşa, pendolino bezmetic între celestă sminteală şi o naivitate de cea mai bună rasă posibilă: dadaism şi candomblé. Veşnic pe muchia de cuţit a absurdului perfect credibil, pentru că în fond unde dumnezeu scrie clar că lucrurile astea nu se egzistă? Unii au vorbit de realism magic şi se înşeală amarnic: într-o mahala, se poate întâmpla orice. Iar Brazilia este solara mahala a lumii acesteia, care nici habar nu are cât o ţin curelele şi până unde poate să ajungă.
Până pe Carul Mare, ne răspunde ca nimeni altcineva Mário de Andrade, într-o carte scrisă cu estro armonico fără cusur. Iar dacă în momentul în care povestea se isprăveşte prin cameră o să se simtă miros de jacarandá, să nu se mire nimeni: e perfect normal, heh.
Până pe Carul Mare, ne răspunde ca nimeni altcineva Mário de Andrade, într-o carte scrisă cu estro armonico fără cusur. Iar dacă în momentul în care povestea se isprăveşte prin cameră o să se simtă miros de jacarandá, să nu se mire nimeni: e perfect normal, heh.
27 februarie 2011
Cablogramă matinală
Găsit întâmplător zilele trecute, într-un carnet de acum nişte ani, câteva nimicuri cu miez dintr-un curios ghid al Parisului devastat de Comună. Toate lucrurile astea par atât de departe, încât memoria zilei de azi le transformă în science fiction involuntar:"La première chose qui frappe, en arrivant sur la place de la Concorde, c'est le pitoyable état où un obus a mis la ville de Lille. Privée de sa tête et de son torse, la statue demeure assise sur ce qui lui reste. C'est insuffisant, comme allégorie (Ludovic Hans et J-J Blanc, Guide à travers les ruines. Paris et ses environs, chez Lemerre, 1874). "
Prăpădul de la Ta Prohm Ministerul de Finanţe. E drept, gustul vremii se potriveşte fantasmagoriilor luxuriante; mai lipsesc doar baiaderele:
"A l'extrémité gauche, les arcades accumulées par l'écroulement s'entassent, épaisses et massives comme les troncs d'arbres exotiques, avec des profondeurs de paysage. Des tiges de fer tordues, provenant des balcons, pendent en sommet pareilles à des lianes. Les voûtes s'élargissent comme des feuillages. C'est une forêt de pierre, inextricable, pleine d'ombres, fantastique et puissante. La nuit lui prête d'incroyables aspects (ibidem)."
Iar halul în care arată rue de Rivoli l-ar fermeca pe Nerval:
"Le grand magasin d'habillements qui faisait l'angle de la place est brûlé. Par une ironie cruelle, l'enseigne seule est restée et montre, sur une plaque de fer lampée par la flamme, un diable en caleçon vert qui jette des vêtements aux passants. J'ai cru voir, un instant, un malheureux employé de la maison momifié par l'incendie au moment où il jetait ces marchandises par la fenêtre, pour les sauver. Juste vis-à-vis, au numéro 86, la boutique d'un bijoutier est également brûlée. Par une fantaisie du dieu qui veille sur la joaillerie, le balcon du troisième étage a été littéralement doré par le feu. De loin, la ciselure en paraît admirable. On dirait une merveille vénitienne (tot de acolo, fireşte)."
Iar halul în care arată rue de Rivoli l-ar fermeca pe Nerval:
"Le grand magasin d'habillements qui faisait l'angle de la place est brûlé. Par une ironie cruelle, l'enseigne seule est restée et montre, sur une plaque de fer lampée par la flamme, un diable en caleçon vert qui jette des vêtements aux passants. J'ai cru voir, un instant, un malheureux employé de la maison momifié par l'incendie au moment où il jetait ces marchandises par la fenêtre, pour les sauver. Juste vis-à-vis, au numéro 86, la boutique d'un bijoutier est également brûlée. Par une fantaisie du dieu qui veille sur la joaillerie, le balcon du troisième étage a été littéralement doré par le feu. De loin, la ciselure en paraît admirable. On dirait une merveille vénitienne (tot de acolo, fireşte)."
***
Cu siguranţă cel mai abject titlu franţuzesc cu putinţă: Les folies utérines de Marie-Antoinette, femme de Louis XVI. Şi pe urmă, ca şi cum asta nu era suficient, abjecţia se revendică à pleines dents: Editions du Manège et dans tous les bordels de Paris, 1791.
Versuri grase, venin vulgar; după Varennes, fără nicio îndoială.
Versuri grase, venin vulgar; după Varennes, fără nicio îndoială.
***
Sinapsă de dimineaţă: Jules Renard, c'est Atget qui fait de la prose. După cum vezi, încerc să scriu scurt şi la obiect. Habar nu am dacă îmi şi iese, poate cine ştie...
Sper să isprăvesc Macunaíma după amiază.
Later edit: Luat o zi de odihnă, deja mult mai bine. Nu e simplu, dar o să treacă şi asta.
Sper să isprăvesc Macunaíma după amiază.
Later edit: Luat o zi de odihnă, deja mult mai bine. Nu e simplu, dar o să treacă şi asta.
26 februarie 2011
A Frenchwoman Did
Indiferent din ce punct al planetei, la grota de la Köw Ata se ajunge cu sentimentul drezinei. E teribil de cald, deşi s-a plecat cu noaptea în cap, în speranţa să se cruţe leşinul amiezii în deşert. Doar o nuanţă lipseşte, pentru ca mânerul portierei să nu ţi se dizolve în podul palmei.Toate geamurile sunt deschise. Un vânt cald scapă definiţiei şi flutură agale nisip. Nimic din fantasma pulberilor de aur; e pur şi simplu praf gros, care se aşterne fluid pe orice suprafaţă emancipată de textile. Pantalonii de doc sunt leoarcă, nu se face să pleci în şort. Din cincizeci în cincizeci de kilometri, zece presupun aer condiţionat: nu suporţi, dar nu îndrăzneşti să sufli o vorbă. Parcă e mai bine frig decât asfixie.
Distanţa, reperul, panaşul trec peste toate prostiile astea. Tonnerre de Brest, mais c'est formidable.
Pe bancheta din spate, monsieur Chanson, ghid de categoria a doua, mestecă cingo şi pretinde că doarme. Numele turkmen al lui monsieur Chanson ar stârni sarcasme româneşti, aşa că i-am făcut dreptatea traducerii.
***
Aştepţi cosmogonii, ai parte de firesc geologic şi improvizaţii de velayat. Atunci şi acum, coasta frământată pare mai lină decât îţi imaginasei, iar intrarea are un aer de sanatoriu balnear şi sovietic. Nu ca atunci, acum bolovanii - granit? - sunt daţi cu var: în soarele aiuritor de amiază, pare marmură. Fierul balustradei subţiri frige ca naiba, dar vestea bună e că toate astea nu durează prea mult. Ai ceva de coborât, panta e nesigură: maybe turn around, zice monsieur Chanson.
Evaluare rapidă de situaţie: dreapta stânga, sus şi jos. Mai bine să nu; sau, ca în Caragiale: ce, eşti copil? Piciorul se obişnuieşte destul de rapid cu scara meschină şi uită de toate: drept în faţă, se întâmplă lucruri formidabile.
Se întâmplă o fabuloasă absidă, de proporţii ciclopice. Evident, aparatul de fotografiat refuză să funcţioneze în răspărul luminii, aşa că renunţi: oricum, în situaţii din astea, pozele sunt bune pentru leneşi. Iar adevărul circumstanţei este că de fapt, ai nimerit în Hades.
Mirosul năucitor de ouă putrede nu strică defel impresia artistică. Dimpotrivă, heh. Undeva, pe dreapta, un foşnet stins de pieliţă: zeci de lilieci, de mare indiferenţă aproape curtenitoare.
N-au trecut nici cinci minute, dar se simt de zece ori pe-atât. Pesemne la Köw Ata timpul n-are nevoie de ceasuri. Spre jumătatea drumului, un stei lat îngăduie luxul indispensabil al duşurilor. Şi doar câţiva metri în jos, ochiul verziu al lacului din care se aude, ca de foarte departe, zarva obişnuită a bălăcelilor festive.
La naiba, e plin. Imperturbabil, monsieur Chanson îşi dă rapid nădragii jos, cu naturaleţea papuaşului. Se ivesc două gambe de Crevedia, foarte albe deasupra şosetelor - până la sfârşitul sezonului, se rezolvă - şi un slip fumuriu, culoarea guşei de porumbel. O, zei şi repede îndărătul perdelei de plastic fuchsia: da, e aceeaşi, ai crede?
Nemernică, te-a pufnit râsul. Ai să ajungi în Iad? Suntem deja acolo, nicio problemă. Iad - > 100 m. Aire repos, comme qui dirait.
De-acum încolo, totul se întâmplă foarte repede. Monsieur Chanson se dizolvă undeva, nu contează unde; ochiul realizează proporţiile spaţiului, fără să poată crede. E ceva ce nu poci să esprim, ar zice tanti Săndica. Ar avea dreptate, cu asupră de măsură.
Lacul e un fel de iaz tectonic, de luciu fracturat şi opacă ispită. Peretele de stâncă retează orice perspectivă, la doar câţiva metri de ceea ce putem numi cu mizerabilă convenţie mal. Şi poftim, uite-o, dacă o arăţi cu degetul ai impresia că ai pus mâna pe ea: formidabil, este, heh.
Cum ce anume? Firida - faimoasa firidă - care se cască prin perete la cam jumătate de metru de suprafaţa apei. Ţi s-a povestit despre ea, nu credeai că e aşa aproape, iar mâncărimea devine insuportabilă: evident, te duci. Fără nicio îndoială, cu toate că nu ştii unde se termină: la faţa locului suspectezi că restul peşterii nu se deschide spre Persia, ci de-a dreptul pe Lumea Cealaltă.
Ei hai, treizeci de metri, ce mare filosofie. Hum, maximum cincizeci, zice bărbia făcută ghem dubitativ. Dimprejur, multe bancuri în ruseşte. Efect de ecou, fricativele sună a explozie. Poftim, din zece mişcări de crawl acolo eşti, clar.
Păi nu clar. Precis uitasem cu totul ce înseamnă lac sulfuric: aceeaşi senzaţie insubmersibilă ca la Marea Moartă, cu duhoarea în plus şi fără sare în ochi. Problema principală este că, în supa asta primordială, mişcările sunt de cosmonaut: gambe de plumb, senzaţie că te învârţi în cerc. Ah bon, faisons la brasse.
Haidi, curaj şi încredere. Respiri dubios de greu, fără să ştii de ce. Ah, uite-l şi pe ăla, aşezat pe o piatră rotundă, la vreo cinci metri. Habar nu ai dacă o să-l ajungi, de fapt nu prea mai ştii nimic, pe lumea asta.
Oare care e masculinul de la naiadă? Dar de la sirenă?
Pft. Tais-toi et nage, va.
Te simţi repetentă. Bombăni ceva, dar mintea e dusă şi privirea fixă spre crevasă. Ehrm, îngâni stupid şi împungi cu călcâiul ceva ce seamănă din ce în ce mai rău a sirop magnetic.
La nici trei metri de crăpătură, răgetul lui Chanson sparge decibeli îngrijoraţi: miss...! miss...! don't go in there.
Mama ei de viaţă, ce zice? Oh well, să zică dumnezeului ce-o vrea. Dar reflexul e mai puternic şi întorci capul, cu aerul feroce şi neconvingător al fiecărei treziri devreme.
Ca să nu greşească, Chanson vorbeşte foarte rar: don't... go...in... there... a...Frenchwoman... did.
Evaluare rapidă de situaţie: dreapta stânga, sus şi jos. Mai bine să nu; sau, ca în Caragiale: ce, eşti copil? Piciorul se obişnuieşte destul de rapid cu scara meschină şi uită de toate: drept în faţă, se întâmplă lucruri formidabile.
Se întâmplă o fabuloasă absidă, de proporţii ciclopice. Evident, aparatul de fotografiat refuză să funcţioneze în răspărul luminii, aşa că renunţi: oricum, în situaţii din astea, pozele sunt bune pentru leneşi. Iar adevărul circumstanţei este că de fapt, ai nimerit în Hades.
Mirosul năucitor de ouă putrede nu strică defel impresia artistică. Dimpotrivă, heh. Undeva, pe dreapta, un foşnet stins de pieliţă: zeci de lilieci, de mare indiferenţă aproape curtenitoare.
***
N-au trecut nici cinci minute, dar se simt de zece ori pe-atât. Pesemne la Köw Ata timpul n-are nevoie de ceasuri. Spre jumătatea drumului, un stei lat îngăduie luxul indispensabil al duşurilor. Şi doar câţiva metri în jos, ochiul verziu al lacului din care se aude, ca de foarte departe, zarva obişnuită a bălăcelilor festive.
La naiba, e plin. Imperturbabil, monsieur Chanson îşi dă rapid nădragii jos, cu naturaleţea papuaşului. Se ivesc două gambe de Crevedia, foarte albe deasupra şosetelor - până la sfârşitul sezonului, se rezolvă - şi un slip fumuriu, culoarea guşei de porumbel. O, zei şi repede îndărătul perdelei de plastic fuchsia: da, e aceeaşi, ai crede?
Nemernică, te-a pufnit râsul. Ai să ajungi în Iad? Suntem deja acolo, nicio problemă. Iad - > 100 m. Aire repos, comme qui dirait.
De-acum încolo, totul se întâmplă foarte repede. Monsieur Chanson se dizolvă undeva, nu contează unde; ochiul realizează proporţiile spaţiului, fără să poată crede. E ceva ce nu poci să esprim, ar zice tanti Săndica. Ar avea dreptate, cu asupră de măsură.
***
Lacul e un fel de iaz tectonic, de luciu fracturat şi opacă ispită. Peretele de stâncă retează orice perspectivă, la doar câţiva metri de ceea ce putem numi cu mizerabilă convenţie mal. Şi poftim, uite-o, dacă o arăţi cu degetul ai impresia că ai pus mâna pe ea: formidabil, este, heh.
Cum ce anume? Firida - faimoasa firidă - care se cască prin perete la cam jumătate de metru de suprafaţa apei. Ţi s-a povestit despre ea, nu credeai că e aşa aproape, iar mâncărimea devine insuportabilă: evident, te duci. Fără nicio îndoială, cu toate că nu ştii unde se termină: la faţa locului suspectezi că restul peşterii nu se deschide spre Persia, ci de-a dreptul pe Lumea Cealaltă.
Ei hai, treizeci de metri, ce mare filosofie. Hum, maximum cincizeci, zice bărbia făcută ghem dubitativ. Dimprejur, multe bancuri în ruseşte. Efect de ecou, fricativele sună a explozie. Poftim, din zece mişcări de crawl acolo eşti, clar.
Păi nu clar. Precis uitasem cu totul ce înseamnă lac sulfuric: aceeaşi senzaţie insubmersibilă ca la Marea Moartă, cu duhoarea în plus şi fără sare în ochi. Problema principală este că, în supa asta primordială, mişcările sunt de cosmonaut: gambe de plumb, senzaţie că te învârţi în cerc. Ah bon, faisons la brasse.
Haidi, curaj şi încredere. Respiri dubios de greu, fără să ştii de ce. Ah, uite-l şi pe ăla, aşezat pe o piatră rotundă, la vreo cinci metri. Habar nu ai dacă o să-l ajungi, de fapt nu prea mai ştii nimic, pe lumea asta.
Oare care e masculinul de la naiadă? Dar de la sirenă?
Pft. Tais-toi et nage, va.
***
E momentul să scrii, ca în orice poveste cu piraţi, complot şi caravele: cred că Chanson bănuieşte ceva. Privirea lui de nevăstuică te găseşte repede, guşa de porumbel se repede să te recupereze. You have fun?Te simţi repetentă. Bombăni ceva, dar mintea e dusă şi privirea fixă spre crevasă. Ehrm, îngâni stupid şi împungi cu călcâiul ceva ce seamănă din ce în ce mai rău a sirop magnetic.
La nici trei metri de crăpătură, răgetul lui Chanson sparge decibeli îngrijoraţi: miss...! miss...! don't go in there.
Mama ei de viaţă, ce zice? Oh well, să zică dumnezeului ce-o vrea. Dar reflexul e mai puternic şi întorci capul, cu aerul feroce şi neconvingător al fiecărei treziri devreme.
Ca să nu greşească, Chanson vorbeşte foarte rar: don't... go...in... there... a...Frenchwoman... did.
***
Un ceas mai devale, toată lumea e spălată, schimbată şi haleşte formidabile frigărui de miel: arpagic tăiat gros, poate şi sumac, sigur şi poetică.
Izbăvită fără voia ta, întrebi: did she die, or what?
Who?
Ehrm... that Frenchwoman... you know... Aia, bre, găsi-te-ar piaza, merge înainte gândul valah şi rău.
La drept vorbind, nu ştii dacă să-i crăpi capul sau să-i dai o napolitană. Şi uite nemernicul cum rânjeşte a apocrifă, ridicând din umeri veşnica scuză diplomatică: hă...my English not good.
Oftezi şi bei iaurt, ce să mai faci. Oftezi şi înjuri a întoarcere, aia e. Îndărătul muşamalei aşteaptă un perete de stâncă, o scară şubredă, o perdea de duş fuchsia şi un mare mister.
Izbăvită fără voia ta, întrebi: did she die, or what?
Who?
Ehrm... that Frenchwoman... you know... Aia, bre, găsi-te-ar piaza, merge înainte gândul valah şi rău.
La drept vorbind, nu ştii dacă să-i crăpi capul sau să-i dai o napolitană. Şi uite nemernicul cum rânjeşte a apocrifă, ridicând din umeri veşnica scuză diplomatică: hă...my English not good.
Oftezi şi bei iaurt, ce să mai faci. Oftezi şi înjuri a întoarcere, aia e. Îndărătul muşamalei aşteaptă un perete de stâncă, o scară şubredă, o perdea de duş fuchsia şi un mare mister.
...ergo sum
Primit pişcăturile. La rândul meu, e de prisos să adaug că ai dreptate, chiar dacă nu ştii de ce se întâmplă razna asta. Să le spunem doar presiuni exterioare, care paralizează temporar mintea.Am reţinut reproşul lungimilor şi nemulţumirea lipsei de fond. Lucrurile astea se simt chiar din secunda în care se întâmplă, dar am crezut întotdeauna că e mai bine să ai o minimă disciplină, decât să stai degeaba.
Adăugasem ceva, dar m-am gândit că mizeriile curente nu au ce căuta aici. Află că niciodată reproşurile dumitale nu sunt de prisos. Şi fii bun, dă un semn: există o explicaţie pe care de una singură nu ştiu să o descurc, presupunând că aş mai fi în stare să şi dorm ca lumea. Are legătură şi cu toate neajunsurile astea de stil - e un fel de a spune -, încă una pe cât se poate de emotivă şi de directă. Are legătură şi cu cursurile de thai: insist - amânate, dar nicidecum sine die.
Deocamdată, află doar că joi s-ar putea ca principala cauză a raznei să dispară. Sau nu - e ceva ce nu depinde de mine şi mă depăşeşte total. Acuma da, solicit o audienţă, când va fi posibil, ca să nu cumva să pricepi altceva.
Ca întotdeauna, nu îţi pot decât mulţumi. Şi mă gândesc foarte serios dacă nu ar fi bine ca măcar o bună parte din bilete să se scrie franţuzeşte, până ce vria asta idioată se termină. Ciudat lucru, am impresia ca asta e o zonă în care fricile justificate nu au nicio putere, nu ştiu cum.
Aud întotdeauna ce spui. Stresul în doze concentrate al ultimei sute de metri îl gestionez, ca de obicei, foarte prost. Dacă am o părere de rău, este doar că se vede: n-ar trebui.
Deocamdată, mă întorc la fişele mele. Ştiu că speri un... hum, cum să-i spunem româneşte? impuls ar fi destul de satisfăcător. Şi mai ştiu că nu speri degeaba.
Tribulaţia de sâmbătă, şaptezecişişase: La Sagesse fixe la Fortune
Motto:"Viatic maps of the Romans, elongated, ornate, with snakelike marginal stripes representing canal-shaped seas; or those drawn in ancient Alexandria, with England and Ireland looking like two little sausages; or again, maps of medieval Christendom, crimson-and-grass-colored, with the paradisian Orient at the top and Jerusalem - the world's golden navel - in the center. Accounts of marvelous pilgrimages: that traveling monk comparing the Jordan to a little river in his native Chernigov, that envoy of the Tsar reaching a country where people strolled under yellow parasols, that merchant from Tver picking his way through a dense zhengel, his Russian for jungle, full of monkeys, to a torrid land ruled by a naked prince. The islet of the known universe keeps growing: new hesitant contours emerge from the fabulous mists, slowly the globe disrobes - and lo, out of the remoteness beyond the seas, looms South America's shoulder and from their four corners blow fat-cheeked winds, one of them wearing spectacles."
(Vladimir Nabokov, Perfection)
Din carnetul lui Pantazi:
"En relisant la Ballade des Pendus, nous avons l'impression qu'une conversation avec Villon vient de s'achever, mais son monde simple, ternaire et grossier nous révolterait sur-le-champ. Quelque jeune écervelée rêve de chansons de toile, de croisades et d'absolu. Mais parlez à cette même contemporaine du poids de la bure sur les épaules lavées à Noël et Pâques, des sagaces morpions dans les matelas empaillés à la diable, de cette sainte armée de gueux découvrant avec trouble écarquillé les hammams damascènes. Enfoncez le clou et dites négligemment tenir de source sûre que Godefroy de Bouillon n'était qu'une mauviette, un rustre inverti, en somme un de ces paradoxes monstrueux dont plus tard on tira à la fois la fange des bézoards et les vignettes des psautiers.
Le circonflexe de ses lèvres se brisera net. On vous jetera des regards assasins, à la fois violés et incrédules: comment oser? Vous voici comme tous les autres. Vous lui avez dit la vérité de votre pensée, vous n'êtes plus astragale. Vous êtes un mufle, et de surcroît - ce sont là les exactes paroles que l'on me cracha comme une gifle jadis, rue Soufflot - un mufle insensible.
Les talons se tournent sans autre voie de recours et, ma foi, c'est très bien ainsi.
Cela pourrait n'être que simple médisance un rien potache et certainement plus bienveillante qu'elle n'y paraît. L'affaire est autrement compliquée, car elle traduit de façon très exacte un astigmatisme dont les écervelées n'ont, hélas, pas l'apanage. En d'autres termes, la forme et le sentiment, soit. Mais sans l'entendement, l'empathie serait rompue, dissoute d'avance dans la pâmoison du cliché.
Admirer n'est qu'un premier pas, sans volupté et sans engagement. Mais aimer, c'est connaître. Et connaître, c'est au moins essayer de comprendre d'où cela vient, en arrêtant de se poser la creuse question de savoir comment cela aura été possible. Car en fin de compte, aimer c'est dompter une réalité différente, dans laquelle on se sent reçu, retrouvé et reconnu.
On ne le sait que trop bien: j'aime profondément le dix-neuvième siècle, que je connais comme le fond de ma poche. J'en suis une sorte d'envoyé honoraire, en ce monde dépouillé de fiacres et écrémé des vraies lorettes, bon vieux monde allégé et retombé dans la mauvaise enfance des choses qui ne fâchent plus personne.
"En relisant la Ballade des Pendus, nous avons l'impression qu'une conversation avec Villon vient de s'achever, mais son monde simple, ternaire et grossier nous révolterait sur-le-champ. Quelque jeune écervelée rêve de chansons de toile, de croisades et d'absolu. Mais parlez à cette même contemporaine du poids de la bure sur les épaules lavées à Noël et Pâques, des sagaces morpions dans les matelas empaillés à la diable, de cette sainte armée de gueux découvrant avec trouble écarquillé les hammams damascènes. Enfoncez le clou et dites négligemment tenir de source sûre que Godefroy de Bouillon n'était qu'une mauviette, un rustre inverti, en somme un de ces paradoxes monstrueux dont plus tard on tira à la fois la fange des bézoards et les vignettes des psautiers.
Le circonflexe de ses lèvres se brisera net. On vous jetera des regards assasins, à la fois violés et incrédules: comment oser? Vous voici comme tous les autres. Vous lui avez dit la vérité de votre pensée, vous n'êtes plus astragale. Vous êtes un mufle, et de surcroît - ce sont là les exactes paroles que l'on me cracha comme une gifle jadis, rue Soufflot - un mufle insensible.
Les talons se tournent sans autre voie de recours et, ma foi, c'est très bien ainsi.
Cela pourrait n'être que simple médisance un rien potache et certainement plus bienveillante qu'elle n'y paraît. L'affaire est autrement compliquée, car elle traduit de façon très exacte un astigmatisme dont les écervelées n'ont, hélas, pas l'apanage. En d'autres termes, la forme et le sentiment, soit. Mais sans l'entendement, l'empathie serait rompue, dissoute d'avance dans la pâmoison du cliché.
Admirer n'est qu'un premier pas, sans volupté et sans engagement. Mais aimer, c'est connaître. Et connaître, c'est au moins essayer de comprendre d'où cela vient, en arrêtant de se poser la creuse question de savoir comment cela aura été possible. Car en fin de compte, aimer c'est dompter une réalité différente, dans laquelle on se sent reçu, retrouvé et reconnu.
On ne le sait que trop bien: j'aime profondément le dix-neuvième siècle, que je connais comme le fond de ma poche. J'en suis une sorte d'envoyé honoraire, en ce monde dépouillé de fiacres et écrémé des vraies lorettes, bon vieux monde allégé et retombé dans la mauvaise enfance des choses qui ne fâchent plus personne.
***
Le souverain cliché de l'amateur aérophage veut ainsi croire en un siècle fait de fanfreluches et d'opéras comiques. De pompiers et de goulues, de fantômatiques convois de malle-poste gambergeant dans les landes et de becs Auer. De hussards noirs de la République et de vicieux réactionnaires qui s'amusent de temps à autre à secouer le sage tronc de l'Almanach Vermot, en lançant leurs impressions et leurs délires à qui veut bien les entendre.
Il est vrai que l'époque a largement de quoi confondre plus d'un. Elle est, très exactement, à la fois tout cela et davantage que cela. Elle est boulangiste et communarde, hypocrite et sincère, crédule et revenue de tout. Elle a la larme facile et se passionne tout autant pour les faits divers que pour les insondables mystères de la microbiologie, qui se débitent religieusement en fascicules hebdomadaires à quatre sous. Elle espère et souffre et attend et brûle ses ailes en de lointains comptoirs de commerce qu'elle s'est mis en tête de civiliser par le chant et par l'hygiène. Elle est à la fois raisonnable et dissolue, elle attache prudement tous les boutons de son corsage mais lève la jambe bien haut.
Cela vient de ce que le dix-neuvième est un âge très long, trop long peut-être. Contrairement à l'idée reçue, il n'obéit pas à la logique imparfaite des jubilés centenaires: la grande Histoire n'a que faire de ces dates guillotinées, qui se soustraient à son nécessaire sens de la nuance. D'aucuns le croient, avec un peu plus de jugeotte, né du ferment et de la vermine de 1789 et définitivement clos en un début d'après-midi, à Sarajevo. Mais c'est un lucide privilège de savoir écrire que ce siècle merveilleux commence et s'achève en deux nuits au sinistre éclat de vasque brisé.
Varennes, le 21 juin 1791. Et surtout Ekaterinbourg, le 17 juillet 1918. Par un curieux phénomène, ces deux étés manquèrent singulièrement de larmes. Dans les deux circonstances, les rois sont à rebours de leur temps, avec leurs reines invraisemblables et qui ont le mauvais goût de parler allemand. Tout ce monde aimable et sans reproche aurait certainement eu mieux à faire dans l'horlogerie ou la marine, mais on ne choisit pas son passé. Dans les deux cas, le progrès n'arrêta rien: c'est une sale erreur de dire que la paix prend le train et que la pomme de terre asseoit les dynasties.
Derrière les grilles des palais, le peuple en a assez de manger de la brioche. Lui aussi, il est astigmate, mais ceci est une autre affaire. Le crime de sang est un début de solution, lorsque les mamelles de la Révolution s'avèrent flasques.
Il est vrai qu'à Varennes la guillotine n'était pas au rendez-vous. Mais le détail d'une mise à mort différée importe peu: l'instant où ledit Jean-Baptiste Sauce, épicier et procureur syndic de son état, crut reconnaître le profil des assignats tapi dans la pénombre berline du complot, sonne le glas d'un dix-huitième siècle aux chatoiements de vermeil et de semence.
L'Autrichienne se boucha les oreilles. Surtout, ne pas entendre. Ne plus rien entendre de toute cette misère.
Il est vrai que l'époque a largement de quoi confondre plus d'un. Elle est, très exactement, à la fois tout cela et davantage que cela. Elle est boulangiste et communarde, hypocrite et sincère, crédule et revenue de tout. Elle a la larme facile et se passionne tout autant pour les faits divers que pour les insondables mystères de la microbiologie, qui se débitent religieusement en fascicules hebdomadaires à quatre sous. Elle espère et souffre et attend et brûle ses ailes en de lointains comptoirs de commerce qu'elle s'est mis en tête de civiliser par le chant et par l'hygiène. Elle est à la fois raisonnable et dissolue, elle attache prudement tous les boutons de son corsage mais lève la jambe bien haut.
Cela vient de ce que le dix-neuvième est un âge très long, trop long peut-être. Contrairement à l'idée reçue, il n'obéit pas à la logique imparfaite des jubilés centenaires: la grande Histoire n'a que faire de ces dates guillotinées, qui se soustraient à son nécessaire sens de la nuance. D'aucuns le croient, avec un peu plus de jugeotte, né du ferment et de la vermine de 1789 et définitivement clos en un début d'après-midi, à Sarajevo. Mais c'est un lucide privilège de savoir écrire que ce siècle merveilleux commence et s'achève en deux nuits au sinistre éclat de vasque brisé.
Varennes, le 21 juin 1791. Et surtout Ekaterinbourg, le 17 juillet 1918. Par un curieux phénomène, ces deux étés manquèrent singulièrement de larmes. Dans les deux circonstances, les rois sont à rebours de leur temps, avec leurs reines invraisemblables et qui ont le mauvais goût de parler allemand. Tout ce monde aimable et sans reproche aurait certainement eu mieux à faire dans l'horlogerie ou la marine, mais on ne choisit pas son passé. Dans les deux cas, le progrès n'arrêta rien: c'est une sale erreur de dire que la paix prend le train et que la pomme de terre asseoit les dynasties.
Derrière les grilles des palais, le peuple en a assez de manger de la brioche. Lui aussi, il est astigmate, mais ceci est une autre affaire. Le crime de sang est un début de solution, lorsque les mamelles de la Révolution s'avèrent flasques.
Il est vrai qu'à Varennes la guillotine n'était pas au rendez-vous. Mais le détail d'une mise à mort différée importe peu: l'instant où ledit Jean-Baptiste Sauce, épicier et procureur syndic de son état, crut reconnaître le profil des assignats tapi dans la pénombre berline du complot, sonne le glas d'un dix-huitième siècle aux chatoiements de vermeil et de semence.
L'Autrichienne se boucha les oreilles. Surtout, ne pas entendre. Ne plus rien entendre de toute cette misère.
***
Sur le revers d'une matrice pour billets de banque, gravée par Baudry vers 1888, se trouve une allégorie d'involontaire fraîcheur. On y voit le dos nu d'une exubérante Fortune qui aimerait aller vite et viser loin, retenu par le geste bref d'une Sagesse dont le front mérovingien est encerclé des pierreries de l'humble et anonyme Epargne.
Le graveur a fait ce qu'il a pu. Mais on voit par trop bien que la Sagesse ne fume pas d'opium et qu'elle n'a jamais touché un seul verre d'absinthe de sa vie. Noyée à ses pieds, éperdue d'envie, la pauvre Fortune espère le répit d'une négociation qui ne viendra jamais: déjà, le bras gauche de la brave caissière la cerne complètement, dans un étrange pas de valse muette.
Né dans la honte et disparu dans l'horreur, le dix-neuvième siècle attend l'aurore, mais sait que la nuit sera longue. Pour ne pas se souvenir de Varennes, lui aussi il se bouche les oreilles, en espèrant faire un songe adolescent; ce en quoi, il ne voit pas venir Kronstadt. D'une certaine manière, la dynamique de son histoire ressemble à cette étrange fable bancaire du possible et du raisonnable.
Et ses contours escarpés auront toujours pour moi l'indéniable visage de l'Europe. Pour son côté obscur, il faudrait chercher plus loin, en allant vers la droite."
Spoiler: În niciun caz. Dar în care se speră sincer că, în felul lui, biletul ăsta a şters măcar în parte nedumerita nemulţumire de sine cu care s-au scris - şi probabil citit în diagonală - cele despre Bearn.
Le graveur a fait ce qu'il a pu. Mais on voit par trop bien que la Sagesse ne fume pas d'opium et qu'elle n'a jamais touché un seul verre d'absinthe de sa vie. Noyée à ses pieds, éperdue d'envie, la pauvre Fortune espère le répit d'une négociation qui ne viendra jamais: déjà, le bras gauche de la brave caissière la cerne complètement, dans un étrange pas de valse muette.
Né dans la honte et disparu dans l'horreur, le dix-neuvième siècle attend l'aurore, mais sait que la nuit sera longue. Pour ne pas se souvenir de Varennes, lui aussi il se bouche les oreilles, en espèrant faire un songe adolescent; ce en quoi, il ne voit pas venir Kronstadt. D'une certaine manière, la dynamique de son histoire ressemble à cette étrange fable bancaire du possible et du raisonnable.
Et ses contours escarpés auront toujours pour moi l'indéniable visage de l'Europe. Pour son côté obscur, il faudrait chercher plus loin, en allant vers la droite."
Spoiler: În niciun caz. Dar în care se speră sincer că, în felul lui, biletul ăsta a şters măcar în parte nedumerita nemulţumire de sine cu care s-au scris - şi probabil citit în diagonală - cele despre Bearn.
25 februarie 2011
Premiantul
Precis nu-l cunoaşteţi. Paternalismul calm, siguranţa de sine, casca înstemată şi costumul de formula unu la orgolioasă vedere ne spun totuşi câte ceva. Respiră certitudine şi protecţie socială, trebuie să fii chinez ca să crezi că omul ăsta repară stilouri sau scrie rondeluri în miez de noapte.Undeva pe lumea asta, nu chiar aşa de departe pe cât pare, poze din astea sunt de găsit peste tot. În trenuri şi avioane. În şcoli şi crâşme. Fix în dreptul becului spectral de şaizeci al stabilimentelor hoteliere din mijlocul lui nicăieri. La masa de lucru, ţine zdravăn trabucul Montblanc din care nu picură erezia cernelii: încă nu a semnat, se mai gândeşte. Poate acum, poate mâine. Un om foarte ocupat, a cărui minte distribuie pensii şi subvenţii, înşiră lacuri de acumulare şi sentinţe pe viaţă, zuruie procente şi indici calitativi.
O fiinţă proteică, inoxidabilă, de impenetrabilă bunăvoinţă. Aici aşezat în faţa muşamalei umile de iurtă, rupe pâinea cu degete binecrescute. Dincolo, aruncă nu fără farmec involuntar buchetele de flori pe care i le întinde cu graţie o pereche de nubile pampoane, devreme acasă. Trei paşi la dreapta, arată pofticios un pluton de pepeni: iată agricultura rezonabilă, din nimic Taj Mahal, se poate?
Cum să nu. Totul se poate.
Să vi-l prezint pe Premiant. N-am fi vorbit despre el dacă nu s-ar fi primit, absolut întâmplător, vestea întârziată că Arcul Neutralităţii din Aşgabat s-a mutat în suburbii, fără statuia epică a lui Niazov care se învârtea după soare. Cum e vorba despre Turkmenistan, nimic nu e sigur; rarele poze pot să însemne absolut orice, de la uitare la promisiunea oficială că doar statuia se duce niţel la culcare şi nimic mai mult.
***
Moment mărunt de mândrie personală, pentru că pozele epicului tripod făcute în primăvara trecută sunt printre ultimele posibile. Acum pricepem de ce vizita fusese atât de scurtă sau de ce liftiera părea sictirită, de parcă ar fi fost trezită dintr-un somn geologic. Bref, de ce singurătatea alergătorului de cursă lungă din vârf şi de ce nicio explicaţie. Zău aşa, ce am fi putut afla? Secunda e sieşi suficientă, asurzitoare.
La data vizitei, habar nu aveam că zilele erau numărate. Premiantul semnase deja decretul de demolare. Împărţise dreptatea logistică a reamenajării. Zarurile erau, deci, aruncate; iar nostalgia de azi, cu atât mai ciudată: la naiba ghem, oricum ar fi, porcăria naivă a lui Niazov avea un panaş nebun. Mai ales în vertijul neoanelor violet de la miezul nopţii, subversiv şi inevitabil, prin perdelele bine trase.
Trebuie să recunosc imediat că primul reflex al plimbării pe stradă - e un fel de a spune, pentru o ecuaţie în care nu eşti niciodată singur - a fost căutarea semnelor schimbării. În centrul cosmetic, afişele păreau puţine şi uşor impersonale: deviza bate portretul, ca să vezi chestie. Mă înşelam patent, după cum aveam să descopăr în câteva ceasuri. La scara satrapiei orientale, schimbarea nu tună şi fulgeră: it creeps.
În privinţa asta, Gurbanguly Burdimuhamedov - e numele Premiantului, normal - se pricepe de minune. Câteva concesii bine dozate, nimic fundamental şi mai ales, nimic ireversibil. Dar cursul neted al istoriei ridică deja o problemă nouă: ce punem în locul umbrei tutelare care s-a dus, fără întoarcere?
***
Personajul există. E medic stomatolog, circumstanţă oarecare foarte puţin pe măsura epopeii. Şi scribul de curte se miră la rândul său, neştiind prea bine de unde să apuce croiul de statuie. Cam asta e impresia pe care o lasă primul florilegiu de legende prezidenţiale apărut acum doi ani în librăriile din oraş.
Nu e o biografie, ci o culegere de articole, cu zeci de poze limpezi şi cam fixe. Şi aici, ca şi pe stradă, ca şi pe sticlă, ca şi în sinapse: culegătoare de bumbac şi camionagii emeriţi, petrolişti şi fuiorul alb al bărbii de căpetenie sătească. Virtuţi excepţionale, o viaţă de mare discreţie, preşedintele ocroteşte totul, de la violonişti la cai de curse, el este în noi şi cu noi veşnic. Veghează, poftim, nu-l poţi minţi, nu te poţi ascunde: dar asta e ceva normal, ni se spune, căci inima curată, dumnezeu nu o va silui.
Probă de microfon, în englezeasca traducerii oficiale:
"-Dear elders, I would like to say to you one more thing made me surprised. Our Esteemed President Gurbanguly Burdimuhamedov was in Germany on a working visit recently and he spoke fluently in German there. And he spoke without any notes! Everyone attending the meeting was very surprised. To tell the truth I have also experienced exciting moments and I was proud of our national Leader.
But there is one, thing I do not understands. I didn't know that our Esteemed President knows German very well. Maybe because his modesty?!
Yes, as you can see, it wasn't by chance that Malikguly aga came to the polling station with his President - son for voting was modest and polite. It is because of their ancestors (T. Jurdekov, The Grandson Realizing His Grandfather's Dream, Aşgabat 2009)."
E perfect inutil să insişti. Toată cartea e aşa, cu capitole de genul The Place Where The Head Of The State Steps Becomes Blessed, pline de poveţe şi pilde cu care nu prea ştii ce să faci. După Ruhnama lui Niazov, e o lectură de searbăd amuzament, al enşpelea exerciţiu de admiraţie cazonă pe care-ţi pică ochii, previzibil şi entuziast ca altceva.
Totuşi, pentru că satrapul e încă în putere, nu i se puteau atribui chiar pe faţă calităţile senecte de atoateştiutor şi atoatevăzător. Şi atunci se reinventează istoria, scriind apăsat despre parabola exemplară a unui bunic pe jumătate mitic, învăţător de ţară dispărut slavă domnului devreme şi slavă domnului în marele cutremur de la 1948. Dacă Burdimuhamedov e aşa şi nu altfel, poftim explicaţia. Ceva foarte binevenit, perfect potrivit cadenţei de pâslă cu care se aşează noul făgaş - ca să folosim un alt cuvânt foarte legat de alte discursuri, ale altor asemenea - al lucrurilor.
Povestisem deja cum undeva discret, în coasta unei benzinării de la marginea capitalei, înflorise o statuie mititică şi deocamdată doar de bronz a învăţătorului de ţară. Părea tare singură şi chiar uşor emoţionată, nicăieri şi fără fanfară.
Puţină răbdare, desigur. Cât despre mine, înapoi la Macunaíma cu penseta. Şi acolo, lucruri de mare şi epică mirare. Din fericire, de data asta e de bine. E de foarte bine, doar că vezi, beizadea, o să trebuiască citită de două ori la rând, ca să fiu sigură că nu scriu iarăşi tâmpenii.
Nu e o biografie, ci o culegere de articole, cu zeci de poze limpezi şi cam fixe. Şi aici, ca şi pe stradă, ca şi pe sticlă, ca şi în sinapse: culegătoare de bumbac şi camionagii emeriţi, petrolişti şi fuiorul alb al bărbii de căpetenie sătească. Virtuţi excepţionale, o viaţă de mare discreţie, preşedintele ocroteşte totul, de la violonişti la cai de curse, el este în noi şi cu noi veşnic. Veghează, poftim, nu-l poţi minţi, nu te poţi ascunde: dar asta e ceva normal, ni se spune, căci inima curată, dumnezeu nu o va silui.
Probă de microfon, în englezeasca traducerii oficiale:
"-Dear elders, I would like to say to you one more thing made me surprised. Our Esteemed President Gurbanguly Burdimuhamedov was in Germany on a working visit recently and he spoke fluently in German there. And he spoke without any notes! Everyone attending the meeting was very surprised. To tell the truth I have also experienced exciting moments and I was proud of our national Leader.
But there is one, thing I do not understands. I didn't know that our Esteemed President knows German very well. Maybe because his modesty?!
Yes, as you can see, it wasn't by chance that Malikguly aga came to the polling station with his President - son for voting was modest and polite. It is because of their ancestors (T. Jurdekov, The Grandson Realizing His Grandfather's Dream, Aşgabat 2009)."
***
E perfect inutil să insişti. Toată cartea e aşa, cu capitole de genul The Place Where The Head Of The State Steps Becomes Blessed, pline de poveţe şi pilde cu care nu prea ştii ce să faci. După Ruhnama lui Niazov, e o lectură de searbăd amuzament, al enşpelea exerciţiu de admiraţie cazonă pe care-ţi pică ochii, previzibil şi entuziast ca altceva.
Totuşi, pentru că satrapul e încă în putere, nu i se puteau atribui chiar pe faţă calităţile senecte de atoateştiutor şi atoatevăzător. Şi atunci se reinventează istoria, scriind apăsat despre parabola exemplară a unui bunic pe jumătate mitic, învăţător de ţară dispărut slavă domnului devreme şi slavă domnului în marele cutremur de la 1948. Dacă Burdimuhamedov e aşa şi nu altfel, poftim explicaţia. Ceva foarte binevenit, perfect potrivit cadenţei de pâslă cu care se aşează noul făgaş - ca să folosim un alt cuvânt foarte legat de alte discursuri, ale altor asemenea - al lucrurilor.
Povestisem deja cum undeva discret, în coasta unei benzinării de la marginea capitalei, înflorise o statuie mititică şi deocamdată doar de bronz a învăţătorului de ţară. Părea tare singură şi chiar uşor emoţionată, nicăieri şi fără fanfară.
Puţină răbdare, desigur. Cât despre mine, înapoi la Macunaíma cu penseta. Şi acolo, lucruri de mare şi epică mirare. Din fericire, de data asta e de bine. E de foarte bine, doar că vezi, beizadea, o să trebuiască citită de două ori la rând, ca să fiu sigură că nu scriu iarăşi tâmpenii.
24 februarie 2011
Diptic aeronautic
"Don Andrés no se atrevió a insistir y siguió hablando de los progresos del siglo, que le parecían un tanto diabólicos. - Son, en todo caso, invenciones peligrosas. - Que se impondrán tarde o temprano - arguyó su interlocutor -. ¿Usted ha oído hablar del teléfono? Se han realizado experimentos muy notables. Lo mismo que los globos. Desde que la marquesa del Châtelet subió en globo acompañada de Newton... Y le enseñó un grabado conmemorativo, con unos versos al pie, que siempre me habían llamado la atención:A côté de Newton, l'immortelle Emilie
S'élève dans les airs,
Et parcourant des cieux la carrière infinie
Mesure l'Univers.
- No sé francés - murmuró el sacerdote -, pero me parece que dice que quiere medir el universo.
El señor asintió.
- Queme esta estampa, don Antonio.
- Como guste. - Y la echó al fuego (Lorenzo Villalonga, Bearn o La sala de las muñecas, Primera parte, Bajo el influjo de Fausto, 14)
***
"El aerostato se iba aproximando. Tenía la forma y el color de un puro, muy abultado en la parte central y terminado casi en punta en los extremos. Podía recordar también a una ballena, y ni bajo un aspecto ni otro resultaba grato a la vista. Según supe después, medía veintiocho metros, o sea, más de diecisiete varas mallorquinas, y estaba lleno de un gas menos pesado que el aire, por lo que flotaba en la atmósfera igual que un pedazo de madera sobre el agua. Aquel gas, según dijeron, es muy venenoso, además de explosivo. Se distinguía ya perfectamente, colgado de lo que podríamos llamar vientre del aerostato, una cesta grande, que parecía tejida de juncos y que llevaba mucha maquinaria y diversos aparatos. Tres caballeros de pie, conversaban por señas y manipulaban. Dos de ellos, altos y gruesos, con barba y bigotes, parecidos como dos gotas de agua, debían ser los inventores Tissandier. El otro, Dios poderoso, era el señor. Doña María Antonia y yo lo reconocimos al mismo tiempo y nos miramos en silencio. La monstruosa ballena pasó lentamente por encima de nosotros, bastante bajo para permitirnos distinguir a sus tripulantes, y desapareció hacia el sur, vibrante y oscilante como un gran abejorro. A pesar del enorme peligro que corría mi bienhechor, no pude menos que experimentar un gran alivio y recordar la voz oída después de la misa: don Antonio no estaba con doña Xima. Los trescientos francos no se habían gastado en ninguna aventura galante, sino que habrían ido a parar a los señores Tissandier, ya que en Francia, como en el resto del mundo, no se hace nada por nada (Lorenzo Villalonga, Bearn o La sala de las muñecas, Segunda parte, La paz reina en Bearn, 8)."
***
Nemuritoarea Emilie din stampa seniorului de Bearn este Emilie du Châtelet, marchiză, matematiciană şi provocatoare a secolului Optsprezece. Egerie a lui Voltaire, poate chiar cu asupră de măsură de tot restul de circumstanţe. Fireşte că preotul de ţară habar nu are despre asta, dar vedenia stampei care pretinde că o muiere poate măsura lumea întreagă irită. Stampa e arsă fără regrete, pentru că mintea e liberă în continuare şi nu se poate împiedica sau struni de o simplă didascalie.
Şi-atunci, cu prima ocazie, nu se reţine, nu se struneşte. Cu trei sute de franci de împrumut, Antonio de Bearn rescrie episodul în felul său, într-o splendidă semnătură care valorează poate mai mult şi mai profund de întregul volum de Memorii.
Pentru că în acea după amiază uşor melancolică de la Passy, în care toată lumea îl crede plecat pe urmele Ximei, nu Antonio de Bearn se află în aerostatul dichisit al fraţilor Tissandier. Ci un anume François-Marie Arouet, zis anagramatic şi Voltaire, aşa cum l-a văzut, la un moment dat Houdon.
Într-adevăr, beizadea: vive Coblenz!
Şi-atunci, cu prima ocazie, nu se reţine, nu se struneşte. Cu trei sute de franci de împrumut, Antonio de Bearn rescrie episodul în felul său, într-o splendidă semnătură care valorează poate mai mult şi mai profund de întregul volum de Memorii.
Pentru că în acea după amiază uşor melancolică de la Passy, în care toată lumea îl crede plecat pe urmele Ximei, nu Antonio de Bearn se află în aerostatul dichisit al fraţilor Tissandier. Ci un anume François-Marie Arouet, zis anagramatic şi Voltaire, aşa cum l-a văzut, la un moment dat Houdon.
Într-adevăr, beizadea: vive Coblenz!
Luces de Bearn, 3: Parisul singular
Motto:"- Las viñas se mueren a causa de un bicho que se come las raíces.
- El bicho son los señores, que esquilman la tierra para gastarse en dinero en la Ciudad.
- O en París, murmuró el señor. "
(Lorenzo Villalonga, Bearn o La sala de las muñecas, Primera parte, Bajo el influjo de Fausto, 6)
Aşadar, subterfugiul scrisorii tentaculare transformă pandecta în apocrif de sine stătător. Dar genul ăsta de judecată, imediat tăiată cu creionul de pe foaie, e un soi de drajeu acru numai bun pentru critici literari. Nu e cazul, slavă domnului.
Fireşte că Bearn nu este - nu are cum să fie - o simplă cronică de familie, cu ilustrate edificatoare din genul Epinal. Ar fi o etichetă corectă, dar searbădă, pentru o ţesătură greu de rezumat - presupune mutilare -, bref: prea academic, clar previzibil, de neiertat. Dar dacă ar fi de ţinut minte un singur lucru care face povestea imposibil de uitat de-acum încolo, atunci pesemne că ar fi vorba nu atât de eleganţa aproape fără echivalent a stilului, cât despre suava şi sibarita conspiraţie a unui destin liber şi exemplar.
Ca să nu întindem vorba inutil, Bearn e deopotrivă un casse-tête şi o nestemată cu multe faţete. Încercarea de rezumat dă la iveală singură subtile jocuri de oglinzi şi luciul tulbure al liniei temporale fracturate de renunţări. La nivel cosmogonic, dumnezeul lucrurilor mărunte se încaieră fără oprire cu amprenta lui Faust. Cine spune Faust, spune aproape automat Gounod. Iar cine spune Gounod, se duce imediat cu mintea la Parisul celui de-al Doilea Imperiu.
Cartea n-ar fi întreagă fără el.
Oraşul, despre care Mayol scrie candid că Seniorul nu îl poate suferi, în confuzia suavă dintre îmbâcseala de provincie şi metropola totală, joacă un rol esenţial în intrigă. Şi desparte, ca la teatru, cele două registre succesive ale naraţiunii. De el se leagă aventura de jumătate de an cu Xima, adulter incestuos peste care se trece aparent cu înspăimântătoare graţie, fading to mute. Şi tot de el, episodul reîntoarcerii cu exorcism de la 1883, în care se vede clar că totul nu e decât concesie, iluzie, iar renunţarea se spală prin evaziune.
Son dernier pied de nez, pour ainsi dire.
***
Un Paris singular, dacă presupunem numaidecât că realitatea sa geografică nu se poate reduce doar la unul din cele două maluri ale Senei. Nu unul singur, ci mai mulţi Parişi, întotdeauna fractalici şi întotdeauna diametral opuşi. Din motive perfect simbolice, personajele lui Villalonga - cu o singură excepţie şi efracţie - nu trec niciodată Sena, ceea ce ar fi aproape un început de demisie ideologică, drept pentru care ţarcul intrigii e nemaipomenit de strâmt şi la fel de semnificativ. În prima călătorie, el s-ar întinde de la vechea Operă de pe strada Le Pelletier şi până la piaţa Etoile: de nimica toată, de-abia trei sferturi de ceas, agale şi per pedes. Însă deloc întâmplător pentru a transcrie rapacitatea fulgurantă a Ximei, pe care nu o mai mulţumesc zvăpăiatele Mari Bulevarde. Şi-ar dori mai mult şi mai la stradă: hotelul de lux lasă loc pavilionului de plăceri diverse de la Etoile, cartier nou şi de mare vogă în epocă. Cartier de trambulină socială, care vântură lorete cu dinţi lungi şi acea insuportabilă nobilime Second Empire care nu s-a dezmeticit încă de tot din farmecele fruste ale garnizoanei, speculanţi imobiliari de teapa fraţilor Pereire şi venetici în căutare de desfrâu, panaş şi noutate.
Trecerea de la Operă înspre Etoile estompează amprenta lui Faust. De acum înainte, suntem în plin Offenbach, aşa cum îi cade bine ambiţioasei de douăzeci de ani.
***
Cea de-a doua venire adaugă de-abia câteva nuanţe suplimentare, cu tabiet: biserica Saint-Roch, unde se ascultă slujba de dimineaţă, Bois de Boulogne şi plimbarea dinaintea dejunului. Câteva mari cafenele de lux, de remarcabilă constanţă, toate în jurul Operei Garnier şi o cină somptuoasă - în cheie de last supper - la miticul stabiliment Le Véfour de lângă Luvru.
Dar colivia aurită stârneşte un triplu reflex de evaziune. Juan Mayol ia tramvaiul, în care îl urmărim - nu foarte departe - cam până prin dreptul buchiniştilor de pe Quai de la Mégisserie. Evaziunea e întreruptă de vedenia Ximei, care îi provoacă imediat un puseu de rară violenţă, cu urmări catastrofale. Un vardist agresat, un quiproquo de comisariat în care patronimul din Mallorca îi sună gradatului a princiară spiţă gasconă prin voia accentului ascuţit pus aiurea. De acum înainte, cei trei vor fi urmăriţi, nu fără umor de situaţie, de o armată de recepţioneri, spioni şi alte hahalere hoteliere şi izgoniţi din oraş pe motivul imposturii, din fericire în ziua dinainte fixată a plecării spre Roma.
Cu apucăturile ei contemplative, doña María Antonia alege să îşi petreacă o după-amiază pe Sena, ceea ce ne aşterne sub nas splendida stampă a unei scene bucolice dinafara timpului. Suspecta amabilitate hotelieră adaugă cortegiului valetul cărător de perini: tout cela est bien du Lancret, dites. E o plimbare prudentă, melancolică, uşor veştedă, asemeni personajului tutelar. Dar peste toate astea...
***
Heh. Peste toate astea, un balon cu aer cald. Şi una din cele -două - mai frumoase pagini ale cărţii întregi, pe gustul personal. Ca să înţelegem de ce, e nevoie de o notă separată şi ceva mai amănunţită. Deocamdată însă, scriem doar că evident, singurul personaj care trece Sena este don Antonio de Bearn, tocmai evadat cu prudenţa minciunii transparente din ceea ce i se pare un compromis echitabil, dar căruia nu îi lipsesc mărunte şi apăsătoare servituţi. Et pour cause...
Don Antonio se întoarce, povestind fericit cât de sigură e noua invenţie a fraţilor Tissandier. Iar înainte de plecarea la Roma, o ultimă nuanţă închide - oare? îndoiala e permisă, ca întotdeauna aici - cercul întâmplărilor franţuzeşti. Dacă însoţit de Xima, Antonio de Bearn asistase la premiera lui Faust, acum se merge la Manon, în versiunea mai ştearsă a lui Auber.
Şi cunoscătorii zâmbesc cu înduioşare. Cine, dar cine e des Grieux, de data asta?
Trei cărţi
În aşteptarea despre care nu se ştie încă nimic a viitoarei ediţii de corespondenţă dintre Vladimir şi Véra Nabokov. Scrisorile ei nu se vor şti niciodată: este absolut sigur că le-a ars cu sârguinţă, înainte să dispară de tot. La un moment dat al anului trecut, aflat că o editură americană - Faber? unsure - are drepturile şi că are de gând să le scoată anul ăsta. De atunci, linişte şi perfect contrast cu rumorile despre Originalul Laurei - Dying Is Fun sună absolut grozav, clar mult mai bine -, încă necumpărată. Nu ştiu de ce; o scăpare stupidă, pesemne.Deocamdată, două cărţi pe lângă care nu am de gând să trec. Ultimul Niall Ferguson, care se numeşte destul de comercial Civilization: The West And The Rest. Smartass, Ferguson; conservator inteligent fără să fie - chestie vomitivă - şi compassional. De văzut ce ne propune în termeni de eseu şi analiză: precis ceva pe scară întinsă, cu obsesia diacronică dintotdeauna. Citit o recenzie suficient de indignată în The Guardian; aparent e de bine. Pe scurt, în sfârşit o carte nouă în care se scrie un ceva de care toată lumea se fereşte: imperialism britanic nu neapărat egal nesimţire. Dimpotrivă, heh - dar oare restul ţine? Suficient comenzii.
A doua, de luat neapărat, se vede în stânga. Mers până acolo încât citit - ca drogaţii cu paiul în nas, absolut - ceea ce se vede la tejgheaua Amazonului, la şase dimineaţa. Autoare englezoaică, am impresia, din lumea Oxbridge şi compania. O şansă fantastică de a locui într-unul din imobilele nomenclaturii sovietice - anii Nouăzeci - şi să scrie despre asta. Nu numai despre asta, de-altminteri. Pare să aibă nerv; dacă reuşeşte să îmi spună mai multe despre genul de lume pe geamul căreia intră Margareta lui Bulgakov cu măturoiul justiţiar şi inundaţia à volonté, ei bine - bingo.
Azi însă, pus în cap să isprăvesc biletele despre Bearn - greu, beizadea, zise edecarul. Şi, dacă am spor, să trec la altceva, dar nu suflu o vorbă. Să nu stric supriza, ce naiba.
Mario de Andrade, în ritm de melc. Multe foi vocabular. Impresia că tai trestie de zahăr într-o veselie. Poante cu disecţie, amuzament exploziv dar, cum ar spune golanii de pe Dinamo, în reluare.
Insomnii. Nu mă întreba de ce: măcar să iasă totul cu bine. Şi nu, nu fac pe misterioasa; pur şi simplu e inutil de poluat atmosfera cu tot felul de mizerii.
PS: Poftim o cronică, pesemne cea mai decentă pe care am găsit-o despre cartea cu Molotov. De folos.
23 februarie 2011
Luces de Bearn, 2: Cronică de familie?
Motto:"En el manuscrito adjunto he intentado exponer un caso de conciencia. Piénsalo antes de emprender su lectura: todo cuanto en él relato has de admitirlo como si fuera una confesión. Si no te hallaras dispuesto a recibir mis confidencias (que, te lo advierto, te turbarán), estoy seguro de que sabrás quemar esas páginas antes de pasar adelante."
(Lorenzo Villalonga, Bearn o La sala de las muñecas, Primera parte, Bajo el influjo de Fausto, Introducción)
Sub nasul cititorului deja pişcat zdravăn de titlu, uşile letopiseţului din Bearn se deschid larg, cu o invitaţie la autodafé. Citeşte sau arde urmarea scrisorii mele, scrie epistola introductivă a naratorului ecleziastic, deopotrivă umil şi vivace, parcă anume pentru a ispiti desluşirea cazului de conştiinţă povestit pe îndelete într-o confesiune lămuritoare, letopiseţul însuşi.
Imediat, se creionează frânturi de reper semănate cu parcimonie şi eleganţă, care deocamdată nu ne spun nimic concret. Mallorca, 1890, cu un an înainte de marea invazie a filoxerei care decimează viile insulare şi declanşează un drastic val de emigrare. Şi la câteva zile după dispariţia simultană a cuplului de personaje principale al cărţii, cel asupra căruia se concentrează toată atenţia afectivă a povestitorului: don Antonio şi doña María Antonia de Bearn, aproape ultimi descendenţi ai unei ilustre spiţe senioriale locale.
Dincolo de traumatismul legitim al celui care se vede silit să se despartă brutal de un loc şi o epocă indispensabile, pluteşte peste circumstanţă scrupulul ezitant al executorului testamentar de facto. Asta pentru că scrisoarea părintelui Mayol nu e adresată oricui, ci unui vechi prieten din copilărie care ocupă în prezentul naraţiunii funcţia influentă de secretar al Cardinalului Primat spaniol. Cu ajutorul ei ar dori naratorul să obţină cuvenita dezlegare a autorităţilor spirituale, pentru ca memoriile seniorului de Bearn să poată fi publicate, după ultima sa dorinţă.
Şi părintele Mayol ezită, prins la rândul său în menghina dramatic strânsă între afect şi necesitate. Neştiind dacă una ca asta e cu putinţă, pledează atât cât se pricepe în favoarea a ceea ce descrie, cu sinceră naivitate, drept un caz delicat.
Cititorul nu poate şi nu trebuie să uite că o asemenea circumstanţă, imposibilă în Franţa, se întâmplă pe o lume care încă nu s-a despărţit cumsecade de Ilustra Inchiziţie. Administrativ caducă la vremea povestirii, urmele ei sunt încă foarte vii, într-atât încât demersul nu poate fi ocolit. Spre deosebire de don Antonio, Juan Mayol aparţine cinului şi timpului său şi nu îşi închipuie nicio secundă să se lipsească de ceea nu e autorizaţie poliţienească, dar infinit mai mult de o simplă binecuvântare mecanică. Ca orice om de bună credinţă, va spune tot ceea ce ştie, până la drojdia unui mister cu vicleim şi uşi ferecate pentru care Antonio de Bearn ar fi putut fi ars pe rug cu doar câteva decenii în urmă.
Pentru Biserică şi pentru societate, don Antonio de Bearn este într-adevăr un caz complicat. Personaj adulterin şi enciclopedic, de incestuoasă curiozitate care îl împinge vremelnic înspre francmasonerie, raţionalist şi francofil, inventator al unui prototip de automobil şi improbabil discipol al lui Voltaire într-o lume care s-ar lipsi şi se fereşte pe cât poate de absolut toate lucrurile astea. Despre memoriile sale nu vom şti decât foarte puţine lucruri, abia câteva frânturi pe care părintele Mayol le socoteşte edificatoare pentru a explica o - extrem de - parţială întoarcere la dogma catolică.
Mai nimic, anume. Însă pentru că scrisoarea naratorului promite spovadă, vom afla atât cât se poate afla din actele şi faptele Seniorului. Despre fuga la Paris cu doña Xima, lolită şi loretă a celui de-al Doilea Imperiu galic, nepoată căreia i se poartă o mult prea apropiată şi apăsată grijă. Despre fascinaţia inadmisibilă pentru spectacolele de operă şi în special pentru povestea lui Faust, aşa cum o povesteşte Gounod. Despre desfrâul cărnii care se duce şi desfrâul minţii care seduce, infinit mai greu de strunit. Despre cum se poate arde o bibliotecă, în mare linişte vesperală, din pură remuşcare şi pentru a sărbători tardiva reconciliere conjugală. Despre ultima, solara evadare la Paris, într-un moment al zilei de după şi despre o excursie într-un balon cu aer cald deasupra bucolicelor de la Passy. Despre sentimente, în avers şi revers. Despre sentimente în răspăr, cu conştiinţa clară a nuanţei sortite să fie acceptate, dar veşnic neînţelese de celălalt.
Un personaj sublim, fireşte.
Un personaj care ar face pe orice scrib scrum de invidie bună; heh, şi ne mai întrebăm de ce e nevoie de aproape o lună de zile până la primul bilet, cu şi despre!
Dimpreună juxtapusă şi opusă, cealaltă faţă a dublei efigii. Doña María Antonia, instrument al unei lucrative alianţe patrimoniale, fiinţă aparent ştearsă, de rece şi timidă blândeţe. Şi cu acea impecabilă, chirurgicală luciditate care se naşte din profundă devoţiune şi inflexibil devotament. În privinţa ei, lucrurile sunt clare şi complicate. Va merge în Rai, fără nicio îndoială. Sentimentele îi sunt naiv cristal. Inteligenţa nu e cantitativă şi nici tentaculară, dar capacitatea ei de înţelegere - faimosul entendement, atât de drag Luminilor - surprinde pe absolut toată lumea. Discretă şi eficientă, doña María Antonia va refuza, de pildă, audienţa papală acordată cu preţul unor considerabile eforturi, din raţiuni pe care cititorul nu le va înţelege decât foarte târziu. Anume pricepând că arderea bibliotecii conjugale, în schimbul reîntoarcerii sale acasă nu era decât o iluzorie şi afectuoasă concesie.
Chassez le naturel, il revient au galop.
În fond, poate că nu galicismul entendement o defineşte mai potrivit. Ci pesemne englezescul scrutiny, cu tot ceea ce lucrul ăsta înseamnă în materie dogmatică, anume observarea amănunţită a penitenţilor, convertiţilor şi altor suflete purgatorii. Soră, mamă, soţie; arhetipul e deliberat ţinut în ceţurile tulburi ale mitului. O tandră formă de Inchiziţie, am fi tentaţi să scriem, cu suspectă admiraţie.
După cum se vede, Philemon şi Baucis nu sunt îndeajuns de convingători. Fuziunea nu se întâmplă decât foarte târziu, ştergând prin dubla moarte - accident şi suicid - toate păcatele de voie şi fără de voie. Poate de aceea, e nevoie de o cratimă, susceptibilă să echilibreze un cosmogonic raport de forţe şi să încerce să reînnoade firul rupt de aventura franţuzească a Seniorului.
Deloc întâmplător, cel căruia îi revine această sarcină e părintele Mayol. Nicidecum un personaj oarecare, în ciuda candorii pe care cititorul nu o poate bănui de fariseism, ci doar de o înduioşătoare discreţie. Nici nu mai contează, de-altminteri, dacă naratorul ştie că e bastardul Seniorului sau cât preţ pune pe amănuntul ăsta: la urma urmelor, cei doi împart cu certitudine mai multe lucruri decât în cadrul strâmt al relaţiilor filiale. E vorba aici nu atât de reciprocă fascinaţie, cât de o foarte specială complicitate, între ceea ce ar fi putut fi un maestru şi ucenicul său. Numai formele sociale şi angajamentul religios, ceea ce e suficient de formal pentru ca să fie puţin, îl împiedică pe Mayol să asculte până la capăt pasionanta parabolă a unui destin cu adevărat extraordinar. Amprenta Seniorului asupra sa e mult mai puternică decât ar fi dispus să recunoască, ceea ce devine evident cu ocazia fiecărei apariţii - reale sau elucubrate - a blestematei de Xima.
În viziunea lui Mayol, Xima este, în sens strict biblic, Jezebel. Anume acel devs ex machina, a cărui apariţie punctează întotdeauna momente esenţiale ale cărţii şi imaginea cea mai desăvârşită a căderii şi abjecţiei de sine. Apare astfel un al doilea cuplu, perfect inversat - in specchio - faţă de efigia paternă.
Pare destul de schematic, nu este. Soluţia Seniorului de a renunţa la Xima, în ciuda insistenţelor ei de a se regăsi la Paris, nu se naşte din dispariţia proiecţiei sentimentale, ci dintr-un acces de orgolioasă luciditate. În fond, Xima este o femeie de purtări îndoielnice, o princiară dar şubredă întreţinută, care nu duce lipsă de protectori. Ruinat, dezgustat şi obosit, Antonio de Bearn nu mai e dispus să improvizeze: pentru el a sosit, deja, vremea Memoriilor. De-acum înainte, pacea poate cu adevărat să se aştearnă peste casa şi fieful său; iar letopiseţul, să dea pagina mai departe şi să deschidă porţile celei de-a doua părţi a naraţiunii.
Allons donc. Ce n'est qu'une pauvre victoire, après tout.
Şi totuşi Xima se va întoarce, târâtură dulceagă şi datornică în căutare de protecţie şi acoperiş. E momentul să se facă ordine, e momentul ca lumina să înceapă să se stingă încet. Trei pastile de cianură ascunse cu grijă de un spiţer sub straiul de nimica toată al bomboanelor de şocolată îşi fac perfect datoria. Xima se sinucide, într-o criză de delir erotic. O caşetă rătăcită pe mantila şemineului e înghiţită accidental de doña María Antonia. Seniorul se sinucide în mare linişte, folosindu-se de ultimul cofet, nu înainte de a obţine de la Juan Mayol promisiunea că Memoriile vor fi publicate la Paris.
Este momentul ca ultimul mister al cărţii să se dezlege, la rândul său.
Un mister care apare încă din titlu, cu acea misterioasă sală a păpuşilor de care pesemne că absolut toată lumea se miră, pentru ca amănuntul să fie cu totul estompat de tot restul intrigii.
În economia domestică de Bearn, sala păpuşilor este întotdeauna închisă. Iniţial, aşa ceva te duce cu gândul la Gilles de Rais, din cauza misterioasei poveşti a strămoşului don Felipe de Bearn, dispărut în împrejurări dubioase, undeva în prima jumătate a secolului Nouăsprezece. Apariţia cu totul neaşteptată a unui conclav de experţi ai Centrului Imperial de Cercetări Masonice şi Teozofice din Prusia, la câteva zile de la dispariţia stăpânilor casei, are de ce să mire.
Ca de obicei, Juan Mayol se miră. I se propune o sumă de bani suficientă pentru ca numeroasele datorii ale domeniului să fie cu totul stinse, în schimbul arhivelor ezoterice ale Seniorului. O scrisoare olografă dovedeşte fără nicio îndoială că toate documentele se află în camera ferecată. Se cere un răgaz de gândire şi evident că virtutea învinge. În puterea nopţii, convins că face singurul lucru legitim şi necesar într-o astfel de situaţie, Juan Mayol distruge arhivele pentru care i se oferise un preţ sinonim cu supravieţuirea unei iluzii.
E momentul scrisorii, fireşte.
Cercul povestirii e închis, presupunând că aşa ceva ar fi cu putinţă de rezumat. Tentativa de faţă e prea lungă, prea dezlânată, pesemne confuză. Ca pentru orice găselniţă importantă, a fost nevoie de două citiri, patru săptămâni, cinci bruioane şi douăsprezece ceasuri de lucru cu penseta, în speranţa că am priceput măcar câte ceva.
Nu o cronică de familie, ci un caz de conştiinţă, aşadar. Să-l credem pe Capelan?
Depinde de cum se povesteşte, am impresia. Dar despre asta, mâine.
Imediat, se creionează frânturi de reper semănate cu parcimonie şi eleganţă, care deocamdată nu ne spun nimic concret. Mallorca, 1890, cu un an înainte de marea invazie a filoxerei care decimează viile insulare şi declanşează un drastic val de emigrare. Şi la câteva zile după dispariţia simultană a cuplului de personaje principale al cărţii, cel asupra căruia se concentrează toată atenţia afectivă a povestitorului: don Antonio şi doña María Antonia de Bearn, aproape ultimi descendenţi ai unei ilustre spiţe senioriale locale.
Dincolo de traumatismul legitim al celui care se vede silit să se despartă brutal de un loc şi o epocă indispensabile, pluteşte peste circumstanţă scrupulul ezitant al executorului testamentar de facto. Asta pentru că scrisoarea părintelui Mayol nu e adresată oricui, ci unui vechi prieten din copilărie care ocupă în prezentul naraţiunii funcţia influentă de secretar al Cardinalului Primat spaniol. Cu ajutorul ei ar dori naratorul să obţină cuvenita dezlegare a autorităţilor spirituale, pentru ca memoriile seniorului de Bearn să poată fi publicate, după ultima sa dorinţă.
Şi părintele Mayol ezită, prins la rândul său în menghina dramatic strânsă între afect şi necesitate. Neştiind dacă una ca asta e cu putinţă, pledează atât cât se pricepe în favoarea a ceea ce descrie, cu sinceră naivitate, drept un caz delicat.
***
Cititorul nu poate şi nu trebuie să uite că o asemenea circumstanţă, imposibilă în Franţa, se întâmplă pe o lume care încă nu s-a despărţit cumsecade de Ilustra Inchiziţie. Administrativ caducă la vremea povestirii, urmele ei sunt încă foarte vii, într-atât încât demersul nu poate fi ocolit. Spre deosebire de don Antonio, Juan Mayol aparţine cinului şi timpului său şi nu îşi închipuie nicio secundă să se lipsească de ceea nu e autorizaţie poliţienească, dar infinit mai mult de o simplă binecuvântare mecanică. Ca orice om de bună credinţă, va spune tot ceea ce ştie, până la drojdia unui mister cu vicleim şi uşi ferecate pentru care Antonio de Bearn ar fi putut fi ars pe rug cu doar câteva decenii în urmă.
Pentru Biserică şi pentru societate, don Antonio de Bearn este într-adevăr un caz complicat. Personaj adulterin şi enciclopedic, de incestuoasă curiozitate care îl împinge vremelnic înspre francmasonerie, raţionalist şi francofil, inventator al unui prototip de automobil şi improbabil discipol al lui Voltaire într-o lume care s-ar lipsi şi se fereşte pe cât poate de absolut toate lucrurile astea. Despre memoriile sale nu vom şti decât foarte puţine lucruri, abia câteva frânturi pe care părintele Mayol le socoteşte edificatoare pentru a explica o - extrem de - parţială întoarcere la dogma catolică.
Mai nimic, anume. Însă pentru că scrisoarea naratorului promite spovadă, vom afla atât cât se poate afla din actele şi faptele Seniorului. Despre fuga la Paris cu doña Xima, lolită şi loretă a celui de-al Doilea Imperiu galic, nepoată căreia i se poartă o mult prea apropiată şi apăsată grijă. Despre fascinaţia inadmisibilă pentru spectacolele de operă şi în special pentru povestea lui Faust, aşa cum o povesteşte Gounod. Despre desfrâul cărnii care se duce şi desfrâul minţii care seduce, infinit mai greu de strunit. Despre cum se poate arde o bibliotecă, în mare linişte vesperală, din pură remuşcare şi pentru a sărbători tardiva reconciliere conjugală. Despre ultima, solara evadare la Paris, într-un moment al zilei de după şi despre o excursie într-un balon cu aer cald deasupra bucolicelor de la Passy. Despre sentimente, în avers şi revers. Despre sentimente în răspăr, cu conştiinţa clară a nuanţei sortite să fie acceptate, dar veşnic neînţelese de celălalt.
Un personaj sublim, fireşte.
Un personaj care ar face pe orice scrib scrum de invidie bună; heh, şi ne mai întrebăm de ce e nevoie de aproape o lună de zile până la primul bilet, cu şi despre!
***
Dimpreună juxtapusă şi opusă, cealaltă faţă a dublei efigii. Doña María Antonia, instrument al unei lucrative alianţe patrimoniale, fiinţă aparent ştearsă, de rece şi timidă blândeţe. Şi cu acea impecabilă, chirurgicală luciditate care se naşte din profundă devoţiune şi inflexibil devotament. În privinţa ei, lucrurile sunt clare şi complicate. Va merge în Rai, fără nicio îndoială. Sentimentele îi sunt naiv cristal. Inteligenţa nu e cantitativă şi nici tentaculară, dar capacitatea ei de înţelegere - faimosul entendement, atât de drag Luminilor - surprinde pe absolut toată lumea. Discretă şi eficientă, doña María Antonia va refuza, de pildă, audienţa papală acordată cu preţul unor considerabile eforturi, din raţiuni pe care cititorul nu le va înţelege decât foarte târziu. Anume pricepând că arderea bibliotecii conjugale, în schimbul reîntoarcerii sale acasă nu era decât o iluzorie şi afectuoasă concesie.
Chassez le naturel, il revient au galop.
În fond, poate că nu galicismul entendement o defineşte mai potrivit. Ci pesemne englezescul scrutiny, cu tot ceea ce lucrul ăsta înseamnă în materie dogmatică, anume observarea amănunţită a penitenţilor, convertiţilor şi altor suflete purgatorii. Soră, mamă, soţie; arhetipul e deliberat ţinut în ceţurile tulburi ale mitului. O tandră formă de Inchiziţie, am fi tentaţi să scriem, cu suspectă admiraţie.
***
După cum se vede, Philemon şi Baucis nu sunt îndeajuns de convingători. Fuziunea nu se întâmplă decât foarte târziu, ştergând prin dubla moarte - accident şi suicid - toate păcatele de voie şi fără de voie. Poate de aceea, e nevoie de o cratimă, susceptibilă să echilibreze un cosmogonic raport de forţe şi să încerce să reînnoade firul rupt de aventura franţuzească a Seniorului.
Deloc întâmplător, cel căruia îi revine această sarcină e părintele Mayol. Nicidecum un personaj oarecare, în ciuda candorii pe care cititorul nu o poate bănui de fariseism, ci doar de o înduioşătoare discreţie. Nici nu mai contează, de-altminteri, dacă naratorul ştie că e bastardul Seniorului sau cât preţ pune pe amănuntul ăsta: la urma urmelor, cei doi împart cu certitudine mai multe lucruri decât în cadrul strâmt al relaţiilor filiale. E vorba aici nu atât de reciprocă fascinaţie, cât de o foarte specială complicitate, între ceea ce ar fi putut fi un maestru şi ucenicul său. Numai formele sociale şi angajamentul religios, ceea ce e suficient de formal pentru ca să fie puţin, îl împiedică pe Mayol să asculte până la capăt pasionanta parabolă a unui destin cu adevărat extraordinar. Amprenta Seniorului asupra sa e mult mai puternică decât ar fi dispus să recunoască, ceea ce devine evident cu ocazia fiecărei apariţii - reale sau elucubrate - a blestematei de Xima.
În viziunea lui Mayol, Xima este, în sens strict biblic, Jezebel. Anume acel devs ex machina, a cărui apariţie punctează întotdeauna momente esenţiale ale cărţii şi imaginea cea mai desăvârşită a căderii şi abjecţiei de sine. Apare astfel un al doilea cuplu, perfect inversat - in specchio - faţă de efigia paternă.
Pare destul de schematic, nu este. Soluţia Seniorului de a renunţa la Xima, în ciuda insistenţelor ei de a se regăsi la Paris, nu se naşte din dispariţia proiecţiei sentimentale, ci dintr-un acces de orgolioasă luciditate. În fond, Xima este o femeie de purtări îndoielnice, o princiară dar şubredă întreţinută, care nu duce lipsă de protectori. Ruinat, dezgustat şi obosit, Antonio de Bearn nu mai e dispus să improvizeze: pentru el a sosit, deja, vremea Memoriilor. De-acum înainte, pacea poate cu adevărat să se aştearnă peste casa şi fieful său; iar letopiseţul, să dea pagina mai departe şi să deschidă porţile celei de-a doua părţi a naraţiunii.
Allons donc. Ce n'est qu'une pauvre victoire, après tout.
***
Prin cinică definiţie, pacea este o stare apăsătoare şi îndoielnică. În cazul circumstanţelor de Bearn, am face mai bine să vorbim despre armistiţiu tacit şi demonstrativă încetare a focului. De dragul Maríei Antonia se arde cu metodă biblioteca, dar se deschide episodul redactării Memoriilor, întreprindere infinit mai periculoasă de-atât. De dragul lui Mayol se solicită audienţa papală, dar se face un nevinovat ocol parizian; nu pentru a o regăsi pe loretă, ci pentru a se plimba în balonul cu aer cald deasupra oraşului. Capelanul şi nu Seniorul este cel care va fantasma îndelung episodul întâlnirii întâmplătoare cu Xima, căinţei şi mântuirii acesteia: de data asta, nu e să fie.Şi totuşi Xima se va întoarce, târâtură dulceagă şi datornică în căutare de protecţie şi acoperiş. E momentul să se facă ordine, e momentul ca lumina să înceapă să se stingă încet. Trei pastile de cianură ascunse cu grijă de un spiţer sub straiul de nimica toată al bomboanelor de şocolată îşi fac perfect datoria. Xima se sinucide, într-o criză de delir erotic. O caşetă rătăcită pe mantila şemineului e înghiţită accidental de doña María Antonia. Seniorul se sinucide în mare linişte, folosindu-se de ultimul cofet, nu înainte de a obţine de la Juan Mayol promisiunea că Memoriile vor fi publicate la Paris.
Este momentul ca ultimul mister al cărţii să se dezlege, la rândul său.
***
Un mister care apare încă din titlu, cu acea misterioasă sală a păpuşilor de care pesemne că absolut toată lumea se miră, pentru ca amănuntul să fie cu totul estompat de tot restul intrigii.
În economia domestică de Bearn, sala păpuşilor este întotdeauna închisă. Iniţial, aşa ceva te duce cu gândul la Gilles de Rais, din cauza misterioasei poveşti a strămoşului don Felipe de Bearn, dispărut în împrejurări dubioase, undeva în prima jumătate a secolului Nouăsprezece. Apariţia cu totul neaşteptată a unui conclav de experţi ai Centrului Imperial de Cercetări Masonice şi Teozofice din Prusia, la câteva zile de la dispariţia stăpânilor casei, are de ce să mire.
Ca de obicei, Juan Mayol se miră. I se propune o sumă de bani suficientă pentru ca numeroasele datorii ale domeniului să fie cu totul stinse, în schimbul arhivelor ezoterice ale Seniorului. O scrisoare olografă dovedeşte fără nicio îndoială că toate documentele se află în camera ferecată. Se cere un răgaz de gândire şi evident că virtutea învinge. În puterea nopţii, convins că face singurul lucru legitim şi necesar într-o astfel de situaţie, Juan Mayol distruge arhivele pentru care i se oferise un preţ sinonim cu supravieţuirea unei iluzii.
E momentul scrisorii, fireşte.
Cercul povestirii e închis, presupunând că aşa ceva ar fi cu putinţă de rezumat. Tentativa de faţă e prea lungă, prea dezlânată, pesemne confuză. Ca pentru orice găselniţă importantă, a fost nevoie de două citiri, patru săptămâni, cinci bruioane şi douăsprezece ceasuri de lucru cu penseta, în speranţa că am priceput măcar câte ceva.
Nu o cronică de familie, ci un caz de conştiinţă, aşadar. Să-l credem pe Capelan?
Depinde de cum se povesteşte, am impresia. Dar despre asta, mâine.
Sala de aşteptare: Grand Siècle, 3
Jamais deux sans trois, allez.
"Henri IV fut averti une fois qu'une de ses maîtresses lui était infidèle. Elle avait donné rendez-vous au duc de Bellegarde, lorsqu'elle pensait que le roi ne viendrait pas chez elle. Le roi fit épier le moment où son rival serait auprès de la belle et, lorsqu'il le sut, il alla la trouver. Elle était au lit et se plaignait d'un grand mal de tête. Le roi lui dit qu'il fallait qu'elle lui donnât à souper, car il avait grand'faim. Elle répondit qu'elle n'avait pas songé à souper et qu'on n'avait gardé pour elle qu'une paire de perdrix. Le roi expliqua que c'était bien et qu'on apportât les perdrix. On apporta encore bien autre chose, car un souper avait été préparé pour le duc de Bellegarde. Quand les perdrix arrivèrent, le roi en prit une, la mit sur un morceau de pain et la jeta sous le lit. La dame fut effrayée et dit: Sire, que faites-vous? Le roi répondit en riant: Madame, ne faut-il pas que tout le monde vive? Il se leva ensuite et se contenta de lui avoir fait peur (Correspondance complète de Madame la Duchesse d'Orléans, 1855)."
22 februarie 2011
Luces de Bearn, 1: Vive Coblenz!
Motto:"Uno de los dos novelistas, el menos joven, es alto y escurrido de carnes, rasurado, mediterráneo y paradójico, cuidadoso, galante y cerebral, y vive como un abate francés, en el centro de la ciudad, en una calle recoleta y sombría poblada de señoras piadosas y de gatos capones, meditabundos y mañaneros. Probablemente es judío."
(Camilo José Cela, Prólogo parabólico a la edición de Bearn o La sala de las muñecas de 1956)
O prefaţă la limita ofensei, de mâna unui laureat Nobel cu vedere relativ duioasă, însă teribil de scurtă. Şi unul din cele mai bune romane spanioleşti de secol douăzeci, la mii de leghe lumină de Almudena Grandes şi alte - să mă scuzaţi, e drastic dar adevărat - cacarumbe de supces lamacsim.
Înainte de a vorbi pe îndelete despre carte, autorul merită un ocol. Cu excepţia complimentului de miere otrăvită al prefeţei, puţinele fotografii ale lui Lorenzo Villalonga confirmă schiţa de portret făcută de Cela. Personaj uscăţiv, uşor pedant, amator de penumbră şi penumbre. Din nou, o vorbă franţuzească l-ar rezuma nemaipomenit de bine, în contururile discrete ale siluetei à contre-jour.
Medic. Provincial şi insular, din acea Mallorcă de se opreşte pentru mulţi într-un after cu chill-out, lucru care are să ne oblige imediat la recadraj istoric. Psihiatru, ceea ce îi permite un colosal simţ al resortului dramatic, fără niciun pic de cabotinism. Până la dumnezeu şi înapoi, iscusinţa formulei asasine şi subterfugiului de dialog, atunci când nici nu mai e nevoie să se spună mai mult. Un exemplu, printre o mie altele:
" - Mira Tonet, que niño tan hermoso - dijo doña María Antonia.
El señor me miró en silencio. Su esposa parecía un poco inmutada.
- No sé - añadíó - a quién me recuerda.
Él callaba. Al día siguiente me enviaron a la Ciudad, interno en el colegio de los padres teatinos ( Bearn o La sala de las muñecas, Primera parte, Bajo el influjo de Fausto, 1)".
Moment exemplar, în care totul se ascunde fix la vedere. Devine clar - şi pe urmă din ce în ce mai evident, dar cu splendidă delicateţe - că naratorul ecleziastic e bastardul ultim al stirpei de Bearn; dar să nu dăm din casă, deocamdată.
E greu de imaginat, în astfel de circumstanţe, un autor disparat faţă de propria operă. Villalonga reprezintă, până în măduva oaselor, reacţiunea şi răspărul, într-unul din cele mai dureroase şi greu de înţeles momente spaniole cu putinţă. Nu ştim şi, de fapt, nu are nicio importanţă dacă pişcătura lui Cela pune degetul în cunoştinţă de cauză pe problema israelită. La urma urmelor, apartenenţa destul de laxă a lui Villalonga la Falanga lui Primo de Rivera e un lucru pe care şi-l asumă cu calm şi aproape indiferenţă. Unul din acele detalii care, pentru o minte strâmtă, blochează naivul elan de simpatie de care un autor perfect cerebral nu are nici măcar nevoie.
La urma urmelor, nu ştim dacă angajamentul ăsta care blochează preţ de multă vreme recunoaşterea cuvenită a operei nu e un mare noroc. De pildă, Proust îşi alege drastic cititorii timpului pierdut, despre care bunul şi naivul său frate spunea că e o carte potrivită bolnavilor cronici sau celor care şi-au rupt un picior. Bearn nu are astfel de întinderi, dar ceea ce unii percep drept aroganţă sau - o mare tâmpenie, destul de răsunător constantă - fascism îi cerne la fel de drastic publicul. Something for the happy few şi zău dacă nu e mult mai bine aşa şi nu altfel.
Lui Proust, Villalonga îi datorează multe. Franţei îi dă poate cele mai fabuloase pagini din carte, despre care îmi iau libertatea să vorbesc pesemne interminabil. Fără condescendenţă, fără servilitate culturală, cu un farmec şi de o ispită la care e imposibil să speri rezista. Omagiul se opreşte aici, pentru că forma e radical diferită. Fără fraze fluviu, cu puţine momente statice, fără analize interminabile. Dar cu miez; am adăuga imediat, cu înflăcărare bine temperată, cu adevăratul miez de care se face vinovat lucrul desăvârşit.
Înainte de a vorbi pe îndelete despre carte, autorul merită un ocol. Cu excepţia complimentului de miere otrăvită al prefeţei, puţinele fotografii ale lui Lorenzo Villalonga confirmă schiţa de portret făcută de Cela. Personaj uscăţiv, uşor pedant, amator de penumbră şi penumbre. Din nou, o vorbă franţuzească l-ar rezuma nemaipomenit de bine, în contururile discrete ale siluetei à contre-jour.
Medic. Provincial şi insular, din acea Mallorcă de se opreşte pentru mulţi într-un after cu chill-out, lucru care are să ne oblige imediat la recadraj istoric. Psihiatru, ceea ce îi permite un colosal simţ al resortului dramatic, fără niciun pic de cabotinism. Până la dumnezeu şi înapoi, iscusinţa formulei asasine şi subterfugiului de dialog, atunci când nici nu mai e nevoie să se spună mai mult. Un exemplu, printre o mie altele:
" - Mira Tonet, que niño tan hermoso - dijo doña María Antonia.
El señor me miró en silencio. Su esposa parecía un poco inmutada.
- No sé - añadíó - a quién me recuerda.
Él callaba. Al día siguiente me enviaron a la Ciudad, interno en el colegio de los padres teatinos ( Bearn o La sala de las muñecas, Primera parte, Bajo el influjo de Fausto, 1)".
Moment exemplar, în care totul se ascunde fix la vedere. Devine clar - şi pe urmă din ce în ce mai evident, dar cu splendidă delicateţe - că naratorul ecleziastic e bastardul ultim al stirpei de Bearn; dar să nu dăm din casă, deocamdată.
E greu de imaginat, în astfel de circumstanţe, un autor disparat faţă de propria operă. Villalonga reprezintă, până în măduva oaselor, reacţiunea şi răspărul, într-unul din cele mai dureroase şi greu de înţeles momente spaniole cu putinţă. Nu ştim şi, de fapt, nu are nicio importanţă dacă pişcătura lui Cela pune degetul în cunoştinţă de cauză pe problema israelită. La urma urmelor, apartenenţa destul de laxă a lui Villalonga la Falanga lui Primo de Rivera e un lucru pe care şi-l asumă cu calm şi aproape indiferenţă. Unul din acele detalii care, pentru o minte strâmtă, blochează naivul elan de simpatie de care un autor perfect cerebral nu are nici măcar nevoie.
***
La urma urmelor, nu ştim dacă angajamentul ăsta care blochează preţ de multă vreme recunoaşterea cuvenită a operei nu e un mare noroc. De pildă, Proust îşi alege drastic cititorii timpului pierdut, despre care bunul şi naivul său frate spunea că e o carte potrivită bolnavilor cronici sau celor care şi-au rupt un picior. Bearn nu are astfel de întinderi, dar ceea ce unii percep drept aroganţă sau - o mare tâmpenie, destul de răsunător constantă - fascism îi cerne la fel de drastic publicul. Something for the happy few şi zău dacă nu e mult mai bine aşa şi nu altfel.
Lui Proust, Villalonga îi datorează multe. Franţei îi dă poate cele mai fabuloase pagini din carte, despre care îmi iau libertatea să vorbesc pesemne interminabil. Fără condescendenţă, fără servilitate culturală, cu un farmec şi de o ispită la care e imposibil să speri rezista. Omagiul se opreşte aici, pentru că forma e radical diferită. Fără fraze fluviu, cu puţine momente statice, fără analize interminabile. Dar cu miez; am adăuga imediat, cu înflăcărare bine temperată, cu adevăratul miez de care se face vinovat lucrul desăvârşit.
***
În locul prefeţei lui Cela, ştii bine, ar fi fost mai bine de agăţat un episod care obsedează demult, dar care e cu totul potrivit dimpreună autorului şi cărţii.
Am mai povestit despre asta, dar sugestia e irezistibilă. Poftim, pe puţin pentru a doua oară, heh:
Am mai povestit despre asta, dar sugestia e irezistibilă. Poftim, pe puţin pentru a doua oară, heh:
"Pendant l'occupation vivait à Paris, dans le quartier des Ecoles, un vieil original qui s'habillait en bourgeois du XVIIe siècle, ne lisait que Saint-Simon, dînait aux flambeaux et jouait de l'épinette. Il ne sortait que pour aller chez l'épicier et le boulanger, un capuchon sur sa perruque poudrée, la houppelande laissant voir les bas noirs et les souliers à boucles. Le tumulte de la Libération, les coups de feu, les mouvements populaires le troublèrent. Sans rien comprendre, mais agité par la crainte et la fureur, il sortit un matin sur son balcon, la plume d'oie à la main, le jabot dans le vent, et il cria, d'une forte et étrange voix de solitaire:
Vive Coblenz!
On ne saisit pas, on vit la singularité, les voisins excités sentirent d'instinct qu'un bonhomme vivant dans un autre monde avait partie liée avec le mal, le cri parut allemand, on monta, on défonça la porte, on l'assomma, il mourut (Louis Pauwels, Jacques Bergier, Le Matin des Magiciens,)."
Mvai de mine
Aşadar, heh. Eu citeam de zor ca să dau drumul la bilete azi, iar pe dumneata pervazul nu te ţine minte. Nu m-a ţinut nici pe mine, ieri şi habar nu am de ce.Iar ca lucrurile să fie şi mai de ocară, n-am auzit absolut nimic. Iar când m-am întors să verific, vlan! era prea târziu, anume unu şi ceva. De data asta, nimic misterios: scosesem boxele, nu mai ştiu de ce. Lesne se înţelege că e fără nicio intenţie, dimpotrivă.
Ediţia lui Macunaíma de la Agir nu are niciun glosar şi nicio notă de subsol. Cu toate astea, am reuşit să fac rost, cu ajutorul Fregatei, de un impozant dicţionar italo-brazilian. Două volume şi tot ce vrei, până la nuanţe de argou. Nu cred să existe un al doilea în Principate, dar să lăsăm lauda: întreprinderea are farmecul ei şi-aşa.
Am fugit la prânz, reviu pe la trei. Şi da, solicit - cum altfel? - o audienţă.
Later edit: Bon, pentru că ai întrebat, se răspunde numaidecât. Dicţionarul în chestie e cel al lui Spinelli & Casasanta, scos de Hoepli la Milano. Acuma că am fost pişcată, chiar tot-tot nu e de găsit acolo: dar pentru cazurile scatologic disperate - excusez du peu - se egzistă veşnica subversiune a netului. Nu?
În altă ordine de idei, numai simplu nu e să citeşti aşa ceva cât de cât cursiv. Evident că ştiai asta, pe principiul c'est en nageant que l'on devient nageur. Sau mă rog, orice alt verb posibil, heh.
Even later. Asta ca să nu mai scriu de prisos încă un bilet până îl isprăvesc pe ăsta de îl termin înainte de cină. Normal că gospodina de sâmbătă e Marilyn Monroe. Culmea, unii cred că e şi bun ce zice ea acolo.
Am fugit la prânz, reviu pe la trei. Şi da, solicit - cum altfel? - o audienţă.
Later edit: Bon, pentru că ai întrebat, se răspunde numaidecât. Dicţionarul în chestie e cel al lui Spinelli & Casasanta, scos de Hoepli la Milano. Acuma că am fost pişcată, chiar tot-tot nu e de găsit acolo: dar pentru cazurile scatologic disperate - excusez du peu - se egzistă veşnica subversiune a netului. Nu?
În altă ordine de idei, numai simplu nu e să citeşti aşa ceva cât de cât cursiv. Evident că ştiai asta, pe principiul c'est en nageant que l'on devient nageur. Sau mă rog, orice alt verb posibil, heh.
Even later. Asta ca să nu mai scriu de prisos încă un bilet până îl isprăvesc pe ăsta de îl termin înainte de cină. Normal că gospodina de sâmbătă e Marilyn Monroe. Culmea, unii cred că e şi bun ce zice ea acolo.
Sala de aşteptare: Grand Siècle, 2
Îmi crapă capul, dar mă ţiu mizerabil, deturnat şi doar parţial de vorba de adineauri. Cu acelaşi personaj, dar într-un context aparent imposibil epocii.Corespondenţa ţaţei palatine nu are vocaţia publicităţii. Ţâfna istoricilor de profesie, o expresie goală de sens, nu îi lasă nicio şansă solidă de crezare: prea anecdotică, prea vulgară. Petty cash, în alte cuvinte. Însăşi poziţia nemţoaicei la Versailles ţine mai degrabă de ceremonial, decât de trasul de sfori. Nevastă de-a doua a şubredului, chisnovatului şi invertitului Monsieur - anume fratele decorativ şi risipitor al satrapului -, Palatina nu are decât apanajul minimei respectabilităţi, odată funcţia procreativă îndeplinită. Atât şi nu mare lucru mai mult, în afară de o existenţă uşor ternă, de parazit al casetei monarhice, trambalat dintr-o reşedinţă în alta, la cheremul capriciului suveran.
Totuşi, asta nu înseamnă că Liselotte nu are minte, spirit de observaţie şi umor. Cu toate că îi lipseşte definitiv orice urmă de fineţe, ştie foarte bine să iasă din tot felul de situaţii cel puţin ciudate. Din toate, poate cea mai dubioasă e chiar legată de îndatoririle conjugale, de care se achită fără silă şi fără niciun fel de entuziasm, povestind apoi aproape tot te miri cui se întâmplă să o citească.
Ar putea fi vocea unei muieri dezabuzate, căpiate, umilite. Lucru extraordinar, nu e deloc aşa, în ciuda trăznăilor consorte cu diverşi grenadieri şi hahalere cu particulă - marchizul de Effiat sau cavalerul de Lorena sunt cazuri notorii.
Nici resemnare, nici suspin. Doar o mărturisire savuroasă despre un moment huis clos absolut derutant.
Rareori se poate citi una ca asta, care dă de-a berbeleacul toate fundele doamnei de Rambouillet şi altor preţioase. Mai bine, însutit mai bine decât o face Poquelin, heh.
***
"Monsieur a toujours fait le dévot (...). Il apportait toujours au lit un chapelet auquel était attachée une quantité de médailles; il lui servait à faire ses prières avant de s'endormir. Quand cela était fini, j'entendais un gros fracas causé par les médailles, comme s'il les promenait sous la couverture. Je lui dis: Dieu me le pardonne, mais je soupçonne que vous faites promener vos reliques et les images de la Vierge dans un pays qui leur est inconnu. Monsieur répondit: Taisez-vous, dormez; vous ne savez ce que vous dites. Une nuit je me levai tout doucement, je plaçai la lumière de manière à éclairer tout le lit; et au moment où il promenait ses médailles sous la couverture, je le saisis par le bras et lui dis en riant: Pour le coup, vous ne saurez plus me le nier. Monsieur se mit aussi à rire et me dit: Vous qui avez été huguenote, vous ne savez pas le pouvoir des reliques et des images de la sainte Vierge. Elles garantissent de tout mal les parties qu'on en frotte. Je répondis: Je vous demande pardon, Monsieur; mais vous ne me persuaderez point que c'est honorer la Vierge que de promener son image sur les parties destinées à ôter la virginité. Monsieur ne put s'empêcher de rire et me dit: Je vous prie, ne le dites à personne (Mémoires sur la cour de Louis XIV et de la Régence, Paris 1823)."
21 februarie 2011
Mahmureli. Şi o poveste despre acasă
Dormit puţin şi prost, deşi habar nu am dacă e lună plină.
Încercat ceva despre Bearn, al treilea draft, nu mă convinge. Hotărât că e sigur mai bine să iau lucrurile pur şi simplu ca la şcoală, cu penseta. În trei caşete simple: cine scrie, ce scrie şi cum scrie. Cu grijă, pentru că presupun autorul total neştiut în lumea românească. Am irosit deja două ocazii bune, din grabă şi nepricepere - vorbesc de brazilieni -, dar Bearn a plăcut mult prea mult ca să merite aşa lucru josnic.
Un drum pe seară şi pe urmă mă apuc de lucru. Nu contează cât durează, contează să iasă ceva bun. Şi-ţi mulţumesc, beizadea: pentru răbdare şi pentru sarcasmele dumitale, întotdeauna utile şi - printr-o curioasă excepţie - primite cu inimă uşoară şi fără de ţandără.
Nu în ultimul rând, am primit o scrisoare pentru care aş vrea să mulţumesc, încercând un răspuns.
Un drum pe seară şi pe urmă mă apuc de lucru. Nu contează cât durează, contează să iasă ceva bun. Şi-ţi mulţumesc, beizadea: pentru răbdare şi pentru sarcasmele dumitale, întotdeauna utile şi - printr-o curioasă excepţie - primite cu inimă uşoară şi fără de ţandără.
Nu în ultimul rând, am primit o scrisoare pentru care aş vrea să mulţumesc, încercând un răspuns.
***
Dincolo de orice alte circumstanţe, acasă e un subiect teribil de complicat. Nu e niciodată simplu, mai ales în registru valah, să te hotărăşti ceea ce trebuie ţinut cu sine şi ceea ce trebuie dat de-a dura, în apele tulburi de sub covor. Aşa suntem noi: cu purtări de liric sarcasm şi cu o memorie uneori prea frugală, care crede toate alea şi se mulţumeşte cu foarte puţin. De unde, pesemne şi sentimentul lipsei de gratitudine, cuvânt cu care se scrie pentru mulţi ceea ce se poate spune uşor mai sofisticat - patriotism.
Nu sunt o fire nemaipomenit de patrioată, ceea ce e un început de sluţenie judecabil. Comodă, leneşă şi teribil de oportunistă, iau ce îmi trebuie de unde se nimereşte: iată de ce, nu-mi explic niciodată cum am putut să scriu despre Bucureşti şi despre unele lucruri ale casei, altfel decât dintr-o cumplită înfumurare a sentimentelor, din care nu lipseşte niciodată o veterinară doză de egoism. Unii îşi arată vitrina - eu tot despoi calabalâc, pe unde şi despre ce se nimereşte. E întotdeauna o mare plăcere, absolut reprobabilă: doar ştim că frisonul de mulţumire aparţine dintâi cui dă - nu cui primeşte.
Bucureştiul e un oraş ciudat, poate tocmai pentru că puţină lume îl iubeşte cu patimă, aşa cum merită. Am primit şi primesc, în privinţa asta, o solară lecţie care nu se poate uita. Şi am primit-o aşa cum se primeşte un adevăr îndelung ciuntit, ca pe o întoarcere acasă: adevăratul meu început de întoarcere acasă, după mulţi ani de băzneli rezonabil de cultivate pe alte pârleazuri. Cum sunt un ucenic nătâng, nu iese întotdeauna aşa cum aş fi vrut: dar merită, cu vârf şi îndesat.
În fond, acasă se întâmplă chiar acolo şi atunci când ai senzaţia că orice e posibil. Acasă e şi pe Cometei, deşi crezi că ştii toate poveştile. Acasă e şi orezăria în care îţi spui că nu trăieşti degeaba. Şi pentru că acasă e o abstracţie cu sentiment, contează nu atât ce, cât cum se întâmplă lucrurile astea.
Acasă poate şi trebuie să fie oriunde pe lume te simţi întreg. Ar trebui poate să fie o senzaţie densă şi solemnă - nu este. E ca un soi de aromeală cu picoteli, o toropeală la limita eroică a dragostei mari. S-a întâmplat la Esfahan - evident. La Paris, previzibil. La Prabang, cu fulgerarea paralizantă a celui care se simte cât gămălia acului de cravată şi se învârte ameţitor în jurul propriei axe, ca titirezul. Se întâmplă prea des ca să nu însemne ceva, de-abia de-acuma solemn şi fundamental: că eşti liber cu tine şi că ţi-e îngrozitor de bine aşa.
Iar dacă poţi să împarţi măcar un vârf de cuţit din toate astea, atunci clar nu te iroseşti. Dimpotrivă.
Gata, am fugit în oraş. Reviu probabil după zece, dar reviu cu multe lucruri de făcut.
Later edit: Ajuns acasă, migrena vieţii. Nu mă lasă inima să târâi, dar mai bine mai încet decât prost cu totul.
Şi apropo, găoaza - aia înseamnă, excusez du peu dar la nuanţă, am impresia - apare bine mersi, de cel puţin trei ori în capitolul zece. Uf, uite ca să nu bombăni, mai am un cofet grand siècle cel puţin dubios, dar mai încolo. Adică pe la noapte, să-mi vin naibii în simţiri.
Habar nu am dacă e un lucru aşteptat sau nu, dar nu primesc chiar atât de multe scrisori la cutie. Ultima, la care nu am răspuns, sosise imediat înainte de plecarea de la Rangoon: mulţumesc şi pentru ea, mult prea târziu.
Mai rău de atât, sunt un corespondent destul de precar, cu minte împrăştiată şi egoistă. Mi se întâmplă, cu unele inflexibile excepţii complice, să mă ia valul şi să nu dau curs - firul se rupe, legenda personajului inaccesibil are zile frumoase sub căpătâi. Nu bun, ştiu - să mi se ierte.
Scrisoarea de astăzi are farmecul ei, pentru că e scrisă cu teribil dor de casă. Nu am cerut voie, dar am să îndrăznesc să dau câteva rânduri aici, bineînţeles ştergând din pură delicateţe repere care nu îmi aparţin. Şi mai ales trecând peste orice formă de laudă, pe care nu o merit şi de care mă mir întotdeauna ca proasta în târg.
Tare bine mi-a picat:
"(...) mereu am crezut că există. Că există Bucureştiul aşa. Am zărit o bucată din el prima dată la naşa mea de botez, în casa mamei ei (...). Nu ştiu dacă ei mai stau acolo. Doamna - naşa bătrână - ne lăsa, pe mine şi pe sora-mea, să facem neiertate greşeli de stil, gen să ne întoarcem după ce ieşiserăm pe uşă ca să luăm ultima caisă de pe fructieră. Mamei nu i se părea prea grav, dar bunică-mea era siderată de atari maniere (deşi eu aveam doar şase ani iar soră-mea patru si ceva). Casa aia avea ceva nemapomenit în ea, şi uite, Bucureştiul e plin de case din astea - pentru mine era o uimire să văd gardurile de fier forjat şi pisicile de după garduri. Din Bucureşti am cules, de pe stradă, primul pisoi al familiei, numit Micşunel, pentru ca il găsiserăm pe strada Micşuneşti. (...)
Şi să îi răspundem aşa, după ce mai mulţumim cu poftă pentru fragmentul ăsta complet neaşteptat.
Mai rău de atât, sunt un corespondent destul de precar, cu minte împrăştiată şi egoistă. Mi se întâmplă, cu unele inflexibile excepţii complice, să mă ia valul şi să nu dau curs - firul se rupe, legenda personajului inaccesibil are zile frumoase sub căpătâi. Nu bun, ştiu - să mi se ierte.
Scrisoarea de astăzi are farmecul ei, pentru că e scrisă cu teribil dor de casă. Nu am cerut voie, dar am să îndrăznesc să dau câteva rânduri aici, bineînţeles ştergând din pură delicateţe repere care nu îmi aparţin. Şi mai ales trecând peste orice formă de laudă, pe care nu o merit şi de care mă mir întotdeauna ca proasta în târg.
Tare bine mi-a picat:
"(...) mereu am crezut că există. Că există Bucureştiul aşa. Am zărit o bucată din el prima dată la naşa mea de botez, în casa mamei ei (...). Nu ştiu dacă ei mai stau acolo. Doamna - naşa bătrână - ne lăsa, pe mine şi pe sora-mea, să facem neiertate greşeli de stil, gen să ne întoarcem după ce ieşiserăm pe uşă ca să luăm ultima caisă de pe fructieră. Mamei nu i se părea prea grav, dar bunică-mea era siderată de atari maniere (deşi eu aveam doar şase ani iar soră-mea patru si ceva). Casa aia avea ceva nemapomenit în ea, şi uite, Bucureştiul e plin de case din astea - pentru mine era o uimire să văd gardurile de fier forjat şi pisicile de după garduri. Din Bucureşti am cules, de pe stradă, primul pisoi al familiei, numit Micşunel, pentru ca il găsiserăm pe strada Micşuneşti. (...)
Acasă al meu e cu punga cu pungi de plastic, punga cu pungi de hârtie, punga cu dopuri de plută/plastic, cârpa de şters pahare, cârpa de şters farfurii şi cratiţa de dulceaţă (cu lingura de lemn aferentă) separată de cratiţa de ghiveci (şi ea cu lingura ei) şi organizarea demenţială a bunică-mii, cocoana de Bucureşti (...) de sorginte bănăţeană. Acasă e binoclul de teatru, râşniţa de cafea (aia manuală, de bronz) care încă funcţionează, vailingul in care dospea aluatul de cozonac şi despre care se spunea ca îl îngropase străbunica in timpul primului razboi, când se rechiziţionau astfel de materiale pentru obuze, nici măcar nu ştiu dacă e adevărat. Acasă e maică-mea şi cu bunică-mea care vorbeau între ele nemteşte despre pregătirile de Crăciun, ca să poată să se descurce fără mele prea ciulite la asemenea detalii. (...)"
Şi să îi răspundem aşa, după ce mai mulţumim cu poftă pentru fragmentul ăsta complet neaşteptat.
***
Dincolo de orice alte circumstanţe, acasă e un subiect teribil de complicat. Nu e niciodată simplu, mai ales în registru valah, să te hotărăşti ceea ce trebuie ţinut cu sine şi ceea ce trebuie dat de-a dura, în apele tulburi de sub covor. Aşa suntem noi: cu purtări de liric sarcasm şi cu o memorie uneori prea frugală, care crede toate alea şi se mulţumeşte cu foarte puţin. De unde, pesemne şi sentimentul lipsei de gratitudine, cuvânt cu care se scrie pentru mulţi ceea ce se poate spune uşor mai sofisticat - patriotism.
Nu sunt o fire nemaipomenit de patrioată, ceea ce e un început de sluţenie judecabil. Comodă, leneşă şi teribil de oportunistă, iau ce îmi trebuie de unde se nimereşte: iată de ce, nu-mi explic niciodată cum am putut să scriu despre Bucureşti şi despre unele lucruri ale casei, altfel decât dintr-o cumplită înfumurare a sentimentelor, din care nu lipseşte niciodată o veterinară doză de egoism. Unii îşi arată vitrina - eu tot despoi calabalâc, pe unde şi despre ce se nimereşte. E întotdeauna o mare plăcere, absolut reprobabilă: doar ştim că frisonul de mulţumire aparţine dintâi cui dă - nu cui primeşte.
Bucureştiul e un oraş ciudat, poate tocmai pentru că puţină lume îl iubeşte cu patimă, aşa cum merită. Am primit şi primesc, în privinţa asta, o solară lecţie care nu se poate uita. Şi am primit-o aşa cum se primeşte un adevăr îndelung ciuntit, ca pe o întoarcere acasă: adevăratul meu început de întoarcere acasă, după mulţi ani de băzneli rezonabil de cultivate pe alte pârleazuri. Cum sunt un ucenic nătâng, nu iese întotdeauna aşa cum aş fi vrut: dar merită, cu vârf şi îndesat.
În fond, acasă se întâmplă chiar acolo şi atunci când ai senzaţia că orice e posibil. Acasă e şi pe Cometei, deşi crezi că ştii toate poveştile. Acasă e şi orezăria în care îţi spui că nu trăieşti degeaba. Şi pentru că acasă e o abstracţie cu sentiment, contează nu atât ce, cât cum se întâmplă lucrurile astea.
Acasă poate şi trebuie să fie oriunde pe lume te simţi întreg. Ar trebui poate să fie o senzaţie densă şi solemnă - nu este. E ca un soi de aromeală cu picoteli, o toropeală la limita eroică a dragostei mari. S-a întâmplat la Esfahan - evident. La Paris, previzibil. La Prabang, cu fulgerarea paralizantă a celui care se simte cât gămălia acului de cravată şi se învârte ameţitor în jurul propriei axe, ca titirezul. Se întâmplă prea des ca să nu însemne ceva, de-abia de-acuma solemn şi fundamental: că eşti liber cu tine şi că ţi-e îngrozitor de bine aşa.
Iar dacă poţi să împarţi măcar un vârf de cuţit din toate astea, atunci clar nu te iroseşti. Dimpotrivă.
Gata, am fugit în oraş. Reviu probabil după zece, dar reviu cu multe lucruri de făcut.
Later edit: Ajuns acasă, migrena vieţii. Nu mă lasă inima să târâi, dar mai bine mai încet decât prost cu totul.
Şi apropo, găoaza - aia înseamnă, excusez du peu dar la nuanţă, am impresia - apare bine mersi, de cel puţin trei ori în capitolul zece. Uf, uite ca să nu bombăni, mai am un cofet grand siècle cel puţin dubios, dar mai încolo. Adică pe la noapte, să-mi vin naibii în simţiri.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)