Sabotaj

Zi pur şi simplu sabotată. Zi total Oblomov, în care e imposibil să te mişti de pe sofaua siameză, pentru că faci, spre prânz, tâmpenia să te opreşti o jumătate de oră gen cu cartea în mână. De poftă, fix.

Jumătatea de oră s-a făcut zi de lucru, e drept că întreruptă de un drum la ţigări şi de vizita lui C., venită de departe.

Cât despre ale casei, plecare prin Stambul, întoarcere prin Kiev: de ce nu se ascultă, tovarăşi, din prima expertul? Două zile jumătate de Kiev, aşadar: încă nu ştiu data de întoarcere, dar probabil nu mai târziu de 22 mai. Pe urmă se face prea târziu pentru restul. Mă lămuresc eu mâine, deşi de data asta am promis o completă lipsă de planificare.

Intrat prin perfectă efracţie în antologia otomană. Nu vreau să le amestec, mai ales că la halul în care merge povestea rusească, anume într-o lăcomie duioasă ca scăpată din puşcărie - aşa se întâmplă, fireşte, cu toate poveştile ruseşti - mare mirare să nu o termin până duminică seară pe toată.

***

Şi asta nu pentru că Figes - insist - ar fi scris noua evanghelie a istoriografiei contimporane: nu e Braudel, doamne iartă-mă. Şi cu toate astea a stârnit acelaşi elan suspect cu care, acum foarte mulţi ani, s-a putut citi Grammaire des Civilisations în vreo douăzeci de ceasuri, fără nicio formă de pauză posibilă. Câştigul e vedenia hipocoristică a istoriei mari şi sentimentul că ai trăit într-o formă de scolastică minciună de când te ştii. Iar pierderea majoră e că niciodată n-ai să te mai simţi în stare să o deschizi serios: ştii cartea aşa cum ordonanţa tăvăleşte curva de la colţ, anume fervent şi pe îndelete. Despuiată de toate artificiile, nu te mai poate uimi şi devine dicţionar, consultabil din an în paşte, pentru cine ştie ce detaliu de tribulaţie sau altă bucătăreală.

La o treime din monstru - şase sute de pagini, totuşi - i se laudă echilibrul narativ. Nu e o chestie academică, mai degrabă un fel de Everyman's Russia, spre uzul novicilor şi avansaţilor intermediari. Pentru că ne aflăm în Principate, care suferă dintotdeauna de o sfântă şi tremurătoare greaţă pentru muscali, ar putea fi un început foarte folositor de realism mitologic.

Nu magic, pentru că ar fi prea puţin şi prea previzibil atunci când vorbim despre lucruri din astea. Ci de-a dreptul mitologic, de vreme ce privirea românească are dintotdeauna albeaţa necuceritului neîntrebat de nimeni - la tejgheaua asta, apropo, ceasurile stau întotdeauna pe 7 noiembrie 1917, iar controversele sunt lovite de nulitate. Cabriolele calmuce ale lui Lenin sunt altceva, iar locomotiva lui Antipov aparţine nu numai unui după bicisnic, cât mai ales desfigurării geografice şi fagocitării mentale.

Bref: absurdului istoric, care se cere tratat cu citostaticele sarcasmului îndelung meritat.

Cum să vă spun....

Hum. Având în vedere diverse discuţii neterminate din raţiuni tehnice, alaltăieri. Itou, mărturiile de mai jos, - ferm credibile, deşi de regulă Dumas-tatăl minţea ca un felcer, din raţiunile clasice ale hiperbolei:

"Nous nous déshabillâmes, et, munis de nos serviettes pour nous en cacher le visage, sans doute, il passait des femmes, nous entrâmes dans le bain. J'avoue que je fus obligé d'en sortir immédiatement, mes poumons étaient impuissants à respirer cette vapeur. Je dus les habituer peu à peu en laissant la porte du vestibule entrouverte et en me faisant une atmosphère mixte des deux atmosphères.

L'intérieur du bain était d'une simplicité biblique : il était tout en pierre, sans aucun revêtement, avec trois cuves de pierres carrées, chauffées à différents degrés, ou plutôt recevant des eaux naturellement chauffées à trois températures différentes. Trois lits en bois attendaient les baigneurs. Je me crus un instant ramené dans une station de poste. Les grands amateurs vont directement à la cuve chauffée à quarante degrés et s'y plongent bravement. Les amateurs médiocres ou les novices vont à celle qui est chauffée à trente.

Puis, successivement, de la cuve chauffée à trente, ils passent à celle qui est chauffée à trente-cinq, et de celle qui est chauffée à trente-cinq à celle qui est chauffée à quarante. De cette manière, ils s'aperçoivent à peine de la progression.

Le Caucase a des eaux qui montent naturellement à une température de soixante-cinq degrés ; elles sont efficaces pour les rhumatismes. Celles-là, on n'en prend que la vapeur. Le baigneur est maintenu au-dessus de la cuve, couché sur un drap dont quatre hommes tiennent les quatre coins. Ce bain est de six, de huit et de dix minutes ; dix minutes, c'est tout ce que le plus robuste baigneur peut supporter.

Un archevêque périt, cette année, dans un de ces bains, d'une façon fort malheureuse. Sa pudeur ne lui avait pas permis de confier aux hommes habitués à cet exercice les quatre coins du drap sur lequel il prenait son bain. Il leur avait substitué quatre diacres. Un des diacres eut la maladresse ou la distraction de lâcher le coin qui lui était confié. Sa Grandeur glissa sur la pente et tomba dans la cuve bouillante.

Les quatre diacres jetèrent de grands cris, essayèrent de rattraper le noyé, et se brûlèrent les doigts en essayant. Ils crièrent plus fort : les hommes du bain accoururent. Plus aguerris aux brûlures, ceux-ci parvinrent à tirer monseigneur de sa cuve. Mais il était trop tard : monseigneur était cuit.

Au risque d'être cuit comme monseigneur, Finot se précipita dans les quarante degrés.

Avis à Satan : préparer une chaudière à part pour le jour où l'on recevra en enfer le consul de France à Tiflis."

(Alexandre Dumas, Voyage au Caucase, Chapitre XLI, Les bains persans)

***

Făcut rezervare, pigulit cazările capitaline, să vedem ce aflu mâine după prânz. Imposibil de lăsat din mână cartea lui Figes, cu toate lucrurile ingenue şi inegale de care se agaţă ca să-şi tartineze convenabil teoria. Cu care, în paranteză fie spus e imposibil să nu fii măcar în parte de acord: în mare, se potriveşte perfect biletului meu de la prânz, fără să fi citit nimic înainte.

Nu pentru că sunt dişteaptă - că nu sunt -, dar pentru că aşa e.

În schimb, de smart ce e, telefonul a luat-o razna şi cere codul PUK, neîntrebat. Ce e aia, aflu inutil: un ceva de pe cutie, cică. Cutia a aruncat-o madam Olga cândva prin ianuarie: şampanie, evident. Şi trei ceasuri pierdute mâine, la dugheană, dă doamne să nu, am cumplit de multe de lucrat şi făcut.

Încă treizeci de pagini - e tipărit destul de mare - şi precis adorm, heh. Dar la naiba ghem, mai mult de treizeci de grade, nu cred să rezist. Pe cuvânt de pionier.

Şapte arşini de mătase franţuzească

Isprăvit cu azerii, viza e gata miercurea viitoare la prima oră. Primit şi o parte din comanda de cărţi pe luna asta, care riscă să devină o hărmălaie îngrozitoare, prin grija abstractă a Amazonului. Care le trimite, de fapt, cum vrea şi mai ales de unde vrea: o poruncă plătită sterlin are ştampilă de Frankfurt şi poştă nemţească, iar ceea ce nu apare expediat deocamdată zace deja pe biroul de pe Cometei. Din astea: din toată abulia, lucrul cel mai bun e că s-a primit antologia otomană, cu suficient timp pe mână pentru o citire apăsată şi îndelung datorată.

Dimpreună cu ea, un compendiu alert şi indispensabil de rusisme: Natasha's Dance. A Cultural History Of Russia, a lui Orlando Figes. Presupun că lanterna lui Molotov e pe drum, cu ea aş fi vrut să încep un lung anotimp intermediar de lucruri din astea. Dar nu e timpul pierdut, heh.

***

Cu o mână pe hârtii şi cu alta pe colet, găsit încă de la prima frunzăreală jubilatorie şi pofticioasă un amănunt de alaltăieri, la care nu se poate rezista. E o listă de cumpărături, simplu detaliu de intendenţă princiară care ne apare foarte însemnat atunci când e mult prea târziu ca să te mai poţi cumva uita pe gaura cheii. Istoria este, se ştie, o hetairă destul de ieftină, care se mulţumeşte cu puţin: golanii zilei de azi ar scrie, pesemne, asta infinit mai simplu şi mai drastic - o cârpă, ce să mai.

Iată anume ce se cumpără în casele Şeremetiev, pe la 1775. Dau lista în englezeşte, aşa cum o restituie Figes, din pură lene:

"Kaftan of downy material, camisole sewn with gold and pearls, kaftan and trousers made of silk in puce plus yellow camisole, kaftan made of red cotton with blue on both sides, blue silk camisole sewn with gold, kaftan and trousers in fabric with camisole in raspberry silk sewn with gold and silver, kaftan and trousers in chocolate colour with green velour camisole, black velvet frock coat, tails in black velvet with speckles, tails with 24 silver buttons, 2 piqué camisoles sewn with gold and silver, 7 arshins of French silk for camisoles, 24 pairs of lace cuffs for nightshirts, 12 arshins of black material for trousers and 3 arshins of black velvet, various ribbons, 150 pounds of superior tobacco, 60 pounds of ordinary tobacco, 36 tins of pomade, 6 dozen bottles of capillary syrup, golden snuffbox, 2 barrels of lentils, 2 pounds of vanilla, 60 pounds of truffles in oil, 200 pounds of Italian macaroni, 240 pounds of parmesan, 150 bottles of anchovies, 12 pounds of coffee from Martinique, 24 pounds of black pepper, 20 pounds of white pepper, 6 pounds of cardamom, 80 pounds of raisins, 160 pounds of currants, 12 bottles of English dry mustard, various kinds of ham, bacon and sausages, moules for blanc-manger, 600 bottles of white burgundy, 600 bottles of red burgundy, 200 bottles of sparkling champagne, 100 bottles of non-sparkling champagne, 100 bottles of pink champagne ( Orlando Figes, Natasha's Dance, 1. European Russia)."

***

E cu totul evident că scara la care se întâmplă lucrurile astea uşor mercantile nu are niciun sens şi nicio savoare dacă ne-am gândi la îndelungi achiziţii, premeditate şi legumite. Ceea ce pare monstruos e doar un suav capriciu perfect conjunctural şi, amănunt extrem de important, reproductibil după bunul plac. Pe lângă zarva asta de alămuri şi pânzeturi, orice altă intendenţă europeană pare şi este veştedă, pentru că în economia ei intervin doi parametri total necunoscuţi, în cheia Rusiei care se deşteaptă: măsura şi bunul simţ financiar. Generoasă şi neruşinată, aşa arată lumea care se iscă din creion şi hârtie de satrap mesianic: fiindcă mesianic este Petru, mânuitorul de rindea din Amsterdam. Şi uriaşă, pofta de a exista a lucrurilor pe care le croieşte, cu o minuţie de care astăzi absolut nimeni nu s-ar mai simţi în stare.

Însă poate că lucrul cel mai interesant din şiragul ăsta de ameţeli hedoniste e formidabila sinteză a momentului de tranziţie mentală. Rusia modernă trage pe nas tutun de Virginia. A descoperit farmecul îndoielnic al parmezanului milanez, trufelor toscane şi cafelei de Martinica. Se îmbracă, după ucaz, în catifele sobre şi coase nasturi de argint la livreaua vizitiilor. Foloseşte pomadă şi felurite zemuri pentru freză muierească şi nu numai. Bea şampanie, cu o preferinţă aparte, intimă, căpoasă şi uşor canaille pentru cea trandafirie, care iscă întotdeauna un zâmbet. Întreaga lume cât de cât civilizată - e un fel de a spune, complet relativ, ca orice ghilotină - i se aşterne pe masă, în pat, sub tălpi. Un monstru, în alte cuvinte, ceea ce nu presupune defel repulsie sau respingere, ci simpla constatare a enormei juxtapuneri şi celestei şandramale. Un simorgh, de-altminteri, pasăre făcută din toate păsările de pe lume.

În acelaşi timp, deşi bărbile se tund şi coroana monomahă tivită cu blană de samur nu mai reprezintă decât protocolul aspru al zilei de ieri, caftanele nu dispar cu totul. Ci îşi au rostul în continuare, pentru încă o bucată zdravănă de vreme, sferei şi decorului domestic, caselor din spate care nu se văd niciodată dinspre stradă şi odăile de aparat. Cu deosebire, culorile în care se întâmplă lucrurile astea nu aparţin Occidentului: pentru a exista pe stradă, zmeura şi şocolatiul vestimentar au încă nevoie de două revoluţii, cu baie de sânge şi cale ferată. Deocamdată, ele există într-un alt spaţiu, pe care de nevoie şi ilegitim îl numim şi credem exotic şi zonei fermecător de neclare în care văpselele lumii noastre încep să se dizolve, încetul cu încetul, una într-alta.

***

Stofele de casă ale principelui Şeremetiev seamănă, de-altfel, ca două picături de apă cu comanda aparent de ruşine a domnului Jourdain. Fericit, mitocanul de secol şaptesprezece simte nevoia să ragă pe toate gardurile, cu sclivisită mulţumire de sine: je me suis fait faire cette indienne-ci. Mintea dintotdeauna îşi închipuie exact lipsa de măsură - şi de gust, în contextul strepezelii triumfătoare a jansenismelor - a catifelelor cu intarsii papagaliceşti. Şi dacă Poquelin e pur şi simplu un imbecil, pentru că îi refuză bietului burghez gentilom apanajul fundamental al ţicnitului, căruia i se arată în sfârşit altceva?

Sigur că Jourdain e un amărât şi un parvenit şi un vai de mama lui. Asta se întâmplă însă pentru că aşa e silit spectatorul să-l vadă, în laţul potemkiniadei domestice şi grotescului de fiecare secundă. În felul lui naiv şi analfabet, Jourdain nu numai că face proză fără să ştie - şi dimpreună cu asta ne pune sub nas un splendid cofet de joc de situaţie şi profundă retorică - dar anunţă, fără să îşi propună nici măcar o secundă una ca asta, consumatorul frugal şi aparent cosmopolit al zilelor noastre. Dar asta, fireşte, e o altă poveste.

And Justice For All

Cu foarte puţină vreme înainte de a dispariţia lui Borges de pe lumea asta sublunară, devotamentul sau poate cupiditatea Mariei Kodama au făcut posibil proiectul unui volum de prefeţe pentru cărţile de căpătâi ale dihaniei. Şaizecişişase de bilete, din canonica sută previzibilă, au mai apucat astfel să apară, adunate fascicol într-un înduioşător florilegiu al Bibliotecii personale.

Rezultatul este deopotrivă frustrant şi fertil. Frustrant, pentru că avem în faţă un Borges fără de Borges, pe ultima sută de metri a minţii şi somei: în cardiograme şi caşete, o lume şi o viaţă întreagă de citiri, adunate cu sentimentul ralului de ultim minut scuipat pe oglinda posterităţii. Cu toate astea, cititorul deja obişnuit cu idiosincraziile maestrului - nu e o vorbă prea măruntă şi nici prea nemiloasă pentru un monstru de hârtie - va găsi, fără îndoială, pişcătoare şi la îndemână forma compactă, aproape telegrafică a exerciţiului de admiraţie. Restul, îi aparţine: să se ducă, să se uite, să compare. Sau nu.

Iarna asta a fost lungă şi destul de sordidă, la Bucureşti şi poate din cauza asta am ridicat cu mult elan mănuşa braziliană aruncată de beizadea. Patru cărţi şi patru faţete ale aceleiaşi probleme fundamentale, despre care nu am scris deloc îndestulat până acum.

M-ar fi bucurat ca biletele mele să fie măcar la fel de concise şi clare ca în Biblioteca de adineauri: dar, ca deseori, nu m-am prea priceput.

***

Deprinsă de multă vreme cu înduioşătoarea minciună care ar vrea să laşi la sfârşitul ospăţului ce e mai bun, nici habar nu aveam că axioma se verifică într-unul din cele mai neaşteptate feluri cu putinţă. Din toate cele patru, cartea lui Guimarães Rosa este, fără nicio îndoială, giuvaerul de stranie lucire şi imprescriptibil preţ.

Nu o carte: ci o catapeteasmă, pentru că de aşa ceva avea nevoie seva vie a literelor de lume nouă. Nu o poveste: ci un fluviu de poveşti, care au dulceaţa şfichiului pe obrazul neted al monadei ce se naşte din nimic. Nu un povestitor, fie el volubil şi înzestrat cu indispensabilul dar al ventrilocului de sorţi: ci un monstru polifonic, Riobaldo, în stare să fie şi curvă şi haiduc şi boiernaş de măruntă latifundie şi hoţ de drumul mare şi fecioară uscată pe aracul vieţii fără importanţă. Şi nu în ultimul rând, nu un sistem fonetic lesne de încleiat în reguli şi silogisme sintactice: ci un joc năucitor şi aproape pervers cu mintea în care scrii - pentru că la asta se rezumă, în rostul cel mai personal, ceea ce se numeşte imperfect în româneşte limbă.

Zadarnic ne-am sluji de slovarnice, pentru că autorul - nemernicul de autor, ar trebui să scriem - face şi desface portugheza după splendidul lui plac. Acum e curat Volapük, iar trei rânduri mai încolo iat-o insuportabil inventivă, proclitică, flexibilă ca o trapezistă şi înşelătoare ca ultima boarfă de răspântii. Niciodată şi nimeni până acum - poate doar Mateiu, dar în cu totul alt registru - n-a mai scris pesemne cu atâta patimă, cu atâta explozivă stârneală pentru fibra şi coaja vorbelor. Fie numai şi pentru asta, Grande sertão: veredas este şi trebuie să rămână un strălucit homuncul al alchimiei scrise.

Ceea ce şi este, cu asupră de măsură.

***

Tehnic vorbind, avem în faţă un monolog de cincisute şaizeci de pagini. Poate dura şase ore sau şase vieţi, amănunt primejdios care îl face imposibil de rezumat cumsecade. Dindărătul vorbelor, ca iscată de un resort implacabil, stă straja luxuriantă a personajelor. Criteriul se pierde repede, în hoardele de haiduci care se numesc jagunços, aşa cum totul se desfiră şi se evaporă în mărăcinişuri frământate şi costişe aspre: geografie de cuţitari, fireşte.

Peste toate astea, foarte deasupra, Diadorim. Diadorim e o năpastă inclasabilă, despre care se află, foarte târziu, într-o scenă de necitit noaptea şi despre care nu am de gând să scriu absolut nimic, că e muiere. Cu creierii încinşi până la insuportabil, cititorul îşi spune că ştia asta fără să ştie, dar că Diadorim nu e doar asta şi că ar fi prea simplu. În lumea atridă de la capătul hărţii, Diadorim nu poate fi decât Tiresias, şi gata.

Cititorul îşi mai spune şi că a visat toată cartea asta. Că nici măcar n-a citit-o, pentru că are senzaţia că nu-şi mai aminteşte nimic precis. În acelaşi timp şi pentru că inima nu-l înşeală, mai ştie şi că ar recunoaşte-o dintr-o mie, şi legat la ochi: este semnul care nu înşeală niciodată al contondentei capodopere.

***

Şi poate că este şi răspunsul absolut al unei căutări îndelungate şi fireşti. Faptul că Brazilia nu are starea civilă a metropolei o împinge, pesemne, să se întrebe cine anume îi sunt larii, penaţii şi adevăraţii părinţi. Suferind de o incurabilă şi solară adolescenţă culturală, mentalitatea asta naivă şi nărăvaşă are, în alte cuvinte, nevoia acută de mitologie.

Explicaţiile sunt infinite şi iau întotdeauna forme fabuloase. Azevedo o naşte pe tejghelele soioase ale mahalalelor din Rio, printre mulatre arzoaice şi lusitani strânşi la pungă, într-un cântic ţigănesc de mare şi statuară dulceaţă. Alencar o vede în chipul feciorelnic al etnogenezei atât de suave încât e aproape fotosintetică, între navigatorul de departe şi madonina de pe Amazon. Macunaíma lui Andrade e un improbabil golan homeric, pe care l-am traduce - de am fi în stare - la perfectul simplu al Olteniei fără de moarte. L-am face, de pildă, cu mare jubilaţie să spuie muică şi i-am aşterne, fără nicio ruşine, vorbele usturătoare ale Greceanului, ca să-şi scrie cumsecade scrisoarea de cancelarie.

Dar, cu înfioratul şi înciudatul regret al casei de faţă, Urmele lui Rosa în veci nu le-am şti traduce.

Şi poate că nici măcar nu trebuie.

PS: O zi plină, care începe devreme cu consulatul azer. Dau de ştire cât de repede pot, i pak.

Later edit: Încă n-am rezolvat cu azerii, m-au prins diverse mărunţişuri de nas. Mâine la prima oră, şi o zi considerabil mai calmă. Reviu.

Starting-block

Aşa arată scrisoarea de invitaţie indispensabilă pentru Azerbaijan. Regulile se schimbă foarte des, după cum le tună: mai nou, se zvoneşte insistent că are să existe un nou sistem de viză electronică, de luat numai printr-un agent specializat şi care te scuteşte de drumul la consulat.

Pe a mea am primit-o într-o jumătate de oră pe ceas, nesperat: recomand cu maximă căldură biuroul de mi-a făcut-o. Nu ştiu dacă e un semn bun şi pentru restul formalităţilor, dar în fine: după ce se vede şi cum se ştie, data de plecare e cincisprezece aprilie.

Pervazul face nazuri bag sama, eu am avut o zi plină şi - devine un obicei - amestecată. Cam acelaşi lucru şi mâine, ceea ce înseamnă că am să scriu iarăşi la noapte. A naibii schimbare de oră, da. Reviu, negreşit.

PS: Titlu, în ziarul de azi - La bataille pour Syrte commence.

Cela plairait sans doute à Gracq; la réalité est, du coup, moins généreuse.

Şi iarăşi cu slavă: la dracu Firefox patru, da.

Telegramă

Toate bune, insomma. Dar schimbarea de oră dă niţel peste cap toată cadenţa: nu-i nimic, nu durează.

Sâmbătă, zi şi vreme calmă. Un prânz pe îndelete la Siam Thai, fix în spatele Observatorului Astronomic de pe Catargiu. Întotdeauna, o plăcere oarecum conspirativă: în Bucureşti sunt două cârciumi siameze, asta este - pe gustul naiv al casei - varianta onorabilă. Bucătarii sunt lao, apropo, şi au mâna grea pe prikkinu şi naam prik, chestie care presupune iuţeală incandescentă. Dar salata e splendidă, deşi nu ca la Vientiane pentru că nu are cum, iar decorul înduioşător.

În schimb serviciul, românesc. Adică emolient şi bazargiu, dar asta era ultima problemă pe listă în sâmbăta de ieri. O băuturică, o sălăţică, bref o chichineală artistică: imposibil de priceput ce au oamenii de se numesc ospătari în lista de profesii cu diminutivele.

Ar fi fost fără îndoială şi mai bine dacă nu s-ar fi nimerit, la masa de alături, două ţaţe care să toace mărunt jumătate de cartier, aşa cum se cade unei întrevederi în zi de post. Fireşte, din două una se dedă datinei, ceea ce ar fi onorabil dacă măcar ar face asta sincer. Mvae, pentru că nu s-a uitat ca lumea pe menu a nimerit pacheţelele de dulce. Şi uite-aşa, între două asasinate verbale doamna se despurcă discret - ptiu, ptiu - în şărvetul de hârtie. Ei lasă dragă, cică dacă nu ţi se întâmplă acasă, nu se pune, e imediat consolată camaradereşte.

Oameni suntem şi noi. Vesel cârmaciul, heh.

***

Azi vreme amestecată, schimbarea de oră e odioasă, pentru că presupune insomnii şi după-amiază uşor belalie. Aflu înjurând că antologhia englezească de poezie otomană ajunge cu două zile înainte de plecare, ceea ce e un scandal în toată regula. Se trimit actele la agentul azer care să scrie frumos o invitaţie rapidă, de azi pe mâine: din fericire, nu trebuie dusă la poliţie ca să fie şi bună de ceva, licenţa de turism e suficientă. Asta e splendid, se câştigă timp.

Aproape ultimele pagini braziliene. A durat delicios de multă vreme, pe măsura şocului din creieri, probabil. Povestesc mâine, ca şi cum s-ar putea povesti ceva articulat despre un foc de artificii care se face şarpe care se face liană care se face pistol care se face haiduc şi care se face tacla. Nu se egzistă? Se egzistă, dar numai în sertão.

Iar în seara asta, pentru a cincea oară cred - dar la mari intervale de timp - Căinţa. Abuladze, imediat. Reviu, fireşte.

PS: N-am uitat de lecţiile de thai. Deocamdată însă, lucrurile sunt uşor neclare. Dar Prae e nemaipomenit de flexibilă, doar ce va trebui ţinută cadenţa cumva.

Luni, spre prânz: Revăzut Căinţa; nu o dată, ci de două ori. Isprăvit aproape de tot cartea de voluptuos infern şi aproape toate formalităţile de plecare, posibil prin Kiev şi la dus şi la întors. Reviu diseară, am câteva chestii de rezolvat.

Tribulaţia de sâmbătă, şaptezecişinouă:Nightmares Of Delight

Motto:

"Imaginemos, en una biblioteca oriental, una lámina pintada hace muchos siglos. Acaso es árabe y nos dicen que en ella están figuradas todas las fábulas de las Mil y una noches; acaso es china y sabemos que ilustra una novela con centenares y millares de personajes. En el tumulto de sus formas, alguna - un árbol que semeja un cono invertido, unas mezquitas de color bermejo sobre un murro de hierro - nos llama la atención y de ésa pasamos a otras. Declina el día, se fatiga la luz y a medida que nos internamos en el grabado, comprendemos que no hay cosa en la tierra que no esté ahí. Lo que fue, lo que es y lo que será, la historia del pasado y del futuro, las cosas que he tenido y las que tendré, todo ello nos espera en algún lugar de ese laberinto tranquillo..."

(Jorge Luis Borges, Nueve ensayos dantescos, Prólogo)

Din carnetul lui Pantazi:

"Il pleuvait dru. Enveloppé dans son fouillis céladon qui ramenait la bambouseraie jusque dans la day nursery, le thé se renfrognait en silence. Vraiment, on aurait en vain cherché un quelconque recours, en cette après-midi de novembre où le parc était soudainement devenu hostile. La promenade avait été amputée à la juste hauteur du palais de cristal où jadis campa toute une tribu des singulières Amériques, sous le regard stupéfait des archontes et des courtisanes. Le rhume guettait, mais il eût été malvenu que le remède à la va-vite renferme l'équivoque caresse du vieux rhum: voyons, il est trop jeune, non?

Et c'est tout à fait pertinent: j'étais décidément trop jeune pour les torves estampes de Mademoiselle Chrysanthème, que ses entrefaites de maiko de la Seconde Révolution Industrielle semblaient ballotter de Ménilmontant à Osaka, de Tananarive à Nijni, de Budapest à Santiago. Toujours souriante, avec pour seule arme une ombrelle alors incompréhensible, toujours si offerte, si disponible, si suavement catin. Je l'avais découverte à la dérobée, bien entendu, alors que je feignais un brusque intérêt pour quelque recueil de curiosités dans le goût d'un temps à la saveur encore inconnue. Et tous les jours, avec un trouble que masquait assez mal ma soudaine application, je l'épiais soigneusement, derrière le paravent de sa page de garde en papier filigrane.

Elle était gentille, c'est-à-dire assez monocorde. En réalité, je lui en voulais de n'exister que sur ce papier Second Empire, mais il en est toujours ainsi, de ces fées improbables qui se défont et se dissolvent en caractères d'imprimerie. En cette après-midi, pourtant, ses œillades et ses résolues bontés à l'intention d'un conducteur de tramway de Stamboul restèrent sans effet.

La résignation me terrassa juste au moment où, après quelques carambols de circonstance, mademoiselle Chrysanthème se laissait enfin convaincre. La légende était on ne peut plus informative et le paiement comptant: enfin, je suppose.

***

C'est alors que je retrouvai, après une longue absence, la reliure monolithe et les charmes bigarrés de l'Atlas Rvssicvs. Oh, bien sûr qu'il fallait faire attention; là encore, mon effraction ne devait pas laisser de traces. Il fallait encore, et peut-être bien davantage, tourner les pages avec ce qu'il faut de dignité et une sorte d'effroi ému, avec ce nœud dans les tripes et cette imagination à vif qui veulent qu'il ait été sauvé en traîneau, et non pas en express, d'une ville lointaine et assiégée et pourquoi pas, par une après-midi parfaitement symétrique.

Mon index frôlait les blondes côtes de Ladoga - Ladozkoe Ozero, avait-on écrit sans mystères - mais ma pensée voguait vers un lointain où je serais sacerdote et spadassin. Dans les brumes et le vague des géographies imparfaites, je me tiendrais là, appuyé sur mon tranchant, intraitable, lucide et fragile. Tout devenait possible: obéi et craint, j'aurais pour moi les opaques honneurs des vrais rédempteurs qui s'en défont aussitôt, avec un haussement d'épaule.

Je restai longtemps ainsi, happé par le trouble diffus de la gloire. Ma capitulation prit du temps et l'on me retrouva à poings fermés, en studieuse perdition sur une carte qui n'avait aucun rapport avec ce rêve où, par le bon plaisir d'une secrète synecdoque, j'expliquais à Mademoiselle Chrysanthème qu'un golfe est davantage qu'une baie, qui à son tour est davantage qu'un isthme.

D'un air goguenard, elle souffla dans le parasol ephémère d'une dent-de-lion.

***

Malgré leur treillis de quotas et de longitudes, toutes les cartes sont, d'instinct, féminines. Une carte est, d'ailleurs, un curieux objet de plaisir, qui mérite bien une affectueuse digression.

Jadis cunéiformes, le secret de leur art n'était accessible qu'à la subtile caste des marins hippocampes. Que ce soit sur l'airain ou l'ardoise, elles ne renferment que le strict nécessaire, l'occulte vérité empirique de quelque crique légendaire et les jalouses arcanes des embardées imprévues. Plus tard, elles peupleront les évangiles, en de discrètes rubriques où l'on voit Jérusalem en nombril d'un monde plat, dans lequel la cosmogonie règne en maître. A agencements fantaisistes, fantasmes persistants: la géographie, du moins telle que nous l'entendons aujourd'hui, n'est pas encore née et, comme on le dit souvent des chanteuses vaudevilles, se cherche.

Peu à peu, les cartes sortent de la gangue du songe, avec parfois des résultats qui émeuvent ou défient l'entendement. Vers 1339, alors que l'Europe ne voit pas plus loin que le bout alexandrin de son nez, le majorquin Dulcert parle avec désinvolture des Antilles et d'une île dénomée Brasil. Albertin de Virga, dans un merveilleux parchemin vénitien, pose au centre de la rose des vents la cité ambrée de Samarcande, où un prince astronome mesurait les étoiles du haut de sa tour de nacre. Sur la carte de Pierre Desceliers, l'Europe se tient tête-bêche, ses cités marchent sur leurs paumes et c'est le royaume du rebours qui se dessine, avec une infinie et tout à fait involontaire poésie.

Car avant d'être des chiffres, les cartes sont des mots et c'est la litanie de ces noms inconnus qui en dessine les contours et discrimine la terre ferme de l'étendue abstraite des mers. Binaires cartes persanes, impossibles à lire avec nos yeux friands d'explicite, crédules et orgueilleux planisphères portugais: nesta folha esta lamçado... Sur celle de Caverio, l'Asie est déformée, imprécise, monstrueuse. C'est bien une pars incognita, puisque notre perception se borne aux sornettes des Classiques et aux sublimes mensonges de Polo. Des hommes à tête de chien, des êtres qu'on ne sait pas très bien comment prendre, ni par où commencer: dans le vénérable atlas de Lopo Homem, les pashtouns ont l'air zoulou, ce que tout le monde trouve parfaitement normal.

Devant l'Asie, l'Europe cherche ses mots.

***

Le sujet est malaisé et le malentendu, tenace. Parce qu'il sort des limites de la cosmogonie judéo-chrétienne, son tracé échappe au commandement de ses archanges. Même la Table d'Emeraude a ses limites, et en fait d'Asie, ce qui est en haut n'a pas forcément d'écho ici-bas. Alors, comme on ne sait pas très bien si elles appartiennent aux innocences ou aux diableries, on en parle finalement assez peu. En dehors de la lettraille des voyageurs et des jésuites, à peine quelque mention articulée: un énorme et injuste rien du tout, en somme.

Lorsque La Bruyère parle du Siam, sa bienveillance diaprée ne va jamais plus loin que le prétexte narratif, fort à propos alors qu'il s'agit de fustiger sans trop de risques Versailles. Mais l'Angleterre est un lieu autrement propice pour de tels exercices de style et l'on oublie bien vite cet exotique expédient. On a d'autres chats à fouetter, car voici déjà Lavoisier qui nous enseigne, de façon bien illusoire, que rien ne se perd et que rien ne se crée. Et les chemins de fer et les vaccins et l'aspirine et les mollécules, que l'on revisite comme on se rend chez une vieille tante un peu sourde. Oh, le beau vacarme et la joyeuse fureur qu'on appelle progrès!

Or voici qu'en marge de ce beau gâchis optimiste, de cette colonisation si confiante, se trame autre chose. Le côté obscur du dix-neuvième siècle, le fulminant fumier qui nourrit nos fantasmes ne se trouve ni dans les comptoirs de commerce, ni dans les salons littérairement conspiratifs de l'Ile Saint-Louis. Il n'appartient pas à l'industrie du colon ni même à l'inspiration du poéte de le retrouver, mais bien à l'inadvertance de l'aventurier faisant parfois commerce de mots ou du mondain qui ne sait pas tout à fait ce qu'il raconte. Le contact est toujours fuyant et il prend parfois l'inepte biais du témoignage apocryphe, mais franchement, qu'importe le flacon!

Dans ces histoires que nous appelons décadentes, tout simplement parce que nous n'avons pas encore inventé de mot plus convenable, il y a toujours beaucoup de fleurs et beaucoup de choses cachées. Il y a aussi des femmes, de belles carnassières un peu étourdies par quelque coup de soleil et des spectres sans âge et sans merci. Et voici un territoire d'encens et de sang, où le temps échappe aux calendriers et retient son souffle. Et voici ce que votre cerveau n'aurait certainement jamais su s'imaginer, même dans ses tentatives les plus osées de se faire peur. Et voici que tout ceci se passe et avance d'un pas lent, avec une insupportable beauté impossible à expliquer, car elle est synonyme d'une insoutenable cruauté.

***

Tout ceci est bien plus qu'une simple spéculation. Tout ceci est bien le délicieux cauchemar dont parle Chesterton, un état de grande lucidité prêt à reconnaître ses torts, ce qui ne veut pas dire pour autant que l'on endosse quelque responsabilité que ce soit.

C'est la réponse de la réaction à l'Asie en carton-pâte des opéras comiques, à cet Orient pour grisettes dont les contours épousent celui de leurs calicots.

Et c'est aussi la mienne, bien entendu. Pour la bonne et simple raison que l'Asie est implacable. Et qu'elle a l'excellente habitude de choisir et ne jamais être choisie."

Spoiler: La bonne blague!

While I've Been Sleeping

O întrerupere tehnică, nesuferită şi inevitabilă. Ore de aşteptare te miri pe unde şi investigaţii cu penseta: cu spor relativ, o să zicem. Nicio vocaţie de plantaţie, dar asta ştiam perfect; doar nişte costişe costelive, pe marginea unui drum judeţean. Locul nu-mi place, seamănă cu Breaza, genul de sate înşirate, risipite, cu termopane, care nu se mai termină. Bon débarras? Pesemne, găsitorului bună recompensă.

La Alexandria, aproape o zi pierdută prin notariate. Arendaşul, şmecher: toată lumea se ştie perfect cu toată lumea, dar ce mai contează, când semnăm hârtiile. În spatele semnăturii, un rest clasic: dacă toţi cretanii mint, atunci şi Epimenide? Fără importanţă, fireşte, bine că te-ai spălat pe mâini şi de asta.

***

Doamna notar, crochiu epic. Sprâncene pensate, pe urmă făcute cu ceaşca. Altminteri, nimic circular pentru o hoaşcă în toată regula, cu ciocate de vinil bulgăresc. Piele de şarpe, altfel nu se poate şi nu se egzistă.

Adineauri, o veste proastă: a murit un client. La scara provinciei mici, echivalent fisiunii nucleare. Mvai, zice doamna notar descumpănită, după care trimete fata de la registratură după covrigi. Să mai iei o sfoară, că împart, ce să fac şi eu. Evenimentul inspiră, privirea e umedă: condoleanţe pentru soţu, îmi aud.

E vorba de tata, retez.

Stupefacţie. Dar... nu sunteţi doamna Gargola?

Are actele de trei zile. Halal meşteşug.

Nu.

I-ai crăpa capul, ai strivi-o sub talpă, ca pe o mărăşească. În loc de asta, te umflă un râs straşnic. Dar te abţii.

Ce a avut?

Cine să aibă ce, întinzi coarda iezuit.

Domnu... ăăă, defunctu tata matale.

Nimic, minţi.

Că io l-am cunoscut bine şi niciodată nu vorbea de...

You bet. Haidi mai repede, facem actele alea şi gata.

Pentru asta, o vorbă ungurească extrem potrivită: halgass. Sună ca un tort doboş şi răcoreşte mental pe loc.

Repede înseamnă şase ore.

La Târgu-Jiu ajungi prăfuit, aspru şi ţăndări. Un noroc, o cinzeacă de vutcă botezată zdravăn, cu un aer de şampania copiilor. Nu bei, dar azi ridici cotul, cu bizară recunoştinţă. Hotel Europa, victoria română. Să nu fim răi: e fix în centru şi dormi tun, tot timpul necesar.

Târgu-Jiu este un oraş formidabil, fără nicio ironie.

***

Dar drumul până acolo presupune ocol. Prin straniul bengal Buzescu, stupele lui cu efigii valutare, publicul larg care doarme tot în cort, alăturea cu drumul şi ades. Obiceiul neştiut de a atârna plăcuţe funerare pe faţada caselor. Uneori - aicea, precis - rezultatul e savuros, pur humor negru:

Marin Frişcă
Regrete Eterne

Imposibil de făcut poze, din păcate. Ţii totuşi la parbriz.

***

Restul zilelor seamănă una cu cealaltă. Monotonie lucrativă, de-abia aştepţi să scapi. Amănuntele sunt uşor redundante, presupun fotocopii şi cozi diverse. O mare hărmălaie, care se cere descurcată: şi se descurcă, homeopatic.

Seri involuntare. Tapetul tomnatec al camerei de hotel se face desiş de la antipozi. Cuţite şi perplexităţi, în fieful necuratului de la capătul lumii. Cine ştie, cunoaşte: Guimarães Rosa, care se citeşte cu milimetrică grijă. Dacă nu ţi-ai pierdut minţile, e precis meritul lui. Şi al cui ţi-a dat-o pe mână, fireşte.

Înapoi acasă, se varsă conducta de ştiri. Liz Taylor, veşnic pe acoperişul fierbinte. Cutremur în Birmania. Târâieli de Mediterana. E bine acasă, acuşi pleci.

Trăiască oltenii, ca de obicei. Şi utopia, întotdeauna.

Pêle-mêle, 9: Bon mot

Şi nişte rarisime holorime:

"Dans ces meubles laqués, rideaux et dais moroses,
Où dure, Eve d'efforts sa langue irrite, erreur!
Ou du Rêve des forts alanguis, ris, terreur!
Danse, aime, bleu laquais, ris d'oser des mots roses."

(Charles Cros)

Pêle-mêle, 8: Notre-Dame-de-Lorette

"Pourquoi lorette?

Parce qu'elle habite, le plus souvent, dans ce beau quartier neuf qui vient de se construire aux alentours de Notre-Dame-de-Lorette. Or, si nous croyons Villemessant, ce serait Roqueplan qui aurait inventé l'appellation de lorette, qui devait faire fortune. En tous cas, il en fit la monographie.

On sentait, dit-il dans les Nouvelles à la main, le besoin de remplacer par un autre, ce vieux mot vilain et impropre de filles entretenues. Il n'y a que des lorettes, elles savent où elles vont maintenant: toute leur vie sera entre Notre-Dame-de-Lorette et la Madeleine.

L'une est le point de départ, l'autre l'arrivée, seulement, sur la route, on trouve la Chaumière, le Ranelagh et Mabille, mais la Madeleine avait tant péché et le Seigneur lui pardonna cependant...

Grâce à cette symbolisation du repentir, écrite par le sculpteur au fronton de la Madeleine, toutes les maisons de la rue Tronchet vont devenir des couvents. L'église de la Madeleine sera les Invalides de l'amour.

***

Donc si la grisette, ouvrière, souvent encore honnête, mais qui parfois aussi ne rêve que de ne plus le rester, était connue sous ce terme dès le Directoire, ce ne fut que sous Louis-Philippe, et peut-être bien sur l'instigation de Roqueplan, que le mot lorette fut adopté.

(....) Sait-on que Roqueplan prétend avoir rencontré un jour, vers 1840, une jeune fille jolie, délicate et malpropre comme un colimaçon mal tenu.

Elle grignotait sans appétit une pomme verte.

Pensant que la pomme de terre frite était son rêve, Roqueplan lui en offrit un cornet.

Cette jeune fille, affirme-t-il, n'était autre que Marie Duplessis, la future Dame aux camélias: voilà en tout cas une curieuse rencontre."

(Paul d'Ariste, La vie et le monde du Boulevard)

Pêle-mêle, 7: Mărunţişuri

Pince sans rire:

"Annonce, parue dans le Journal en 1911:

Bull-dog à vendre, mange n'importe quoi, adore les enfants."

***

"Annonce du journal La Suisse, paraissant à Genève:

Une jeune fille ferme en français désire montrer sa langue de huit à dix heures du soir. Cinq francs l'heure."

***

"De l'Eclair de Montpellier, octobre 1909:

C'est avec plaisir que nous apprenons les fiançailles de Mlle Julia Reboul, perceuse de macaronis et de M. Emile Balme, dompteur de singes, habitant tous deux le Chambon..."

(Curnonsky, Le wagon des fumeurs, 1925)

Pêle-mêle, 6: Perplexă

Imprescriptibilă. Din nou, strict autentică.

Azi, ziua Mândrei. Nouăzecişidoi şi bombăne de mama focului. Un semn teribil de bun, fireşte.

Pêle-mêle, 5: La grisette et son calicot

Pare frivol, nu e. Şi Fantine a început-o fix aşa.

Sunt doar rudele mai sărace, dar nu lipsite de farmec a ceea ce momentul de respiro de după Marea Teroare s-a grăbit să numească, fără discriminare şi alte explicaţii textile, les Merveilleuses.

"Dès le Directoire, on désignait sous le nom de grisette la petite ouvrière ou la jeune blanchisseuse, vaillante contre la misère, ardente au travail, ayant toujours l'amour en tête, le refrain joyeux à la bouche, et riant à tous propos de toutes ses jolies dents.

C'est la Lisette de Béranger, la Mimi Pinson de Murger, la Jenny l'Ouvrière d'Adolphe d'Ennery. C'est aussi l'héroine de Paul de Kock, qui, les dimanches d'été suit son compagnon, le plus souvent calicot, parfois aussi jeune bourgeois, vers les banlieues champêtres de Montmorency, ou bien encore de Robinson: ce sont de folles parties d'âne, à moins que ce ne soient des parties de canot à Asnières ou bien encore les distractions multiples de la fête de Saint-Cloud.

La grisette se nomme aujourd'hui midinette, mais son type restera éternel: l'ouvrière française, et plus particulièrement parisienne, toujours vaillante et toujours de bonne humeur, sachant prendre la vie avec philosophie et cachant parfois, hélas, sous une apparente gaîté, de graves soucis de famille ou d'argent.

Il arriva parfois à quelques grisettes de jadis de demander une petite aide pécuniaire à leur amant. Chaque fois elles demandèrent un peu plus, jusqu'au jour où elles songèrent qu'un protecteur plus riche pourrait leur assurer leur avenir sans qu'elles aient besoin de travailler.

La grisette devenait alors lorette."

(Paul d'Ariste, La vie et le monde du Boulevard)

Pêle-mêle, 4: Fustele se ridică după ora cinci

"Une enseigne cueillie rue Lepic:

A louer grande chambre sur le derrière de l'épicier qu'on peut couper en deux."

***

"A Poitiers, rue Gambetta: Enseignes de trois maisons de commerce qui se suivent:

Au Pont Neuf, Mathias (nouveautés). A Bésé (graveur). La Belle Marseillaise (modes)."

***

"Dans un grand hôtel de Genève, on lit:

La femme de chambre ne sert pas les hommes.

Elle est réservée aux personnes de son sexe."

(Curnonsky, Le wagon des fumeurs, 1925)

Pêle-mêle, 3: Catren ticăloşit

Nu-i al meu, ci al lui Tristan Bernard:

"L'amazone passait sur le bord de la route.
Un Centaure y passait... ému, visiblement!
Et la jeune amazone, avec un air de doute:
- Est-ce à moi qu'il en veut, ou bien à ma jument?"

Pêle-mêle, 2: Contabilitate

Heh. Ai să vezi că merită:

"Le journal Entr'Acte du 10 janvier 1839 nous donne un curieux budget du dandy.

Nous y voyons ce qu'il faut, d'après le rédacteur de ce journal, pour qu'Arthur, Adolphe ou Ernest (prénoms à la mode à cette époque) puissent vraiment faire figure d'élégant dans la capitale.

L'habitation, d'abord. Il est évident que notre dandy ne saurait demeurer, par exemple, rue du Battoir-Saint-André- des-Arts (rue Serpente actuelle), dans une maison vieille, grimaçante et lézardée.

Il émigrera donc vers l'Ouest, et choisira un petit palais de marbre vert dans un quartier à la mode: rues de Rivoli, du Mont-Thabor ou de Mondovi.

Avec les écuries et les remises, annexes et dépendances, il lui faudra compter environ 14000 francs de loyer.

Il aura, dans son écurie, trois chevaux bai brun pour le matin et un cheval de coupé pour le soir.

En comptant les harnais, le foin, la paille et l'avoine, 20000 francs.

***

Chez le tailleur: 5000 francs de dépense annuelle. Habits noirs, habits de couleur, redingotes, costumes de cheval et de chasse, manteaux.

Chez le bottier: 5000 francs également: bottes de promenade, de voyage, bottes vernies, bottes fauves, souliers fins, cirage, décrottage.

Chapelier: chapeaux gris, noirs, longs, pointus, chapeaux de fantaisie, suivant les saisons, casquettes, toques, bérets: 3000 francs.

Lingerie: 4000 francs, car les jeunes gens à la mode ne sauraient se dispenser d'être très forts sur l'article du linge: c'est ce qu'on examine le plus souvent en eux. L'amour et l'Eglise veulent de belles nappes blanches sur leurs autels respectifs.

N'était-ce pas Brummell qui disait: peu de parfums, mais du linge en abondance, blanchi à la campagne?

***

Gants: deux paires par jour, tout le monde sait cela: 1500 francs.

Parfumerie: crèmes, pâtes, essences, cosmétiques, benjoin, patchouli: 800 francs.

Bijouterie: montres, chaînes, camées, bagues, porte-cigares, cure-dents, boutons de chemise: 18000 francs.

Cannes, baguettes, cravaches, houssines et d'autres troncs d'arbre: leurs frais de dépôt aux bureaux des théâtres, musées, concerts: 1600 francs.

Domestiques: un petit groom pour les courses en ville, 2000 francs.

Un bon drille taillé en hercule, à la fois chasseur et cocher: 2500 francs.

Un valet de chambre sachant raser, friser, coiffer et assez frotté de littérature pour écrire, au besoin en demi-gros: 3000 francs.

Nourriture: 4000 francs.

Les mille petits riens indispensables à Paris: lorgnons, lunettes d'approche: 200 francs.

Théâtres: 3000 francs.

Bouquets: 1200 francs.

Pertes au jeu, paris, présents et pourboires: 6000 francs.

Papeterie pour les billets doux, lettres d'amour, cartels: 500 francs.

Soit au total: 94500 francs."

(Paul d'Ariste, La vie et le monde du Boulevard)

Pêle-mêle, 1: De la cremenal

Astăzi plec până la Târgu-Jiu, în partea a doua a turneului de foncieră; sună înşelător, e mai degrabă o bătaie de cap înfiorătoare, de care am de gând să scutesc pe absolut toată lumea. După bunul obicei al casei, nu puteam să las tejgheaua de tot pustie până joi seara sau vineri după-amiază, cel târziu: depinde de cum merg lucrurile pe-acolo. Lento, presto, scherzo sau de-a dreptul funerar.

Astea fiind spuse, am ales pe sprânceană o jumătate de duzină de galicisme pentru zilele de absenţă. Plus câte un bonus în chip de acadea vesperală care nu mai are nevoie de nicio explicaţie.

Câte ceva din multe. Amănunte de cremenal şi de comerţ cu amănuntul. Amănunte dandy şi în fine o explicaţie vivace, mai bună decât m-aş putea pricepe, a diferenţei de nuanţă între grisettes şi lorettes, întotdeauna foarte importantă. Diverse calambururi şi tâmpenii nevinovate droaie. Toate, strict autentice.

Între timp, scriu de mână, fireşte. Şi încerc să ajung la pervaz, cu amendamentul că habar nu am când şi cum. Nici măcar nu pot promite prezenţă, baremi frecvenţe în timp real. *bombăne*

***

"D'un jugement rendu par la onzième chambre correctionnelle du tribunal de la Seine:

Attendu que la femme Marie G..., plaignante, a reçu diverses blessures sur diverses parties de son corps,

Que ces blessures étaient purement matérielles,

Que des ecchymoses en sont résultées,

Que notamment, ainsi qu'il résulte de l'enquête, lorsque l'on fait subir une pression à la fesse gauche, celle-ci est douloureusement meurtrie et proteste..."

***

"Extrait d'un jugement rendu par le tribunal de Rochefort, confirmé le 15 mars 1912 par la Cour d'Appel de Poitiers:

Quatorze jours de prison à la femme C... pour entolage, dans une maison de tolérance, au préjudice d'un militaire, ayant dissimulé un louis de vingt francs dans la partie la plus recueillie de sa personne."

***

"D'un jugement rendu par la onzième chambre correctionnelle du tribunal de la Seine, dans une affaire de coups et blessures:

Attendu qu'il résulte de l'instruction et des débats,

Que la dame Antoinette S... a reçu diverses vexations aussi bien physiques que morales de la part du sieur Maurice V..., de Saint-R..., en l'espèce son amant,

Que le sieur Maurice V..., de Saint-R..., a manqué à ses devoirs respectueux,

Qu'il l'a battue, mordue sur diverses parties de son corps,

Que son corps, ainsi qu'il résulte du rapport fourni par le médecin-légiste est comme tatoué par les blessures de l'amant,

Que le rôle de l'amant a été mal compris par le sieur Maurice V..., de Saint-R..."

(Curnonsky, Le wagon des fumeurs, 1925)

Domnul T., 3: Estimp, la parter

În seara zilei de treizecişiunu mai, singurul loc frământat al poveştii e de găsit pe strada Cometa, ceea ce e un detaliu perfect previzibil. Pentru conclavul mărunt al locatarilor, orice dispariţie e sinonimă dintelui lipsă, pierdut fără glorie şi fără preaviz, în circumstanţa stupidă a sâmburelui de vişină rebel, iadeşului recalcitrant. Sau pur şi simplu lentei dezintegrări biologice; în româneşte, ea se scrie cu o vorbă deopotrivă blajină şi implacabilă: bătrâneţe.

Văzute din stradă, casele de la numărul şaizeci nu prea au nimic de epică ispită. În logică oarecum neaşteptată, sunt două şi nu una, contrapuse şi nu înşirate feroviar ca atâtea alte încercări urbane din cartier. Stilul vagon nu se potrivea prestanţei cam proaspete a proprietarului, care şi-a dorit lucru trainic şi rapid, pe gustul expeditiv şi optimist al interbelicelor timpurii. La stradă, faţada care se vrea toscană, fără să spele cu totul un indescifrabil iz de neisprăvit. O arcadă cam meschină: nu e pentru trăsuri, ci pentru automobil, dacă o fi şi când o fi, doi metri liniari sunt suficienţi. În spate, garajul: făcut ţăndări de cutremurul din patruzeci, a slujit zece ani mai târziu sectoristului drept pretext pentru o coşmelie pe neve. Destul de cuminte, din materiale recuperate: confortabilă? Nu.

Pentru ca toată convenţia italică să fie cât de cât respectată, faţada are culoarea ternă şi funcţională a guşii de porumbel, anume un cenuşiu care îndură relativ lesne şi ploaia şi soarele năucitor de iulie. Jgheaburi dichisite şi ineficace se preling de-a lungul acoperişului: au să fie înlocuite, în cadenţă din ce în ce mai strânsă şi întotdeauna cu mare circ, pentru că fireşte, nici măcar ciorile alea nenorocite venite din fundul Ardealului nu mai lucrează cum trebuie, în ziua de azi.

***

Radu T., căruia toată lumea îi spune domnu' cu un înduioşător automatism, locuieşte la etajul doi, în dreptul a ceea ce pare a fi, cu mari speranţe indulgente, o loggia închisă. Şi mincinoasă, pentru că vederea din stradă nu înseamnă absolut nimic, pe dinăuntru şi nu promite şuşoteli vesperale. Ferestrele se deschid foarte rar; însă dacă s-ar deschide, ar da într-un curios séjour, cu lucruri puţine şi nici măcar alese pe sprânceană.

Şi asta pentru că Radu T., cel mai vechi chiriaş al clădirii, refuzase încăpăţânat orice propunere de cumpărare. Lumea în care trăieşte e meticuloasă până la absurd, însă spartană şi aproape celibatară. Mobilă simplă, comandată cândva în America, uşor de demontat şi îndeajuns de confortabilă pentru ca rarii vizitatori să nu comenteze. Faites comme chez vous, mais n'oubliez donc pas que vous êtes chez moi, le susură câteodată, amabil şi asasin, cucoanelor de la IREB care citesc contoarul şi care se încântă întotdeauna lesne cu un păhărel de vişinată.

Cucoanele nu pricep franţuzeşte, dar vişinata merge ca focul, mai ales iarna. Puţin contează că e în timpul programului. Pentru că se plimbă cu graţie la periferia unei societăţi pe cât se poate de egale, nimeni nu se gândeşte să le întrebe niciodată nimic. Nici plan şi nici inspecţie de la ceome, între două raiduri de cartier poţi tricota liniştită în tramvai, la un caz te şi opreşti de tot, dacă la aprozar se dă ceva, nu vă supăraţi, e vărsat, sau....?

Două pachete de persoană? Vă foarte mulţumesc. Fiţi amabil, ţineţi-mi şi mie rândul, aveţi un leu, să dau telefon, ceva?

E de la sine înţeles că Radu T. nu ţine nimănui rândul, niciodată. Amabilităţile lui milimetrice se opresc la paharul de vişinată, de un verziu minuscul şi sticlos. Veneţia, 1933. Dar ce să ştie tâmpita asta de la lumină, hum?

***

Pe lângă apariţiile astea fantasmagorice, domnul T. e înconjurat de o lume care pe vremuri normale nu ar fi avut absolut nimic să îşi spuie. Sunt, la parter, cele două studiouri de servitorime mai răsărită. În primul, locatarii se schimbă în misterioase cadenţe şi despre ei se zvoneşte întotdeauna că au fugit, de parcă pe stradă ar umbla ciuma lui Caragea. Au fugit în America: normal, erau pocăiţi. Au fugit la copii: normal, erau jidani. Curios lucru, nimeni nu fuge la ţară, ci din ţară: dracu' să-i mai înţeleagă şi pe ăştia, zice întotdeauna tanti Vasilica de la lăptăria din capătul străzii. Păi nu ne-a dat Tovarăşul de toate?

Iarnă sau vară, personajul doamnei Vasilica, gestionar produse lactate, presupune o figură de bovină rotunjime, astm, şolduri catartice, pâslari şi halat incert, creole cu toartă - e de la nepoata, e dusă în Libia - şi fes tricotat în casă. O iazmă relativ amabilă, care înşeală întotdeauna la rest.

Babă imbecilă, mârâie domnul T., de fiecare dată. Ia zi dragă, sana este?

Decât luni bagă, domnu' T. Al dracului, s-a ramolit şi ăsta şi n-ai zice, calcă apăsat ca de fiece dată.

Foarte bine. Atunci poftim, mă duc să-mi iau Sportul Popular.

Trăiţi, domnu'...

Mama lui, în fiecare zi numa' aşa o ţine.

Sportul Popular e întotdeauna citit cu patimă, până la ultima literă. Câteodată, domnul T. îşi ia foarfeca englezească şi cutia de prenadez şi decupează cu atenţie rezumatul de etapă. O să ajungă precis pe o foaie, în teancul de martingale pentru Pronosport.

1953, 1966, 1979.

***

A doua improvizaţie de la parter aparţine de facto doamnei Fluegel. Doamna Fluegel nu are mai mult de un metru patruzecişicinci, dar întotdeauna are să iasă pe scară cu cocul eliptic al săsoaicei regulamentare. Şi cu capod înflorat: are rude în Germania, dar nu pleacă.

E politicoasă şi îngrozitor de timidă. E a dracului, spune sectoristul, însă asta e o mistificare ordinară, pentru că româna doamnei Fluegel nu trece mai departe de ciorovăiala funcţională de zi cu zi.

Din când în când, doamna Fluegel se înduioşează privind la geam jocurile din curte. Dacă ar vorbi mai bine româneşte, s-ar îngrozi, pentru că scenariul ludicelor juvenile presupune multe porcoşenii. Însă cum nu e cazul, generaţiile succesive beau sirop adus de la Sibiu, în care nu se pune niciodată sifon. Şi mai rar, doamna Fluegel scoate cu grijă, din dulapul cu furnir de nuc un pic cam mare, unde zac cearşafuri de in, o carte cu litere gotice şi coperţi aurii din care citeşte inaudibil: anselest, tja?

Şi ce ţi-a dat?

Nişte şerveţele.

Ei vezi, ţi-am zis eu că e zgârcită, nemţoaica.

***

În seara zilei de treizecişiunu mai, toată lumea e strânsă în singura cameră validă a doamnei Fluegel care, de emoţie, clipeşte des.

Au o problemă, majoră. Cam cât de la parter la etajul trei. Aşa ciufut cum era, domnul T. ţinea redutabila, zdrobitoarea carte de imobil.

Şi până nu vine fie-sa să-l ia, au pus ăştia de la ICRAL sigiliu. E ca dracu, vă zic.

Şi mai e o chestie, dumneata ai idee cu cine ne pomenim pe cap?

Chiar aşa. Însă până atuncea, trebuie isprăvită numărătoarea.

Tribulaţia de sâmbătă, şaptezecişiopt:Une allégorie indigne

Motto:

"Sarà gran venti per li quali le cose orientali si faranno occidentali e quelle di mezzo dì, in gran parte miste col corso de’ venti, seguiranno per lunghi paese."

(Leonardo da Vinci, Indovinelli fantastici o profezie, Pronostico)

Din carnetul lui Pantazi:

"Je tiens pour inflexiblement vrai le principe selon lequel peu d'endroits au monde sont plus vivants que les musées. A eux seuls, ils justifient une descente capricieuse dans quelque capitale survoltée ou assoupie, et c'est sans doute pour cela que seuls les touristes en manque d'objet les mélangent goulûment aux marchés et aux restaurants, aux librairies et aux bordels, qui n'en sont que la facette friable et dynamique. C'est une fréquente faute de goût, qui vient de ce que le monde nous est désormais tellement accessible, que nous en devenons aérophages. Envolée à jamais, l'attente indiscernable de quelque toponyme, qui à elle seule justifia le savant calvaire d'un cul-de-jatte comme Vámbéry dans les déserts de l'Asie du Milieu. Dorénavant chiffrable en heures et non plus en mois, elle enlève au voyageur moyen tout sentiment de conquête, qu'elle remplace tout au plus par l'agacement du sevrage temporaire de nicotine, sur un vol long-courrier.

Arrivé à bon port, le voici hagard, tremblotant et nauséeux. Sa main s'est crispée sur le manche de la valise ou le briquet enfin utilisable et il peste contre les douaniers lents et les porteurs indifférents. Préoccupé par le sort de son baisenville saisonnier, voici qu'il considère les aéronefs non pas pour les véhicules d'intense plaisir inter-sidéral qu'elles doivent être, mais pour de vulgaires navettes provinciales, servant à relier le sédentarisme hivernal à l'avachissement des prétendues vacances. Alors, pour pallier à un début de mauvaise conscience, il prend docilement la route des galleries d'art et des cabinets de curiosités, en se disant que décidément, il n'est pas comme les autres rustres et nabots venus pour faire bombance et autres emplettes.

Mais visités à bon escient, les musées valent toujours le considérable temps d'arrêt qu'ils réclament. Il y a les petites vitrines à demi poussièreuses des chefs-lieu, qui donnent l'impression d'être reçu dans une des maisons aux volets obstinément clos de la grand' place et où on retrouve un attendrissant pêle-mêle de dioramas et de restes sans conséquence. Et puis il y a le docte piaillement des grands monstres de savoir et d'exhibition, pour lesquels une année entière ne suffirait sans doute pas. A ce jeu, une promenade ardue dans les galleries de l'Hermitage est strictement pareille à une rave party d'Ibiza: des deux on sort lessivé, repu, cherchant des yeux le salut d'une terrasse de café, où une jupette accueillante racontera des mignardes niaiseries. Vite vue, vite bue, vite oubliée.

***

I really don't see all the fuss about these Grecian urns, disait la grosse dame de Kalgoorlie, d'un air exaspéré. Seen one, seen'em all.

En ce matin chauffé à blanc sur la Néva, je lui jetai un regard de fiel sinistre. Ces vases m'appartenaient, au sens le plus littéral du terme. Car à l'empreinte jamais monocorde de tous ces marchands, de toutes ces putes, de tous ces philosophes, de tous ces satrapes et de tous ces ratés hellénistiques qui en burent au goulot, s'ajoute le saint toucher de la czarine, l'émerveillement votif du potentat, la crainte stupéfaite du commissaire du peuple.

Le voici qu'il arrête, d'un geste soudainement chétif, le coude illettré qui se prépare à briser l'anse, à tordre le cou, à éborgner la vestale. Si la confiscation est souvent un sauvetage, elle est aussi et toujours une impuissance. Désormais veuves, les alcôves de plaisance des palais de Crimée attendent encore les Troyens jouant au tric-trac, les mégères appuyées sur une touffe dorique, les cochers confiants et rusés, élançant leur attelage vers un firmament en terre cuite.

Et ce sont autant ces histoires que j'y recherche, peut-être même davantage que le catalogue systématique des salles et leur agencement d'intelligence qui défie l'ennui. Ce calice a vécu, il est sans doute né un vendredi, de la terre âpre de Corinthe. Perché sur un comptoir, il a épanché la soif, il a entendu bien de scansions obscènes et de conversations avinées, peut-être a-t-il bien pu voyager, serré dru dans des caisses en bois de pin, vers de lointaines contrées où on l'échangeait contre de la soie ou de la pourpre ou de l'or.

Tant et si bien, que c'est à se demander qui est le vrai archéologue, dans cette histoire: celui qui l'enlève au chantier glaiseux n'est le plus souvent qu'un inventeur, c'est à dire celui qui trouve quelque chose. Ou bien davantage serait-ce le promeneur sensible, auquel ces objets laconiques choisissent parfois de parler, à l'improviste?

Or voici qu'un musée, une fontaine et une même allégorie nourrirent longtemps une de mes plus belles indignations d'orientaliste.

***

De tous les établissements du genre, le Kunsthistorisches de Vienne est peut-être celui qui a su rester le plus fidèle à la tradition de l'agrément raisonné. Ses salles sont vastement coupées, et pourtant, on s'y sent d'emblée plus à l'aise que dans les endroits de pouvoir et d'apparat reconvertis à des fins pédagogiques. La promenade y est plaisante et reposante, les banquettes somptueusement à propos.

Ce jour-là, une toile de Rubens attira longuement mon regard. J'en fus le premier étonné, car je ne suis pas friand de ses nymphes à culotte de cheval, ni de ses colifichets en contre-Réforme, que je trouve expéditifs, par trop lisibles et entendus d'avance. A la différence de bien d'autres Flamands, et surtout des Anciens, qui se débrouillent toujours pour laisser un zeste philosophique derrière le décor de leurs toiles, Rubens peint uniquement sur commande, et cela se voit. Cela se voit tellement, que ce manque de questionnement et cette tranquille maîtrise mécanique de ce que plaira au mécène sont souvent à la limite de l'insulte.

C'était une toile fort convenue, une de ces allégories allégrement piquées au statuaire romain et aux gravures du Jeune Collaert, censée montrer les quatre grands fleuves du monde connu par ce temps. Quatre barbus participaient du mieux qu'ils pouvaient à l'aimable mystification: il y avait le Danube, rehaussé et velu. Le Rio de la Plata, sortant à peine des joncs de sa découverte, avec l'air hagard des fumeurs chroniques de pipe. Avec sa fiancée nubienne, le Nil tourne un dos charnu à l'assistance: sa source, en ce temps, attend encore Stanley. Et puis enfin, il y a le Gange et je frémis d'horreur, car ce crétin lui avait donné les traits d'un menuisier de Delft, sur lequel s'appuie le bras joufflu de quelqu' épicière non moins blondasse, non moins désespérément batave.

Mazette et patatras! Voici qu'un échec vieux de trois siècles gâchait tout le plaisir d'une flânerie automnale. Inconsolablement outré, je ressortis, je me grisai au champagne à midi, ce qui ne se fait pas, et j'allai à l'opéra enveloppé dans une cape sarcastique, à doublure de soie cerise.

On y donnait les Maîtres Chanteurs, bien entendu.

Sur la place en timbre poste, j'entendis une voix enfumée, de horde, de hardes et de périphérie impériale: dă şi mie, boierule, pupa-ţi-aş tălpili.

Avec reconnaissance, je fis rouler une pièce de dix florins, sur laquelle la petite garce se rua avec gourmandise. Après tout, la journée n'était pas si odieuse que cela.

***

Quelque temps après, je sortais d'une soirée brésilienne fort échauffée, quand je tombai nez à nez avec les quatre fleuves du Bernin, sur la Piazza Navona.

Tiens, on dirait quatre chats assommés au pied de l'obélisque, pensai-je avec impertinence. Minou, minou, minou...heh.

A trois heures du matin, la place était déserte. Il n'y avait, pour ainsi dire, pas un chat. Je ne les aime pas, entre nous soit dit: ce sont des bêtes lâchement féminines, châtrées et onctueuses. Peuh, la vilaine chose, prenant tous les défauts de sa maîtresse sans la grâce qui doit nécessairement aller avec.

Presqu'avec peur, je regardai furtivement le Gange prostré. Une rame nous le rendait navigable, un point c'est tout. Navigable, donc agenouillé: ah, saloperie, comme ils se trompaient!

J'étais à Rome et j'avais vingt ans. A Rome, on le sait bien, je me sais tout permis, depuis le jour où la Bouche de la Vérité m'assura solennellement que je n'étais pas un salaud.

***

L'allégorie est, par conséquent, une chose fort dangereuse. Bien ficelée, elle nous ouvre largement les portes de l'imagination et c'est pourquoi son échec stéréotype et ignorant nous froisse: car c'est le voile frelaté de nos fantasmes qui est menacé d'évaporation.

Pendant longtemps, l'Europe vit l'Asie d'un œil borgne, je ne l'ai dit qu'assez. Cette allégorie fluviale d'une grande pauvreté en est une des preuves les plus insolentes, car c'est avec ce genre de briques que se construit l'essence de la perception.

La vraie histoire doit se passer ailleurs: et je vous y emmène."

Spoiler: Fără, heh.

Balonul e oval

La Bucureşti, frig de crapă pietrele şi ultim rest de iarnă ciufută şi interminabilă. În tribunele de la Arcul de Triumf, căldură mare şi mult sarcasm.

Bătut spaniolii cu opt ori opt la opt: pentru cine a uitat, de emoţie, tabla înmulţirii, asta înseamnă şaizecişipatru. Avantaj rugby, un scor care sună trizomic la fotbal e perfect boieresc pe terenuri mai zvăpăiate, heh.

Meci cu Spania, aşadar, în Cupa Europeană pe care anul ăsta o au din nou gruzinii, ceea ce e uşor de ruşine, şi atât. Mintea de rugby e mărinimoasă şi nu se încurcă niciodată cu atari mărunţişuri de geambaşi.

Iar jocul, ca întotdeauna şi într-un singur cuvânt posibil: leonin.

Meci splendid, ţinând cont de faptul că echipa e plină - ca toate echipele din Principate - de stranieri şi nu are nici pe departe obrăznicia financiară a fotbaliştilor. Din lipsă de fonduri, Federaţia a trebuit să-şi lepede, după 89, staniolul militar şi s-a făcut om, încetul cu încetul. Iar dacă astăzi lumea vine la meciuri şi pe frigul ăsta umed şi rău, e şi pentru una din cele mai accesibile şi mai lesne de iubit naţionale, uite-aşa.

***

O apropiere care se întâmplă în răstelile de afect simplu şi berbuncă de cartier. Nu toţi rebegiţii din tribune ştiu regulile, în special muierile - acuma ce se întâmplă, de ce se schimbă terenu'? - însă tandreţea cu care cineva urlă spart bine mă, Calafeteanu, rupe-i capul nu are echivalent nici la tenis şi nici la polo. Pluteşte, peste tribunele din Kiseleff, un soi reconfortant de antantă ceferistă, de proletariat cuminte şi devreme acasă. Multe şepci şi multe fulgarine, aproape că am redeveni de stânga, dar să nu fim naivi.

Stejarii au avut parte, în seara asta, de un public extraordinar de empatic. Şi de o biată mascotă bezmetică, în chip de porumbel urs carpatin cu vatelină, pre numele lui previzibil de Stejărel. Du-te bă, la bagaboante, să vedem dracului eseul, l-a bruftuit tribuna doi fără mari menajamente, fix la începutul meciului. Şi Stejărel s-a dus de tot, cu mare umilinţă. Ai ghicit, am nimerit fix în toiul vuvuzelelor... euh, galeriei neoficiale.

Ca de obicei, joc spaniolesc slab. Aş spune chiar mai mult, joc de lihnită jigneală, în dorul lelii şi aşa, să fie acolo. Ai noştri, fără nicio milă, dar cu destulă graţie şmecheră. Restul e detaliu tehnic.

***

Cu o excepţie protocolară, bietul copil speriat pus să cânte imnul aşa cum pe vremuri te puneau să lălăi ceva sau în fine, în mediul rural, să spui ceva pe engleză. Faţă cu două mii de geci şi fulgarine, cabrarea a fost spectaculoasă - şi cruuuziii tăi duşmaaannni - şi rezultatul, un sufleu de bune intenţii. Odioasă exhibiţie, şi e puţin spus.

De-altminteri, habar nu am de unde a apărut moda asta de a pune picimea să scandeze emfatic orori sângeroase de genul Marseiezei, în mare public. Rămâne epică întru prost gust, de pildă, prestaţia unei amărâte de cinci ani, la deschiderea jocurilor de la Albertville. Suită pe un stâlp rotativ de capricul scenografic al infectului Decouflé - despre care nu s-a mai auzit nimic, după aia. Înhăimurată în bietul costum regional despre care nimeni nu mai ştie că era, e drept că în varianta masculină, al coşarilor marilor oraşe de secol Nouăsprezece. Crucificată, în fine, de un text sanchilot de mare idiotism şi în plus de-a dreapta lui Mitterrand: văleu.

Şi uite-aşa devii reacţionar, i pak să ştii. Qu'ils mangent de la brioche.

Another Season, Another Reason...

... not for makin' whoopee, but cheerin' up.

Ca de obicei, ca în fiecare an, iar am aflat de vizavi, cu o pişcătură zdravănă. Ca de obicei, Scolasticul nu poate să vie: aproape i-am bate obrazul, dar măcar sezonul ăsta are motivele serioase ale paternităţii, aşa că nu.

Aruncat vijelios într-un taxi, fugit până la stadion, unde o huidumă cu privire de bebeluş Tonitza gen mi-a strecurat cu conspiraţie - casa nu era încă deschisă de tot, decât la Federaţie încercaţi; dar la Ferere sufletul lui Brâncoveanu - cartolina aferentă.

Tribuna doi, fără loc. Ei bine, la anul - casa de faţă nu obişnuieşte pariuri din astea diluate, dar na poftim, prin excepţie - se face şi pancartă: Fercu să mai joace şi ne-am scos, heh.

Măcar imnul, cum spuneam. Aşa cum numai din tribunele împistrate cu bomboane agricole se mai poate şi se mai egzistă. Încarc bateria, ce credeai?

Kavkaz, tragem linie şi adunăm

Cu calendarul în faţă, poftim prima variantă de traseu. Se întâmplă după Paşti, pentru că mi se pare indispensabil să rezolv nişte urâciuni înainte; însă nimic nu e chiar bătut în cuie şi aş pleca şi mâine, dacă nu ar fi viza azeră de rezolvat.

Aşadar, ehrm:

25 - 28 aprilie, Baku. Trei nopţi, pentru că avionul ajunge de la Stambul în cel mai bun caz pe la vreo şapte seara.

28- 30 aprilie, Lahıc, Şəki. Idealul ar fi o maşină cu şofer, fireşte. Studiez, nu e simplu. Nu, nu m-am tâmpit.

30 aprilie - 1 mai, Lagodekhi. Pauză de puturoşi, pentru tranzit frontalier cvasi-fantasmagoric. Din fericire, Lagodekhi nu e pe Lună şi are mai multe posibilităţi de acoperiş decât scrie în Neuron. Pare simplu de aranjat şi maşină: dar heh, duminică şi de ziua muncii? Mai decupăm, mai cântărim.

2 - 5 mai Telavi, Tsinandali şi Ceomaifi. Trei zile de podgorii pentru cineva alergic la vin roşu şi care se face praf după două degetare de non-şpriţ. Mi se pare epic, mi se pare de neocolit: la tâmpenii, prima.

5 - 7 mai Sighnaghi. Unii bombăne că nu e ce au crezut. Alţii sunt daţi pe spate. Pozele arată ispititor, cu străzi pietruite şi atmosferă atât cât trebuie de somnolentă.

7-11 mai, Tbilisi. Să nu bombăni, ştiu şi eu că o să îmi ia minţile. E doar prima parte din două, temeinice. Iar motivul pentru ziua impară e că atunci pleacă trenul spre Erevan şi gata.

11- 14 mai, Erevan. Cred că e suficient, cu raite cu tot.

14-16 mai, Goris. De ajuns, dacă se presupune oprire la jumătatea drumului înspre Stepanakert.

16-19 mai, Stepanakert, Şuşa şi încă un ceva pe care nu pot să-l scriu aici pentru că nu e de nasul muşteriilor lambda. Ştie beizadeaua ce; şi dacă nu bănuieşte, întreabă. De-altminteri, cică nu se poate. Nu cred decât că lumea e leneşă şi nu ştie întreba ruseşte taximetristul.

19- 22 mai Tbilisi, de-a doua. Şi de-a dura, cred, ţinând cont de blidele monstruoase pe care le-am văzut prin poze.

22- 24 mai, Kutaisi. Aici nu dăm cu zarul. Am priceput şi eu că Mestia se rezolvă simplu cu trei zile în plus.

24 - 27 mai. Mestia, Uşguli. Pare accesibil. Mai sap.

27 - 30 mai. Batumi. Poti a sărit din socoteală. Mă îndoiesc că merită.

30- 31 mai. Tbilisi. Pe 31, valea acasă prin Kiev.

Deocamdată, atâta m-am priceput. Nu mi se pare chiar rău, dar suflu şi în iaurt.

Later edit: Cu calendarul ajuns în iunie, foarte mare ispita să rămân la Kiev şi să demarez imediat Crimeea. Argumente, grămadă: vreme potrivită, râşniţa la purtător, rezolvat problema aparatului de pozat.

Foarte ispititor, bref.

Even later: Fără Crimeea imediat, dar cu mai multă flexibilitate. Borjomi, Vardzia şi un traseu care nu se mai bate în cuie. În alte cuvinte, mă provoci.

În alte cuvinte, ridic mănuşa.

Der Kaukasische Kreidekreis, 3: Buba armenească

Nu se poate ocoli Armenia. Nu se poate, şi gata: fie şi diluat zdravăn, sângele apă nu se face. Însă la naiba ghem, cu ce ameţeală te uiţi pe hartă!

Erevan, aşadar. De acolo, două raite de câte o zi şi de minim bun simţ: Echmiadzin, ca să încerci să înţelegi cum se întâmplă misterul bisericii deoparte de tot restul creştin. Şi mănăstirea de la Khor Virap: dacă nu te duci, e de ruşine mare.

De data asta, mi se pare la fel de bun simţ să ţin drumul întins spre est, cu o oprire de două nopţi la Goris, după care Stepanakert şi foarte probabil Şuşa. Înapoi la Erevan, înapoi la Tbilisi.

Cam o săptămână, nu mai mult. Înadins nu am pus pe listă lacul Sevan: nu-mi iese la cântar, nu ştiu cum.

Din nou, asta e doar o schiţă. Cu totul şi cu totul, foarte clar că un minimum de timp ar fi cam de trei săptămâni.

Later edit: Bun. Armenii vor viză, dar o dau pe loc, şi la trei dimineaţa dacă trebuie. Nu mă miră, dar îmi convine. Trenul rămâne în picioare, deşi ce am văzut în poze e tren sovietic, identic cu Prietenia de Chişinău, care face spatele varză, deşi ăsta e ultimul lucru care mă interesează. Mai există şi varianta maşinii cu şofer, citească-se neaparat Lada.

Cu azerii trebuie cerută LOI, dar e mai simplu să ceri una scrisoare decât cinci. Agenţii gârlă, nu pare deloc greu.

Cât despre Svaneti, de verificat dacă faza cu elicopterul poliţiei care te duce pe mai nimic până înspre Mestia - la care ar trebui adăugat Uşguli - încă funcţionează. Asta ar fi ceva grozav, într-adevăr.

De marţi încolo vreo trei zile agitate, ca să termin nişte hârtii provinciale. De unde se vede treaba că trebuie să mă apuc de acuma de amănunte.