Abraracourcix

Nicolas S. nu e - nu are cum să fie, în ciuda bombănelilor - preferatul casei, şi totuşi. Ce s-a întâmplat azi la Brax, unde venise, în fond, doar să deie mâna cu boborul agricultor nu poate fi decât penibil. Ca şi episodul cernelii lui Isaia Nuştiucum: aşa ceva nu se face.

Toate ca toate, dar la Brax e cu siguranţă vreme mai bună decât în Principate. Altă zi spelbă şi fără vlagă, niciun farmec: ducă-se, zău.

Toată dimineaţa şi o bună parte din după-amiază, Astreea: cu îndârjire savuroasă. Ca să priceapă şi muşteriii de ce durează în halul ăsta, m-am gândit să citesc mai pe seară una din povestioarele cele mai candide şi mai amuzante dintr-un roman cu multe tentacule şi hăţişuri, scris cu jovial dispreţ faţă de ţeapăna regulă a celor trei unităţi. Din care cauză, rămas neisprăvit - ceea ce este absolut fermecător - şi, ca şi Quixote - dar în altă cheie - pungăşit până la dumnezeu de apocrife, nesărate şi posterioare.

Dacă are apocrife, asta nu înseamnă neapărat că e Evanghelie: cum scriam deunăzi, Astreea nu este o capodoperă. Doar o stârneală, din care mulţi, foarte mulţi ani mai târziu, se va naşte Proust. 

Cât despre drumuri şi drumeţii, am rumegat şi sunt aproape sigură de două lucruri: că dacă Balcanii nu ies - ar trebui - atunci înseamnă că nu le-a sunat ceasul. Şi, mai important de-atât, că nu am văzut absolut nimic ca lumea din Siam. A bon entendeur... deux mois, heh.

Planuri, croieli, socoteli

Ieri, zi plină cu diverse mărunţişuri strategice: nu merge chiar rău. Azi, croieli diverse şi responsabile, în funcţie de care agenda următoarelor luni are să arate serioasă, nu doar binevoitoare - dar abulică.

La Bucureşti, vreme închisă. De-a dreptul urâtă, cu cer încărcat: stă să plouă şi nu vrea, ceea ce înseamnă probabil vijelie, dacă ar îndrăzni. Nu-i chip de ieşit, aşa că stau în casă şi croiesc lucruri. Reviu pe după-amiază, am multe de făcut şi e de bine.

Later edit: Toată după amiaza cu fantaziile lui Urfé, trag nădejde să le isprăvesc până luni. Niţel mai clare planurile de călătorie, asta dacă şi numai dacă starea Mândrei se îmbunătăţeşte - altfel nu îndrăznesc să mă mişc, dar şi aici sunt speranţe. Seara, linişte. Şi lene: ce să-i faci, câteodată mai trebuie şi zile din astea. Reviu.

Sala de aşteptare. Cu ce începe îngheţul

 Găsit adineauri - căutam altceva, într-o pauză de miniaturi Jouy - nişte amănunte de care nu ştiu dacă am să apuc să mă folosesc foarte curând.

Nu rezist: aşa că, direct de pe raft, poftim. Traducerea e franţuzească, abundent adnotată de Radu T., altă inimă moale.

Changement de dénomination des rues à Pétrograd

"Commune du Nord" du 17 novembre 1918, numéro 156

Perspective de l'Amirauté: Perspective Rochal. Jardin Alexandre: Jardin des Travailleurs. Quai Anglais: Quai de la Flotte Rouge. Perspective Anglaise: Perspective de Maclin. Arc de l'Etat-Major: Arc de l'Armée Rouge. Rue des Archevêques (Arkhireiskaïa): Rue Léon Tolstoï. Pont de la Bourse: Pont des Architectes. Place Blagovietschenski: Place du Travail. Grande Perspective de Vassili Ostrof: Perspective de Frédéric Adler. Grande Perspective de la Petrogradskaïa Storona: Perspective de Karl Liebknecht. Perspective Vladimirski: Perspective de Nakhimson. Rue Gagarinskaïa: Rue Hertzen. Rue Galernaïa: Rue Rouge. Impasse Gertzogski: Impasse du Travail. Rue Gorokhovaïa: Rue Commissarof. Place du Palais: Place Ouritzki. Pont du Palais: Pont de la République. Rue Grande Dvorianskaïa: Première Rue du Prolétariat des campagnes. Rue Petite Dvorianskaïa: Seconde Rue du Prolétariat des campagnes. Impasse Dounkine: Impasse des Paysans. Rue Catherine: Rue du Proletculte. Perspective Zabalkanski: Perspective Internationale. Place Znamenskaïa: Place de l'Insurrection. Rue Ivanovskaïa: rue Socialiste. Ligne Cadetskaïa: Rue des Congrès. Perspective Kalachnikof: Perspective Bakounine. Perspective Kamenoostrovski: Rue des Aubes Rouges. Boulevard des Gardes à Cheval: Boulevard des Unions Professionnelles. Rue Grande Koniouchennaïa: rue Jélabof. Rue Petite Konniouchennaïa: Rue Pérovski. Place Lafonskaïa: Place de la Dictature. 15e Ligne de Vassili Ostrof: Rue Véra-Sloutski. Perspective Liteïny: Perspective Volodarski. Champs de Mars: Place des victimes de la Révolution. Rue Mechtchanskaïa: Rue Civile. Rue Milionnaïa: rue Chaltourine. Rue Michel: Rue Lassale. Perspective Nevski: Perspective du 25 octobre. Rue Nikolaevskaïa: Rue Marat. Pont Nikolaevski: Pont du Lieutenant Schmidt. Rue Opekounskaïa: Rue Samodeyatelnaïa. Rue des Officiers: Rue des Décembristes. Pont de la Police: Pont du Peuple. Rue de l'Usine Poutilof: Rue des Grèves. Rue Roujeynaïa: Rue de la Paix. Perspective Souvorovski: Perspective des Soviets. Rue Tavritcheskaïa: Rue Sloutski. Place Troïtskaïa: Place des Communistes ou Place du 13 Juillet. Pont Troïtski: Pont de l'Egalité. Quai Français: Quai Jaurès. Rue Chpalernaïa: Rue Voïnof (Raoul Labry, Une Législation Communiste, Payot, 1920).

***

Sau despre cum se mutilează memoria.  Lui Semion Roşal, comandant de pluton al Armatei Roşii strivit sub călcâi la Iaşi de Armata Română, pe când încerca să spargă linia moldovenească a frontului la Socola - adică la balamuc, neştiutorul - i se dă Perspectiva Amiralităţii. Lui Friedrich Adler, otreapă pistolară - o bucată zdravănă de caldarâm de pe insula basilee. Lui Uriţki, israelit menşevic asasinat în condiţii tulburi de tovarăşi, nici mai mult şi nici mai puţin decât piaţa Palatului, ceea ce transpiră remuşcări.

În alte cuvinte: un sabotor ordinar, un asasin cu sânge rece - încă în viaţă şi bine mersi la vremea schimbării plăcuţelor - şi o muşamalizare intestină.

Aş putea continua până în zori, dar mi-a pierit cheful. Ca de obicei, când se întâmplă să dau peste din astea, nu ştiu ce vine mai degrabă: oboseala, sila sau furia neputincioasă. Heh: o să vedem doar cât de greu o să se scrie nişte lucruri, dar trebuie. Trebuie, zise ea, căpoasă.

Urât, cică

Cu incomensurabilul talent local pentru văicăreală, aflăm din mai multe locuri că la un moment dat - de curând - cineva a îndrăznit să spună că Bucureştiul e cel mai urât oraş din Evropa. Sau în fine, aproape cel mai nasol, pentru că medalia de lemn, se pare, e a Sofiei. Şi zău nu mă mir, deşi eu n-am găsit-o neapărat urâtă - ci doar tâmpită de cincizeci de ani de comunism şi de lene, uşor altceva.

Habar nu am şi nici nu mă interesează cine a scris rahatul - nu, nu e puţin spus - ăsta cu ochi şi litere, care mie îmi miroase a sacrilegiu analfabet de la o poştă. O catapeteasmă nu poate fi urâtă, pentru că deoarece; iar sentimentele stacojii ale casei pentru oraşul ăsta care nu se sfârşeşte niciodată nu mai au, cred, nevoie de redundante explicaţii.

Ca de obicei, însă, partea cea mai distractivă a propoziţiei sunt comentariile: paisprezece la număr, aşa că a mers repede citirea ultradiagonală. Pe puţin trei sferturi sunt neaoşe, cu obişnuitele tipologii: delatorul io tovarăşa -Ebery day going to work I travel more than half of the city, and I see-, femeia română cu indignarea-n mână, femeia română preţioasă - hai că merită: I detach myself from the previous message from Romania, it obviously comes from a deranged person. Categoria reclama sufletul comerciului: Eva Kent from Romania vâră o legătură pornoşagă mititică, poate pică ceva, gen; conţine multe poze cu fete fără cap, ce credeam. 

Dar aia care m-a uns pe sufleţi cel mai mult şi cel mai mult e un năduf valah pe toţi pereţii, care sună de-a dreptul ontologic, cosmogonic şi ce mai vrem noi. Somebody, cică, zice aşa; şi zău nu se poate rezista, cu sublinierea mea, discriminantă:

if you said the Bucharest is the most ugly city in the eu fuck your self  and nevever come here! shame on you.

Păi să le fie ruşine, absolut. Până în ultima celulă a sinelui căruia i se promite cu uşurătatea veselei răspântii de lume, un groaznic tratament de ocară. Sigur că nu e mare lucru şi că e involuntar: dar sună fabulos, pe cuvânt de onoare.

La aşa o jignire, Bucureştiul merita o răscumpărare de hénaurme sarcasm. Mă credeţi au ba, e poate una din cele mai surprinzătoare declaraţii de afect de care ar putea avea parte.

If it made my evening? Întrebarea e retorică, zău. Şi-acuma gata, înapoi la Forez, că arde.

PS: Pe măsură şi sur mesure, o poză mititică a mahalalei Stelea. Cine le paşte, le cunoaşte. Aferim şi s-o măreşti, că merită.

Later edit: Cu cât mă gândesc mai mult, cu atâta mi se mare mai colosală sublinierea, pe care eu aş traduce-o la fel de analfabet cu un contondent futete, ehrm. Asta premier degré; oricum heh, mai că aş cumpăra-o, dacă în cazuri din astea nu m-aş înroşi ca ultima mimoză, cum se şi întâmplă de obicei. Dar să nu mai spunem la nimeni: bickerers can be shy, too.

Sârguinţe

Adineauri, ceea ce e mai puţin de o răscumpărare şi poate mai mult decât un simplu token of good will.

Cam asta urmează la numărătoarea verii, ca să nu avem vorbe - doar bombăneli, ceea ce e uşor diferit, slavă domnului.

Stat, rumegat. Are dreptate, întotdeauna. Şi dacă unele călătorii au să întârzie niţel, cu atât mai bine: asta are să însemne că mi-am făcut temele cum se cade.

E un fel de a spune, normal. Dar ce fel splendid: cu plecăciune, pesemne. Şi-acuma, Astreea; plus un prolog la următorul segment de capitol: Octombrie roşu nu-mi place - subiect de silă, dar inevitabil -, aşa că mă apuc de el de azi. Cred că am prins un fir, nu de alta. Reviu, cum să nu.

Autobiografia cui?

Trei ore de documentar, cu carnetul şi creionul în mână; recompensa sârguinţei: o migrenă de toţi dumnezeii. Dar a meritat, pe cuvânt de pionier.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu e un film oarecare şi aproape deloc un film, de-altminteri. Preţ de trei ceasuri, se întâmplă o sarabandă nebunească de imagini, fără niciun comentariu on sau off. Aproape fără vorbe şi fără alte artificii în afară de necesarul montaj, fără de care totul ar fi fost o ciulama necomestibilă. Cam asta e soluţia aleasă de Andrei Ujică drept canava pentru o temă complicată. Foarte complicată: e mai greu decât credem să nu fi picat în penibilul comentariilor unui Brateş, din Decembrie - priviţi, stimaţi telespectatori, lumea murea de foame şi ei se lăfăiau în lux - sau în contraproductivul şi nedoritul îndemn nostalgic - da, dar politica externă....

Ujică nu e un ageamiu, ba chiar un personaj interesant cu - heh - autobiografia martorului pertinent. La douăzeci şi ceva de ani, semna împreună cu minunatul Foarţă unele din cele mai vibrante versuri ale celor de la Phoenix. De-altminteri, recunoştinţa casei e pesemne inoxidabilă pentru chestii de genul Pasărea Calandrinon sau Mica ţiganiadă, fără de care nu s-ar fi povestit multe lucruri de pe aici. La patruzeci de ani, se cam satură de scris şi se apucă de făcut documentare; nu din genul mainstream, ci cam ca ăsta: de subtilă eleganţă lipsită de orice greşeală de gust.

***

Ca să scoată trei ore de imagine elocventă din zeci de mii de ceasuri filmate, a fost pesemne nevoie de un efort colosal de triaj al arhivelor: cheia şi capcana aici erau, pentru că de douăzeci de ani încoace nu vedem decât lucruri care cu greu ar putea vorbi şi minţii, nu doar furiei sau frustrării sau uitării. Iar atunci când vorbele s-au tocit, e cu siguranţă mai bine să se tacă sonor: dacă mă întrebaţi pe mine, asta e ce mi-a picat cel mai bine şi cu folos, deşi recunosc lungimile - a trebuit să întrerup de vreo patru ori operaţiunea, cu o senzaţie de exponenţială greaţă -, din păcate inevitabile.

Povestea pare croită liniar, însă uneori montajul amestecă niţel cronologia, ca să-şi ducă la bun sfârşit ideea: ceva ce rareori se întâmplă în documentarele româneşti năpădite de comentarii tongue in cheek sau mieroase. Se începe cu procesul şi se trece, nu fără eleganţă, la imagini nevăzute de altcineva de la funeraliile lui Dej. Noutatea te prinde, după cum şi detaliile filmate la grămadă, dar alese pe sprânceană: anunţul de doliu, de pildă, cu litere luminoase pe frontonul Cercului Militar. Jena stingheră a omagiului colectiv, privirile suspicioase ale delegaţiei de Partid. Lica Gh. - plânsă şi buhăvită în faţa sicriului patern, la limita leşinului: nu-şi plânge atât părintele, cât viaţa de până atunci, pentru că ştie foarte bine refrenul cu braţul lung al Revoluţiei. Apostol, ţigan de mătase, îşi roade frâul, se pregăteşte să sară în gol: n-a fost să fie. În cortegiul funebru, două jobene: ambasada britanică, evident. Şi, câteva săptămâni mai târziu, în tribuna de Unu Mai, surâsul bancar al lui Maurer.

Numărătoarea ar putea continua, în relative găselniţe eye candy. Ziua Recoltei, 1967, la un bâlci roşu bucureştenesc: Ursuleţul Ochitor, Margareta Pâslaru nu-mai-plânge-baby, lume care se dă în dulap ca la Venirea a Doua, periniţa de stat. Deja, morbul reconstituirii istorice, cu Burebista - coiful de la Coţofeneşti din care urlă staniolul -, Călugăreni cu Amza Pellea şi Cozorici, torcătoare geto-dace şi copii uricioşi de atâta stat pe traseu: anul e tot 1967, ceea ce ar trebui să le dea multora de gândit.

Şi pe urmă streinii: de Gaulle, sa Caravelle et ses inquiétudes. La Praga, Dubcek seamănă cu Iliescu, ceea ce e întotdeauna adevărat şi explicabil. Nixon în Piaţa Matache: how much for those leeks? A couple dimes, mormăie încurcat Celac, care nu ştie tocmi prazul, să nu greşesc. La Băneasa, o fâşneaţă mini cu pancartă artizanală: Say hello home for us! Sic, heh. La Londra, trecerea şi petrecerea în caleaşcă cu codârlă alunecă neştiutor pe lângă un galantar fabulos: Deep Throat. Românii filmează tot, fără să clipească.

Şi tot aşa, aparent alandala, până la vertij.

***

În fond, filmul ăsta nu e numai autobiografia lui Nicolae C., cât mai ales a sutelor şi sutelor de completaşi de traseu, brigadieri de şantier, gestionare panificaţie şi alţii asemenea, a căror amprentă rămâne poate mai apăsat şi oarecum mai dureros pe cortex. În felul lui, filmul lui Ujică se străduie nu numai să crape antraxul clişeelor, cât mai ales să disece sobru o hipnoză care astăzi începe să pară din ce în ce mai puţin lizibilă.

L-aş recomanda cu mare căldură, dacă nu aş şti de ce efecte secundare e în stare. Pentru mine cel puţin, paracetamol în doză dublă: la urma urmelor, e şi ăsta un semn al reuşitei, am impresia.

Tribulaţia de sâmbătă, optzecişişase: Quando ver venit mevm?

Motto:

"If you came at night like a broken king,
If you came by day not knowing what you came for,
It would be the same (...)"

(T.S. Eliot, Little Gidding, I)

Din carnetul lui Pantazi:

"Quelques minutes plus tard, le matin s'était levé comme un mauvais présage; lourd matin d'hiver qui n'en finissait plus. Derrière les draperies de la petite salle à manger, les couverts s'animaient sans trop de conviction, dans un cliquetis entendu d'avance: déjà, l'ennui guettait, de son œil borgne.

Alors... de beaux rêves... demanda-t-elle en pointillé.

Hum?

La bienveillance de la question avait de quoi le surprendre: cela faisait longtemps qu'on ne se parlait plus vraiment, le matin.

Mais ce jour-là était une exception, si bien que, sans réfléchir, il s'entendit raconter presqu'avec enthousiasme. Cela aurait pu se passer en France, dans ce charmant arrière-pays niçois constellé de villages qui attendent encore les bergers de naguère. Ou bien en Italie, dans quelque pénombre toscane évoquant avec aplomb la perspective d'un adultère estival. Oh, mais quelle importance, après tout, puisque seule persistait la certitude d'une poussière dorée sur le bout de ses lèvres; et ce goût tendrement confus d'un passé impossible, d'un Moyen-âge très lumineux et très calme.

Dans l'église remplie à craquer, qui pouvait tout aussi bien être une cathédrale - mais ce genre de détail ne décourage jamais les songes - , les oriflammes n'étaient plus qu'un mince voile d'encens; de l'or écarlate, des sables élimés, un vague sinople rehaussaient des écus insondables.

En vérité, son rêve n'avait fait que tournoyer lentement dans la nef, feu follet croyant enfin retrouver ses pénates. L'éclat d'une mitre, le scintillement obscur d'une bague, le soyeux byzantin d'un chasuble, voilà ce qu'il en restait. Et surtout, cette extraordinaire sensation de délivrance, ce bonheur altier et insoutenable, alors qu'il sortit enfin sur un parvis noyé de lumière. Au loin, la mer, comme une vasque...

... et c'est alors que je me suis rendu compte que je n'avais plus de jambes, vois-tu...

Ah.

... mais j'étais si heureux, s'excusa-t-il doucement.

Ce matin-là, le journal fut déplié avec bonhomie. Des nouvelles du front, demandait-elle déjà, de cette manière si particulière qui renie l'interrogation.

Pas fameuses.

L'instant de grâce s'était retiré, lui aussi, sur la pointe des pieds.

Bon. On m'avait, pourtant, assuré que Broussilov...

Oh, cela c'était la semaine dernière.

Sa main droite chercha timidement le napperon damassé. Une réflexe briévement poli suffisait: ses retraites étaient toujours inaudibles.

Restée seule, elle osa une grimace: ce rêve incongru l'avait indisposée, sans qu'elle sût exactement pourquoi.

Mollement, elle chipota un petit pain de seigle. Un bonheur cul-de-jatte, donc.

Non, vraiment: je ne vois absolument pas.

***

Et ce n'est peut-être pas un hasard, si son rêve a l'air d'un bas-relief ou si cette grimace est déjà, confusément, une estampe. Autour d'eux, la réalité de cette année 1917 se défait et se fige. Bientôt, le présent ne sera plus qu'une sorte de fiction continue, cette tremblante lueur des lanternes magiques qui les aidera à raconter Pétersbourg à ceux qui viendront. Pour que la mémoire, au moins, reste intacte, alors que tout se démet et se renie. 

Pourtant, ce genre de conversation devait être assez répandu, en ces jours de flottement confus d'avant Février, où l'Histoire était devenue une monosyllabe. Après tant de siècles de prosopopée balnéaire, voici le temps de l'anacoluthe ouvrier: brisée, la cadence des jours et des nuits était en train de nous échapper à jamais et nous avions l'impression d'y laisser une partie de nous-mêmes. A lire les journaux, l'avenir se construisait ailleurs: dans des salles du conseil empestant la chique, aux Savonnerie piétinés par des chaussures en écorce de bouleau et aux consoles croûlant sous des restes froids de nourriture lacérée. Dans les cours des usines, en un instant de foule et de glaire qui allait faire les très riches heures de livres prostibules; dans les ventres des bâteaux, dans les boyaux du Front d'Ouest: ce pus chtonien n'allait pas tarder à nous éclater au visage.

Au milieu de toute cette sauvagerie, il restait le Tsar. Nous nous y appuyons, grand corps malade de l'Etat, sans vraiment soupçonner qu'il nous rendait la pareille, alors même que nous n'étions plus qu'un présupposé. Voilà qui était très beau et parfaitement futile: nous le croyions thaumaturge, ils nous croyait indestructibles; mais, comme je viens de le dire, nous n'étions que trop humains, en ce temps qui s'était donné aux molochs.


Que pouvaient-ils donc se dire, ces boyards du matin, alors qu'elle ne voyait toujours pas le Jugement Dernier, pourtant si proche? Et où pouvait-il aller, ce monsieur timide et mal assorti aux calendriers, dont l'émouvante et accessoire lucidité ne se manifestait plus qu'en songe?

***

Car il y avait Autrui et ça, c'était nouveau. Un Autrui à mille visages tordus par une haine sèchée sur pied et dont les mille têtes branlantes, hurlantes, virevoltantes marchaient au pas, suffoquant de bonheur séculier. Un Autrui coupant court au Temps, assoiffé, affamé de prendre ce qu'il estimait être sa revanche et qui nous était pire qu'inconnu: il nous était étranger.


D'aucuns disaient l'avoir aperçu aussi loin que Bonaparte, nuée de sauterelles d'infanterie que nous avions pourtant réussi à dompter, avec les promesses du butin et cette étrange solidarité des champs de bataille qui nous aura tant coûté, au final. D'autres, tel certain vieillard indigne, y faisaient des voyages réguliers, s'imaginant lui apprendre, de sa clairière lumineuse, comment se tenir correctement à table et comment les lendemains sans fenêtre pouvaient être joyeux. Comment, enfin, par le biais de l'industrie, des prêts d'Etat et des cultures alternées, ils allaient pouvoir espérer le confort et l'abondance, faute d'atteindre, comme leurs ancêtres, le nantissement incertain du paradis.


Au départ, les simagrées altruistes de ce comte frugal les firent sourire. Ils n'avaient aucune envie de troquer leur monde à la fois résigné et déraisonnable pour les vagues promesses du blé en quantité et du bétail éperdu de rendement. Ils en chassèrent donc les émissaires à coups de pied et de fronde: on n'y vit, d'abord, que le nécessaire purgatoire de l'alphabétisation. Alors, on redoubla d'efforts, on quitta en hâte l'Université, le Corps des Pages, les domaines auto-suffisants, les ronds de cuir et les petites vies réglées. On s'expatria à la campagne, croyant découvrir en leurs couverts grossiers et leurs histoires à dormir debout l'essence même du monde, alors que ce n'étaient que des borborygmes choisis d'instinct pour fourvoyer les curieux.


L'erreur fondamentale était de s'y obstiner. A force de harangues, la foule comprit que ces nouvelles divinités de la vapeur allaient peut-être servir à quelque chose; les trains, surtout, la fascinaient, avec leur promesse diabolique d'engloutir en un tour de main d'immenses distances effaçant le passé. Pendant longtemps, pourtant, elle s'en tint à l'écart: le claquement des roues forçait le respect, on savait que cela pouvait tuer, mais pas exactement par où commencer le périple.


Lentement, l'utopie échoua. Mais l'ivraie était semée et la guerre fit le reste. Ils apprirent à prendre le train et peut-être aussi qu'ils avaient une conscience.

***

Cette conjonction du mauvais froment et de la lie s'appelle parfois la Révolution. A le dire, ce mot a la douceur inquiète des abstractions astronomiques, alors qu'il ne s'agit que d'une gestation monstrueuse. Pendant longtemps, on a voulu y voir uniquement la métastase sociale, l'entrechoc du trop creux et du trop plein ou, si vous préférez, l'affrontement entre l'essentiel et le contingent. Nous en avions aussi entendu parler, dans des récits hénaurmes de nos gouvernantes, où les têtes roulaient trop souvent à notre goût, sans oser prendre au sérieux une possibilité qui nous semblait si lointaine. Pour absurde que ce fût, cela ne pouvait advenir qu'aux autres et un souvenir trop persistant risquait de gâcher nos vacances: alors, nous nous empressions de rire à gorge déployée. L'oubli de cette pacotille anecdotique nous rendait bêtes, heureux et ivres de volupté.

En réalité, toute révolution est un coup de poker, à l'issue connue d'avance. Son succès ne s'appuie jamais sur ces foules dont elle s'empresse à ériger le culte, sinon uniquement sur la stupidité larmoyante et le courage microscopique des modérés, des conventionnels, des régicides en robe de chambre. Victorieuse, elle oubliera ses hérauts tout en feignant de geindre ses martyrs inattendus, ces individus sans visage qui, un jour, se trouvaient par le plus grand des hasards dans la ligne de mire d'une mitraillette.

Dans sa cadence implacable, elle draine un invraisemblable assortissement de charmeurs de serpents et d'orphelins hallucinés, de vivandières intrépides et de renégats sans carrure, de voleurs à la tire et de vierges martiales, mafflues et moustachues. Et parce que la Révolution est une parvenue, de tels avatars sont encombrants: voilà pourquoi on dit souvent qu'elle finit par dévorer ses enfants, alors qu'elle se contente de les égorger, une fois repus, dans leur sommeil de stupre.

Février nous avait donné Kérensky, ce qui était à la fois un divertissement et une dégradation. Nos villes se vidaient, nos campagnes étaient devenues d'immenses bourbiers, nos colonies ne savaient plus vraiment où se mettre. La guerre était une horrible combine dont nous n'avions jamais voulu, parce qu'elle était de trop, parce qu'elle retardait nos trains et surtout parce qu'elle nous forçait à être grossiers avec nos propres cousins. On se consolait comme on pouvait, en se disant que, la paix venue, on aurait tout le loisir de s'expliquer, entre gens du monde.

La guerre se traînait avec l'impertinence des derniers retranchements. Vers juillet, les herbes folles envahirent les quais de la Néva et s'insinuèrent jusque sous le macadam discipliné de la Perspective. Débaptisé, Pétersbourg était devenu une pieuse charogne, où se tenait, nul ne savait pour combien de temps encore, un gouvernement de spectres dissolus. 


Mais nous, nous étions déjà loin. Ce n'est pas autant une chance qu'un sourd pincement, auquel on finit, pourtant, par s'y faire.


Le seul apanage qui nous restait de toute cette aventure, c'était de ne jamais plier la nuque."


Spoiler: Fără, dar mai avem.

Sâmbătă: Choosing My Battles. This Time For Asia

De dimineaţă, treabă multă şi importantă: un pinten în coasta lenei de sâmbătă, multe schiţe, multe explicaţii şi ceva tocmeli preliminare. Haidi, Bangkok, grăbeşte-te: cum spuneam şi deunăzi, fără aşa ceva nu mai pot trăi. Şi cum sunt căpoasă, o să vedeţi că am să reuşesc. Deocamdată, însă, în partea a doua a propoziţiei - după Balcani, anume - mă aşteaptă, dacă nu o repetiţie generală, atunci măcar o luare în serios, cu şi despre.

Indonezia sună splendid. And I would throw in the Bolavens, too: altceva fără de care aş fi ciungă şi goală şi ticăloasă, ca să parafrazez citatul biblic al lui Rebreanu din antreul Ciuleandrei. De gândit, pe îndelete.

Rost de răzgândeală nu mai e, cu o bucurie înspăimântătoare. Mi-am dat un an, ca să nu ajung acolo fără căpătâi şi fără idei; fiecare zi înseamnă încă un centimetru, în mare linişte. Ar fi greoi să urmăriţi toate astea, aşa că am să le tac, în mare parte: esenţial este că se întâmplă - sigur cea mai bună hotărâre pe care am luat-o vreodată. Dar ştiaţi asta, heh.

Adineauri, furtună cu spume şi trăznete. La trezirea din coma de după-amiază, un soare splendid, de trei suliţe şi ceva: mmm, heh. Pe lista zilei, însă, nu am decât lucruri pe măsură: două ceasuri cu Mândra, prioritar. Un film colosal, de care am făcut rost acum foarte puţină vreme şi pe care vroiam să-l văd de mult: Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, de mâna lui Ujică. Trei ore de documentar, despre care urmează bilet. Şi tribulaţia, în mare suferinţă din cauza catalepsiei de aseară: rezonabil ar fi să fie isprăvită mâine dimineaţă - au credem că e simplu să scriem despre Octombrie roşu?

Păi nu e, păcatele mele. Reviu.

L'impromptu de Forez

Disclaimer: Ca de obicei, când vorbele nu ies ca lumea în româneşte, se întâmplă viraj franţuzesc. De data asta, mi se pare că e cu asupra de măsură, pentru o carte hotărât monstruoasă - e de bine, dar heh: o sută de pagini în zece zile? - scrisă de un individ formidabil.

Honoré d'Urfé est davantage qu'un repère généalogique jeté en pâture par Fowles au tout début de ce qui est probablement son meilleur roman. Aujourd'hui, on trouvera peut-être un certain charme patiné à ce détail qui remonte, pourtant, beaucoup plus loin qu'il n'en a l'air.


Car il se trouve que le vrai ancêtre du très fictif Nicholas Urfe savait très bien à quoi s'en tenir, pour ce qui est des rapports compliqués entre réalité et fiction. Quelque chose de berger suffira, nous dit-il, pour que le lecteur soit lucidement dupé: autant pour les entrefaites de Maurice Conchis donc, en un autre temps et un autre lieu.

De la même manière que nous croyons savoir quelque chose de l'Astrée, parce que ce nom aux euphonies chatoyantes aura frôlé notre mémoire scolaire, nous pensons connaître et - ce qui est pire - juger son temps. Avec un peu d'effort chronologique, c'est encore la Renaissance, déjà douloureusement diluée dans la guerre civile. Déjà en train de s'éteindre lentement dans les premiers projets marchands, la manufacture, le rendement, les fortins et les comptoirs; autant de choses dont l'optimiste mesquinerie aurait très probablement fait rougir d'offense les aimables bergers du Forez.

***

Parce que nous avons lu avec trouble intérêt Dumas, nous gardons de cette Renaissance-là une image essentiellement picaresque et infantile. C'est le temps, nous y apprend-on, de ces rixes d'auberge, de ces rendez-vous de minuit sur des ponts, dans l'éclat obscur des lanternes à flammèche. Et voici la petite Bonnacieux portant ses billets en charade, et voici Aramis congédiant d'un revers de manche son valet aux mœurs trop jésuites à son goût.

Parce que nous avons longuement observé Ecouen ou ce fantasme princier qu'est la Fontaine des Innocents, nous nous imaginons avec une sorte de vague impertinence que la Renaissance est un âge joyeusement canonique. A tout hasard, les nymphes s'y amusent parfois à prendre la même pose qu'une certaine Gabrielle d'Estrées prenant le bain avec la duchesse de Villars. 

Pour autant, ces images ne sont pas trompeuses, mais simplement déformées par le jeu des clichés affectifs. L'Astrée est née dans l'inquiétude de ne pas égarer à jamais ce qu'on croyait avoir redécouvert avec d'immenses peines: l'air classique, cette cadence si égale, que presque tout ce qui lui succède n'est qu' innocente imposture.

***

Mais le monde de l'Astrée, ou plutôt sa météorologie immédiate, n'est pas seulement cette charmante bonbonnière des salons, des hôtels à calembours et des lettres interminables. C'est aussi, et peut-être surtout, un monde qui se connaît mal et où les distances sont encore quelque chose de vivant: il faut,  pour relier Paris à Forez, au moins une bonne journée et demie et quatre montures, soigneusement changées - ce qui n'est pas rien. Il faut, pour le contremaître ou le compagnon, autant de gabelles et de laissez passer que de provinces sur son trajet: la mobilité, les syndicats, les journaux n'aiment pas l'Ancien Régime, qui le leur rend bien, puisqu'il ne pense même pas à les inventer. Enfin, c'est un monde que nous trouverions sans doute insupportable, sans les commodités paresseuses du nôtre, dépourvu comme il était des raffinements du chocolat, par exemple. Si à cheval sur des certitudes que nous tenons depuis longtemps pour creuses, ce qui n'est pas nécessairement vrai, mais simplement décevant.

Au sein de ce monde-là, Honoré d'Urfé se permet le luxe d'en fignoler un autre, où la Ligue et les huguenots n'ont pas droit de cité.  A le lire, il semblerait qu'il y règne un printemps indéfini, où les nymphes chaussées de cothurnes pouffent de rire et les bergers ont le madrigal leste. Ce n'est pas la première utopie et certainement pas la dernière; mais c'en est une, au moins, qui n'a aucune prétention de colportage constitutionnel, parce qu'elle sait pertinemment que le simple fait d'exister ferait sa perte.


L'aimable impromptu de Forez n'est pas exactement un chef d'œuvre. Trop distant du lecteur d'aujourd'hui, il lui interdit ce privilège égotiste de croire que le livre capte ses pensées et qu'il aurait, en définitive, avec davantage d'industrie et de temps, pu l'écrire lui-même. Mais c'est le fait d'un honnête homme qui, un jour, fit un pari avec les mots: et ce n'est pas peu.

Whereabouts

După ţigări, adineauri. Dacă ieri era o căldură aproape vindicativă, azi e o leşie cleioasă, de maximă silă, pustie şi ruşine. Primele o iau cu nervii maşinile, mai ales dacă la volan - ştiu, sunt o misogină nenorocită - sunt fetiţe bachelières: vrum, heh. Pe o bicicletă, un fante cu bermude, canotieră şi cămaşă călcată cu sârguinţă; priveliştea ar fi putut să sune sinistru de trendy, dar canotiera purtată exact cum trebuie o salvează de la ridicul.

Domnul Nelu mă întâmpină cu un răget de entuziasm, din fundul garajului unde veşnic arde curent un televizor alb-negru lăsat pe BBC, ceea ce e foarte steampunk, bineînţeles: Milady!

Culmea: cu mine vorbeşte, deşi am un tricou de pe vremurile când mi se spunea Moby Dick, într-un rezultat de dezabuzare mahalagească de toată frumuseţea. În răspărul obiceiului care vrea ca muierea activă să fie pregătită de orice, azi e aşa un hal de urgie încât sunt uşor şleampătă. Cinci minute, până la colţ, n-au omorât pe nimeni; cică, heh.

***

N-am mai bârfit dinainte de Kavkaz, aşa că dl. Nelu vrea să ştie ce mama naibii a căutat milady şi mai ales, pe unde se mai duce. Curioasă chestie, îi rânjesc, tocmai adineauri vorbeam despre asta.

Las-o, mă, pe doamna în pace, pişcă din uşă o secătură cu bourrelet de bere şi cercel în ureche, pirat de câmpie gen. Dar nimeni nu-l ascultă, aşa că înşir cu poftă: Sarajevo, Podgorica, Pristina, din astea.

Uitasem cu cine stau de vorbă: păi de ce în Kosovo, pică întrebarea razant.

Păi de ce nu Kosovo, zâmbesc larg.

Şi după aia?

As far as Venice. Zâmbesc şi mai larg.

I see.

***

Înapoi în Cometei, în faţa uşii de cazemată nazistă de la trei - care începe, de fapt, de la doi: o poveste complicată, nu am chef de ea acuma - băieţaşul care îi lasă poeme - pe hârtie picată cu lumânarea şi arsă pe margini- secăturii aseiste de deasupra mea se înduioşează: sărumâna, doamnă.

Perseverent băiat. Miroase ca astă iarnă: a haşiş rece, ITB şi sămânţă învârtoşată. Peste cinci minute, o să urle deasupra alcovului cu licornă, a victorie: asta dacă secătura îi şi deschide, azi.

O dată milady şi de două ori doamnă e prea mult pe o singură jumătate de ceas. Mormăi ceva care se vrea bonjour şi se aude bzon şi închid uşa cu accent.

Evident că prima chestie a fost să mă schimb: aşa nu se mai poate. Şi-acuma gata recreaţia: la treabă, heh.

Treizecişicinci de grade la umbră

Bucureşti, adineauri. Spre Splai, pe uliţele dosnice se simte un început de sahară. Nu mai ştii în ce an eşti - de foarte bine, întotdeauna.

Aş fi umblat desculţă, ca la Ciolpani sau Vientiane. Imposibil: caldarâmul fierbe, ţigăneşte. Podul Mogoşoaei e un iad gureş, zilele-astea.

Spre casă, dau drumul birjei care se plictiseşte la stop ascultând buletinul de ştiri. La vreme din asta, măsuri excepţionale.

Anume:

Covrigi, de pe Mendeleev.

Iaurt, rece.

Ruşine, niciuna.

PS: Adineauri am băgat de seamă legenda gravurii - limite pedofilă, heh - din stânga. Are toate scuzele, că e de la 1842, o vreme mult mai puţin suspicioasă decât a noastră. Franţuzul scrie jeune fille tsygane, aşa cum Malraux scria dyables.

Made my day, heh. În altă ordine de idei, covrigii sunt colosali, sâc.

Later edit: Întrebată cu şi despre nemernicia de aseară, Freza a spus doar două vorbe - Trăiască Regele.

Dacă nu e la furlifus, e probabil singurul lucru cu adevărat bun pe care l-a făcut, de foarte foarte multă vreme încoace.

Sala de aşteptare. Manele, opere alese

De la Scolastic, adineauri, cu insistenţe maxime: să mă uit - imediat, neapărat, atuma. Planeta Moldova, bineînţeles: loveşte din nou, dovadă că cinci minute am râs ca tâmpita fără să mă pot opri.

În schimb, cred că Scolasticul nu o ştie pe asta. Un moment splendid, în care am crezut că-mi fac praf ochelarii:



Asta zen e mult mai bună, dacă mă întrebaţi pe mine. Enjoy, heh: şi dacă sunteţi la munci, nu cumva să faceţi asta în pauza de cafea. Nu ajută, heh. Reviu.

Domnul Dănescu şi trădarea de ţară

Disclaimer: Biletul de ieri s-a scris cu multe ore înainte de una din emisiunile de seară la care s-au spus chestii enorme - fără haş, e de rău. Mirată de cheful inexplicabil de a scrie despre nişte lucruri mai puţin serafice, mă văd silită să recidivez, la prima oră.

Bucureşti, 1987. Iarnă grea, fără calorifere. Ca să traversezi Calea Dorobanţilor sau ca să te urci în tramvai, tălpile galoşilor trebuie încleiate cu leucoplast; asta dacă nu ai apreschiuri, în batjocura esteticii. Nu prea are nimeni aşa ceva: trebuie pile la shop sau pe sub mână, la Bucur Obor. În schimb, avem tone de sparadrap, iscat furibund în galantarele din care aspirinele par să fi fost definitiv măturate de ultima salvă de murături domestice.

Domnul Dănescu e bunicul lui B., unde - vă mai aduceţi aminte - se egzista video, din care vocea Irinei Nistor susura chestii pudice - nesimţitule pentru motherfucker, de pildă: cum ar fi dublat ucronic, oare, Pulp Fiction? -, aşadar şi Căinţa, din fericire fără ea. În apartamentul de pe Xenopol se mai egzistau şi radiatoare, cercevele mai zdravene: n-a trebuit mult până la decizia de a împărţi hibernal proviziile şi camera copiilor, lucru pentru care nu am să le pot niciodată mulţumi îndeajuns. Pe Cometa, pur şi simplu nu se putea.

Scund şi veşnic roşu la faţă, domnul Dănescu citea Shogunul lui Clavell - pile la librăria Sadoveanu - şi nu ne supraveghea niciodată lecţiile: promettre c'est noble, tenir - c'est bourgeois; aţi înţeles, măi? Haidi, că la şapte avem bridge. Nu discuta nimeni, cu gândul că Mândra, nepricepută la jocuri de cărţi, ar fi spus tot cam ca doamna Nistor: nesimţiţilor, marş la lecţii, că vă cârpesc!

De ce să se ţie burghezii, tu ai înţeles, piuia vesel B., dând din coate fix pe când mă chinuiam să scriu frumos data.
De vorbă. Dacă mă mai mişti, te bat.

Rămas de izbelişte, B. se droga cu vorbe misterioase: burghezii... burghezii... burghezii...

***

Într-una din zile, prin glasvandul lăsat întredeschis, staţia de radar a prins o conversaţie foarte ciudată, de cafele:

Vă spun eu, doamnă, e bine mersi...

Păi cum aşa, domnu'...

Dadada, l-a văzut o cunoştinţă în Elveţia...

Ei, poftim! Dar asta ştiam şi noi bine...

În fine, ăştia sunt plecaţi şi ei de ani de zile, în Refege. Oricum, mergeau cu maşina, cică - pe lângă Lausanne, insistă domnul Dănescu - şi când colo, ce să vezi, i s-a făcut cucoanei rău. Aşa, trage pe dreapta, rău şi rău şi rău. Şi la un moment dat, ca să vezi cine trecea pe-acolo...

Arăta bine?

Ca pe timbre. Avea, mi-au zis, un câine şi o haină, amândouă de vânătoare. V-am auzit vorbind româneşte, zice, aveţi nevoie de ajutor? Şi Lucica, săraca, s-a pierdut toată: ce să facă, să-i pupe mâna, vă daţi seama... Mvai... ce faceţi dragă acolo, frumos e să ascultaţi pe la uşi?

N-am mai aflat niciodată urmarea poveştii. Însă ştiam pe undeva, a confuzie, că în Elveţia locuia un domn nemaipomenit de cumsecade, pe care mintea nu-l putea lega foarte precis de pozele dosite în ramele Matildei.

***

Aseară, spuneam, o declaraţie bombă: o reiau italic, pentru că am înlemnit - din nou - cu linguriţa de îngheţată la purtător. Zice-aşa:

Abdicarea Regelui a fost un act de trădare a interesului naţional al României. Un act de trădare din partea Regelui. Ăsta e punctul meu de vedere. Prinţul Paul e membru al Casei Regale. Pentru majoritatea dintre noi, Ion Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor şi ţiganilor. Nimeni nu spune că România avea un şef de stat atunci, ăsta a fost doar prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi îl iertăm de toate păcatele.

Nu zice oricine. Zice cineva care a fost foarte multă vreme simpatic, azi de neînţeles.

În lipsă de bun- simţ, am tăbărât pe Mândra:

Regele?

Ce-i cu el? Băiat frumos, zâmbeşte pofticioasă.

Ce-ai făcut în 47?

Plângeam ca un animal. Normal. Toată lumea plângea.

Te-a trădat şi pe tine, ia zi?

Ascultă, tu nu eşti teafără?

Şi acuma, de ce să nu se poată?

De-aia. Cui să mai fie rege, tu nu vezi?

Păi chiar aşa: cui să mai fie rege? Lui Bote, lui Iri, lui Vârciu, lui Şoric de la miliţia Vrancea?

...prinţul Paul e membru al...

Din fotoliu, se înviorează brusc: ar trebui să-i fiu foarte recunoscătoare preşedintelui.

Scârţ: ăla cu păr vopsit!

Poate ar trebui mai multe chestii din astea - văd că-i fac bine.

***

Despre Antonescu, nu am de gând să comentez: şi la noi, ca în toate neamurile din Principate, părerile sunt împărţite, până la tabu. Ca să nu ne păruim, nu vorbim de asta şi gata. Ceea ce nu mă îndoiesc însă că vorbitorul ştie foarte bine, este că şeful statului era tot Antonescu, pe cât se poate de formal cu putinţă: a fost, doar, una din târguielile abdicării lui Carol.

Că rolul cuiva dintotdeauna silit să penduleze între lumi paralele nu putea fi decât unul decorativ şi îndeplinit în relativă silă.

Că - poftim dovadă - poza aceluiaşi Antonescu vine consular la numărătoare imediat după a lui, într-un manual de geografie din 42 - pitit de Radu T. în fotoliile cubiste: pe unde-o fi? - cu legenda clară: Conducătorul Statului. Caudillo, cum ar veni: i-a învinovăţit cineva de ceva pe Bourboni?

Nici măcar Carillo.

Că o decizie de tribunal, oricât de simandicoasă, rămâne o decizie de tribunal care nu are nimic de împărţit cu legea salică. Şi da, beizadea: dacă e să vorbim serios, descotorosirea de ea e o altă mare prostie.

Că de aici şi până la dezgroparea altor prostii sinistre nu e decât un pas. Unde prostii sinistre ar fi, de pildă, aia cu tablourile lui Theotokopoulos furate - zicea Securitatea, cu slinoasă gură de foc - în trenul regal. Doar e criză: să dea banii, nu?

Că singurul lucru pe care l-am putea reproşa personajului în haină de vânătoare e picajul în plasa mieroasă a cuiva foarte inteligent - ştim bine cine şi recunosc: aşa o abilitate aproape forţează respectul - care a făcut omenie otrăvită, ca să se asigure că timbrele de atunci nu vor mai exista niciodată.

Că din paragraful de mai sus, adevărata şi grava informaţie - la nivelul analizei de discurs - e fix aia care a înveselit-o sarcastic pe Mândra: Prinţul Paul e membru al Casei Regale. Că lumea lipsită de memorie şi discernământ ar înghite şi marafetul ăsta, la o adică: ar putea fi, fără mari greţuri, şi regele lui Vârciu sau al sexi-brăilencei, pe unde-o mai fi. Un vis de carton.

Ca de obicei, m-am ambalat. Sigur că Duda nu - Duda, nici moartă -, dar Paul? Oh, je vous en prie, ce ruşine: ar scrie ce, în cărţile de istorie, că liniajul e fondat morganatic de preacuvioasa Zizi?

Nicolae, ce stai? Ia hangerul, ia pistoalele, suie-te pe cal. Fă ceva şi ţine-ţi firea: narnia din capul nostru are să-ţi fie veşnic recunoscătoare.

Heh, asta este beizadea: inutili, dar sentimentali. Dacă se întâmplă una ca asta - although, I think the idea is just being toyed with -, eu plec în Siam şi nu mai viu îndărăt.

Teaser: Un bonheur cul-de-jatte

Din carnetul lui Pantazi:

"Quelques minutes plus tard, le matin s'était levé comme un mauvais présage; lourd matin d'hiver qui n'en finissait plus. Derrière les draperies de la petite salle à manger, les couverts s'animaient sans trop de conviction, dans un cliquetis entendu d'avance: déjà, l'ennui guettait, de son œil borgne.

Alors... de beaux rêves... demanda-t-elle en pointillé.

Hum?

La bienveillance de la question avait de quoi le surprendre: cela faisait longtemps qu'on ne se parlait plus vraiment, le matin.

Mais ce jour-là était une exception, si bien que, sans réfléchir, il s'entendit raconter presqu'avec enthousiasme. Cela aurait pu se passer en France, dans ce charmant arrière-pays niçois constellé de villages qui attendent encore les bergers de naguère. Ou bien en Italie, dans quelque pénombre toscane évoquant avec aplomb la perspective d'un adultère estival. Oh, mais quelle importance, après tout, puisque seule persistait la certitude d'une poussière dorée sur le bout de ses lèvres; et ce goût tendrement confus d'un passé impossible, d'un Moyen-âge très lumineux et très calme.

Dans l'église remplie à craquer, qui pouvait tout aussi bien être une cathédrale - mais ce genre de détail ne décourage jamais les songes - , les oriflammes n'étaient plus qu'un mince voile d'encens; de l'or écarlate, des sables élimés, un vague sinople rehaussaient des écus insondables.

En vérité, son rêve n'avait fait que tournoyer lentement dans la nef, feu follet croyant enfin retrouver ses pénates. L'éclat d'une mitre, le scintillement obscur d'une bague, le soyeux byzantin d'un chasuble, voilà ce qu'il en restait. Et surtout, cette extraordinaire sensation de délivrance, ce bonheur altier et insoutenable, alors qu'il sortit enfin sur un parvis noyé de lumière. Au loin, la mer, comme une vasque...

... et c'est alors que je me suis rendu compte que je n'avais plus de jambes, vois-tu...

Ah.

... mais j'étais si heureux, s'excusa-t-il doucement.

Ce matin-là, le journal fut déplié avec bonhomie. Des nouvelles du front, demandait-elle déjà, de cette manière si particulière qui renie l'interrogation.

Pas fameuses.

L'instant de grâce s'était retiré, lui aussi, sur la pointe des pieds.

Bon. On m'avait, pourtant, assuré que Broussilov...

Oh, cela c'était la semaine dernière.

Sa main droite chercha timidement le napperon damassé. Une réflexe briévement poli suffisait: ses retraites étaient toujours inaudibles.

Restée seule, elle osa une grimace: ce rêve incongru l'avait indisposée, sans qu'elle sût exactement pourquoi.

Mollement, elle chipota un petit pain de seigle. Un bonheur cul-de-jatte, donc.

Non, vraiment: je ne vois absolument pas."

Naivitate

Aflat cu întârziere că, de Zece Mai, legăturile istorice cu Casa de Hohenzollern au fost, pare-se definitiv, rupte.

Toate bune şi frumoase: se egzistă, ştiu bine, câteva motive pentru chestia asta. Dintre toate, cuibarul de ranchiună al cuiva mai nou în peizaj pare să fie cel mai puţin nobil din toate.

Întreb şi eu, ca năroada, cu mintea la nişte precedente: suntem cumva în război?

Şi dacă da, atunci cu cine?

***

Şi ca să răspund, tardiv, unei pişcături pantazeşti. Sigur că foarte multe - dacă nu toate - circumstanţele personale ar trebui să mă facă foarte monarhistă, de vreme ce reacţionară şi fără basc am fost toată viaţa. Pe undeva, cred că n-am fost niciodată altceva -dacă lăsăm la o parte inutilul foarte. Heh da, nici chiar atunci când împărţeam manifeste inadmisibile la metroul Notre-Dame-des-Champs: meschinărie stradală, azil benedictin - parcă - şi un parfum de métairie încă viu, la o aruncătură de băţ de dezamăgitoarea Coupole.

La nivel de principiu, aşadar, putem sta liniştiţi: sigur că da - şi mâine. Cu distribuţia stăm niţel mai prost: în aşteptare, cristalizarea cu capul pe umeri se întâmplă cu alte repere, dar despre asta într-un teaser sosit în somn, adineauri.

Dacă nu îl scriu imediat, îl uit. Numaidecât. În rest, i pak: pe Cometei e o căldură infernală. La prânz, ceva mai liniştită în privinţa Mândrei, reuşit să ies niţel în oraş: miroase a tei şi - nu, nu are nicio sfântă de legătură cu ce am scris mai sus - a dude strivite sub călcâi.

Pe scurt şi fără tisane: miroase ca pe Magtymguly. Iar domnul Nelu - miticul domn Nelu - se încăpăţânează să nu folosească ventilator în culcuşul de tablă şi muşama al debitului de diverse. Doar că, veste nouă şi proastă, e de găsit o zi din două.

PS: Din cauză de năbădăi la Picasa - whatever, really - nu se egzistă poze, deocamdată, în următorul bilet. Făcut imediat necesarul, să vedem cât timp le ia să mărească şi contul, heh.

Venite cu poşta. Un semn de departe

Primit adineauri cu poşta electronică, fix de la Iaşi - cu mulţumiri mirate dragei şi neobositei L. - un ceva care mi-a răscumpărat ziua.

Pe socoteala mea, nu poate fi tatăl lui Octav cel fustangiu şi din câte ştiu e hum...cred că unchiul lui, genul de personaj despre care ai habar că există undeva în ecuaţie fără să ştii absolut nimic precis despre. Mai cartezieni, cei doi băieţi au proiectat sistemul de tramvaie din Cernăuţi. În fine, un domn cu mustaţă în furculiţă, hirurg - huh? - şi specialist în - anume cum? - iodură de potasiu. În doze masive, scrie broşura de la 1906 care - îmi spune tot L. - se numeşte Medicii noştri.

E genul de amănunt care farmecă şi lasă perplex. Recunosc trăsăturile, care s-au păstrat foarte bine în partea cealaltă de colaterali şi care s-au pierdut pe drum, până la mine. Ar avea şi toate legăturile de pe lume cu zaţul rusesc din complicatele, năbădăioasele genealogii. Partea armenească vine de la Adela, cu nasul ei ruşinat şi uitătura uşor crucişă; n-are legătură cu domnul ăsta cu epoleţi şi ordonanţă: e absolut sigur că mi-e rudă, şi totuşi - chirurg, Asta-i bună: mie, care nu pot să văd sânge!

Pare un tip cumsecade, băutor de vin roşu în stare, la o adică, să fredoneze câte ceva mai pişcător, dar nu de faţă cu lume streină. Genul care lucrează noaptea, cu penseta şi în mare linişte: pe-aproape, cum ar veni.

Jackie Brown, muiere straşnică

Dintre toate personajele feminine iscate din mintea isteaţă a lui Tarantino, două reţin atenţia cu asupra de măsură: Jackie Brown, muiere straşnică şi aiuritoarea Mireasă diptică din Kill Bill. M-am tot gândit, beizadea, să-i mai dau o şansă şi uite că merită, heh.

De regulă, muierile lui Tarantino nu sunt neapărat altceva decât un necesar contrapunct în cheie sarcastică al intrigii. În Reservoir Dogs nici nu apar, pentru că Reservoir Dogs este şi un omagiu apăsat adus cavalcadelor western, celor şapte samurai ai lui Kurosawa, călăreţilor Apocalipsei şi, în general vorbind, jafului motorizat şi viril. Asta presupune mult zgomot de eşapament, o inflaţie de împuşcături şi hemoglobină lipicioasă mai în tot locul. În Pulp Fiction, lucrurile se mai îmblânzesc oarecum, cu apariţiile nemaipomenit de expresivelor Fabienne - la gamine titi chez les Sioux; sau Honey Bunny, care răspunde - de sa voix de crécelle - şi la neaşteptatul nume de Yolanda. Asta ca să nu mai pomenim de Mia Wallace, formidabila Mia Wallace care pare căzută în lume dintr-un vagon de opiu din colonii. Şi se mişcă prin decorul derizoriu al dinerului de fiţe searbede cu graţie perfect prerafaelită, înşirând fermecătoare tâmpenii, care în gura ei au savoarea obscură a începutului de manţie, sau cel puţin de complot.

Destul spus, aşadar, despre excepţii. În lumea asta pentru care precis s-a inventat vorba franţuzească déjantée, restul muierilor e bun de ţipat ascuţit pe la râspântii de cuţităreală sau de azvârlit de la volan, ca samuraiul de rigoare să le înşface maşina de care are, vezi bine, imediată trebuinţă. Tot muierile din tagma vegetalelor flegmatice sunt bune să mai ştie şi unde se ascunde berea în frigiderul cumătrului Ordell. Sau să spuie pe nerăsuflate, fluturând înspre o poză ciopârţită pe un perete chestii hénaurmes de genul: See? That's Japan: wanna fuck?

Însă fără îndoială pentru că genul ăsta de prezenţă e sinalagmatic - anume care dă şi primeşte la schimb exact cât poate şi cât i se cuvine -  scenaristul ştie foarte bine că nu se cade să le îngăduie prea mult prin decor. Interminabilă, Mia şi-ar pierde misterul şi gloria; Fabienne trebuie neapărat să halească clătite şi să stârnească, fără să ştie, poftele nocturne şi ticăloşite alimentar ale spectatorului care se repede în cămară pentru un amărât de surogat. 

Iar Melanie, ei bine: din prima secundă o ţinem drept ceea ce i se dă voie să fie - marfă vorbitoare, surfer girl dezgheţată, dar savarină perisabilă.

Cu Jackie Brown, din fericire, lucrurile stau cu totul altfel.

***

Obiectiv vorbind - şi ai să mă bombăni, beizadea: dar nu am de ales alte vorbe rotunde -, Jackie B. este ceea ce se numeşte franţuzeşte une vieille peau. La fel de obiectiv şi argotic am putea să mai scriem şi că e o baragladină, care nu se dă în lături de la năsuc -anume ceea ce pe vremea mea se numea, nevinovat, prafuri- şi cu ciudate conivenţe remunerate în lumea de ciuciunghezi, ciumbarlescoape şi hohavele a interlopului bine temperat.

Sigur că da: dar o baragladină fabuloasă, care se descurcă de minune să fie fără cusur, statuară şi smintitoare - toate astea, considerabile, din aproape nimicul composturii. Într-o lume de bărbaţi, Jackie B. e un adevărat politikon, care ştie că pentru a supravieţui şi a câştiga potul de cacialma nu e suficientă mimetica. Prin urmare, gândeşte bărbăteşte dar se mişcă a parfumată curvăsărie sobră. Intuiţia îi e cuţitul pitit în carâmb şi iuţeala de mână nu e chiar atât de spontană pe cât pare, ceea ce înduioşează numaidecât.

Poate cea mai intensă şi mai umană - aşadar, preferată - scenă din film se întâmplă imediat după schimbul de pachete din cabina magazinului de haine. Pentru că de-abia acuma începe să realizeze că lucrurile îndelung cumpănite chiar se întâmplă, până la ireversibil, Jackie B. o ia la sănătoasa prin ceea ce odinioară se numea, comunist şi româneşte, complex comercial. Într-o lume împietrită, singurul sunet posibil e ţignalul bezmetic şi emotiv care îi stăruie în urechi. 

Pentru că o vede în sfârşit aşa cum este, spectatorul înţelege că muierea straşnică e deopotrivă la marginea lumii şi în miezul lucrurilor. Că spija aristocratică apare din nimic, uneori atunci când nici măcar nu ţi-ar da prin minte să o cauţi: în felul ei, Jackie B. este o principesă desculţă, rătăcită prin zoaiele absolut indiferente ale pegrei de drum mare şi monadă amestecată.

Povestea ei de mare dreptate, care se întâmplă dincolo de orice murdărie, se isprăveşte cu binele relativ al retribuţiei. Personajul însă, stăruie: cu certitudine mai îndelung decât alte mandravele, pantahuze şi prostovance, în fond teribil de simpatice. 

Şi aşa şi trebuie.

Later edit: Corectat două scăpări, oarecum minore. Nimic de făcut, îmi zuruie mintea în cinci mii de direcţii pe secundă.

Fir-ar viața

Mândra  - precar staționar spre prost. În față, o zi întreagă de veghe alertă, să nu care cumva. Ca să nu mai am nicio grijă, luat râșnița în casele din față, unde se egzistă - aflat cu surprindere azi dimineață - wi-fi.

De la Asan-Aga, vești proaste, de încăpățânări. Să nu mă supăr -heh: să nu mă supăr?! -, dar să așteptăm până la jumătatea lui iulie, cu formalitățile gata, zice secătura - care știe perfect că sunt la mâna lui, cu totul - în jur de treizeci.

Autant pour ma prune. Din două una, ori amân drumul, ori schimb destinația. Dacă amân, atunci chestia asta mă împinge cu grație până cel puțin la jumătatea lui septembrie, ceea ce e o relativă porcărie. În plus, riscul să fie mai totul plin, etc. De rumegat, cu grijă. Dacă schimb destinația, atunci va trebui să mă gândesc din ce în ce mai serios și din ce în ce mai departe: de ce nu India, zău?

India sau Vietnam. În fine, așa mi se arată.

Cu cât mai departe, cu atât mai bine. Nervi? E puțin spus, dar strâng din dinți. Trebuie, neapărat.

Later edit: Uitasem - aproape - complet de Viena. Oh well, dacă rezolv ceva și cu asta, plec din pușcă. Să vedem ce naiba mai aflu miercuri. În rest - catran, firește.

Even later: Stat vreo zece ceasuri în vârful picioarelor, cu mintea blocată și îngrijorare cât China. Stai, vorbești și pe urmă se pierde. Cu sau fără Asan-Aga, ăsta e un motiv serios să rămân primprejur, măcar până trecem hopul: dacă ar păți ceva când eu umblu pe coclauri, nu mi-aș ierta niciodată una ca asta. Reviu pe seară, nu e chip să las ziua asta de izbeliște.

Zece jumătate seara:  Praf şi pulbere de oboseală după o zi care începe furibund şi se isprăveşte cu victoria măruntă a cinei în trei oameni. Reuşit să o şi hrănim, după ce aproape o săptămână ne minţise optimist că totul e în ordine: şi nu era, defel - de unde şi picajul de azi dimineaţă, un semi-leşin oribil care m-a vârât, recunosc, în toţi sperieţii.

Din nou incapabilă să isprăvesc un bilet ca lumea, ceea ce e de ruşine, ştiu. Cum nu vreau să înşir prostii, trag oblonul fix în secunda asta pe ziua în curs. Aşa cum merg lucrurile, bănuiesc că la patru sau cinci sunt în picioare, aşa că un pic de răbdare. Mulţumirile casei pentru multe - prea multe - se subînţeleg, ca de obicei.

Marţi la prima oră: În picioare de la cinci, reuşit aproape să însăilez câte ceva inteligent - filmele de săptămâna trecută meritau mai mult, încerc să le dau şi să dau cui de drept pe măsură. Să vedem ce e dincolo, reviu în jur de nouă orice-ar fi.

Căldură mare

Călduri teribile în Bucureşti, imposibil de făcut altceva decât vegetat cu povestea berjeră alene - hum, după aşa ceva, cred că urmează Insula Purpurie: just a bit of zest, heh. Dar mai avem până acolo, dumnezeule mare: în ritmul de azi - zece pagini, de la prânz şi până acuma - nişte zile zdravene.

E de bine, beizadea. Şi e de bine, fără îndoială pentru că d'Urfé se citeşte cu creionul în mână. Nu pentru că fondul ar fi îngrozitor de complicat şi nici măcar din cauza inflaţiei halucinante de personaje, cât mai ales din cauza sintaxei speciale. O fericire de juxte în alte cuvinte, care nu mi se mai întâmplase de pe vremurile: aşadar, propun un toast.

În loc de asta, cum ştiu că poza accidentală din Shanghai plăcuse, mai am încă trei. Probabil - dar defel sigur - de mâna consulului francez Naggiar şi cu amendamentul că anul este, cel mai probabil, 1926.

Dacă prima din ele plăcuse pentru că semăna, spune Dihania, cu o uliţă din Pompei, asta din dreapta - Quai de France, scrie legenda vremurilor de concesiuni streine - pare învelită în zăpadă proaspătă. Şi nu e, cu bucuria subiectivă a găselniţei şi secretul la vedere al lucrurilor asiatice.

Sau asta, de pe una din cine ştie câte alte avenues Joffre, la vreme de ploaie musonică şi cu caldarâmul încă umed.

Nicio grijă: într-un sfert de ceas nu are să se mai cunoască pesemne nimic.

PS: Mâine zi normală şi speranţa nu prea multor enervări cu şi despre Asan-Aga. Dacă totul merge bine, ceea ce ar trebui să lămuresc la prima oră, poate dă dumnezeu şi dau un prim itinerariu balcanic mai închegat de prima tentativă. Schematic, evident şi în totul dispus la răscroi.

Deocamdată, însă să fie Turandot.

Tribulaţia de sâmbătă, optzecişicinci: Through The Wilderness Of This World

Motto:

"...C'étaient de très grands vents sur la terre des hommes - de très grands vents à l'œuvre parmi nous,

Qui nous chantaient l'horreur de vivre, et nous chantaient l'honneur de vivre, ah! nous chantaient et nous chantaient au plus haut faîte du péril,

Et sur les flûtes sauvages du malheur nous conduisaient, hommes nouveaux, à nos façons nouvelles."

(Saint-John Perse, Vents, IV.6)

Din carnetul lui Pantazi:

"L'affaire fut scellée presqu'en cachette, par un soir obscur de Novembre, alors même que les premiers frimas avaient commencé à tournoyer, de leurs ailes menaçantes, au-dessus du Grand Manège. L'été fut, comme de coutume, bref et dense: un mémorable millésime pour le Volnay et l'habituel déluge de fruits et de baies, sur les étals des colporteurs baltes. Les sages promenades au Jardin et l'ennui satisfait des déjeuners en petit comité  - une soixantaine de couverts, jamais plus. Ceci dit, le Listrac était moins bon que prévu, avec une note impulsive au final, qui présageait l'ingratitude d'un vieillissement précoce.


- Allons donc, mon vieux: il n'y a pas mort d'homme à en finir avec cette paperasse. Encore un peu de xérès...?

Viktor Nikitich, comte Panine, essuya dans un soupir le cristal limpide de ses lorgnettes. Un geste inutile, appris on ne sait où: les Cadets, peut-être.

- Juste une lichette, alors.

Son interlocuteur avait l'œil pétillant et le babil jouasse. Depuis bientôt deux heures, et cela commençait à peser, il chercheait à noyer le poisson, entre la poire et le fromage:

- Ce n'est qu'une réformette, voyons...

Une réformette! Mon Dieu, que ne fallait-il pas entendre, ces derniers temps, depuis qu'une mauvaise mouche avait sans doute piqué notre Bon Père, le premier des Hussards. Cette fois-ci, le caprice était tout à fait désagréable: les affranchir, de surcroît leur donner la terre et ses fruits, autant dire le bon Dieu sans confession. Non, vraiment, je ne comprends pas et, avec tout le respect que je Vous dois, je ne sais quoi faire. Faites donc ce que je vous demande. Débrouillez-vous, tel est mon bon plaisir. Certainement, puisque Vous l'exigez, mais contre mon gré. Votre gré, je m'en moque: faites-le, c'est tout.


Et les portes s'étaient closes sans attendre la suite. Il n'y aurait rien de plus. Depuis, la conversation n'avait cessé de trotter dans sa tête: comme toutes les catastrophes, celle-ci était à la fois logique et impensable. Dans un premier temps, il s'était résigné à l'apathie, dans l'espoir creux de se faire oublier des Parques. Il osa même aller chasser le sanglier et l'hermine en Courlande, mais une lettre bicéphale rompit avec impatience ce répit. C'était donc sans espoir: il fallait se mettre au travail, dans la plus grande discrétion.


 - Nous venons d'ouvrir la boîte de Pandore, s'entendit-il croasser, dans les étranges limbes du fumoir rocaille.


- Och - le Prince aimait beaucoup ce genre d'interjections, souvenir d'un vague accouplement canaille, quelque part en Basse-Saxe  - voyons, ne soyez donc pas si borné. Si ça peut Lui faire plaisir, donnons-Lui ce qu'Il souhaite et qu'on n'en parle plus.

- Mais...

- Mais rien. Ecoutez-moi et cessez de faire l'imbécile: d'ici à ce que cela change, on ne sera plus de ce monde, vous et moi.

- Mais...

- Ce ne sont que des moujiks, alors franchement, je vous le dis encore: ce n'est pas sérieux.

- Quelques millions de moujiks...

- Certes. Et alors, qu'est-ce que cela peut-il vous faire? Soyons raisonnables, ce n'est pas cela qui va nous rendre pauvres du jour au lendemain. Allons, allons - rêvait-il, ou le Prince l'accompagnait sournoisement vers la porte? -, j'entends dire partout que vous partez à Nice bientôt?

Panine rougit: satanée capitale, où les nouvelles voyagent comme une traînée de poudre.

- Seulement pour raison de santé..., vint l'explication bredouillante.

- Il n'empêche: c'est toujours agréable de...

Mais la suite se perdit sous le massicot de la petite histoire sans conséquences. Ce qui est sûr, en revanche, c'est qu'en déboulant sans brusquerie sur les hautes marches du palais couleur safran, Viktor Nikitich Panine nourrit de fort médiocres pensées envers les Yousoupoff, cette raclure kalmouk qui osait maintenant donner des leçons.


Je reconnais à cette conversation anodine l'immense mérite de l'écriture automatique. Le 19 février 1861, l'oukase d'émancipation des serfs fut signé presqu'avec soulagement. Pour l'instant, on avait peut-être évité de justesse la faillite, mais Panine avait raison: c'était bel et bien un de ces cadeaux empoisonnés dont l'Histoire a seule le secret.

La boîte de Pandore va souvent de pair avec les écuries d'Augias.

C'était une simple question de temps. 

***

Pourtant, entre eux et nous, il y eut bien d'interminables fiançailles indo-européennes. Par la grâce de Dieu, nous tenions le sabre et le goupillon, quitte à sévir, en cas de besoin. Drapés dans la bure de leur sainte crasse, ils se contentaient de travailler, éternellement voués à une placide et inflexible soumission. Du fond de leur fange, ils n'avaient d'autre choix qu'un amour aveugle, que nous leur rendions parfois avec l'étourdissement mitoyen du cuissage. Il pouvait même leur arriver de nous émouvoir, dans un de ces brefs interludes dynastiques grouillant de bouseux illuminés prêchant le Jugement Dernier sur les marchés frappés de goître de l'Anneau d'Or ou dans les horribles trous à rats des auberges. Alors, nous descendions un instant du haut de notre superbe sertie d'argent et de malachite, nous donnions volontiers notre droite pour un baiser gluant et éperdu, nous grimpions même à l'arrière d'un traîneau, en faisant le vrai signe de la croix, alors que les regards sanieux drainaient en silence le sel des larmes et le miel de la bave. 

Oh, bien sûr qu'il y eut le Terrible, ce monstre frappé de ce que nous ne savions pas encore être le mal français et cet infect Maliouta, avec ses piques et ses pointes, ses cliques et ses claques de bourreau dépourvu de jugeotte. Bien sûr qu'il y eut, en son temps, ce pauvre Pojarski qui se croyait visité par les archanges et qui finit en côtelette: une sorte de parent pauvre, en somme, à qui nous gardâmes un souvenir mi-figue, mi-raisin. Bien sûr qu'il y eut Pougatchev, cette espèce de Raspoutine à rebours, petite crapule cossaque aux pieds d'argile que nous nous fîmes un plaisir de dépécer à la hache. Mais finalement, tout cela mettait davantage de piquant que d'effroi, dans nos petites vies si bien réglées, qu'elles avaient fini par régenter toutes les horloges de l'Empire.

L'union sacrée que nous tenions pour l'axe du Monde nous était aussi évidente que le Nouveau-Byzance dont nous portions les couleurs. Nous étions l'Etat parce que notre étendue était celle de ses frontières, nous étions la Foi parce que nous savions lire et écrire, nous étions le Passé parce qu'il était notre plus cher bâtard et nous étions l'Avenir, parce que nous faisions la pluie et le beau temps. Bref, nous étions plus que l'Argent, ou le Sexe ou l'Esprit: nous étions la Fortune, car nous sortions de ce mystérieux chaudron des insignes bontés et des ardentes obligations qui s'appelle un lignage. Croiser notre regard volatile pouvait apporter la déchéance absolue ou d'obscures grâces, que ces jocrisses recevaient toujours avec le bonheur niais des bêtes traquées: cela était plus sérieux, d'ailleurs, qu'on ne le pense.

En tant que tels, nous avions beaucoup d'occupations. Puisque nous tenions dans le creux de la main la vérité ultime, nous avions le bon goût de nous borner à assurer la paix et le rythme des saisons, des jachères, des arpents et des cheptels dont nous ignorions jusqu'au nombre. Jamais il ne nous serait venu à l'idée de faire la police des rêves: nous étions trop occupés à échanger de charmantes mignardises avec Arouet ou de copier - en plus grand, naturellement - quelque chenil de Poméranie, quelque volière irlandaise, quelque baldaquin vénitien. Parfois, nous nous soupçonnions même un début de mission historique, dans une de ces tachycardies de la modernité sans doute; mais nous restions décidèment oisifs, davantage portés sur l'éthique des jardins, prêts à débattre sans filet plutôt sur la guerre de religion entre chartreuses et bénédictines. La Providence saurait se charger du reste: pendant un long moment, elle fut une complice merveilleuse.

Voilà pourquoi il est si malaisé de décider, une bonne fois pour toutes, qui mit en premier le ver dans la pomme hespéride de nos enfances. Certains en voulurent passionnèment à Pierre, d'autres - à ce nabot éthiopien qui apprit avec enthousiasme le lointain dialecte des cuisines et lui donna le pavillon de complaisance d'une syntaxe. La comparaison est futile, voyons; et Georges d'Anthès, un grand bienfaiteur, à son insu. Il est pourtant vrai que l'Histoire ne fait que très rarement dans le détail: Pierre coupa nos barbes - que nous sûmes faire revenir en catimini - et nous donna une Cité, une marine, des putes qui savaient se laver autrement qu'après carême, les fraises chantilly, le vin d'Espagne et le tabac chatoyant des Antilles, une Table des Rangs qui nous faisait hurler de rire. Toutes ces choses-là avaient le charme trouble de l'étranger et nous résistâmes sans trop de conviction jusqu'à ce qu'il nous corrompe avec des dragées à la menthe et des gouvernements plus amples que ceux du Grand Turc. Et nous nous y engouffrâmes, trop heureux de faire rouler entre nos doigts l'éclat du platine et ces deniers à la mystérieuse chimie démultiplicatrice.

Le début de notre perte fut peut-être là, alors que nous n'en finissions plus de nous étourdir de notre propre grâce, de cette danse avec l'éternité qui est celle des bien nés et des peu nombreux. Nous n'avions jamais vraiment eu la notion des unités: mais avec Pierre, nous perdîmes définitivement celle des proportions. Nos palais, ces monstres aimables à corniches vestales, surgissaient avec une vitesse effrayante d'un néant marécageux; et nous avions, nous semblait-il, les plus beaux couchers du soleil au monde, que nous réussissions même à arrêter, le temps d'un été indécis. Nos boulevards rectilignes versaient dans l'immensité d'un bras de mer: en songe, nous pouvions leur faire faire le tour du monde. Nous collectionnions tout ce qui nous tombait sous la main: chevaux bais et camées hellénistiques, carrillons et boîtes cinabres, aqueducs et voies de fait.

Pourtant, ce bonheur était fragile: nous ne nous savions pas cernés par autant de haine.

***

Là encore, les choses sont assez imprécises. Il serait sans doute très simple de vous dire que dans notre oisiveté, ils ne voyaient que de la fainéantise. Que notre démesure ne leur était que dégoûtante gloutonnerie, ou que nous étions devenus inutiles simplement parce que nous nous étions égarés dans nos adorables chimères. A ce jeu-là, un gouvernement parricide répondit à nos métaphores par le mensonge et le meurtre, ce qui acheva de compromettre définitivement l'Histoire, cette trapéziste de grand chemin prête à rentrer sous la couche de qui lui glisse avec plus d'adresse le liard des vainqueurs. 

Ce que l'on appelle communément Révolution ne fut, en fait, qu'un sordide règlement de comptes entre notre utopie et leur amoralité, autrement dit: entre notre fatalisme prospère et leur nauséeux libre-arbitre.  On réussit ainsi à enlever toute substance à la notion de destin, désormais dégradé en simple existence, les seules quêtes possibles visant le bois de chauffage, le pain bis et peut-être, les jours de grande fantaisie, un peu de poisson séché. Nous apprîmes à prendre le tramway et nous aurions même été prêts à gagner notre vie à la sueur de notre front, si une incompréhensible vague de crachats ne nous aurait submergés, puis repoussés plus loin, encore plus loin, vers les ténèbres des croisades perdues d'avance, vers ces confins d'Empire encore rieurs, vers ces plaisances désormais si peu accessibles. Nous apprîmes aussi que nous avions trop longtemps vécu sur une banquise astrée et que notre bonne ville en cachait une autre, dont nous ignorions presque tout. On aurait dit que, par l'effet de quelqu'insondable malédiction varègue, s'était évéillée de la brume et des bourbiers toute une tribu de monstres à manteau de cuir et chaussures déparéillées, ayant le juron sanguinaire et l'écriture hésitante. 

Cela s'est joué à un rien.

***

Cela s'est joué, d'abord, à notre propre impotence, à cette indolence mélancolique que nous savions si bien soigner à coups de mariages morganatiques et complots d'opérette. Cela s'est joué, ensuite, à nos propres croyances dans les chemins de fer, la paix universelle, l'équilibre spontané des cosmogonies, les bonnes manières, le noble sauvage de Jean-Jacques, les vertus infaillibles des alliances de sang. Bref, cela s'est joué, en somme, à notre insigne bonté qui ne pouvait croire que la duègne était capable d'égorger à mains nues nos premiers-nés, que le cocher était un assassin sans gloire et que le moine - ah, ce saint homme! - couchait à droite et à gauche.

Faute de savoir sur qui - ou plutôt sur quoi - faire reposer notre malheur, nous étions au moins certains du moment où tout s'était définitivement arrêté, ce qui n'est même pas une consolation convenable.

***

L'hiver à Moguilev n'est jamais une partie de plaisir. Il règne, dans ces contrées de la petite Russie, quelque chose d'encore plus effrayant que le froid et davantage irréversible que l'abattement: c'est l'oubli. Et c'est dans un trou abyssal d'amnésie que s'est tournée une des plus belles pages d'abnégation de toute cette Histoire que je n'arrête d'appeler de mes vœux, pour aussitôt la rejeter aux gémonies d'où elle choisit de me rejoindre.

Nul ne saura jamais à quel fakir de malheur, à quelle sorcellerie insoupçonnable nous devons l'ahurissante succession d'aveugléments de caserne et de malentendus télégraphiques, ce mélange vertigineux de mensonges rassurants et d'ultimatums sur la pointe des pieds. Peu de individus auraient résisté à pareille pression: tout comme le citoyen horloger Capet, le citoyen cadet de marine Romanov n'était que trop humain, ce qui fit à la fois sa gloire et son infortune. Son journal ressemble, d'ailleurs, d'une manière épouvantablement sereine aux notes de chevet de celui qui eut la sincerité de n'écrire, un certain 14 juillet 1789, qu' un seul mot, en couperet: Rien.

Ils vivaient, tous deux, dans un monde taciturne et feutré. Leur excellente éducation ne voulait pas nécessairement signifier un intellect perverti par les affres de la nuance; leurs joies étaient celles du devoir paisible, des longues promenades en forêt et de la dévotion de leurs meutes. En raison de toutes ces largesses ontologiques, la voie du martyre leur parut à la fois dérisoire et naturelle: il y a sans doute quelque chose de divinement enfantin dans leur renoncement si calme, qu'il est impossible de ne pas se sentir infiniment remué et coupable. 

De cette frange d'Empire, de cet endroit qui est plus près du mystère qu'il ne le pense, je salue leur mémoire crédule et grandiose. "

Spoiler:  Nope, heh.