Sala de aşteptare: Divertimento pour jardin d'hiver

Disclaimer: Aş fi scris cu dragă inimă ceva mult mai devreme de orele zece jumătate seara, însă n-am avut loc de întors, cu bonusul sperieturii de după-amiază, când am crezut foarte serios că Mândra ne lasă de tot. Se putea întâmpla atât de repede şi atât de stupid, încât am rămas cu sufleţii în pioneze până adineauri, când a reuşit în sfârşit să adoarmă, cu toate uşile şi fereştile deschise, să nu care cumva. Cu prudenţă, socotim pericolul trecut; dar mă grăbesc cu puls ferm să croiesc drumul spre Dunăre, pentru că nu ştiu mai defel cum o să arate săptămânile următoare. 

Însă deocamdată, biletul de duminică. Şi cu puţin noroc sau spor, la noapte - mai multe.

***

Despre Charles Monselet am mai povestit eu câte ceva, mi se pare că în vreo două scrisori de la Ulan Bator rămase cam fără şir, acum vreo trei ani; sau poate mai bine, heh. N-aş fi revenit la el fără o indignare liminară de acum câteva zile, faţă de cum e tradus în ediţiile româneşti fulgerătorul motto al Asfinţitului Crailor.

Desfăcut adineauri, cu infime precauţii ediţia mateină scoasă de Academie, poate cea mai apropiată în ambiţii - dar ce folos, heh - de Pléiade: aceeaşi hârtie evanghelică, aproape acelaşi corp de litere, cum se şi cuvenea. Şi constatat că transcrierea citatului din Monselet, de la numele autorului stâlcit în recidivă, e la fel de aberantă ca şi - explicabil - traducerea românească.

Recitim, fără să ne săturăm defel: 

Vous pénétrerez dans les familles; nous peindrons des intérieurs domestiques, nous ferons du drame bourgeois, des grandes et des petites bretèches.

Esenţial în context, fanionul feroviar de stop macaz cu punct şi virgulă dispare fără urmă din ediţiile româneşti: în povestea ispitirii cuconaşului Berdriquet însă, îşi are tot rostul distributiv de sarcini narative; anume: dumneata te scobori în bolgiile burgheze, însă eu - anume Mongeard, patronul şi sponsorul dumitale - am să scriu tot ce-mi povesteşti. Şi mai mult de-atâta, am să fac vodevil - aşa s-ar citi, nu literalmente dramă burgheză care anume nu ştiu ce înseamnă, sălciu zău - din meterezele astea mari şi mici.

De fapt, dialogul ăsta dintre Mongeard şi Berdriquet poate fi rezumat într-o formulă destul de chirurgicală. C'est du Faust crapuleux, fiindcă se propune scoborârea în lume - dacă îmi aduc bine aminte, dar am să recitesc chestia asta chiar mâine, ca să nu avem vorbe - întru scrierea cu spor de foiletoane cu decolteu, drajeuri şi drezine au Bois. Aşa cum plac minunatei vremi de pe stradă, evident: allons-y, chochotte, heh. Din punctul ăsta de vedere, pare absolut de neiertat - un scandal! de mizerie! - puturoşenia ediţiilor critice româneşti, care nici măcar nu se gândesc să meargă naibii la sursă.

Ar avea ce să găsească, în termeni de interpretare inventivă care să scuture odată din temelii poncifele bune pentru bacalaureat din exegeza mateină. Pentru că iată anume ce citim, câteva rânduri mai devreme de povestea cu vodevilul:

- Voici précisément le crépuscule, qui favorise l'entreprise, comme on dirait à l'Opéra-Comique. Tranchez donc dans le vif, îl ispiteşte Mongeard pe inocentul şi lacomul Berdriquet. Şi nu, nu cred că e o întâmplare că fix aparent insignifiantul Monselet a fost ales cu grijă de Mateiu C. pentru a anunţa - heh, tobe - ce altceva decât Asfinţitul Crailor, căderea în lume, la adevăraţii Arnoteni.

La ei se gândeşte pesemne atunci când pomeneşte de măruntele bretèches care - vă rog, dle Cioculescu! - sunt metereze cu panaş şi nu searbede creneluri de observaţie - tot un fel de dramă burgheză, în fond. Pentru că, dacă ne luăm după maniacalul recensământ al lui Viollet le Duc, acolo nu se găseau - în economia domestică feudală - atât ascunzătorile prăştierilor - ar fi absurd, pentru ceva ce e puţin mai mult de un ornament al faţadei -, cât latrinele. 

Heh, hum. Şi uite-aşa, nimic nu e întâmplător: căci din meterezele de la Guermantes ale Smarandei şi haznalele Arnotenilor are să se scrie slava şi eresul Crailor.

***

Ehrm. M-a furat stiloul, ca de obicei. În seara asta eu nu voiam decât să transcriu la tejghea o anecdotă balneară cu Monselet, o rusoaică insistentă şi puşlamaua de Aurélien Scholl. Care Scholl, nu prea se mai ştie, a înşirat ani de-a lungul tarabele cu diverse producţii de moravuri tulburi; titlurile vorbesc de la sine: Fleurs d'adultère, de pildă şi la întâmplare.

Am deschis-o, din curiozitate. Începutul e fermecător:

Nous devions déjà à cette petite ville du Loiret (Montargis, n.n) un chien célèbre et un ministre des Postes.

Heh. Dar iată anume prostioara de seară, aşa cum am găsit-o prin te miri ce hârţoage:

Aurélien Scholl et Monselet hivernaient de compagnie dans un hôtel de la Côte d'Azur; une jeune étrangère, collectionneuse de pensées, manœuvra si bien que, l'album une fois présenté, les deux journalistes n'eurent qu'à s'exécuter.

Monselet commença et après deux minutes d'apparente réflexion traça ce quatrain:

Ecrit le trois janvier,

En mangeant une orange

A l'ombre d'un palmier.

Etrange! Etrange! Etrange.

Puis il passa la plume à Scholl. Et celui-ci d'écrire sur le même thème:

Ecrit le trois janvier,

A l'ombre d'une orange

En mangeant un palmier.

De plus en plus étrange!

Shadow Of The Silk Road

Cum pozele din Cambodgia fac pe nebunele şi nu se dau defel găsite, punem la tejghea ce e mai la îndemână, anume restul nearătat decât sumar al porţiunii uzbece de drum.

Nu sunt cele mai glorioase: epitetul e rezervat Buharei, din prima secundă, dar asta nu are nicio importanţă. Imediat după graniţă, spectrele de la Mizdahan sunt un fel de prelungire firească a atmosferei de la Urgenç şi un avans pentru ce aşteaptă imediat la numărătoarea drumului. Din Nukus, chintesenţa oraşului sovietic mediu, nu a rămas - după triaj - decât monumentalul pahar de Duchesse cu sifon şi iz de pere. Primul dintr-un lung şi irepetabil şir: dar am mai povestit despre asta.

Despre Moy'noq, în schimb, n-am apucat să spun mai nimic. Amenda de astăzi e târzie, dar se speră onorabilă, cu şi despre un loc indispensabil pentru a pricepe cum se scriu şi cum se întâmplă amănuntele post-sovietice. E unul din acele peizagii despre care nu avem cum să nu ştim, deşi reperul exact e deseori uitat imediat ce s-a auzit pe sticlă sau citit pe hârtie.

S-au făcut multe documentare aici. S-a spus foarte puţin, în fond: o vizită de douăzecişipatru de ceasuri nu rezolvă nimic.

Cândva, acum nu chiar atât de multă vreme, Moy'noq era una din cele mai mari baze de pescuit în ceea ce se numea încă fără nicio umbră de ironie marea Aral. Avea, prin urmare, dacă nu statutul special al orăşelelor nucleare cazace sau intersecţiilor siberiene militarizate, atunci măcar gloria randamentului de exploatare. Mai avea şi o fabrică de conserve, un liceu profesional, o flotilă de pescadoare care astăzi e trasă pe uscatul cel urât şi nou al deşertificării. Din toate colţurile Asiei Centrale şi nu numai, lumea se bătea pe repartiţii, pentru că viaţa e întotdeauna relativ mai lesne - şi poate chiar mai dulce alene - la periferie de imperiu. 

Dar a venit Hruşciov şi  vremurile s-au schimbat. De planurile agricole și de cumplita slavă a bumbacului s-a ales praful, pentru că singurul pământ ca lumea din zonă e ăla din Fergana, unde caisele sunt cât pumnul.

Un dezastru pentru nimic, cum ar veni.

Astăzi, la Moy'noq n-au mai rămas decât căţeii costelivi din faţa hotelului Oybek, fost al Intouristului, care nu prea mai are geamuri şi nici măcar lacăte. Beţivii placizi de pe uliţa mare şi plină de nisip amestecat cu praf, eficient început de africă.

La hotel nu se poate sta: fireşte că mi-a părut rău pentru asta. Am stat în schimb la unul din învăţătorii ultimei şcoli rămase deschise, de volubilă ospitalitate şi cu aşternuturi pline de purici. Ar fi putut să fie sinistru: n-a fost, pe cuvânt de onoare. Dimpotrivă, toată povestea - scurtă şi concisă - a avut bafta farmecului nebun al întoarcerii neaşteptate în timp, într-o vreme în care curtea se umple repede de rubedenii şi cimotii chemate la praznicul de sfârşit de an şcolar: din nimic, o viaţă întreagă.

Plimbarea de seară, înspre ceea ce ieri era plajă şi azi e nimic, are melancoliile ei. Pentru Moy'noq e prea târziu, desigur: dar undeva, în coasta uliţei principale, lumea încă se mai adună seara în spatele gardului de tablă, să-şi aducă aminte şi să mai dea dura o duşcă de tărie, în fond perfect inofensivă.

***

Imediat după asta Hiva, al cărei nume se pare că potoleşte setea, e o ispită înşelătoare în tehnicolor. Place fix până ajungi la Buhara, pentru că e mică şi densă şi pentru că de-abia de-acuma începi să înţelegi jocul leneş al luminii de după prânz.

Nu e deloc urât. Dar nu e de-adevăratelea: la scara lucrurilor uzbece, Hiva e Disneyland. Şi cam gata, heh.

Două trenuri

 

N-am apucat bine de treabă, că am şi găsit chestii. Aşa se întâmplă întotdeauna după călătorii lungi: de regulă, vraful de hârtii care zace în vreo pungă evlavioasă - chitanţe, rezervări, cărţi de vizită ale muscalilor diverşi - aterizează în primul sertar din dreapta, în aşteptare.

Dintotdeauna, păstrez aproape tot, dintr-un soi de neamprostie sentimentală: biletul feroviar birman, de pildă, miroase şi după un an de zile a camfor şi transpiraţie de Tropice. E un fel de madlenă şi e de-ajuns să aprind  penultimul cheroot din cutia de creioane - Talat Sao, zise ea oftând, deşi acolo e un alt principat - ca să fiu niţel acolo: dacă prin absurd m-aş întoarce mâine - şi nu peste câteva luni -, ar fi neschimbat.

Defel în ordine cronologică, primul e trenul care pleacă foarte de dimineaţă de la Moulmein înspre Rangoon. A trebuit înşelată vigilenţa impiegaţilor de la destinaţie, care niciodată nu te lasă să-l păstrezi: din raţiuni obscure, controlul de-adevăratelea se întâmplă pe peronul sosirii şi e greu să te sustragi cuiva insistent. Habar nu am cum am reuşit, pesemne cu veşnicul scheci al aiurelii zâmbitoare: e de preţ nu doar pentru că e rar şi aproape interlop, cât pentru că e de-acolo. Un semn al amiezii aromite de orezărie, în care bei tutun între vagoanele cu pardoseală spartă. Sub picioare, traversele aleargă de nebune; iar pe scară, o tanagretă cu obraji rumeni de thanaka învârte trabuce, impasibilă. Un clei lipicios, aproape argintiu, cu aerul patiser al lipinolului de altădată: îl haleşti din ochi, serios.

Gările Birmaniei sunt o experienţă extraordinară, cu birourile lor de mişcare unde miroase a pulbere de Raj şi unde nu se egzistă maşini de scris. Neştiind să citeşti ca lumea mersul trenurilor care seamănă a horoscop, e neapărată nevoie să ajungi acolo pentru biletul de întoarcere.Circumstanţa asta e un început de eveniment, care smulge dispeceratul din torpoarea sfârşitului de dimineaţă: presto assai, încep discuţiile şoptite - e ceva foarte prost crescut să urli, în Asia - şi nu trebuie să fii deşteptul pământului ca să pricepi că nimeni nu ştie exact când pleacă trenul, sau dacă mai ajunge azi. Poate o să fie mâine, poate că a fost ieri: sincer, nu mai are nicio importanţă. Pentru că încă eşti un alb fraier, ţi se strânge inima - bagajele mele, agenda mea, pe repede înainte, să nu care cumva - dar asta e o mare greşeală de gust: nu trebuie, nu mai contează.

După vreun ceas de incertitudine, cineva a dat un telefon misterios - cu manivelă! - spre vagă lămurire. Şi altcineva, care are un sufertaş de se cheamă şi tiffin pe biroul decojit de văpsea, se apucă alene să scrie de mână, după ce a scuipat aproape cu duioşie peste cele trei foi de indigo ale chitanţierului. Nu se poate să nu te gândeşti că trenul circulă numai pentru tine, că din cauza ta are să sosească în gară, deşi ştii foarte bine ce hărmălaie de găini, haleală, samsari şi bonzi are să se arate la vremea lui. Paşaportul are ceva olimpic: bilet netransmisibil şi volatil, cum spuneam.

Upper class e doar o iluzie care, din fericire, nu înseamnă bicisnica segregare veşnică prin părţile locului.Ar fi cam clasa a treia a secolului Nouăsprezece, cu banchete capricioase şi aproape ţăndări din care singurul lux e tapiseria soioasă de care nu-i mai pasă absolut nimănui. Restul, îl ştiţi: oftatul e acelaşi, cu poftă.

***

Trenul de noapte Esfahan-Maşhad. Nici nu ai cumpărat biletul şi ştii deja că o să scrii despre el, din carnetul cui de drept. Mai ştii şi că o să se oprească pentru namazul de seară, chestie purtătoare de perplexităţi. Biletul se cumpără din vizaviul hotelului Abbasi, cu amabile suspiciuni şi multe oftaturi ale fetei de la agenţie, singura în stare să-ţi vorbească: e mai bine aşa, iar comentariul e iarăşi o imensă greşeală. A prendre ou à laisser.

Oh, Abbasi: terasa de caravanserai cu aer Seventies şi impresia că încă e vreme pahlavie. Pe scaunele uşoare, babe scandinave citesc cu sârg din ghidul cu multe poze. Havuzul fluieră, e aproape cinci şi destul de cald, cofeturile sunt fenomenale, iar rubaiatul unorthodox se scrie singur.

Gara nu mai e pahlavie. E o cutie de oţel cu geamuri uşor fumurii la care e bine să ajungi cu vreun ceas înainte de plecare. Filtrul antitero usucă saliva imediat şi zâmbetul e uşor nesigur. Et cela ne rate pas: cu o privire piezişă, pasdaranul te invită la comisariat - n-am povestit atunci, n-avea rost; erau zilele în care tâmpita - da, tâmpita şi nepriceputa, ştiu ce spun - de Clotilde Reiss era judecată pentru spionaj, în capitală.

O simplă formalitate, mi se spune şi mi se arată un scaun oarecare, la un birou oarecare, cu o lampă oarecare şi cu un bec oarecare, aprins înspre faţă. În situaţii din astea, mă pufneşte absolut întotdeauna râsul nervos: dar de data asta nu e de glumă şi tac angelic sub hijab. Paşaportul dumitale, aşa. Mulţumesc, zice gura pungită. Biletul. Biletul, păcatele mele. De ce vă duceţi la Maşhad? Sunt în drum spre Aşgabat, uitaţi aici factura, că viză nu am încă.

Aha, aşteptaţi puţin.

Cinci minute. Zece minute. Un sfert de oră. Nu mai am puls, n-am spart niciun pahar. Şi sunt frumoşi de pică, toţi: un gând de ruşine, poate logic. Totul e atât de amabil, că mi-e ruşine că exist: ştiu că am vorbit destule, probabil cu cine nu trebuie - eh bien, dansez maintenant. Prin creier, o singură frază în vrac: Persiaesteoţarăformidabilă, Persiaesteoţarăformi...heh.

Peste şapte minute pleacă trenul. Nu mai ştiu cum, îmi iau inima în dinţi şi cu un fel de nu vă supăraţi mai mult scheunat decât viu - e totul sau dracu ghem, pesemne - explic că nu sunt decât o muiere proastă - insist îndelung pe proastă: stupid-stupid-stupid,  ceea ce stârneşte un zâmbet larg - care a cumpărat poze şi cioburi, ce să facă şi ea. Şi care ar vrea, tocmai pentru că e muiere proastă, doar să fie dusă la tren, de vreme ce e scandalos de năroadă şi nu ştie citi cifrele vagoanelor farsi. Vă foarte mulţumesc: şi oftez cu atâta jale, încât se întâmplă ceva minunat.

Pe peron, cu două escorte care m-ar ţine de subţiori dacă pentru chestia asta nu li s-ar tăia pesemne nasul, sunt pasagerul repetent care urcă ultimul. Compartimentul e ultramodern, are plasmă şi căşti. Şi e gol. Inexplicabil, la jumătate de ceas de la plecare, are să se umple de hijaburi femeieşti - altfel nu se poate - strămutate din alt vagon, încă aiurite, cu sarsanalele pe jumătate desfăcute a confort retezat.

Cu primul cofet întins de podul palmei care tremură, Persia şi cu mine ne împăcăm urgent. În trenurile ei, streinul este o larvă binecuvântată de zei, care trebuie hrănită, dădăcită, amuzată şi alintată de toată lumea. Bariera lingvistică nu mai contează: dar în seara aia, sunt obosită şi ciufută, iar vagonul restaurant nu e de mare ajutor. Însă în cazul ăsta restul i s-a părut beizadelei sirop: are dreptate, dar altfel n-a fost să fie.

A River Runs Through It

Isprăvit azi-noapte prima parte din extraordinara mărturie a lui Tiziano Terzani despre căderea Sovietelor. Nu e puţin spus, şi doar lăcomia mă împinge să-mi calc riguroasa regulă de a nu povesti nimic despre lucruri încă nedigerate cum se cade.

În panoplia călătorilor de toate cinurile, Terzani nu are cum să fie Patrick Leigh Fermor sau măcar Sitwell. Îi lipsesc, pentru aşa ceva, fulgerătoarele racorduri erudite, pricepute să transforme în legendă o simplă conversaţie cu inamicul neamţ, în contextul ambuscadei greceşti cu parfum de Eterie: vides vt alta nives, etc. Spre deosebire de englezul pieton, Terzani vine din acel mediu muncitoresc toscan care a făcut posibilă democrazia cristiana şi nimic nu pare să-i prevestească lunga poveste de dragoste cu Asia, care începe banal: cu o călătorie profesională în Japonia, pe vremurile când încă lucrează pentru Olivetti. Evident, cariera plictisitoare e dată numaidecât de-a dura şi omul nostru face fix ce trebuie: prinde o bursă la Columbia şi învaţă chinezeşte, se apucă să scrie în ziare într-o vreme când lucrurile astea încă însemnau ceva important şi se transformă într-un observator aproape miraculos al căderii Saigonului, khmerilor roşii, Revoluţiei Culturale sau anilor Deng.

Cu avatarul lui tardiv, de saddhu altermondialist, te împaci ceva mai puţin: în situaţii din astea, politizarea excesivă a discursului este întotdeauna o ispită şi o înfrângere. Însă ochiul de jurist sarcastic care ştie observa esenţialul din nimicuri face poftă. Iar pepitele de viaţă cotidiană surprinse în remarcabilă justeţe sunt cu siguranţă lucrul cel mai preţios de care are parte cititorul atent.

***

Norocul îi surâde din nou, în vara lui 1991, când îl găsim invitat al unei curioase croaziere siberiene organizate de inoxidabila Komsomolskaia Pravda. De la Habarovsk la Nikolaievsk, Terzani se transformă din simplu spectator al frontierei dintre două lumi în martor privilegiat al puciului moscovit, aşa cum se vede el de la capătul extrem al imperiului. Plecat de-acasă pentru două săptămâni aparent plictisitoare, hotărăşte imediat un lung ocol pe Drumul Mătăsii, care-l poartă prin Alma-Ata, Buhara, Aşgabat sau Tiflis. Cititorul se înverzeşte de invidie bună şi a căzut în plasă fără multe vorbe, pomenindu-se că îi ţine pumnii: buonanotte, signor Lenin!

Raita asta ţine două luni încheiate. Cum de-abia am ajuns în Kazakhstan - se vede cu totul altfel, atunci - nu se cade decât o avampremieră care lasă gura apă. 

Poftim, aşadar:

I fiumi mi han sempre attirato.

Il fascino è forse in quel loro continuo passare rimanendo immutati, in quell'andarsene restando, in quel loro essere una sorta di rappresantazione fisica della storia, che è, in quanto passa.

I fiumi sono la Storia.

Ci son paesi che non si possono capire senza percorrerne i fiumi.

Un anno fa in Birmania mi parve di arrivare al cuore di quello struggente paese tenuto in catene da una orribile assassina dittatura militare, solo quando discesi lungo l'Irrawaddy da Mandalay a Pagan. Allo steso modo, il fatto di non essere mai riuscito in tanti ani di vita in Indocina a viaggiare a lungo sul Mekong m'ha lasciato con una irritazione (Tiziano Terzani, Buonanotte, Signor Lenin!).

Rândurile astea sunt scrise - ingrată treabă! - la Habarovsk. Dar parfumul lor, aş vârî mâna în foc pentru asta, nu poate să fie decât de la Vientiane, într-o după-amiază de căldură uscată şi leşioasă, pe la orele patru şi jumătate. E aprilie şi seceta transformă cartografia într-o biată convenţie. Trebuie mult curaj sau multă inconştienţă ca să se mai iasă la pescuit altfel decât din plăcerea grafică a stampei. 

Dinspre poteca de pământ roşietic unde praful nu există - menţin şi insist că praful şi mizeria nu există în Laosul desculţ -, se aude stins eşapamentul unei motorete. O călăreşte un balaur fără cască şi o apsara cu fustă verde bizantin; dindărătul urechii, o floare fără nume - dar nu e obligatoriu.

Indiferentă frontierei, puştimea se joacă în stuful aspru de-a v-aţi ascunselea, într-o linişte fără vârstă. Tigăile sfârâie, berile expatriate transpiră paharul de sticlă groasă. 

Undeva, în ventricolul drept, după amiaza asta nu are moarte.

PS: Odată cu poza asta, mi-a picat şi mie fisa că am uitat cu totul o droaie de altele - Angkor, Beng Mealea, Samarkand şi mai ales Moy'noq. Ruşânia: mă apuc de umblat prin sertare imediat şi sper că până mâine dimineaţă să repar restanţa - îmi crapă obrazul şi dă doamne să meargă fişierul cu probleme la râşniţa ailaltă.

O zi cât un an

Aproape douăsprezece ceasuri la Asan-Aga, despre care primul lucru evident este impresia de picaj într-o interminabilă falie de timp. Nimic nu iese din prima, de la buşoanele de pe Antiaeriană şi până la lentul, deliciosul ocol înspre un chef-lieu cu nume elenistic şi aparenţe sovietice, mijloc de ani Optzeci de din vale de Baikal gen. O lumină extraordinară, foarte limpede şi aproape sinceră - ştim că nu e chiar aşa, în Deliorman, dar nu ne pasă nici cât negru sub unghie - şi nevinovăţia impertinentă a lanurilor de floarea-soarelui, cu nasul turtit de caniculă.

La un moment dat, pe stânga drumului, după Văceni - unde găseşti haine de-a doua, gaz lampant şi biscuiţi Populari vărsaţi cu abnegaţie în apetisante pungi de un leu - o privelişte colosală, de sfârşit de lume. În festonul de şanţ al lanului de orzoaică, un şopron din scânduri de furat negeluite, de-abia prinse în nişte cuie firave şi acoperit cu plastec de culoarea otrăvii, care pe ziduri se mai numeşte - habar nu am de ce - verde emigrant. Arată fix ca la Angkor, cu tot cu apsarele vătraşe care vând ceapă, lao lao borhot de ţuică, cartofi semi-noi de un leu kilu' şi - allegedly - pepeni de Dăbuleni .

Ete, Dăbuleni: cine crede-i traba lui, vine imediat lămurirea necerută, dintr-un zâmbet de viplă secantă.

***

Dar nu de asta am tras pe dreapta, în ciuda suspinelor Marghioalei - la...intersecţia cu... drumul...judeţean... urmaţi... direcţia... înainte: mucles! Peste plastic şi chiar dincolo de orice logică, pe şandrama flutură fără drept de apel un steag spaniolesc: ehrm?

Salut, l'artiste! În atari situaţii, salamalecurile inhibă, aşa că nu mă încurc cu aşa ceva: vreau povestea, imediat.

Ce e bre, cu asta-aci?

Linişte sarcastică. Mă aşteptam: aşa vrea didascalia de şatră, haidi rânjeşte fără făţărnicie,asta vor.

Într-un târziu, răspunsul vine cu bunăvoinţă obraznică: păi ce să fie, cucoană, ce scrie aia e.

Spania, bre? Păi cum aşa?

Păi lucrarăm şi noi.

Logic. Splendid. Previzibil. Habar nu au ce fac.

Unde, bre?

Badajoz, săr'na.

Şi... ehrm... e frumos la Badajoz... nu?

Păi ce să zic - frământă fustele cu o jale care moaie imediat cordul: sunt multe, în făstâceala asta rutieră, zău -... ie... ie fromos de nici nu poci să spui... aia e...

Cântăreşte bre, mămică alea, lasă ...se-aude o voce de polistiren fumuriu.

Oftăm cu toţii. Nu e mare lucru, dar e o imagine de stranie şi aspră dulceaţă, dintr-un loc care nu are cum să fie indiferent.

Ar merita măcar un limerick, dacă m-aş pricepe: ştim bine că nu grozav, heh.

But the song's for thee.

***

Nimic nu mai poate impresiona după una ca asta.

Nici caprele legate cu curmei de rafie din poarta sucursalei Berede.

Nici zilierii cu tatuaje siflante, despre care nu ştii foarte bine dacă sunt puşcăriaşi, moldoveni sau ambele amândouă. Sub ferestrele biroului de copiat acte, dau ordine scurte prin celular: vai di mini, sî dai procurî şeia pi poştî, cî-i jali.

Nici scenele de primărie periurbană cu care m-am obişnuit deja. Azi, la Starea Civilă, unde întreb de nişte hârtii funebre, ghişeul haleşte salată rece de dovlecei. Ca întotdeauna, face o poftă groaznică şi mă abţin cu greu: viaţă de bugetar, cade absentă replica de scuză, fără să ridice nasul din sufertaş.

Treizeci de secunde mai târziu, ghişeul se înverzeşte, zucchini dispar într-o zarvă de ziar mototolit febril: ptiu, vai de mine!

Euh... s-a-ntâmplat ceva...?

Doamne, doamne, doamne, zice Starea Civilă... Staţi aşa... din profil... mvai...ptiu!

Anume heh cred că ştiu ce vrea să spuie. Dar nu ştiu care, asta e singura problemă.

Şi totuşi...Mvai, dar semănaţi cu coana Sultana - vocala se lungeşte...

... ceva de speriat, ştiu.

Minte, dar minte cu graţie. Ce dumnezeu, toată lumea ştie că genetica pohoţoaie a nasului personal vine de la Adela cea timidă şi septentrională.

Dar asta e Sicilia, şi cel puţin în ceea ce mă priveşte, din voia bezmeticelii de acte şi fapte, au să mai fie drumuri din astea. Mâine, zi normală: şi plină. Şi i pak să ştii: data viitoare am să încerc să le fac poze - merită.

Es de Lope

Disclaimer: Aşternut pe scris pe la vreo două dimineaţa, pe o ploaie ineficientă. Adormit cu capul pe birou pe la vreo şase. Lucrat de dimineaţă şi adormit din nou, pe la două, de ruşine. Şi isprăvit toate astea adineauri: a meritat, chiar dacă biletul e lung. Dar altfel, nu se poate, cred.

Isprăvit a doua citire atentă din El acero de Madrid cu un singur verdict posibil, care-i dă cezarului ce-i al său şi fluieră autorul la mantinelă. Sunt fix vorbele prin care posteritatea l-a transformat în legenda măruntă a expresiei de toată ziua: es de Lope, iată anume şi nimic mai puţin; iar asta înseamnă neapărat că povestea sună atât de bine, încât e tare greu de ajuns din urmă.

Sârguinţele şcolare ale pubertăţii au, se pare, viaţă lungă: a fost nevoie de foarte mulţi ani, de pildă, pentru ca să se şteargă orice urmă de încredere în priceperea jupânului Poquelin. După Lope - oricare Lope, dar poate mai ales Câinele Grădinarului - vulgatele ştiute cândva pe dinafară încep să se clatine. Tuşă prea groasă, guaşă prea gureşă, în ciudatul rezultat al personajelor peste măsură de firave, deseori încleiate în situaţii trase de păr. 

O singură excepţie are parte de mila şi îndurarea casei, ce nu poate fi decât ţoapa de Jourdain, cearşafurile lui din calicot ţipător, impecabilul simţ al absurdului: nam sine doctrina, vita est quasi mortis imago, heh. L-am jucat cu plăcere şi mare inconştienţă, spre folosul festiv de sfârşit de an şi liceu. Disecat în nenumărate repetiţii, mi-a ieşit mult mai bine decât aş fi putut spera; poate şi pentru că a avut parte, dacă nu de empatie, atunci măcar de o subtilă formă de dialog mental: în anii Nouăzeci, mulţi Jourdain se-arată.

***

Isprăvindu-l pe Lope de adineauri însă, nu se poate să nu te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă, mânat de voluptatea scrisorilor spanioleşti către Elena Sergheevna, Bulgakov ar fi ales să-l scrie. El şi nu odrasla tapiţerului ar fi meritat dreptatea biografiei pe jumătate visate: un noroc pentru Poquelin, care de-abia atunci începe să ni se arate în straie potrivite scosului în lume.

Ar fi avut ce povesti, pentru că personajul e fabulos şi îşi depăşeşte de multe ori opera de tentaculare lăcomii stilistice, ce pare iscată dintr-o monstruoasă ambiţie de a demonstra că se poate scrie oricând, oriunde, oricum şi despre orice. Aspre meditaţii spirituale, epopei din spija lui Tasso, satire şi dramolete: pe toate le ştie croi cu puls egal şi fermă poftă ascetică. Şi asta pentru că Lope de Vega - fabulosul Lope de Vega - e croit cu totul pe măsura timpului în care îşi măsoară paşii.

Faţă cu Secolul de Aur hispanic, cititorul vremurilor de azi nu are cum evita reflexul fâstâcelii. În răstimpul diacronic dintre descoperirea Americii şi sfârşitul lent, aproape astmatic al Habsburgilor, titirezul cronologic pare să o ia razna într-o cadenţă mai degrabă potrivită anilor noştri din urmă. Se întâmplă multe, deseori deodată, mai toate indispensabile. De niciunde, apare iazma lui Theotokopoulos, zaţ bizanţ de umbre şi semne. Fără el, l-am pricepe poate cu totul altfel pe Quijote, care nu se poate lipsi de Quevedo, care ar suna diferit fără Gracián. Şi tot aşa, până la certitudinea că toate lucrurile astea care îşi răspund cu atâta stăpânire de sine scriu apăsat panglica ribonucleică a viselor de mai târziu, de la Nerval şi până la Borges, pe puţin.

Cu greu ar putea încape Lope de Vega în tiparele înguste ale zilei de azi. Deopotrivă mercenar şi condeier, răzvrătit şi fustangiu notoriu, chinuit de sfinţenie şi de o neaşteptată luciditate, e peste tot, fără să-şi dezmintă niciodată aplombul cu care scrie sute de pagini, ce încă ne ştiu vorbi cu miez.

Dintre toate, El acero de Madrid pare un lucru minor, o improvizaţie de circumstanţe urbane spre veselul folos al zilelor de praznic în care teatrul putea din nou să se întâmple în văzul lumii şi cheie profană.Prima citire se străduieşte, aşadar, să priceapă peripeţiile hotărât burleşti ale ingenuei Belisa - care numai aşa ceva nu e  - şi impulsivului Lisardo, care e poate mai mult de o simplă siluetă de capă şi spadă. 

***

La 1610, Madridul e doar un sat mai mare, cu uliţe de pământ şi multă zarvă periurbană. Reîntoarsă în ceea ce e din nou capitala unui imperiu în care soarele nu apune niciodată de tot, Curtea fragilului Filip al Treilea pare să oscileze între jaful de califat năpraznic al ducelui de Lerma şi pioşenia uşor dulceagă a celui ce domneşte, dar nu se sinchiseşte să guverneze. Purtările străzii fac şi ele ce le trece prin minte, pare să ne spună comedia asta de situaţii, anume croită să fie înţeleasă fără mult efort de un public care ştie foarte bine că nicio replică nu e de prisos. Aşadar...

... aşadar, Belisa e un fel de Cécile Volanges, de-abia scoasă în lume sub tutela discutabilă a mătuşii Teodora, bigotă pofticioasă de frupt cum sunt atâtea altele. De ea se împiedică şi pe ea o pândeşte, în sensul cel mai strict al termenului volatilul Lisardo, ale cărui planuri de seducţie sunt zădărnicite de vigilenţa răutăcioasă a păzitoarei de rigoare. Cu ajutorul lui Riselo, Teodora devine rapid inofensivă, iar trăncăneala molipsitoare a valetului Beltrán, transformat în vraci de ocazie, asigură resortul comic al intrigii; pretextul sub care personajele au să-şi facă de cap nestingherite e tratamentul zilnic al constipaţiei ingenue, prilej de îndelungi şi oportune plimbări care adorm neliniştea paternă.

Şi se întâmplă exact ce trebuie să se întâmple. Ar fi inutil şi fără niciun farmec de povestit cu de-amănuntul aproape două ceasuri de uşi trântite, replici de ping-pong şi sforării diverse, cu apariţia fulminantă a tot felul de personaje contrariate de hărmălaia asta emancipată. Dar ar avea, pesemne, rost, să explic dilema de acum câteva zile, lămurită de Dihanie şi legată de curiosul obicei al bucarofagiei.

Mâna care îi întinde infantei Margarita un splendid vas roşietic în Meninele lui Velázquez e una din cele mai strălucite mărturii ale obiceiului muieresc de a mânca argilă proaspătă întru propăşirea tenului şi evitarea de complicaţii. Bănuisem că ar putea fi vorba de un fel de caolin, iar beizadea Pantazi - pe toate le ştie! - a lămurit imediat tejgheaua cum că vasele se devorau umede sau pisate în caşete, uneori ascunse cu grijă în cofeturi diverse. Oricum ar fi, geofagia asta stârnea neajunsuri de sănătate: curios obicei, dar binevenit pentru credibilitatea poveştii de pe scenă.

Ca de obicei, ca în orice lucru de gen, lucrurile se dreg cumva, iar adversarii apăruţi pe parcurs sunt reduşi la tăcere. Tout finit par des chansons, cum ar spune Beaumarchais; sau, şi mai bine, cu un fel de già vinta la causa. O dispensă cardinalice ajunge la timp pentru a împiedica pedeapsa căsătoriei Belisei cu nefericitul venetic Octavio şi a stinge mânia paternă: ce vrem, nimănui nu-i şade bine să se vadă tras pe sfoară chiar în halul ăsta.

***

Sigur că am mai auzit deja chestiile astea, toate. Nici nu s-ar putea altfel, de vreme ce sunt sforării de nebun succes ale comediilor italieneşti. Dar fără minunata iscusinţă a lui Lope, am avea cu certitudine impresia că ne caută plictisul pe-acasă la o reprezentaţie a lui Médecin malgré lui. Şi nimic nu interzice o altă lectură a poveştii, care nu e nici pur didascalică şi nici cu cheie - deşi am avea suficiente, şi inutile azi, indicii pentru aşa ceva. 

Cât mai ales alegorică, de-a dreptul pur şi simplu arhetipală. Fiindcă nu pare defel exagerat să vedem în personajul de barbon al lui don Prudencio însăşi instituţia monarhică, virtuoasă - dar ineficace. În Teodora, clerul măcinat de contradicţii. În Belisa, mentalitatea vremii care nu ştie ce să aleagă între voluptate şi datorie. În manciurianul candidat patern la însurătoare, Curtea însăşi, despre care ştim că respira la o aruncătură de băţ de casele Vega. Şi, în fine, în trioul pretender-adjuvant-valet, fără de care nu se egzistă capă şi spadă, ameţitorul vârtej de se numeşte nobilime a locului. Care scrie, se agită şi visează ca nicăieri altundeva pe lume: şade de-a dreapta Tatălui, iar pe umărul stâng are un papagal de Indii. Ne-a dat continente, ceea ce mai face încă şi în zilele noastre: cu graţie şi fără niciun pas greşit.

Şi încă un ceva despre ediţia îngrijită de italianul Arata: de la coperţile galbine şi până la notele de subsol, e o încântare, care bate la fund toată colecţia Bordas de echivalente moliereşti. Încălecat pe-o şa, fugeat să stau cu Mândra, e târziu şi deja pesemne bombăni: cu plecăciune şi bucurie, ca de obicei.

Sala de aşteptare. Divă, vidră, din astea

Ce este o divă, în mediul rural? De pe altă planetă este dânsa. Cu de toate: cu salivă în dinţi, cu satelit, cu din astea.

***

De la Vaslui, într-o curioasă formă dialectală care are să amuze copios. Nu i-a dat în cap, să fim înţeleşi.

***

Şi în fine, algebră superioară, varianta Simona Sensual. Ca Oana Z. la Diaconescu, gen. Am fugit după ţigări, reviu cu bilet.

Later edit: Seară prinsă cu taclale plicticoase, din păcate indispensabile pentru ziua de joi. De-abia ce-am rupt jumătate de ceas şi-mi dau seama perfect că nu se cad povestite prostii despre El acero de Madrid: ar fi o înfrângere. Şi poate mai rău de-atât: o dezamăgire: nu şi nu.

Prin urmare, mă întorc în casele din faţă. Cu un termos de cafea la piciorul biroului, până mâine dimineaţă scriu eu ceva bun, cu şi despre. Ridic mănuşa, da.

Uf!

De ieri dimineaţă şi probabil până pe seară, a doua citire din Lope: trebuia neapărat.

Altminteri, căldură leşioasă şi multă veghe în casele din faţă: nu e o reşută, dar e bine să fim atenţi. Iar în rest, citeli atente, cu plaivazul în mână: sper să isprăvesc până diseară, pentru că aşa nu se mai poate, i pak.

Dar e de bine, heh. E de foarte bine, chiar. Reviu, bineînţeles. În altă ordine de idei, joi - zi nebună, cu Asan-Aga. Dar, să sperăm, ultima. Whatever.

Tribulaţia de sâmbătă, optzecişiopt: La noce sans vin

Motto:

" Не слышно шуму городского,
Над невской башней тишина,
И больше нет городового —
Гуляй, ребята, без вина!"

(Александр Блок, Двенадцать)

Din carnetul lui Pantazi:

"Pour brutale qu'elle fût, une Révolution n'arrive jamais du jour au lendemain. En dehors-même de la réalité de cette longue agonie, ses signes avant-coureurs étaient indissociables de notre fantasque panache et légitime assise de hospodars. Avec nos mœurs fantaisistes et cette charmante façon d'oublier le bêtement incontournable au profit du succulent superflu, nous en fûmes les involontaires géniteurs: elle surgit, pour ainsi dire, de cette amnésie sertie d'une toute esthétique abnégation, pour se muer, le moment venu, en dette et rançon de sang.

En cela, Féodossia Morozova est à la fois absoute et vengée: de son temps, le misérable tric-trac chronologique de l'année 1917 aurait été tout bonnement impensable et ce, malgré les apparences autrement effrayantes d'une société dépourvue des apprêts et peut-être aussi des grimaces du progrès et des lettres anglaises, des doutes et des trémoussements onéguines. De son temps, les choses étaient davantage expéditives; une broutille théologale, une bribe de Byzance suffisaient pour embraser l'horizon résigné des serfs à qui l'on prenait soin simplement de dire que la Bonne Mère boyarde  - autant dire, à la fois la Patrie et la Bienheureuse - était en danger. Et ce n'était pas le civisme, état d'abjecte abstraction décharnée, qui, en ces temps bénis et atones, faisait jaillir les diamants écumeux des larmes, alors que le traîneau qui ressemblait à s'y méprendre à un catafalque s'éloignait avec lenteur vers un lendemain de honte et de bannissement.

Ces ribauds et ribaudes, ces gosses mal peignés, ce fretin profane qu'un peintre crédule sut faire si bien revivre, l'espace d'un instant, ressentaient tout bonnement cette espèce d'affection aveugle et humble que nous étions encore capables d'inspirer. Ce n'était pas exactement de l'amour, entendant par là cette tortueuse relation de vérité assymétrique entre des individus atrocement imparfaits, mais plutôt un mélange de fidélité et de peur, d'inertie et de superstitions, de bon sens et d'émouvante stupidité. En cette foi ardemment vacillante, que rongeaient sans répit les croyances et qu'alimentait une soumission à toute épreuve, ils nous suivaient à chaque fois, sans que nous ayons besoin d'insister. Alors, nous leur rendions la plus équitable des pareilles, en leur abandonnant la tutelle de nos enfances, autrement dit le gouvernorat de nos plus tendres songes. Et ce crachat qui nettoyait nos premières écorchures, et ce tremblant signe de la croix sur nos fronts d'avant le coucher, abolissaient, l'espace d'un éternel instant, les sornettes de caste, de rang, de préjugés, et parfois même de bienséance.


Il règne un froid majestueux, en cette toile qui aurait pu être sèchement académique, mais qui est coupable d'une implacable sincérité. Penchée sur son malheur, la boyarde déchue est soudainement relevée de sa défaite par ce signe qui nie le Père et ignore le Saint-Esprit: il en fera un jour le triomphe posthume, ce qu'elle sait, avec l'assurance des saintes et des fous. 


Et rien n'interdit de penser que cette tribu des plaines pleure déjà, sans le savoir, le spectre d'un retournement lointain, cette comète décapitée qui mit fin à son monde, comme tombent les feuilles.

***

Altier danois portant avec bonheur la tunique du Préobrajenski, le Grand-duc Mikhaïl Alexandrovitch n'eut jamais à supporter le poids catalytique de la couronne monomaque. Il fut le Tsar d'une seule journée, ce qui est d'habitude charmant dans les opérettes et atrocement malvenu pour les chroniqueurs, qui ne savent tout bonnement pas quoi en faire. Pendant les quelques battements de cœur qui séparent la bénédiction fraternelle d'un désistement qui fut tout sauf lâche, il ne prit qu'une seule décision, alors qu'une immense rumeur montait sous les fenêtres du Palais d'Hiver et faisait redouter le pire.


Alors voyez-vous, il ne fallait surtout pas renforcer les gardes: le bruit de leurs bottes sur les lames fragiles du parquet pourrait ébrécher les porcelaines chinoises.


Les magots restèrent. Le Prince disparut bientôt dans une de ces stations de triage dont les révolutions semblent avoir le secret. Et c'est ainsi que nous apprîmes, par un matin timide, que le foudroyant parcours des Romanov avait touché à sa fin.


Les larmes aux yeux, nous ne pûmes, cependant, réprimer l'esquisse d'un sourire. Toute la férocité ambitieuse de ces collatéraux incertains, que nous voulions bien tolérer avec parcimonie, le temps d'une chasse aux aurochs ou d'un banquet un rien barbare, semblait s'être complétement dilluée dans une sorte de désespoir esthétique. Surgis de la fange grasse du Moyen-âge, ils avaient souffert, avec le temps et au gré des alliances étrangères, une mutation génétique qui avait endormi leur instinct prédateur. Ce n'étaient pas vraiment des rois fainéants, passant leurs journées avec lenteur sous quelqu'auvent soyeux: c'étaient simplement des honnêtes gens, qui avaient en horreur les bruits inutiles, les grands gestes de la main et les insomnies. Leur légendaire richesse n'empêchait absolument pas une émouvante et très sportive frugalité en toutes les choses de la vie courante. Et il nous semblait même que, sortis du carcan d'apparat, ils se mouvaient avec exquise maladresse, comme dans un rêve éveillé.


C'était une mutilation, en bonne et due forme. Cette douleur métaphysique, nous allions longtemps la ressentir dans notre flanc gauche: flèche d'angoisse tordant nos ventricules, soif fielleuse sur nos palais étourdis, écume salée au bout de nos lèvres.


Ils allaient passionnément nous manquer.

***

Le départ précipité de Kérensky, le nez fourré dans les couvertures d'un fiacre et le derrière tourné au destin, nous laissa sur le qui-vive. Ainsi donc, il nous fallait apprendre, sans plus tarder, ce mot dérisoire de Révolution. Même ceux d'entre-nous qui se disaient éveillés par quelqu' expérience édifiante n'avaient pas vraiment l'air de le prendre au sérieux. 

Dans les souvenirs friables de nos enfances, que nous conjurâmes avec insistance avant de leur faire un sort, nous croyions entrevoir une espèce de bacchanale crapuleuse. Des nymphes poitrinaires enjambaient, d'un pas étonnamment léger, des tas de ruines et des pellettées assez abstraites de charognes. Décidèment, les bonnets phrygiens manquaient de piquant et les accoutrements de Robespierre nous faisaient toujours autant ricaner: mais, en fin de compte, tout ce monde-là n'avait pas vraiment l'air traqué.

Or ces gravures pédagogiques ne montraient que des saisons neutres, où il aurait été parfaitement inconvenant de chercher les ressorts du froid ou de la faim ou de la peur. Cinq pages plus loin, le regard pouvait s'abîmer à sa guise dans les plis de la toge bonaparte, en oubliant le sac de Moscou: cela finissait bien, cela finirait bien.

On ne savait comment. Mais cela pouvait rassurer.

En réalité, tout s'écroulait.

Avec chaque aigle abattu tel un vulgaire corbeau, avec chaque décret qui nous enfermait davantage dans notre orgueilleuse solitude, nous sentions que le temps des devins avait définitivement balayé l'ère des derviches.

Dans l'esprit des poètes affamés, la Révolution était bien cette noce sans vin dont parle Blok, sans savoir très bien ce qu'il est en train de nous dire. En ce printemps d'acier et de semence, le Christ ouvre la voie des Gardes Rouges, les vaches sont peintes en vert et un comptable mongol monte haut et fort sur le dos d'une camionnette pour mieux se faire entendre des badauds. Chaque coin de rue fait fleurir des slogans primesautiers et inquiétants. Dans l'âpre forteresse de Kronstadt, une certaine Larissa Reissner, au prénom si trompeur, compte en soupirant d'aise les robes confisquées chez ces pauvres Ourousoff, l'argenterie des Volkonsky, ces ivoires qui nous amusèrent tant chez les Troubetzkoy. Nullement naïade, absolument pas brillante, Larissa R. n'est que la catin du commissaire Raskolnikov, qui se fait servir le borchtch dans du Vieux-Saxe et ne sera purgée que sur le tard, alors que... mais j'anticipe, sans doute...

Pourtant, sans aucun paradoxe possible, c'étaient bien les putes que la Révolution ne semblait pas avoir dévoyées d'un cran. Sur les étals des marchés et dans les escaliers ministériels, aux carrefours et sous les ponts, elles gardaient toujours cet air presqu'enfantin qui s'émerveille de tout et ne s'étonne de rien. 

C'était pire qu'un rebours: c'était un ressac.

***

Ce monde-là ne nous laissait plus aucun choix. Nous apprîmes les rutabagas et la caséine, nous nous jetâmes à corps perdu dans cette immense braderie qu'était devenue la bonne ville baltique dont les couchers de soleil ne sont que des mélancolies d'ambre. Nos cuisines devinrent nos salons et nos cabinets de curiosités furent transformés en cantines. Et s'il ne faut garder qu'une seule image de toute cette époque, cela serait sans doute ce pain ignoble que l'on ne trouvait qu'à grand'peine et qui avait définitivement remplacé les koulitch.

C'était une miche vert-de-gris, tellement gluante qu'elle avait inévitablement quelque chose de scabreux. Cela niait le sacrement et transformait le dîner en défaite; mais c'est ainsi que nous sûmes que nous n'avions plus rien à espèrer. 

Petit à petit, notre monde était réduit à un frêle archipel, dans lequel il fallait constamment naviguer avec prudence. Bientôt, ce ne serait plus qu'une banquise flottant à la dérive, se laissant emporter vers les promontoires finnois, vers cette Crimée qui avait déjà des allures ectoplasmes, vers ces contrées asiatiques dont Dieu seul savait où elles pouvaient bien s'arrêter. 

Nous traversâmes de nuit, nos croix de baptême cachées dans des taies d'oreiller, nos montres figées dans un silence de plomb, le pas méfiant, le regard en tapinois. Mais nous n'avions pas honte et cela, c'était tout ce qui nous importait.

L'histoire allait continuer. A Portland ou à Salvador, à Madrid ou à Tanger, à Paris ou à Shanghai, nous n'avions plus qu'une seule certitude: de l'avenir faisons table rase."

Spoiler: Heh, nu.

Taci şi-noată

Se dă o problemă simplă, cu iz de manual aritmetic de clasa a patra primară: cum se ajunge din Taiwan în China?

Google Maps are răspunsul, pentru că le ştie pe toate, cel puţin până la Lanzhou. De ce Lanzhou şi nu altă urbe, nu vom şti, dar nici măcar nu prea mai contează. Se poate calcula şi în paşi, presupun, doar că la un moment dat, te apucă un râs suspect şi năpraznic.

Citim, cu grijă şi aplicaţie ceea ce se cheamă foarte oficial Indicaţii rutiere către Republica Populară Chineză. Şi găsim, la rândul douăzecişitrei al itinerarului, cam aşa ceva:

Maică, zău. Mai încercăm odată, heh.

Şi pe engleză...

... şi, cu poftă, şi aşa, în fine:

Heh. Nu ştiu cum să vă spun: e oricum ceva mai  amuzant decât amărâta aia din cutia GPS, botezată de mine Marghioala - tot un fel de Lanzhou, evident - şi înjurată consecvent de câteva ori pe traseu. Şi care se încăpăţânează să spuie, cu aerul telefonistei interurbane depăşite de situaţie, chestii sincopate de genul: după... două sute de ... metri... faceţi... dreapta.

Să nu mori?

Zi năroadă ca mine

Din motive obiective şi anuale, tejgheaua rămâne calmă până duminică după amiază. Cu mulţumiri şi gând bun tuturor şi mai ales celor ce se ştiu.

Later edit: Vineri seară, la Scolastici,  marinăreşte. Cu Bacardi Black şi Cheshire stropşind birjarii pe Magistrală - înapoi, am zis! - la ore mici. Fericiri mari şi calme, pe care nu le merit.

Amy Winehouse. Vegetală şi oarecum urâtă; trebuie neapărat închişi ochii în secunda în care începe să cânte. Nu le zice ea, ci Ella. După cum Puceanca, tonomat cu hidropizie, e Billie Holiday întreagă. S-a dus, după ce au fluierat-o la Belgrad. Păcat. Putea multe.

Diseară, nişte Tsinandali învechit în butoi  de stejar, nişte mărunţişuri, nişte taclale. Reviu la noapte cu Octombrie Roşu. Şi da, am primit cu mare plăcere bombănelile de adineauri: urmează bilet şi despre asta, cât de rapid, doar să isprăvesc citirea de-a doua. La prima, se pierd multe nuanţe, de-aia.

Un călător sensibil: Sacheverell Sitwell

Descendent pe linie maternă al Plantageneţilor, hahaleră fără diplomă de la Balliol şi poet de lucide fantezii, Sacheverell Sitwell e poftit în Principate de volatilul clan Callimachi, pe la 1937. Cu puls ferm şi sinapse fermecătoare, vizitează mai tot ce se poate vizita, fără clişeele Neuronului Singuratec, cu foarte puţină politică şi cu mult fler empatic. Rezultatul e ceva ce se numeşte Roumanian - sic! - Journey, citită între două reprize de Vega, de veghe Mândrei.

În ceea ce se numeşte englezeşte travelogue, Sitwell ne povesteşte pe îndelete cum se strânge caviarul la Vâlcov, care e rostul eliptic al Cernăuţilor pe lume, cum arată diseusele de Bucureşti şi muscalii scopiţi ai Galaţiului. Pe gustul meu, rezultatul este mai degrabă o infuzie de ceai rusesc, negru şi tare, cu câteva sclipiri stinse de paprika, pentru că englezului îi plac numaidecât Sighişoara sau Branul.

Pe scurt, România Mare a lui Sitwell e o ţară închegată, cu frică de Dumnezeu şi cu voluptatea traiului cu de de toate. Cu peisaje somptuoase şi boierime spumoasă, nunţi expansive şi fresce ameţitoare.

Dar poate cele mai expresive pagini nu sunt nici cele despre colecţia regală de tablouri sau ospitalitatea stilită de pe grindurile Dunării, cât mai ales spumoasele descrieri de şatre ţigăneşti, după cinuri şi potriveli: lăieţi, netoţi şi vătraşi, în alte cuvinte.

Trei ceasuri agreabile, cu poze sugar on top. Fireşte că recomand cu căldură, deşi pozelor pozate - prea din fugă, prea de agrement - le lipseşte uneori suflul care ar şti, la o adică, să ne mai spuie ceva despre atlantida de acum câteva minute istorice.

Pe îndelete

Aproape isprăvit Lope de Vega, după o zi plină de drumuri şi tracaserii diverse: toată povestea promite să mai dureze cam încă o săptămână, din care nu e chip de lăsat deoparte disciplina zilnică.

Pentru oţelul madrilen, se cuvin două citiri. Cea impulsivă urmăreşte reacţiile, fluieră ca la meci, ţine ca lucrurile să se isprăvească într-o anume cheie şi sfârşeşte prin a-şi prinde gleznele în covorul moale şi şmecher al circumstanţelor perfect croite. La rece, a doua se bănuieşte deja a fi plină de spuma racordurilor, sinapselor şi deconstruirii de mecanisme, nu chiar atât de evidente pe cât ar vrea autorul să ne lase să credem.

În trei vorbe englezeşti: a real treat. Pentru care se mulţumeşte, ca întotdeauna.

Onomastică

Pe fugă, până nu mă apuc de citit din nou, pe o ploaie cu spume şi fulgere: ca de Sfântul Ilie, aviatorul.

Ar trebui isprăvit oţelul madrilen: mare plăcere!

Poza e de acum câteva zile, se pare, de pe uşa registraturii unui spital bucureştean. În Franţa, de pildă, cazurile de speţă şi scandal sunt infinit mai suave: Cerise sună, orice-am spune, nemaipomenit de oarecare faţă de Vitrina, Student, Puşcărie - toate reale, fashionable în special în mahalalele olteneşti.

Trebuie neapărat gândit că e nevoie de un curaj nebun ca să-i spui puradelului Q7. Sandero ar fi o posibilitate oarecum mai decentă, cu un iz telenovelistic indubitabil.

În altă ordine de idei, de la căldură sau nu mai ştiu ce, văd că râşniţa asta nenorocită se tot blochează într-o veselie. Geaba am dat de-azvârlita cu mouseul pe unde m-am priceput - da, iarăşi şi din nou, era o metodă barbară, dar eficientă. Pur şi simplu nu merge. Oh well, va trebui reinstalată toată chestia, dar zilele-astea nu prea am timp nici să mor. Tare rău îmi pare pentru acum două seri: fii bun d-ta şi dă un semn, când o fi cu putinţă.

PS:  Apropo de teatrul spaniolesc la ordinea zilei. Dacă obiceiul vremii despre care vorbisem se numeşte comer barro, pe cuvânt de onoare că am rămas paf. Plecând de la idea că e vorba pur şi simplu de mestecat ţărână într-o veselie contraceptivă şi de bună paloare umorală - mai degrabă caolin, aş crede -, am priceput partea cu cofeturile în care se punea aşa ceva, fireşte.

Logic, heh.

Dar mult mai puţin - anume, cioburi? - varianta de halit aşa ceva în chip de búcaro, adică de vas. Şi dacă da, cum anume: smălţuit sau încă umed?

Şi eu care credeam că de la păunii lui Apicius nu s-a mai văzut aşa dezmăţ.

Porcărie cu pantofi de lac

... sau impromptu ruso-hispanic - Tovarăşa educatoare, cred că se numeşte mai potrivit piesa, apropo - al grădiniţei cu program special din Chongjin, la o gală culturnică din Phenian. Pesemne pentru una din halucinantele sindrofii în care se inaugurează noi specii de trandafiri şi obeliscuri ciuce, seceră-plus-ciocan-plus pensulă, gen.

Ne-am înduioşa, dacă nu am şti că sunt crescuţi nu în vitrină, ci în tulbure borcan raţionalizat caloric. Dacă nu ne-ar urla în retină amănuntul că instrumentele sunt mai mari decât soliştii. Dacă, în fine, exhibiţia asta nu ar fi una din cele mai jegoase forme de eugenism cu putinţă.

Absolument pas drôle. Minitehnicus, zvârle chitara: viaţa e în altă parte.

Dacă mă-ntrebaţi pe mine, i-aş fi luat acasă pe loc. Pur şi simplu ţi se rupe inima, aia e.

Cum se pleacă de-acasă, 10: Primăvară şi tiribombe

Graţie resurselor aparent infinite ale Fregatei, restul escapadei evitase cu succes monotoniile şcolare. Ca de obicei, omagiile muzeale erau o greşeală ce hrănea neatenţia şi un prilej de reproşuri diverse, care intrau pe o ureche şi ieşeau numaidecât pe cealaltă. În cheie foarte clară, nu sosise vremea după-amiezelor ploioase şi uşor lugubre care se răscumpără cu mare uşurinţă în voluptatea îndoielnică a privitului pe gaura cheii, te miri pe unde pe lume: o iesle flamandă, surâsul de pe altă lume al îngerului de la Reims, fericirea de ceară a soţilor Arnolfini şi, peste toate, misterul şi slava fragilă a Licornei.

Hotărât lucru, muzeele erau singurul lucru care plictisea de moarte, până la inexplicabila senzaţie de cenuşă din cerul gurii: prea multă sârguinţă, câteva poveşti mai puţin glorioase dintre care se iţea cinica revelaţie a Bunurilor Naţionale şi foarte mulţi kilometri de coridoare oarbe, lipsite de logică şi de ţel. Au trebuit mulţi ani până la împăcare: până şi Ferestrele Verzi lisboete, între toate preferate până la spasm, mai trebuiau să-şi aştepte, în mare linişte, momentul anume croit de glorie absolută.

Din povestea asta educativă, Fregata s-a lămurit că eram în continuare scandalos de neatentă canonic, mai degrabă preocupată cu neruşinare de vitrine, de zdrăngănele şi de dulapuri: un lucru normal pentru o intempestivă ieşire din iarnă. La urma urmelor, nu se înşela decât foarte puţin, ţinând cont de suspecta fascinaţie pentru amestecul stradal ameţitor din cartierele fără glorie ale Malului Drept, care duhneau a tocană de peşte din Coasta de Fildeş şi picioare nespălate de salahori, subţiori prostitute şi scuipat volubil. Mai fericiseră pe neştiute şi câteva năluci din suburbie: beatitudinea aproape aberantă a pavilionului de cale ferată năpădit de caprifoliu şi însiropat în mediocritatea domestică de se numeşte placid tihnă. Sau aventura considerabilă a unei crăpelniţe chinezeşti în locul zis La Fourche, pe vremea când stabilimentele de gen încă mai promiteau suave toxiinfecţii şi aventuri conspirative dindărătul tejghelei.

Vai de capul tău, cât de proletară poţi să fii, se dezola Fregata.

En effet.

***

În răspărul Parisului aproape bonapartist al maică-mii, ficţiunea europeană era greu de crezut, iar dulceaţa după-amiezelor de taclale leneşe într-un salon foarte comme il faut de pe Boulevard Malesherbes ţinea mai degrabă de plăcerile incerte ale coloniilor accidentale. Acolo şi numai acolo, realitatea oscila între nostalgiile salatei de vinete şi rafinamentele caprine tăvălite în cenuşă, care încheiau întotdeauna curioase prânzuri dezlânate de bârfe şi speculaţii. O ocazie nesperată să fac pe nebuna, dar într-un soi de reciprocă încântare ce n-ar fi trebuit să se isprăvească niciodată. Şi tot aşa, după placul carnetului de adrese extrem de volubil, fulgerătoare asalturi de cârciumi care arătau dispreţuitor, dar care se dădeau aproape cu furie noului venit fără să pună prea multe întrebări de prost gust. Sau alte seri interminabile la Montreuil, în care alţi oameni demult ţăndări hrăneau festive dubii în jurul a ceea ce o cucoană cam rea de muscă se încăpăţâna să numească ma dînette hebdomadaire. Evident, toată chestia asta se voia Ibsen dar nu era decât un foarte banal, foarte accesibil Caragiale cel Rău: dar pe vremurile acelea, primeam tot fără filtru, cu neruşinată recunoştinţă.

Anii Nouăzeci - ceea ce eu am să numesc întotdeauna minunaţii Ani Nouăzeci - erau vremuri de primitoare graţie încălţată în adidaşi scratch. Se simţeau şi se respirau întotdeauna în cheia enormă a primei dăţi: prima îngheţată şi prima umbrelă de hârtie, păstrată naiv într-un sertar al biroului cu data, locul şi ora. Prima nesăbuinţă culinară, la Tour d'Argent, să-i fie ţărâna uşoară pentru că nu mai e nimic acolo din ce a fost odată şi spaimele de suavă mârlănie ale lui să nu greşesc, din nou. Prima seară solemnă şi hexametrică la Comèdia Franceză şi satisfacţia dubioasă a accentului derizoriu - numai tiribombe ai în cap, desigur -, dimpreună cu emolienta plictiseală ascunsă cu grijă faţă de vicleniile lui Scapin: ducă-se. Fotoliul lui Poquelin, arătat nu fără pricepere emotivă îşi făcuse efectul: dar dicţia dispreţuitoare de e muet de pe scenă era cel mai sigur antidot pentru atari capitulări.

Una peste alta, impresia preumblării joviale într-o fermecătoare vitrină părea inepuizabilă. Un monde au sein du monde: descoperite mult mai târziu, vorbele astea ale lui Proust despre Veneţia se potrivesc farmecelor fără discriminare ale oraşului de atunci, primul căruia i se cuvenea formula reste donc comme tu es.

Bibliotecile, librăriile, tăiatul firului în patru, beţiile contondente şi nopţile nesigure puteau să mai aştepte. Despuiat de orice emoţie istorică, aproape analfabet cu premeditare, primul Paris din atâţia alţii a fost pur şi simplu o colosală primăvară uliţărnică.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine nici că se putea închipui altfel.

In Full Battledress

Azi, ca şi vineri, zi nebună. Patru drumuri de făcut, pe o caniculă îngrozitoare.

Înapoi dumnezeu ştie când, dar înapoi cu bilete, altfel nu se poate.

Reviu şi şterg imediat semnul ăsta de inventar. Haidi, banzai.

PS: Cât despre râşniţă, era simplu - defrag, heh. De prisos m-am enervat pe bietele butoane ieri, dar fir-ar să fie, există oare ceva mai frustrant pe lume decât un ecran ţeapăn, care nu răspunde la comenzi?

Pe la vreo trei: Oameni buni, fraţi goleşti, nu cumva să faceţi ca mine şi să umblaţi de nebuni pe stradă la orele astea. După vreo cinci ceasuri de diverse, e drept că am ajuns la vreo două şi ceva înapoi, însă într-un hal fără de hal, pe care nu am nicio intenţie să-l descriu cu amănuntul: ar speria. Tensiunea în pioneze, palpitaţii, apă cu zahăr, etc - nu, nu e distractiv.

Repet întrebarea, în deşert: cum naiba nu am nici pe dracul acolo şi aici arăt ca o salvare în pană de inspiraţie?

În fine, încă nişte chestii de rezolvat pe seară - detest oamenii care mă blochează în casă, între uşi, în oraş cu telefoane de genul: vă sun io şi stabilim. Stabilim o lulă, aia e. Deocamdată, să-mi trag niţel sufleţii şi pe urmă mai povestim chestii franţuzeşti, sunt singurele care ies singure în zilele astea de foc, fir-ar Ilie.


Pe la vreo şase: Absolut imposibil de pus un picior în faţa celuilalt de vreo trei ceasuri. Hotărât lucru, fără eroisme zilele-astea; ca şi cum s-ar putea, heh. În fine, mare nevoie de o cafea dublă şi probabil că am să scriu eu ceva pe răcoare, altfel văd că nu se poate. Reviu.

Cum se pleacă de-acasă, 9: Beurre ou ordinaire?

Mot d'excuse: Sigur că oţelul lui Lope placet mai mult decât ar fi în stare un amărât de best of Poquelin. Dar apariţia intempestivă a blocat râşniţa - aşa se întâmplă, pesemne, când pelerina cu căptuşeală stacojie flutură chestii din astea, allez savoir. Aparent, şedinţa de pugilism cu mouseul n-a mers, de data asta. Şi ca să mai bombăni dumneata, povestim cu spor, ce să facem şi noi.

Dispariţia definitivă a oricăror urme de greşeli de ortografie din dictările de clasa a şaptea - care, apropo, pe sistem franţuzesc suna în regresul echivoc al celei de-a cincea -,  o îndemnase pe Fregata să hotărască, doar câteva luni mai devale, prima expediţie adevărată din viaţa subsemnatei.

Şi aşa, Goe, bombănise Mândra, tren de plăcere, eh?

Avion, mai exact, în răspărul promisiunii cu gură de foc a primei călătorii în Străinezia. Care se soldase cu un ruşinos şi singuratec acces de cleptomanie, în baia stambuliotă a unei cunoştinţe burtoase şi chele mult prea insistente, aşadar complet nesuferite.

Prăpădito. Înţeleg să fi furat şi tu ceva de poftă... dar rahatul asta... arătase Mândra cu dispreţ săpunul în formă de lebădă pe care curgeau lacrimi de căinţă parafină.

Tu n'iras plus nulle part, hotărâse Fregata. Insortable, va.

Zi mersi că n-ai făcut puşcărie, înfundaseră amândouă cuiul represiunii.

Unde să fac puşcărie, mă îngrozisem gratuit, gata să spăl pe jos cinci ani la rând ca să mă mântui.

Ei unde, zâmbise sarcastic cineva. La Edikule, normal...

Vedeniile cu cămile nărăvaşe fac întotdeauna părul măciucă. Foarte eficace: poftim...?

Înseamnă Şapte Turnuri. Haidi, treci la tine în cameră, să vedem cum te pedepsim.

Pe gaura cheii, lucrurile sunau destul de nelămurit: exemplu... i s-a urcat la cap...bine, dar e doar un săpun...tocmai de-aia, insist...pe mine m-a distrat ideea... poate vrea să se spele mai des... mama, nu mă lua peste picior...din astea.

***

Şi cu toate astea, recidivasem neruşinat cu plimbările, în schimbul purtărilor aparent ireproşabile şi a bunului obicei franţuzesc de a nu personaliza prea grozav relaţiile bilaterale cu părinţii. Lucrul cel mai îngrijorător pe care Fregata îl aflase la ultima şi indigesta şedinţă de gen fusese o chestie destul de hiperbolică: Son Excellence a demandé si c'était une élève de notre établissement qui riait si fort l'autre jour dans le préau. Se pare că da, comentase toată lumea cu amuzament galbin.

Eh bien, dites-lui d'aller au Cours Florent, ce n'est pas croyable.

După cum se vede, aparent toată lumea ştia mai bine ce e de făcut. Estimp, sabotam pe cât puteam regula semi-monastică de strictă interdicţie a oricărei forme de comunicare în româneşte şi mă chinuiau grozav recitările pe dinafară, cărora aveam să le mulţumesc, pe misterioşi coclauri, foarte târziu.

De-altminteri, Fregata renunţase cu mare voioşie la orice pretenţie, fie şi decorativă, de control şcolar, sub pretextul fermecător că orice lucru care se descoperă cu de la sine putere e de trei ori mai profitabil decât ceva dat în chinuri stahanoviste. În realitate, asta ascundea o cronică şi explozivă nerăbdare - oh, cum poţi să scrii garçonx cu ics? doi! -, total incompatibilă cerinţelor momentului. Singură pe metereze, Mândra se încăpăţâna să ţie formal în poală cartea de istorie din care recitam prevenitor dar fără chef: Marignane 1515, vezi că am trecut pe foaia ailaltă.

Cu toate astea, grefa funcţiona. Iar recompensa escapadei pariziene fusese învelită cu grijă în diverse văluri didactice: c'est pour faire accroire, heh.

***

Spre deosebire de multă lume, n-am avut ipso facto unul din acele accese lăcrimoase de afect academic, care ar vrea să-şi ţie prima descălecare într-un continuu pelerinaj înfiorat. Dimpotrivă: ar fi mai exact, de-altminteri, să spun că prima mea sosire la Paris s-a întâmplat în fericirea cleioasă a beţiei cui, de la o mizerabilă Bloody Mary aviatică, din pură curiozitate.

Stingeţi dracului luminile astea, mârâisem în taxi, după care adormisem buştean, la doar câteva minute de măruntele ritualuri ale sosirii, dintre care doar cumpărarea imperativă a benignului L'Officiel des Spectacles era un ceva cât de cât pedagogic.

Degetele perfide ale dimineţii următoare aveau să se scrie cu reclama de mai sus. Ce-o fi aia, beurre ou ordinaire, mă pusese naiba să întreb în pungă.

Excellente idée. Va chercher les croissants.

Cu pulsul mărit şi gura uscată, crezusem că nu aud bine: poftim? Nici moartă.

Ei hai, ce stai? Te-ai şi-ntors?

Păi unde să mă duc?

Fericită de exerciţiu, Fregata deschisese cu mare elan fereastra camerei de pe colţ a stabilimentului, care - atunci ca şi acuma, ca şi la venirea a doua - se uita pieziş înspre Gară: eh bien, tu vas chez Mi-Do-Ré, c'est tout ce que tu as à faire.

Cu ochii retezaţi de priveliştea unei enorme şi ilizibile margarete onomatopeice, nu-mi rămăsese decât protestul în cheie sinistră: vai, dar cum să fac aşa ceva?

Cum se face. Te încalţi, apeşi pe clanţă şi treci strada.

Och!

Nu te-am pus să-i furi, apropo.

Ca va, hein?

Furibundă, colosal de furibundă decolare. Cu înduioşare îmi aduc aminte de un văl stacojiu pe creieri - s-a mai întâmplat şi pe alte continente, nicio grijă - şi de ceva care semăna foarte suspect cu futuiviaţa. Restul a fost relativ mai prozaic: o cavalcadă fără lift şi fără nicio consideraţie faţă de salutul matinal al jupânului Tourdes - bonjour, mademoiselle!

Mvai. Dar ce oropsită sunt, dar ce oropsită sunt. Aşa ceva e un scandal, o persecuţie. 

Futuiviaţa, aşadar.

Şi oricum, până vizavi am să mor sigur. Asta e.

Din pragul bucătăriei cu reşou, coana Ginette îşi frecă aiurită ochelarii cu multe dioptrii: c'est qui, Roger?

Peuh, la petite de madame Moga, je suppose.

Foarte prost-crescută, după cum se poate observa.

Şi cu o bască fuchsia în cap. Dar să nu mai spunem la nimeni.

***

Timpul naraţiunii nu are nimic de împărţit cu timpul obiectiv, asta până şi infectele ceasuri ale lui César de la Cour de Rome ştiu să spună. Pitită după perdeaua subţire a etajului patru - şi, accesoriu vorbind, amuzată de nu se mai poate - Fregata se jură că n-au trebuit mai mult de cinci minute de şovăială, însă în amintirile mele asta se scrie în caznele pianissimo ale glaciaţiunii.

Din vitrina dichisită a brutăriei disperător de banale - dar asta bezmetica de serviciu nu ştia, pe vremurile - rânjeau cam neruşinat nişte ecleruri copleşitoare, un tort fulgerător de fluorescent - Joyeux Anniversaire, Ludo! - şi multe lucruri misterioase care puteau sminti. Mirosea a migdale opărite, a cocă insolentă şi a vanilie, până la leşin, chestie care se pare că nu impresiona pe absolut nimeni.

Pe jumătate paralizată, în vârful picioarelor, n-aş mai şti precis cum de m-am pomenit în faţa unei harpii cu ochelari, care mi-a zâmbit cu acreală şi ruj pe dinţi: et pour vous, ce serait...?

Nu mi-au plăcut niciodată întrebările astea spânzurate de pervazul retoricii, eftine insinuări gen. Şi uleioase, pe deasupra.

Să nu o băgăm în samă, zicea prudenţa de Principate.

O să te ia peste picior până la Venirea a Doua, dacă te întorci fără, răspundea firav un zaţ de realism filial.

De foarte departe, m-am auzit vorbind cu o voce de salahor, ca de pe o bandă de magnetofon extraordinar de uzată: euh... je voudrais... des croissants...

Mare greşeală. Replica redutabilă ţâşni cu zglobie solemnitate: beurre ou ordinaire? 

Am îmbulinat-o şi ştiu bine chestia asta. E o nenorocire, o conspiraţie, e ceva important, aproape mistagogic, trebuie să fii de-aicea ca să ştii ce implică. O oroare, ce să mai.

Să nu greşesc.

Les deux... hum...

Cucoana cu dinţi rujaţi îmi aruncă o privire piezişă şi se puse să turuie ca un dinam bezmetic: ah, bien... quatre, cela vous suffit... six francs quatre-vingt, en vous souhaitant une bonne journée, mademoiselle...

Până sus, punga de hârtie era deja uleioasă şi foşnea a triumf.

Ei, ce mare brânză? Grăbeşte-te, că e coadă la Luvru.