Batumi:...și dintotdeauna

Pentru mine, Batumi dintotdeauna e perfect sinonim cu o voluptuoasă plimbare în vastul hățiș al grădinii botanice și plăcerea neașteptată a suprei georgiene.

Din punct de vedere retoric, supra e și ea tot un hățiș. Doar că de data asta de vorbe și de urări, în aproape imperceptibilă gradație. Lesne interminabile, rareori fără miez.

***

Ca să ajung la grădina botanică, aveam nevoie ca de aer de marșrutka numărul unu, ce pleacă din colțul de miazăzi al străzii Gogebașvili. Belalie, mă urc cu elan în autobuzul Unu; care e mare,verde ca lămâia electrică și complet nefolositor. Descrie, totuși, o elipsă prin mahalale cuminți și prăfuite și coclauri post-industriali. O fericire, ajung de unde am plecat, apare și hărăbaia despre care nu știu ce să cred pentru că are două numere și două trasee pe geam. Pe încercate, asta derutează considerabil mai rău decât cârligele alfabetului, din care știu să citesc fără preget doar fundamentalul reper capitalin.

Lămurită, nimeresc într-un vârtej de geci de piele, care aparent au curiosul obicei să se dea cu mașina doar câțiva pași, ceea ce implică zeci de opriri, interjecții, taclale peste parbriz. Dar nouă kilometri sunt aproape nimic: până la urmă tot ajung, pe un drum care urcă și taie alene luxuriante desișuri cu frunze lacome și mulți, foarte mulți boboci de iasomie.

O altă planetă, la o aruncătură de băț de primele macarale.

***

Nimic din disciplina ușor clinică și deseori hotărât didactică a altor tentative văzute pe aiurea. Trebuie aproape două ceasuri ca să traversez haosul organizat în zone geografice: Asia, cele două Americi, Noua Zeelandă și un foarte reușit alpinarium, unde se înșiră zâmbitoare covoare de flori proaspete. Marea nu e niciodată departe. Miroase a sare, ierburi de-abia tăiate din seceră și piatră umedă.

Pentru că tocmai a plouat îndelung, parcul - mai degrabă despre asta ar fi vorba - e aproape gol, cu excepția petrecerii improvizate într-o șandrama din apropierea ieșirii. Guns'N Roses și foșnete nubile, deci timide. Singurul lucru cu adevărat sonor sunt broaștele hiperactive din heleșteul de la jumătatea drumului, care urează interminabil: priviet iz Batuma, priviet iz Batuma, priviet iz Batuma...

***

Acasă la Ananidze, bunăvoința mea timidă - un tort cu multă frișcă și căpșuni, cumpărat din prima cofetărie - stârnește o exuberanță total neașteptată: gaumarjos!

Gaumarjos înseamnă noroc, în limba kartli - georgiană, anume - și e refrenul indispensabil al splendidei improvizații supra. În cazul meu, pretextul a fost probabil ușor de găsit, așa că mama și sora mai mică a lui Mișa umplu în trei minute masa cu jumătate de frigider și cam ce se mai găsește prin dulapurile bucătăriei. Oh, e doar o amărâtă de gustare, mi se spune ușor stânjenit, deși sunt deja îngrozită de grămezile de brânză, biscuiți, caramele, vinete cu sos de nuci și zău dacă mai țin minte exact anume ce.

Totuși, rațiunea de căpetenie a suprei nu e haleala: ci vinul și ceacea, amândouă scoase viguros din cămară, în sticle de plastic. Destule sticle de plastic, de-altminteri, semn al producției proprii. Vin de buturugă, cum ar veni, naivă căpșunică a toamnei trecute, fără altoi, un pic pișcătoare. Ceacea, în puține vorbe: a naibii, de parșivă concentrație.

Dacă am fi în Principate, ne-am opri aici: și haliră, și băură și traseră cuminte pe dreapta.

Dar ar fi prea simplu, în regretul că - de rușine și ușoară pileală - nu am poze doveditoare.

***

Supra este, înainte de toate, complicatul ceremonial prin care vinul se împarte așa cum în Cana Galileii se împărțeau pâinea și peștii. Tot meșteșugul este să ai măsură în ce spui, pentru că o singură alocuțiune nu e niciodată de ajuns.

Ca lucrurile să înceapă, e nevoie de un tamada, de regulă persoana cea mai în vârstă din casă: în cazul de ieri, tatăl vitreg al lui Mișa, blajin inginer silvic la pensie. El va deschide seria de toasturi, cu urări curtenitoare de bunăstare, erga omnes. Și a trebuit să-i răspund - vai de mama mea - fără să par afumată sau prea siropoasă: greu exercițiu, chiar dacă se întâmplă fără să fie nevoie să stai în picioare.

În seara asta, merikipe - adică paharnicul - e chiar Mișa. Și Mișa toarnă în neștire: să fie, din plin.

Prima oară, mi-e simplu. Le spun - în englezește, pentru că sunt deja pe muchia pilelii - că multă lume s-a oprit în locurile astea căutând lâna de aur, dar că eu cred că nu trebuie să te uiți prea departe ca să pricepi că adevărata comoară sunt oamenii de aici. Și mulțumesc îndelung și onest, rugându-mă la toți dumnezeii să nu arăt prea ridicul.

Se pare că nu, căci mama lui Mișa zâmbește larg și mulțumește - a preluat ștafeta, asta înseamnă că e alaverdi - vorbind despre prieteni, despre oaspeții pe care drumul îi vântură: întotdeauna bineveniți, niciodată de prisos. Și să bem de data asta, zice ea, pentru Sakartvelo și Principatele Unite.

Cu un rest de conștiință, propun să bem pentru Antim Ivireanul. Se primește cu aplauze și expansive pupături pe obraz. Tortul e bun, ia de gustă - altfel te faci țăndări.

***

Tura a treia din multe vine cu o nesperată potriveală.

Să mai bem, zice tamada, pentru dățile viitoare, pentru mare și pentru cei care se preumblă pe ea.

Foarte bine, heh. Și să bem, adaug, pentru un drumeț de acum câteva minute. Mihail Afanasievici Bulgakov, care îi scria mamei sale că s-a născut probabil prea târziu. Și care și-a găsit liniștea, în vremuri cumplite, în orașul dumneavoastră, care a știut să-l adăpostească la mare nevoie. Așa cum știe să ne primească pe toți.

Păi să bem, zice domnul Petrov. Și eu sunt din Kiev.

Azi dimineață, pe când credeau că dorm tun, l-am auzind întrebând-o rusește pe nevastă-sa: ...și aia mică are autobuzul duminică la nouă, da?

Aia mică sunt eu, să mă iertați. Ca toți proletarii temporari, sărbătoresc unu mai prin muncă: așadar Borjomi să fie, unde sper să ajung până pe la trei după-amiază. Nu știu cum e cu țeava, dar mă descurc eu cumva, măcar din Akhaltsikhe.

Later edit, unu mai: ajuns Borjomi intr-o marsrutka plina ochi - urmeaza bilet -, gasit camera la hotelul omonim, langa fermecatorul si decrepitul muzeu local, fost birou administrativ al domeniului Romanov; bilet si despre asta, zau merita.  Poze nu pun azi pentru ca deoarece bateria e kaputt, motiv pentru care parcul se treiera maine dimineata.

Maine Akhaltsikhe, poimaine Vardzia. Si miercuri, aici Radio Erevan, dar fir-ar basca, odai ciuciu. Rezolv eu, heh. Asta de la Borjomi e tarista si sotz dimpreuna: cand o sa arat pozele, pricepeti imediat. Mare farmec, merita cu varf si indesat.

Borjomi = grozav. Pe bune si da, iar are dreptate beizadeaua.

Batumi. De ieri, de azi...

Prima plimbare din Batumi începe fix de pe maidanul Europei: perspectivă deschisă și primitoare, fațade elegante cu atlanți și alură instinctivă de consulat onorariu. Și scandalos oneroasa statuie a Medeei, ținând triumfătoare stindardul lânei de aur. Simpla ei prezență e semnificativ rezumat al aspirației continentale georgiene - sau sakartvelo, cum am scris în repetate rânduri cu poftă, fără să explic niciodată ca lumea: asta înseamnă, iată anume.

Așa cum se vede de aici, Europa e deopotrivă o redută și un refugiu, ale cărui steaguri sunt atârnate peste tot: cu drag, speranță și de neoprit ambiție.

Dar Batumi este, înainte de toate, un port la răsărit, cu ulițe siflante și ușor înguste, care se varsă în bulevardul falezei. Pe malul oriental al Mării Negre e probabil reperul cel mai apropiat de Brăila; cu diferența că belșugul nu e agricol, ci - previzibil - de țarist tranzit petrolier: dinspre Baku către lumea largă.

***

Imediat după colțul dintre ulițele Abașidze și cea care poartă numele lui Zviad Gamsahurdia, enigmaticul prim președinte de după prăbușirea Sovietelor, încă se mai poate vedea minunea scorojită și candidă a magazinului de cucoane țariste, probabil niciodată renovat după 1917.

Astăzi vinde cu totul altceva decât apocrifele lenjerii  de alaltăieri, anume - și firește, într-un involuntar omagiu pentru batonișvili mofturoși - napolitane, tutun, acadele și salam Turist.

Pentru că nu se putea altfel, cumpărat  numaidecât o sticlă de limonadă Zandukeli: tot cu pere și mult sifon.

***

De pe Gamsahurdia, se ajunge repede cu ajutorul vreunei transversale - de pildă, colosala și dichisita Jordania - înspre port, unde se construiește mult și nu fără gust. Silueta nouă a hotelului Radisson, foarte asemănătoare unei boreale lame de ras, promite să devină măcar un punct de reper. În alte cuvinte, Batumi se vrea dacă nu o vitrină, măcar o fereastră a Georgiei spre lumea largă. Și pentru asta, niciun efort nu e de prisos.

În rest, destule vapoare, dar surprinzător de puțini marinari. Terminalul maritim de pasageri adăpostește doar o cârciumă emolientă, de când legăturile rusești au fost întrerupte fără termen: o lume care așteaptă, un ponton ușor stingher.

Și o dragoste mare, da.

***

În prima seară, am întins pasul ferm înspre năluca aviatică și nocturnă a parcului Șase Mai. Alaltăieri, luminat de nenumărate felinare cu neon care - culmea! - nu sunt defel țipătoare și au ceva din misterul nițel înșelător al promisiunii de vacanță.

Și din parc, pe bulevardul falezei de pietriș mărunt. E aproape unsprezece, totul e calm. Pe scândurile geluite cu grijă cineva plimbă un cățel. Iar eu, ca de obicei năroadă, am ales cele mai puțin elocvente poze, pentru că altfel iar rămân fără baterie și ciuciu bilet de-al doilea pe ziua curentă.

Batumi. Foreplay

Drum relativ lipsit de peripeții, cu priveliștea ușor impersonală a micului trafic de frontieră. Oficial ținută să se oprească în autogara din Batumi, marșrutka se învoiește întotdeauna rapid - firește, contra bacșiș - să ție drumul drept până la Sarpi, în buza postului de frontieră otoman. Practic, dar nefolositor, pentru că oprirea portuară este indispensabilă.

La scara amănuntelor sakartvelo, Adjaria e o suavă provocare: are o populație substanțială de musulmani, dar cine caută urme de așa ceva, caută aproape degeaba. Presiunea culturală majoră e rusească, într-un pitoresc, desăvârșit amestec de circumstanțe țariste, sovietice și neo-identitare.

Însă deocamdată țin drumul mai departe, care trece prin sate chivernisite și pline de flori. La Lesa, o scenă absolut colosală, din păcate imposibil de tras în poză din cauza vitezei. Merită cu vârf și îndesat povestită; iată anume:

În curtea fostului cămin cultural se construiește o biserică. Un ciorchine de oameni șade urcat pe o schelă improvizată și șubredă, care a ajuns cam în dreptul cupolei. Alt șir de mâini demolează bucată cu bucată monumentala friză din cărămidă sângerie a monumentului sovietic de ieri. Cu mișcări pe care ochiul le înregistrează interminabil, ceea ce ieri striga triumful recoltelor ireale trece, astăzi, din mână în mână, spre o nouă folosire. Retribuție istorică.

În rest, nu prea e rost de vorbă: lumea e somnoroasă, traficotând aproape imperceptibil în telefonul celular. Baloții babelor s-au transformat în cutii de carton fără chip, bine strânse în nenumărate role de scoci. Pe bancheta din spate, trei viziri cât palma sforăie impenitent, visând rai de sarailii și râuri de limonadă Lagidze.

***

Scrisoarea ușor stânjenită a lui Mișa Ananidze mă prevenise că în oraș e foarte mare hărmălaie rutieră, cu trotuare sparte și devierile pregătirilor de sezon. Ceea ce habar nu aveam este că urma să nimeresc într-un balamuc incomensurabil de mașini, cărucioare de marfă, trotinete, furgonete.

Batumi, port la Marea Neagră. Oraș masculin, dar cu izul imediat al nemeritatei chisele de dulceață. Cireși pietroase, apropo.

Casa Ananidze e la vreo zece minute de centru - orașul e mic, dar vânjos, vom vedea -, fix pe colțul complet blocat circulației al străzilor Melikișvili și Cehov. E o adresă bună, cred, pentru cel mai rusesc - într-adevăr, beizadea: în cel mai bun sens al cuvântului - dintre orașele georgiene.

Gazda poliglotă nu e acasă, la orele prânzului, așa că sporovăiesc nițel cu maică-sa și o întind rapid în oraș: așteaptă. Vremea e minunată, vara e după colț: am socotit bine, da.

***

Ca de obicei, primele ore iau pulsul. Nu trebuie multă vreme ca să realizez că am avut din nou baftă să aleg bine: o casă dinafara hărții turistice dar pe una din cele mai ocupate străzi din oraș, infailibil tradițională în alcătuire - anume cu curte turcească - și îngrijit organizată pe dinăuntru. Tot turcește se și circulă la Batumi, cu multe claxoane și multe înjurături fricative. În rest, apucăturile sunt mai degrabă - insist - rusești, după cum pricep rapid în primul birt încercat.

Привет из Батума e o cârciumioară de plăcută atmosferă și mari ambiții, de pe o stradă centrală și albă. Drept omagiu, poruncesc imediat o porție de clătite cu icre roșii - negre nu se egzistă -, și o cafea italienească pe care o crezusem Segafredo. Și mvai, nu: vine cu o doză veterinară de amaretto și se cere răscumpărată de alte două cafele turcești, acceptabile.

Dacă ești în Adjaria, halește trufandaua casei. Cel mai bun haciapuri adjaruli din oraș e de găsit la birtul Iunga, de pe strada Era. Are numai patru mese, o mamaie care bombăne și pe Marusea, o fetiță cu melancolice plete cânepii, care are să-ți ureze energic sănătate și să-ți trântească în farfurie un crucișător cu brânză și ou. Cică e varianta XS, eu nu cred o vorbă.

Așadar, haciapuri de Batumi, care într-adevăr arată foarte diferit de celelalte. Presupune coacerea aluatului, peste care se toarnă după aia brânza sulguni, oul crud și jumătatea de pachet de unt: se vor înțelege pe loc, cum or ști. E de halit cu mâna, suav mârlănește: oricum nu durează, oricum nu isprăviți.

După asta, am zis să viu acasă și să mai scriu câte ceva. Aiurea, nu s-a putut. Dar despre asta - și despre cum am ajuns eu pe faleză la unșpe noaptea -, mai târziu pentru că acuma a stat ploaia și o iau din loc. Azi, zi de lălăială: grădina botanică, mâine și pe îndelete.

Vineri seară: Stat  la grădina botanică toată după masa, halit în oraș și acuma oamenii ăștia mă așteptau cu o supra. Vai de fundul vieții mele, dar reviu eu cumva.

Kutaisi. Finders' Keepers

Disclaimer: Biletul ăsta e scris de ieri, joi și probabil are să și apară ca atare. O succesiune furtunoasă de pahare de vin alb, taclale și pene de electricitate i-a dat de cap. Cum în dimineața asta de vineri plouă ca la balamuc - însă nu cred că o să țină -, iată anume.



Intuiția mea fusese exactă, pesemne: cum scriam și ieri, Kutaisi este fix finders keepers. Și nu era deloc evident.

Nu e nevoie să guști apa Lagidze ca să devii, dacă nu dependent, măcar nițel lotofag. Și nu era nevoie de foarte multe zile pentru ca botoasele de la birtul cu cârlige stacojii de lângă muzeul municipal să facă pe naiba în patru și să gătească un monstruos kubdari, doar pentru mine și ca să nu se facă de băcănie.

Și zâmbesc larg și brusc, pentru că m-au recunoscut. Iar mie mi se strânge nițel inima, știind că a doua zi trebuie să o iau din loc.

***

Muzeul municipal, apropo: în răspărul regulii, merită din plin cele trei sferturi de oră pe care i le dau; pentru că altfel, câteva amănunte ale orașului ar rămâne învelite în ceață. E un loc liric, cu supraveghetoare veșnic înfofolite în paltoane, fiice uitate ale lui Ceapaev, cu beretă și broșă emerită. Încălțate cu pâslari, îmi deschid ușile vopsite à la diable cu mișcări de vestală și mă roagă într-o rusească șoptită să las sarsanaua la intrare.

Înăuntru, balamucul liric al tuturor muzeelor provinciale. Sălile de la parter au ambiția sistematizării lucrurilor imposibile și ascultă de optimista vulgată a lui Alpatov. Explicațiile sunt ușor turgide, vizitatorul este înainte de toate cetățeanul dornic să se instruiască. Și să afle, de pildă, că ideologiile religioase grecești (...): dar știm restul - fermecător - al poveștii, nu-i așa?

Spre etajul unu și singur, interesante și laborioase reproduceri de fresce bisericești: cele din însemnatul arheologic Vani, absolut fabuloase. Cai unicorni și desișuri foarte proaspete de zarzări: cum altfel? O mare părere de rău că e atât de peste mână: dar am să mă întorc și știu asta.

La etaj, lucrurile devin cu adevărat interesante, odată cu friza descriptivă a colonizării albe. Primul telefon. Teza de licență a cuiva care studiase meșteșugul țesătoriei moderne chez les soyeux, la Lyon. Multe patalamale țariste: aceeași lăcomie academică a Principatelor, același elan cosmopolit. Într-o vitrină, gesturi simple ale zilei de ieri: o sticlă de Margaux, încleștată în faianță, un ulcior de - oarecare, dar duioasă - manufactură englezească, două perechi de mănuși en chevreau glacé...

Și la o parte de toate, venită mai târziu în economia lucrurilor, ultima sală pe care babușka o deschide ținând degetul la gură. Ghicesc foarte ușor că pe vremuri a fost a lui Octombrie Roșu; astăzi, din vitrine se revarsă șocul ferecat filigran și bătut în sonore agate al prisosului mănăstiresc. Et je m'y engouffre.

La ieșire, o cutie a milei care nu cerșește pentru Crucea Roșie. Fă și tu ce poți și ajută-i: au mare nevoie de becuri, de clanțe, de abacuri și de carpete noi.

Ainsi soit-il. C'est bien la moindre des choses.

***

Cum trebuie să dau un semn de viață, țin pasul întins spre piață, unde găsesc presa de sărățele pe care Mândra și-o dorește de mult timp. E din cositor și vine de la o tarabă ținută de un cecen rusofon, care vinde cuțite, piatră ponce, dopuri veșnice pentru apă gazoasă și forme de cozonac în chip de miel.

Același cozonac pascalin reapare imediat pe câteva tarabe, dimpreună cu farfurii și grâu încolțit, pachete deschise de Marlboro, sticle de Marneuli. Câteodată - nu obligatoriu -, o poză de mort tânăr și o lumânare aprinsă. Sigur că e masa trecătorului, pomană blajinilor: cu toate astea, nu pun mâna și nu trag în poză. Ar fi un viol de neiertat al obiceiului mai bătrân decât istoria convertibilă în cifre.

Încolo, șiragul de culori binecunoscute, din care câștigătoare la puncte sunt cele mai verzi - aproape fosforescente - zarzavaturi pe care le-am văzut în viața mea. Strip-tease-ul pe picior al derierelor galinacee și organice, atârnate nevinovat pe un pervaz. Murături și peltele, foarte multe roți de brânză sulguni, extrem asemănătoare cașului nostru.

Cartele pentru celular, cartofi noi, șiraguri de pește uscat: shopping galore.

Dar deja a sunat ceasul pentru Batumi. O ultimă ocheadă înspre colosala fațadă sotz a pieței, o ultimă mirare cu și despre neelucidatul zmeu de pe ea.

Și marșrutka se topește pe un drum verziu. Spre miazănoapte, tot mai spre miazănoapte...

Kutaisi. Reclamă nerușinată pentru adevărații Lagidze

Ai cerut, ți se dă: de adineauri și din șandramaua umedă unde dorm - cu un plăpumoi local și un păturoi chinezesc în cap; quite exciting, I believe. Nu contează, din astea: în realitate, nu au contat niciodată.

Ca să găsesc limonadă Lagidze de chez Lagidze, nu trebuia mers decât literalmente până la colțul străzii, pentru că saga mărcii începe chiar la Kutaisi, în anul de grație 1887. Eticheta asta, singura nemincinoasă, păstrează capul de vrăjitoare finiseculară, data nașterii și numele întreprinzătorului laborantin Mitrofan, care ne dete marele hatâr al gustului ușor, fără sifon, declinabil în cinci mii de arome, de la șocolată, până la tarhon.

Metaforic vorbind, este braga de Sakartvelo. Și pentru că astfel de lucruri importante au altă putere dacă sunt scrise pe scurt, iată anume o foarte pertinentă și la obiect propunere de reclamă, absolut neplătită, în totul sinceră și entuziastă:

Lagidze. Are pe dracul în ea.

Mâine, marșrutka de Batumi scrie pe mine, sper să ajung până spre două după-amiază, oricum dau semn cum îmi pun valiza jos. Cu plecăciune.

Later edit, joi dupa pranz: Ajuns Batumi cu bine, inca nu stiu cum functioneaza teava gazdei, dar sper sa aflu la o ora normala. Vreme splendida, hotarat imediat ca merg foarte bine trei nopti aici, doar una la Borjormi, dupa care e vreme berechet de Erevan si de Stepanakert. Chiar berechet, heh. Reviu pe seara.

Foarte pe seară, joi: O pană de curent incomensurabilă și destule pocale de vin alb, producție proprie. De-aia am tăcut, sunt ușor afumată, dar am să dorm buștean. În carnet, două bilete deja gata, le dau drumul vineri, la prima oră. Reviu, totul e perfect, nicio îngrijorare, rogu-vă.

Gelati. Des merveilles et une Lada poussive

De dimineata, dupa o sesiune de suppliques en polyphonie care isi propuneau sa golesc farfuria - firava de mine, heh -, luat marsrutka din spatele foarte activului teatru de oameni mari al maidanului central. Spun teatru de oameni mari pentru ca se egzista, la Kutaisi, si fermecatoarea varianta a teatrului de papusi, intr-o cladire care se numea - in alta viata - Mon Plaisir. Si are, bineinteles, scenografia de rigoare pentru un astfel de stabiliment.

Ajungem repede, la manastirea Gelati, intr-o formatie oarecum mai putin colorata ca ieri. Inca de la poarta, locul vrajeste rapid, cu usa grea de lemn din afara oricarei memorii. In fata ei, croseteaza trei harpii inofensive care pretind ca vand sugiuc, oribile matanii pirogravate, racoritoare de pe vremea lui Shota Rustaveli si magnetice siraguri de jasp negru, adevaratul chichirez al etalajului improvizat.

Placide, doua vaci pasc cu antren. Cela pourrait etre Hamelin ou bien Domremy: ce n'est que la Colchide et ceci est, d'ailleurs, une affectueuse impertinence.



***

In curte, alaiul pseudo-fioros al schimnicilor care nu au uitat sa zambeasca si care se pregatesc sa-si primeasca vizitatorii. E o zi absolut splendida, ce rascumpara vremea strepezita de ieri si alaltaieri, cu un cer de limpezime aproape insuportabila si fastul bizantin al pajistilor poleite cu maruntisul florilor ce se cheama frantuzeste bouton d'or.

Verde si aur, aur si verde. Sur fond d'azur, avec gueules et entrecasteaux.

Fast bizantin razletit este si inauntru. Restaurati cu grija in vremea Sovietelor si cu furie pe timpul lui Saakashvili, care si-a inceput primul mandat chiar aici, peretii asculta de canonul ilustrativ rasaritean. Intr-o vertiginoasa sinteza, ce traverseaza cu multa si fireasca gratie un lung Ev Mediu si fragila, aproape ucronica Renastere ce intepeneste odata cu vertiginoasa descalecare a lui Todtleben, pe la 1760 si ceva.

***

De-altminteri, Kutaisi e un reper important pentru Georgia si nu numai, din destule si la fel importante motive. Este leaganul imeretian al dinastiei Bagrati si punctul decisiv de inflexiune al intreprinderii colonizatoare rusesti. Un proces istoric pasionant, pentru ca daca mecanica dominatiei este previzibila, cea a subjugarii functioneaza in sens perfect invers: nu ulanii Ecaterinei - dar circazienele cu gene scandaloase, intotdeauna.

Rurikizii aduc strazile si fatadele si lampile cu gaz de fiece zi. Asta se scrie uneori cu cerneala manjita a crimei de sange, de care se fac vinovate groaznice capetenii tribale cu care istoria mare e prea draguta si le spune principi. In propunerea lor de pace e bine sa nu te increzi niciodata. Haiducia genealogica ar gasi poate o explicatie retributiva, dar inima nu poate ierta sau inghiti altfel decat foarte stransa si mica una ca asta.

Pentru ca este ceva mai mult de toate reperele astea, Kutaisi - si Gelati, cu dreptatea necropolei - vantura speranta restaurarii monarhice. Ar fi probabil cel mai bun lucru pentru Sakartvelo de astazi si este cu siguranta singura privinta in care patriarhul Ilia al Doilea si cu mine suntem perfect de acord.

***

Deocamdata insa, mintea se clateste cu colosale fresce ale Nativitatii, care nu au pastrat figurile Magilor, insa duhul lor - cu asupra de masura. Cu una din cele mai frumoase icoane de arhangheli cu putinta, care din Bizant se scoboara, cu tot cu haitasii in tunici caramizii din registrul ei terestru. Cu pereti de piatra sidefie, celtice impletituri si un firesc dialog al formei romanice, aproape toscane, in portice, arcade si nise.

Cu totul, vizita nu poate tine mai mult de un ceas. Motiv pentru care, perspicace, una din iazmele macramee de adineauri ma ia numaidecat in primire:

- Dievuska! Signora! Irlandska! Kutaisi taxi!

Are dreptate, zau: marsrutka mai apare in doua ceasuri. Si ranjesti cu multa bunavointa. Si fluieri radvanul. Azi, o Lada suferind de emfizem si de vapsea verde otrava.

Intotdeauna va exista o Lada, in astfel de tandre nesabuinte. Si intotdeauna, in inima mea, un loc pentru orasul asta si toate povestile lui. Reviu, dar am presimtirea ca de-abia de la Batumi.

Kutaisi. Eat Your Breakfast

Disclaimer:  La opt seara, ora locală, găsisem și ștecher și limonadă Lagidze de chez Lagidze. O raită prin colosala piață a fost perfect suficientă. Așadar poze, bilete și diacritice: să fie, heh.

Dar după amiază scriam:

Azi nu se egzista din pacate poze si nici diacritice, pentru ca deoarece absolut toate prizele de curent din casa Giorgadze nu primesc impamantare evropeneasca, ci una mai subtirateca, post-sovietica. Scriu de la o tejghea din oras, poate singura, pe avenida Rustaveli, chiar in fata atleticelor arteziene din gradina municipala. Am sa incerc sa gasesc un stecher prin iarmaroc, dar nu-mi fac prea mari sperante.  Si am sa incerc sa incarc pozele maine, fiecare la locul ei. De la Batumi, gazda Misha imi scrie ca sa se scuze ca sunt lucrari pe ulita, dar imi pasa de chestia asta ca de anul 1234; si nu, batonishvili Pantazi, trei nopti nu e mult, ca s-a facut cald si frumos, uite-asa.

Si-ti multumesc apasat de grija, ca intotdeauna.

Adineauri, intr-un colt de birt cu chelnerite firoscoase scriam cam asa...

***



As mai fi povestit eu destule aseara , insa nu s-a putut. Experienta statului in gazda e un sfat inestimabil - si o manusa din pecari, bag sama -, pentru ca numai asa poti sa intri, de parca ai fi stiut-o dintotdeauna, in intimitatea caldurosului sistem social georgian.

Multe case de aici au pian, pentru ca pur si simplu fara el nu se poate, intr-o lume care canta din orice, fara sa se lase niciodata rugata prea mult. Pian are si casa intinsa a lui Giorgadze, din care patru camere sunt blocate in permanenta de diversi drumeti. Si pana am apucat sa ispravesc eu biletul de aseara, se si umplusera.

Primii au ajuns acasa voluntarii de la Peace Corps, care fac nu stiu ce stagiu de sase luni intr-una din scolile orasului. Ironie birocratica sau simetrica premeditare, vin din Georgia cealalta. Unde intotdeauna o naroada are sa sada intr-un balansoar si sa le dea cu tifla gemenilor Tarleton: Oh well...war, war, war! Heh, n-apuc sa intru in detalii, the Southern belles - cam moapse - din seara asta sunt ciufute si inca mahmure dupa o supra sezoniera. Poate am si eu noroc sa aflu cum este; ce este, stiu: o masa interminabila, cu multe si codificate noroace.

***

Apar gazdele, fiecare cu povestea sa, care se spune sobru si expansiv. Hors-saison et crise obligent, Giorgadze nu mai face demi-pensiune, ci doar mic dejun. Chestia asta ma usureaza de obligatia de a explica mizerii personale; dar nu si de balistica masa matinala, pe care se insira cu un aer absolut normal cantitati uriase de magiun, kasha si blini date prin zahar tos. Plus omleta, plus o stacana de ceai negru local, care vine la masa intr-un induiosator set cehoslovac, adus de gazda din serviciul militar: Brno, parca.

Multe poze, multe cartoline recunoscatoare. Clanul Giorgadze e primitor, desi nu traieste doar din asta; nu are cum, intr-un loc pana de curand sedat. Dar are sperante, rabdare si binevoitoare incredere. Si pentru ca le are, ceva-ceva tot va reusi, foarte departe de prisosul sterp al simplei ambitii.

Kutaisi. Citadela sfărâmată

La prima vedere, Kutaisi doarme adânc. E numai o aparență, care durează până când te urci în primul taxi care turuie și turuie și nu se mai oprește. E vremea schimbărilor, de când Parlamentul georgian a ales să se mute aici: așa că orașul se primenește, se curăță și se recompune, uneori în rezultate ușor discutabile: dar despre asta, nițel mai încolo.

Ca să ridic mănușa homestay, nu trebuia căutat prea mult. Opțiunea îndelung încercată de multă lume e primitoarea și vorbăreața - am întrerupt biletul ăsta de două ori și tot atâtea taclale - șandrama a lui Giorgi Giorgadze. Simplu de găsit și foarte aproape de centru, e o casă mare cu tavan înalt și fermecător bricabrac de mobile, pe strada Chanchibadze. La o aruncătură de băț de Catedrala Bagrati, în zona veche a malului drept al râului Rioni, cu străduțe pavate cu piatră de râu și curți năpădite de glicină și mâna maicii domnului.

Nu suntem în sezon, așa că deocamdată e foarte mare liniște, la Giorgadze. Un noroc, pentru că așa am timp de taclale care merită probabil un bilet separat. Deocamdată, propun o flânerie scurtă și niște detalii de masă.

***

Pentru mine, Kutaisi a început aproape în cheie simplistă, cu o raită la ruinele Catedralei Bagrati. Este un bun echivalent răsăritean al celei de la Batalha, una din marile și imprescriptibilele slăbiciuni personale, cu diferența că aici nu vorbim de un lucru neterminat, ci de sobrele ruine ale unui prăpăd de artilerie otomană din 1692. Astăzi, am găsit-o în fierberea reconstrucției, pe trei sferturi inaccesibilă: părerile sunt împărțite, încercarea face și ea ce poate. Dacă mă întrebați pe mine, e păcat și târziu să se mai schimbe ceva.

Așa cum este azi, cu capitelurile ei zărite de peste gard, are un farmec nebun și atemporal.

Spălată, cuminecată și îngrijită, ar deveni probabil demnă. Și fadă.

Ajungă infinita poezie a nișei discrete și toropite de icoane în cromolitografie în care, câteodată, cineva se roagă adânc. Orice altceva, ar fi prea mult.

Mi se făcuse o foame de lup. Pentru asta, trebuia trecut râul. Coborât cu voluptate un nesfârșit șir de trepte care se sfârșesc pe ulița David și Constantin. Traversată miniatura unui pod cu lanțuri. Și intrat în hărmălaia sedată a iarmarocului de după Paște.

***

Cred că pe cârciuma unde am nimerit, în mjlocul pieței Davit Aghmashnebelis, o cheamă Delikatessen, ceea ce înseamnă că experții lui pește de la Neuronul Singuratec iar au fumat. Are niște neoane stacojii în geam și multe cârlige pe firmă: nu contează, e stupid de simplu de găsit, pentru simplul motiv că e singura de pe trotuarul cu muzeul de istorie. Obiectiv vorbind, e un fel de stolovaia - anume împinge tava -  upgraded, în sensul că acuma cineva ușor nelămurit are să apară la masă cu un menu în engleză și că pe unul din pereți Gaviota își plânge singură de milă, în georgiană bineînțeles.

Astăzi aveau de mâncare decât pizza - cum adică pizza? - și adjaruli haciapuri, care este și mai crimă și pedeapsă decât varianta imeruli de ieri seară. Aș fi vrut să aștept să ajung la Batumi ca să-l încerc, în orice caz, povestea presupune o copaie de aluat crocant, multă brânză, pe puțin treizeci de grame de unt și un ou sunny side up. Curios lucru, e mai ușoară decât ai crede, dar este uriașă, așadar nu se poate isprăvi sub nicio formă.

Pe sistem Lagidze, la Kutaisi am cerut limonada, pajalsta și am primit asta, care arată cam eretic. Este făcută în braseriile Natakhtari, care se pare că dau viață și unui soi de bere mai suportabil: cum nu suport berea, nu am de unde ști. Oricum, aroma de azi e de pere și nu cred că e de adăugat la socoteală, pentru că deoarece seamănă suspect de tare cu splendida zamă duchesse.

Să mă ierți, beizadea: nu e ca aia de la Nukus. Nimica pe lume nu e ca sifonul ăla nenorocit, de două sute de pitaci.

Eheu... aș mai fi scris eu ceva, dar se face târziu și sunt terminată de oboseală. Bateria se isprăvește și biletul se lungește insuportabil. Și nu trebuie: reviu.

Spre Kutaisi. Babe cu celular și Raúl González

Dimineață activă și devreme, mic dejun la fel de ciumpăvit ca de obicei. N-am timp să bombăn, birja e la ușă la nouă, hai la revedere - dățile viitoare, mă mut vizavi, la Charme, unde e mai eftin și - deloc curios - mai bun. Ca să nu fiu totuși cârcotașă, adaug că locul e comod, plăcut, dar timid. E bun pentru o primă descălecare - și excelent plasat -, dar un pic prea scump decât ar face.

Un detaliu, fermecător: căsuța cu pereți roz de vizavi, în care șade o fetiță cuminte, cu beretă de aceeași culoare. Două ore de pian pe zi, scara magarului, multe păpuși. Ca la București, după cum spuneam.

Didube este autogara centrală a orașului. În traducere liberă, asta se traduce printr-o veselă bolgie urlătoare - Kutaisi! Vladikavkaz! Gori! Mineralnâie Vodî! Batumi! Poti! Zugdidi! -, cu megafoane răgușite și o ploaie de splendide toponime în urechi. Trebuie neaparat luată marșrutka, adică foarte pe românește maxi-taxi: costă nimic, este nemaipomenit de confortabilă și de umană. Poezia s-a mai dus nițel pe apa sâmbetei, de când Ford se ocupă monopolistic de chestia asta, însă doar foarte puțin, abia o nuanță. Rezultatul e foarte curat, șoferii au mutre delicvente, dar infailibilă iscusință: una peste alta, ajungem cu aproape un ceas mai devreme decât crezusem.

***

Imensul merit narativ al marșrutkăi nu este neapărat suavul repertoriu integral al Allăi Pugaciova - ah, Arlekino, fi-ți-ar basca! - care însoțește l'embardée fantastique, de la început și până la sfârșit, cât pasagerii care se nimeresc, claie peste grămadă, pe scaunele înfățate în pluș gri.

Primul se așază, cu aer de vasilise ușor pișcate de trezirea devreme, senatul de drept al babelor cu basma neagră, pieptar negru, ciorapi negri, galoși negri și celular oranj. Cară sacoșe, cară găini - vii, dar aparent apatice -, cară napolitane, cară sticle de plastic cu ceacea - e țuica de Sakartvelo și e puah! foarte tare...- , ar căra și turnul televiziunii sau statuia rigăi Gorgasali, dacă așa ceva le-ar fi la îndemână. Imediat ce pornim la drum, de prin napolitane și damigene, încep să sune celularele. Și trăncăne, imperiale și imperturbabile, într-o limbă pe care o crezi neschimbată de cel puțin două mii de ani: alo, Circe? Ce faci, dragă, mai fierbi mult la filtrele-alea?

***

După vrăjitoare, apar cadeții. Cadeții au neaparat blugi piramizi, geacă de blugi piramizi, pantofi cu cioc, șosete albe, geantă șmecheră - dacă scrie ceva cu Reisen, cu atât mai sexi -, freză romană. Sunt câteodată însoțiți de fete inconștient de frumoase, care toate - absolut toate -au gene lungi și întoarse - ciudă! și rușine de blondă! -, segmente vegetale și voci melodioase: să nu mori?

Oricum ar fi, cadeții sunt incomensurabil de timizi și dacă te uiți - cu aerul aiurit dintotdeauna, ca să n-avem vorbe - au să plece feciorelnic capul în jos. Uneori, însă, nu e cazul: ispita e prea mare.

Soso se urcă prin dreptul mlăștinosului Gori și nu cred să aibă mai mult de douăzecișicinci de ani. Pentru că se plictisește rapid, încearcă timid o conversație în gruzină - sufletul lui Avram Iancu, din păcate -, după care pricepe și începe imediat turui rusește.

În afară de calculatoare, și în special de Grand Theft Auto III, Soso a dezvoltat o afecțiune fulgerătoare cu și despre Raúl González, pe care îl consideră drept un fel de dzeu pe pământ. Îmi crapă obrazul de rușine să îi spun - așadar mă abțin - că habar nu am despre cine e vorba, iscusințele mele futbolistice limitându-se la golăneasca plăcere a meciului în sine. Însă omul vorbește, volubil și interminabil, cu o știință a amănuntului de care se fac vinovați adevărații aficionados. Pricepi cam jumătate, dar pricepi esențialul: că vine dintr-un sat de refugiați din Abhazia, așa cum se pot vedea pe marginea drumului și se arată și în poza de-a doua. Par confortabile, nu prea sunt cu totul: uneori apa curentă lipsește, ca și rădăcinile, ca și o parte amputată de amintiri, fără îndoială.

Alors, cineva tot trebuie să scrie chestia asta. Poate așa află și vârful de atac de la FC Schalke 04 - o mișcare foarte proastă, apropo, zice Soso: mai bine rămânea naibii la Real - că undeva, nu atât de departe pe cât am putea crede, cineva care se uită la televizor de la o antenă cu lighean îi vrea un naiv pustiu de bine.

Cineva cu o poveste de-altminteri neterminată, care coboară zâmbind în elipticul Zestaponi. Arată așa cum sună: ca o bază olimpică dezafectată.

Bleu délavé, 9: Două biografii paralele

Ca să vezi paginile la scara lor de-acasă, trebuie mărite. Azi o să scriu doar notițele biografice, încă am de strâns calabalâcul, mâine e o zi lungă și interesantă.

Așadar, voyons:

Kamar-Katiba (1830-1892). Născut la Nor-Nakhcevan, și-a făcut studiile universitare în Rusia. A început să scrie în 1852 poezii inimoase, în stilul lui D. Bolintineanu, căutând să redeștepte simțimântul patriotic în sufletele amorțite ale consângenilor săi. Kamar-Katiba, cu adevăratul său nume Rafael Batganian, este părintele poeziei naționale armene. A murit la Tiflis, în vârstă de 62 de ani.

***



Mikael Nalbandian (1830-1866). Născut la Nor-Nakhcevan, și-a făcut studiile universitare la Petersburg, specializându-se în științele sociale, politice și economice. A fost profesor la Colegiul Lazarev din Moscova. Scriitor de mare talent, Nalbandian a scris mult în chestiuni sociale și a răspândit principiile socialiste în Caucaz. Poeziile lui, puțin numeroase, sunt în schimb foarte viguroase.

Marți la prânz: Ajuns cu bine Kutaisi, după un drum extraordinar de amuzant cu marșrutka de dimineață. Mai mult de cinci cuvinte de rusă ajută, fără îndoială, să facă drumul infinit mai agreabil decât pe mutește, povestesc eu după-amiază. Deocamdată, primire foarte călduroasă, țeavă disponibilă și decor spartan, după farmecul douillet - data viitoare schimb doar numărul de la stradă - de la Tbilisi. Mâine egal Gelati, deocamdată trebuie să văd și eu cu ce se mănâncă orașul ăsta, fief Bagration cu decor - vai! - de combinat.

Joi, Baboomi euh... Batumi. Trei nopți. Cred că o zi și jumătate ajunge cu spor pentru ce am de făcut/văzut aici. După Batumi, Borjomi. După Borjomi, Vardzia. După Vardzia/Akhaltsikhe, Erevan. Și după, mai vedem noi, în perfectă funcție de starea vremii: les sentiers se bifurquent, et pourquoi pas?

Reviu.

Tbilisi. Un birt simpatic și o lălăială blegoasă

Ăsta este birtul simpatic cu cafea vietnameză. Se numește Gabriadze, nu Sans Souci, cum apare în Neuronul Singuratec și are - după alte comparații - haleală colosală, cafea colosală, chelnerițe timide și - am mai spus și asta - old jazz plus șansonete mârâite, atât cât trebuie de  canaille.

După ce mi-am mai venit în fire, am stat pur și simplu ca o chiftea euglenă, la una din mesele de la geam, încercând să îmblânzesc - vine și poza, imediat - o porție uriașă, criminală de haciapuri. Cică era varianta mini: pe varianta maxi, două gagici din Colorado n-au putut să o dovedească, așadar da, oamenii ăștia au o problemă cu mâncarea. And size, as always, matters.

Axioma e valabilă și pentru barul Hangar, care dă pe goarnă meciuri de rugby cât e ziua de lungă, măsoară pe ușă milele terestre până la Dublin și are tupeul blajin să scrie, cu litere de-o șchioapă: Our balls are bigger than yours.

Oricum, dacă mă întrebați pe mine, timbrul poștal al străzilor Șakhrukadze și Șavteli e oricând preferabil talentelor de la Chardin și compania. Ceea ce e evident - și perfect înduioșător! - este că o vizită la Tbilisi echivalează cu un fericit și binemeritat plonjon în haosul încrezător al minunaților ani Nouăzeci, de la birourile de schimb și până la muzica audibilă în mai toate locurile. Gabriadze este, din punctul ăsta de vedere, o stupefiantă - perfect pe măsura casei - excepție: în restul locurilor, gen Șemokheide Ghenațvale - dar nu numai-  se poate auzi orice, de la Zucchero și până la Modern Talking. Da, peroxidatul Dieter Bohlen: le seul, l'unique, l'increvable. Un fel de frizer, dar nu contează: aicea până și înfrângerea asta are poema ei, pe cuvânt de onoare.

***

Deocamdată însă, căutăm cu elan și chestia asta, pentru că deoarece Kutaisi este nimic altceva decât mitica, incomensurabila Colhidă, de unde vine purpura basileului și lâna de alămâie a argonauților.

Și ca să nu mai țiu pe nimenea pe jar, află că am prevăzut grijuliu nu încă una, ci încă două opriri la Tbilisi. Prima, în drum spre Mestia, care drum trebuie croit cu la fel de multă responsabilitate, de pe nouă pe unșpe mai. A doua, de pe treișpe seara pe cinșpe după-amiază e doar o pură lăcomie, înainte de întoarcerea la București.

Dacă am să mai viu? Întrebarea e retorică. De-altminteri, pe zece știm foarte bine unde am să fiu: nu mă las, nu și nu și nu.

Și-acuma, armenii. Slavă cerului, am scăpat, pare-se de Bedros Turian. Ia să vedem. Țeavă este și la Kutaisi, apropo.

Betania. Sa Majesté, le loup

Orele nouă, birja așteaptă. E singura - și destul de costisitoarea, la scară locală - posibilitate de a spera să ajungi la mănăstirea Betania. În afara verii, marșrutkă - ioc; iar când se egzistă, are orare mai mult decât aleatorii. Distanța de oraș nu e deloc mare, de-abia șaisprezece kilometri, din care ultimii opt, care ies de pe drumul național înșiră coclauri aproape nedefrișați de mâna omului.

Pe șoferul din dimineața asta îl cheamă Iakov, dar se prezintă James. Aș pune pariu că e inginer hidrolog reconvertit în muscal de nevoie, un tip calm și între două vârste. Până ieșim din oraș, via blândul - and also a bit bland - cartier Vere, aflu tot: doi copii, bineînțeles studenți, mașina e luată din Haarlem și cărată până la Tbilisi prin București, ce oraș frumos, ce popor primitor. Cred și eu, răspund, semănăm.

Hai să vedem cât ne ține drumul, zice Iakov, cu grija arborelui cotit și sistemului de frâne. Știu că azi e quitte ou double - nu știu însă cât de quitte ou double este! - și nu aș vrea să-i iau omului pâinea de la gură, de dragul major al tignafesului din ziua curentă.

Tignafesul - așa numește Mândra capriciile, apropo - de azi e foarte important, din la fel de multe motive. Mai întâi pentru că aici sunt de găsit fabuloase fresce de secol XII, de stranie frumusețe și inestimabil preț simbolic. Nu la urmă pentru că în felul meu, astăzi caut urme și pași: dar despre asta, nu se cade vorbit în gura mare, pentru că e atât de important, încât nu e deloc de joacă.

Știi bine, beizadea.

***

Drumul e  atât de prost, încât trebuie neapărat un 4x4, de preferință o Lada Niva, care se împacă instinctiv cu bolgia alunecărilor de teren și steiurilor neoprite de nimic. N-avem. Ca lucrurile să fie cum nu se poate mai rele, azi plouă ca la balamuc și noroaiele se transformă în redutabile sloiuri maronii, prin care curg lacome izvoare surprinzător de limpezi. De semnalizarea rutieră putem uita, odată ieșiți de pe radarul hărților: just follow the damp, muddy road. Și nu te uita îndărăt, sub nicio formă.

Trebuie traversată o costișă și ajuns în vale. Nu e deloc simplu, după doi kilometri Opelul lui Iakov dă semne de epuizare nervoasă. Ne mai târâim nițel, dar de la prima poză încolo e absolut clar că dacă nu trage pe dreapta, chip să ne mai întoarcem azi în oraș nu e. Așa că tragem pe dreapta, echipamentul e destul de onorabil - balonzaidul Novacheck nu e, dar altceva mai potrivit nu aveam -, șoferul așteaptă fumând într-o cutie de Nescafé Amigo, Năroada ține drumul înainte.

Șase kilometri: parfum.

***

Șase kilometri despre care literatura ceva mai îndrăzneață sfătuiește să nu care cumva să îi faci singur:  acum doi ani, încă se întâmplau jafuri, cică. Nu contează, mergem înainte, pe un lunecuș ciocolatiu de toți dumnezeii și fără o cracă de care să te ții. Un noroc, cei șapte ani de cercetășie: fără ei, aș fi aruncat prosopul demult.

În sfârșit, un semn de izbăvire, panta se domolește și începe să coboare lin. E un peizaj straniu, la nimica toată de primele benzinării, dar care e una din cele mai pertinente propuneri posibile de Ev Mediu sau de Capătul Lumii. Te miști, în alte cuvinte, într-o geografie redusă la esențialul liniei de relief, printre culori vii - ploaia ajută considerabil - care s-ar transcrie pe pânză probabil numai și numai din cuțit.

Te miști într-un basm. E momentul să se întâmple ceva. Cela ne rate jamais.

***

Mai întâi e urletul. Nu te gândești că se poate așa ceva, așadar îți spui ca toanta ceva de genul: oh, ce sont les toutous du couvent. Haidi, că te-ai scos: acuși ajungi, haha.

Călugăresc sau de stână, un câine nu urlă ca o hoardă de huni. Dar în situații din astea, sinapsa e prima care o ia la sănătoasa. Nădragii, în etapa doi.

Nu s-a lăsat așteptat multă vreme. Mi-a tăiat calea pur și simplu, cu mare eleganță, adolescent fumuriu cu privire de chihlimbar.

N-am să o uit, câte zile o să mai am pe lume. O privire înțeleaptă, de puiandru alfa.

Îți dai seama - ne dăm seama cu toții - că am înțepenit. Se spune că în situații din astea faci în pantaloni. Nu am avut onoarea: în schimb, mintea se golește de orice reper posibil, gura se usucă și genunchii se taie, automat.

Undeva, la periferia creierului, o luminiță abstractă: je vous salue, Marie, pleine de grâce, le Seign...

M-a privit fix, după care a dispărut într-un desiș de zarzări.

Firește că pentru așa ceva nu există nicio explicație logică.

Pentru că de la genunchi în jos sunt plini de noroi - ce-ați fi făcut, decât să picați în mijlocul drumului, mulțumind că aveți zile? -, nădragii au plecat nițel să se spele.

N-am mers mai departe. Pur și simplu, n-am fost în stare: mai bine un bilet Petrouchka decât un entrefilet la pagina cinci.

Data viitoare - cam în două săptămâni - mă descurc să fac rost de un jeep, altfel este imposibil. Deocamdată, treci acasă pușlama: o baftă chioară, o minune măruntă.

Sa Majesté, le loup.

***

Imediat ce mi-am revenit în simțiri - un ceas sub duș foarte fierbinte, au bas mot - am încercat să pricep. Să nu fi avut halucinații, dumnezeu știe.

Ei bine, nu: foarte rapid am dat peste știrea asta. E de acum vreo doi ani, dar spune cam așa, insomma: "Wolves have been noticed in the village of Gldani, close to the capital. Merab Giorgobiani says the wolves have attacked and killed 11 sheep in the cattle-house. The villagers have confirmed that the beasts had really appeared in the village."

Deci se poate. Oricum, cred că nici măcar acuma nu realizez toată tărășenia și aș face bine să nici nu mă gândesc fix la ea. Se cere un prânz îndelungat. Reviu, cu dezamăgirea acută că nu am ajuns până unde îmi propusesem și cu bucuria obscură că încă mai scriu.

Și acuma da, pot să scriu și eu cu toate literele de pe lume: Hristos a înviat, beizadea Pantazi! Și adevărat a înviat, cinstite obraze mușterii.

Later edit: A trebuit să zac, totuși, vreun ceas și ceva. Imposibil să-mi scot din minte episodul: a fost? n-a fost? a fost de unde n-a fost, cum ar spune Noica?

Nu am o explicație măsurabilă, poate că nici nu are nicio importanță. De crăpat, niciun chef.

 În orice caz, ca să mai bombăni, țiu pas întins spre cârciuma cu numele căreia ți-am rămas datoare.

Și apropo: pe sticla de cream soda de lângă valiză o cheamnă Nabeghlavi. Nu e cea mai bună - are gust de acadea cosmetică. Pe prima o chema chiar Lagidze, cred - și avea și scăfârlia lui pe etichetă -, doar că s-a întâmplat la Kiev. Reviu și ca să știe lumea pe unde umblu: mâine la nouă, Kutaisi.

Kutaisi: finders' keepers. Simplă intuiție, beizadea. Și trei grame de premeditare: știu ce caut, dar nu știu dacă mai găsesc. Bănuiești bine: caut un hanger și o reședință.

Tbilisi. Ghiulele, ghiveciuri, dileme logistice

Șemoikhede Ghenațvale e o cârciumă cu specific ușor de găsit în absolut toate ghidurile de Tbilisi. Pentru că e fix în capătul străzii, nu trebuia decât apăsat pe clanță. Zis și făcut.

Judecând după decorul total impersonal, cu mese simple și pereți de cărămidă aparentă, e un stabiliment gen La Mama, ceea ce în mintea mea nu sună deloc promițător. Dar suntem în Georgia, nu la București și nu ar trebui să ne încurcăm cu mărunțișurile chisnovate ale scenografiei. Să le dea dzeu sănătate, au meniu tradus englezește, prin urmare comanda e rapidă.

Trebuie început cu măcar două hincali, chestiile astea pliate din stânga. Le găsim, sub diferite forme, de la Varșovia la Hanoi și fie că le numim dim sum sau oricum altfel, principiul e relativ constant: colțunași la aburi. Ăștia de Sakartvelo sunt croiți pe măsura cuceritorilor de imperii, în stare să dea gata o tabla întreagă, nu două amărâte de eșantioane - totuși, de o sută de grame bucata, să ne înțelegem. Foaia e groasă, dar nu grea și conține chichirezul tocăturii piperate și aspru condimentate, care dă imediat dependență. Plus, ceea ce face diferența, o zeamă clară și arzoaică, de băut pur și simplu dintr-o răsuflare, odată cu primul asalt. Moțul - căruia avarii, da, ăia din cartea de istorie îi zic pur și simplu buric - se lasă în farfurie.

Slavă domnului, plesneam.

***

Sinceră să fiu, nu știu ce a fost în capul meu. Ar fi trebuit să mă opresc imediat după povestea asta, dar probabil că m-am gândit (a) că puterile mele sunt extensibile ori mai degrabă (b) că pot negocia cu haleala. Nu prea pot, însă oricum era prea târziu pentru fandoseli de gen feminil, pentru că deoarece pe masă a aterizat chestia astalaltă. Care este o altă pacoste, evident de-abia scrijelită: since it is not  an eating, but rather carving affair.

Ogeakhuri se numește și e pur și simplu o oroare - e de bine - cu carne de vită, plus cartofi prăjiți în ulei, plus ciușcă plus roșii, plus ce dumnezeu o mai fi, pentru că după cinci furculițe e pur și simplu o minune că nu m-am rostoglit până la hotel. E consistent, are gust și - foarte important - hrănește de-adevăratelea. Nu am avut niciodată paranoia eurilor alimentare - pentru că multe lucruri vinovate sunt pline de așa ceva și nu de asta am să ajung în iad -, însă diferența se simte și se savurează din plin.

Povestea asta deschide un nou capitol de dileme. În Indochina mi-era foarte simplu. În Asia Centrală, la fel. La Paris mi-e întotdeauna greu să mă abțin de la diverse orori și plătesc scump chestia asta. Aicea, zău nu mai știu cum să mă descurc.

A fost bun. A fost destul pentru doi oameni, nu era decât o jumătate de pieton.

Am încurcat-o, electrocasnic.

PS: Tsinandali ar trebui interzis prin lege. Punct: fără el, o luam razna azi, deși în casa asta nu se poartă teorema cu alcolu ieste viața. N-o fi, dar nu are importanță, în seara asta.

Tbilisi. Hogeacuri sulfuroase, dar străzi fără desfrâu

Dimineață anapoda, dar nu contează. Strângem din dinți și mergem înainte, pentru că lucrurile astea au nevoie de toată bunăvoința. Pentru că micul dejun hotelier - de obicei le ignor, azi nu știu ce m-a apucat - nu și-a făcut treaba de nicio culoare, se cerea stringent un caffeine fix pe cât se poate de puternic: chestie de adrenalină, destul de rușinată, destul de răcită, vai de mama ei.

L-am găsit din prima zi, sub forma de mare baftă și bucurie a lui cà phê phin, cu tot cu harnașamentul de rigoare. După ce am mai încercat în vreo trei locuri, scriu cu mâna pe inimă că asta e cea mai bună cafea din Tbilisi - și cea mai scumpă, dar asta nu contează - și se găsește gard în gard cu locul infracțiunii involuntare de aseară. Cârciuma e și ea nemaipomenit de plăcută, cu parmaclâc din vechi și tot felul de fluierice galice de alaltăieri - Lucienne Boyer și chiar la Baker, gen - și drenează o populație destul de clar bobo plus expat plus rușii de passage. Sunt destui, apropo, mai ales de când s-au reluat cursele de pasageri cu frecvență normală. În Neuronul Singuratic - ca de obicei, aiurea informat - se numește Sans Souci: acuma îi spune altfel, în ambele dăți eram mult prea cheoapsă ca să-mi pese. Chaud devant, heh.

În afară de chestii de băut, se mai egzistă și un menu, cam pretențios, dar care merită încercat. Un consommé de oxtail - da, e coadă de bou și e genială: cine știe, cunoaște - e o bună doftoriceală din pripă a gripei: poate un pic cam fad transcrisă, dar să nu cârcotim - și-a făcut foarte bine treaba. La fel, aveam să descopăr, și interpretarea ozeneului local care se cheamă kubdari și care este pur și simplu o cocoace din care curge carnea de miel fiartă în vin alb. Trebuie doi oameni ca să-i dea de capăt, eu m-am oprit, cu un aer umilit de soartă și fericit de cunoștință, pe la jumătate.

***

În general, birturile georgiene nu sunt făcute pentru călători singurateci: pe ambele maluri ale râului Mtkvari se egzistă câteva notabile stabilimente - Dzveli Metekhi, de pildă -  cu foișoare cu priveală și mese lungi, anume croite pentru petreceri improvizate, cu antren, multă haleală, multe noroace, multe declarații, multă băutură, inimă largă și  tot așa. De obicei, la orele prânzului au un aer de orfelinat, pentru că atunci - și mai ales într-o zi ca asta - numai expații și veneticii fără căpătâi vin să halească în oraș.

De aceea, străzile din duminica asta sunt înșelătoare: ca în Principate, lumea șade acasă și-și vede cu sârg de ordinea și logica patriarhală a lucrurilor de sărbătoare majoră. Barurile, de obicei sprintene, se dezmorțesc foarte greu și nu fără oarecare regret, spre orele două și jumătate, poate chiar patru. Pe mult trâmbițata Chardin, unul singur e deschis cu totul: birtul Marrakech, unde cică se poate trage din  lulea - dar azi nu aveau, în halul de cătrănită în care eram aș fi fumat și opiu, nu de alta. De-altminteri, confortabil - perini, chestii - însă cafeaua - si poati? - nu are hel, e doar un ceva armenesc și punct.

Unde să se ducă, unde să seducă? Iaca dă o tură dimprejur la Abanotubani și se face mică, pentru că are 38 febră și asta nu bun.

***

Nu știu de unde să-ncep. Să spun că nu mai e ce-a fost e poate suficient de impertinent, în sensul strict al termenului: cineva neștiutor vine și pune diagnostice. Semnele gentrificării nu înșeală: plăcuțe bilingve peste tot  - Sulphur Baths, cu litere mari și aurii, să vadă hăt până în Idaho; Open/Closed, din astea. Plus o îngrijorătoare tendință de renovare castratoare, pe care totuși o știu recunoaște - să fiu nemernică și să fericesc lirica mizerie de la Grivița? În urma ei, nu prea mai rămâne nimic: de-altminteri, din vreo cinci, două sunt închise și cu tablă la gură. Nu miroase a bine.

Curios lucru, din ce rămâne accesibil, cea mai incitantă pare bătrâna și celebra scăldătoare Orbeliani, cu aerul ei buhariot răzlețit nițel mai spre vest. Un charme fou, niște cerberi botoși - ca toți cerberii de pe lume.

Și de asemenea, stabilimentul cu numărul cinci, din coasta bustului - în fine, rondului - lui Heydar Aliyev. Fără engleză, fără bamboches, probabil cu toată fauna de rigoare.

Mă mai gândesc. Deocamdată, de-abia mi-am revenit după o perfuzie cu Tsinandali. Binedispune ca puține alte lucruri pe lume. Dar despre asta, ghiulele, ghiveciuri contondente și o cârciumă cu nume imposibil, în biletul următor.