Télégrammes du soir, 24: La fête perplexe

En ce Quatorze Juillet 1790, même la météo est irrésolue. Il semblerait que l'on fête quelque chose, mais les milliers de sans-culottes que l'on a conjuré pour l'occasion seraient bien dans l'embarras de dire s'il s'agit d'une naissance ou d'une mise à mort.

Depuis bientôt deux jours, il sarclent, bêchent, raclent et ratissent cette glaise peu amène du Champ de Mars, qui ne veut pas d'un tel remue-ménage, ni de ces gradins coupés à l'emporte-pièces dans les côteaux languides de Gabriel. Comme toujours, la terre de Paris est fuyante, rusée et exigeante: les commandos de fortune devraient savoir que le moindre faux-pas est épié et que nulle part ailleurs les victoires ne sont aussi équivoques.

Une année jour pour jour s'est écoulée depuis ce matin vide, où la Bastille se rendit au prix de quelques carreaux cassés. Signe des temps, le bon roi Louis ne pourra plus écrire son ennui sur un feuillet de journal intime; aujourd'hui, c'est bien autrui qui décide de ses entrées et sorties. 

Et, pour une fois, en voici,  du passe-temps. En ce jour, il est censé fendre la foule, en feignant d'avoir tout compris à une réalité qui fiche le camp. Sourire, autant que faire se peut, à droite et - peut-être davantage - à gauche. Délivrer quelques mots abstraits, qu'une autre plume aurait tracés sur un velin dévergondé et que ses oreilles refuseront d'entendre. En ce jour, en définitive si peu agréable, il est censé s'adresser pour la première fois à une déesse en plâtre sourde, aveugle et muette, que l'on appelle Nation. Il ne sait pas très bien ce que cela veut dire, mais ce n'est pas comme si on lui avait demandé son avis: alors, Louis Capet sourit, autant que faire se peut, en étouffant un bâillement.

Ce qu'il ignore, c'est que la foule est davantage tétanisée que lui-même. Pendant des siècles, alors que nul ne troublait la paix un rien assommante des guildes, on lui aurait répété à l'envi toutes ces histoires de Soissons et de Reims, qui faisaient du roi un irrévocable masque de cire. Elle aura, en somme, pendant trop longtemps attendu des miracles, de cet étranger qui savait guérir les écrouelles: alors, en le voyant à nu pour la première fois de sa vie, elle se tait, avec cette prescience de l'orage qui ne va pas tarder à éclater. 

Pendant un interminable instant, Roi et foule se regardent en chiens de faïence. Ce sont là des secondes terribles, où il aurait fallu une annonciation.

Les anges tardaient.

Avec un soupir, Louis Capet déplia un simple feuillet froissé: moi, roi des Français...

La messe était dite.

This Tape Will Self- Destruct In One Hour

Azi doar două ceasuri, posesive în cel mai strict sens al termenului, de uă-mi-uă. Merge destul de bine, beizadea: înfuriant de lent, dar trag nădejde că e un lucru sigur.

Eram pe râşniţa cealaltă, de-aia nu am răspuns la dubla pişcătură de acum două ceasuri. Gavdete, însă: cu succinte pauze, am de lucru mai toată ziua. Şi cum avionul pleacă la criminala oră şase dimineaţa, e mult mai inteligent nici să nu dorm, pentru că sigur nu mai aud nici trâmbiţele apocalipsei, baremi un amărât de rivei.

După două ceasuri de întrebări de genul unde e cartea mea, unde e stiloul lui, câte ceasuri se fac de la Bucureşti la Paris, etc, se învârte casa cu mine. Fugeat să-mi dreg rapidissim  un phở - se pronunţă ceva de genul fău şi e cea mai bună supă din lume, cu condiţia minimei priceperi de sinestezii pofticioase.

Reviu într-un ceas, adică hai să spunem trei şi jumătate.

PS: O fericire măruntă, ploaia torenţială din căşti. Adineauri, Bangkok. Şi apropo, cred că în biletul ăla de la Hilton - care nu o să însemne niciodată nimic pentru mine, ca atare - era vorba de un cocktail cu şampanie Piper şi gin Hendricks. Se numeşte English 75, nu cum a scris duduia, e ceva nou: şi, confirm, de reprobabile fiţe.

Patru şi zece: Am, n-am chef, tot trebuie să ajung până în Amzei cu diverse treburi. Nu durează mult, dar e enervant de nu se mai poate. Reviu.

Şase fix: Început să încropesc niscaiva chestii pentru cât lipsesc zilele-astea: nu mult, dar cu intrări/ieşiri aleatorii. Şi-acuma, cică bagaje: ca întotdeauna, în viteza a şasea. Tare rău îmi pare pentru adineauri, când şedeam pe canapea, sârguincioasă şi neştiutoare de diverse: i pak să ştii, lecţiile de uă-mii-uăă sunt întotdeauna de la prânz la două. Rezonabil de devreme: şi pentru mine şi pentru cele trei monumente ale răbdării omeneşti.

Şi acuma, da: solicit eu o audienţă, beizadea. Revin la opt fix.

Télégrammes du soir, 23: Le jardin extraordinaire

Même sans rien savoir de Sâadi et de sa vie formidable, la beauté des miniatures est là, triomphe éphémère des archétypes sur le quotidien. Et même sans aucune connaissance de l'Orient -sait-on jamais, seulement, ce que l'Orient veut dire?- la certitude que dans cette scène de cour se trament des choses fondamentales s'impose avec urgence.

Et ce n'est que justice pour le toucher de velours et l'exquise intelligence de ce pinceau anonyme. Sans le savoir, il ouvre les portes du Ponant à l'infinie merveille du Golestan; à tel point que cela réussit à charmer Marcelline Desbordes-Valmore, ce dont notre mémoire aurait pu se passer avec franchise.

Autrement dit, même dans nos oreilles rebattues, la roseraie du poète aura toujours cet air tendrement fragile de Ronsard et cette sage insolence de Montaigne. Cela vient, sans doute, de ce que le derviche nous parle de choses tellement vraies, que ce serait folie sacrilège de les inscrire dans un lieu, un temps et un nom donnés. Mais trop d'abstraction menace le songe, et c'est alors que les enluminures prennent le relais, sans reproche.

L'automne vient d'arriver, à Boukhara, avec les premières cigognes et cet orpiment bleuté qui annonce des journées entières dans les arbres. Il y a les catcheurs des zurkhaneh et les fauconniers, les janissaires et les derviches. Et personne ne se trouve ici par hasard, car ils sont tous conviés à expliquer un univers étourdissant, fait de stances arabesques et d'enclos qui redessinent, le plus sérieusement au monde, les contours du Paradis.

Et pourtant, le mystére le plus prodigieux de ce reflet est son absolue sincérité. Boukhara est un endroit où même la splendeur paraît enfin transparente: l'enlumineur n'avait qu'à ouvrir sa fenêtre.

Despre un alt fel de mitocănie

Citeam adineauri, nu mai ştiu exact din ce impuls, ceva despre nişte oameni care s-au întâlnit pe terasa de la Athénée Palace, ca să discute despre haleală; şi evident, ca să ia cina: un fel de symposium urban, gen.

Domnişoarele care ne povestesc stereo chestiile astea pot fi oricând, fără îndoială, simpatice. În afara momentelor în care, nu ştim prea bine de ce, îşi propun să ne povestească vivace taclalele de bloggeri epicurieni şi cool urbanites wannabe.

Prima din ele, un nume respectat în branşă care îşi câştigă pâinea zilnică din pasiunea pentru gătit învăţând milioane de gospodine provinciale virtuţile ficatului de gâscă împănat, înfige curajos zambila în brânză. Şi ne povesteşte adoraţia şi fiorul care o încearcă ori de câte ori are sub nas un pocal de Piper Hendricks.

Euh... un pahar de... ce?

Nu e o ruşine să nu ştii de Piper Heidsieck, de-altminteri ceva mult prea din cale-afară de ţeapăn pentru o tacla binevoitoare pe o terasă. Dar să te dai în stambă maximă încredinţată că faci operă de popularizare pentru flămândul proletariat pe care - în fond - îl dispreţuieşti cordial, ei bine: eu aşa ceva nu primesc decât în mari rezerve.

***

De la aceeaşi întâmplare, presupunând că ar şi putea interesa, printre multe - prea multe - fioroase platitudini, o frază cu gust suspect: nu-i suport pe francezi.

Pare să fie un trend, care merge mână în mână cu insuportabila prostituare a toposului galic, de la chestionabilul Moulin Rouge - de film e vorba, ce credeam? - şi până în prezent. În clar: nu-i suport pe francezi, chiar dacă am reuşit săptămâna trecută nişte macarons belea, le-am şi pus pe blog, să se ştie că nu e aşa mare scofală, cu thermomixu' ăsta nou ies imediat, oare ce credeam, zău. Doar că, pentru că deoarece mă taie la lingurică doar ce aud vorbă graseiată, le scriu şi eu ca Julia Child macaroons, să ni se mai spele lingoarea, Doamne ajută. Că eu la Paris nici n-am fost, dar nu că n-am bani, ci pen'că nu'sh, nu e pe shortlist, ia mai bine de-aicea Praga nene, foodies galore şi nici nu e prea scump, parol, jumate preţurile faţă de Dorobanţi, pe bune, oricum dacă punem niţică sare de Himalaya pe fripturică, doar aşa un rubbing, nu vă lăcomiţi, e to die for.

Iniţial chestiile astea pot să pară - la limită, e drept - haioase, până în momentul în care bila din dotare hotărăşte de la sine că e totuşi prea multă tristeţă pe o singură foaie de hârtie. Nu este nicio ruşine să nu fi fost în viaţa ta la Paris - Colonelul englez din Indii, de pildă, nu a avut niciodată parte de fericirea asta ambiguă - şi nici să găteşti franţuzeşte după foarte buna carte a Juliei C. care, în fond, de asta există pe lume. Dar este o ruşine, fără îndoială, să judeci strugurii care ţi se par acri, doar pentru că propria prostie te ţine în spatele gardului.

Nu e mai puţin adevărat că naţia în speţă nu e nici cea mai prietenoasă şi nici cea mai cosmopolită de pe lume.Că mulţi drumeţi se plâng de ochii daţi peste cap, ghionturile retorice şi mutrele acre ale brutăriei, cafenelei, ghişeului de transporturi în comun, silite brusc să bâiguie ceva englezeşte. Nu mai e nici nevoie să explic, am impresia, de ce mi se pare stupidă anchiloza agresivă care refuză cu tot dinadinsul să treacă de momentul blocajului, înspre generalizări - să mi se ierte - pur şi simplu imbecile. Cred însă că, spre deosebire de miliarde alte amănunte pe care nu le ştiu şi nici nu pretind că le ştiu, despre Franţa pot să spun măcar două sau trei lucruri pe care le simt şi despre care am certitudinea că fac parte din ceea ce sunt şi citiţi în fiecare zi la tejgheaua asta. Şi nu, nu am să mă apuc de aşa ceva aici.

***

Formidabila capacitate de a fi un fel de jack of all trades şi de a reuşi să te topeşti cu graţie în oricare din circumstanţele întâlnirii cu o altă lume nu îi este dată oricui. Primii repetenţi sunt chiar detestaţii de adineauri, care prea ades rătăcesc pe trotuare americane - e un simplu exemplu -  în căutarea disperată a unui boţ de camembert ca la mama acasă. Faptul că nimeni altcineva pe lume nu-şi bea cafeaua din boluri, nu doarme cu împănate rulouri sub ceafă şi nu se dă în vânt, la orice oră din zi şi din noapte, după brânzeturi cu miros de hoit - Livarot e doar un exemplu oarecum inofensiv - li se pare nu doar de neînţeles, cât mai ales rezultatul unei conspiraţii ale cărei origini se pierd în preistoricele neguri ale Tratatului de la Verdun.

Exerciţiul ăsta e atât de greu, încât sunt ultimul om care ar putea da vreodată lecţii despre aşa ceva. Dar dacă am învăţat un lucru, în lungile călătorii - acuşi vin şi altele, la numărătoare -, e ceva simplu şi care ar trebui să se întâmple de la sine: nu judeca nimic şi pe nimeni, pentru că oricum habar nu ai.

Ca şi în viaţă, ca şi pe stradă, m-am mulţumit să aplic politica mea externă dintotdeauna: mai bine o dezamăgire, decât o mutră acră şi inaccesibilă. Poate din cauza asta îmi e foarte greu, întotdeauna, să ţiu minte şi să vorbesc de lucrurile mai puţin fericite ale hagialâcurilor: de la şmecherul de profesie care îţi explică mieros că azi - oh, doar azi - e închis la Wat Pho - very special ceremony - şi până la momentul în care te lasă nervii şi te înţeapă ceafa, undeva în jungla lui Nicăieri.

Pentru că, la urma urmelor, insist: dacă nu te dai cu totul drumului pe care apuci, nici nu poţi spera să primeşti vreodată ceva înapoi. Recunosc că eu am avut parte şi de răbdătoare cocoloşeală - pe care nu o meritam - şi de colosale noroace, care se primesc întotdeauna cu copleşită recunoştinţă. Şi chiar dacă s-a întâmplat de multe ori să scriu prost sau ţeapăn despre lucruri de o nesfârşită dulceaţă care nu meritau aşa o porcărie, sentimentul că se întâmplă ceva colosal nu m-a părăsit niciodată. Şi nădăjduiesc să o ţiu tot aşa, câte zile oi avea: pentru că fără mirarea inimii, geaba am citi douăsprezece biblioteci încheiate.

***

Pentru duduile care au slujit drept spetează biletului, nu am decât un singur sfat. Cum mă îndoiesc că ar percuta în româneşte, le scriu aşa: just don't you ever go to Paris. Ştiu cel puţin o duzină de locuri în care v-ar fi pustiu şi stingher.

Eheu, şi acuma, pneul de seară. E nu atât bucuria sfârşitului de zi, cât speranţa că despărţind pe cât se poate de drastic cele două emisfere ale minţii, am să scriu mai puţin în româneşte ca isprăvniceasa Chiriţa.

Şatra şi scutecele

Azi, zi suspect de studioasă - patru ceasuri cu Prae, care îşi începe lecţia absolut de fiecare dată cu întrebarea beizadelei: humor siamez, nu se poate rezista.

Să nu mă deochi, de cuminte ce sunt.

Ca să nu mai înşir prostii de interes minim, iată o poveste ţigană cu tâlc de alaltăieri. Amănuntul că ea s-a întâmplat sub coviltirul îndoielnic al magazinului de de toate dintr-o fostă tipografie nu are nicio importanţă - sau poate că da, depinde doar de paharul jumătate plin sau gol, probabil.

În principiu, urăsc sincer taraba aia nenorocită unde niciodată nu găseşti altceva decât ceea ce direcţiunea - ca să nu scriu managementul - îşi imaginează că folosesc, la slujbă şi acasă, vietăţile centrului de afaceri de deasupra: bean sprouts la borcan şi pâté de sfinx, sendvişuri urduroase la cutie, Marzipan batoane şi parizer care lasă zamă şi face gura pungă. Câteodată, însă, nu ai de ales: nu mai sunt ţigări, nu mai e chef, e foarte cald afară; din astea.

***

Am văzut-o încă din buza răcitoarelor: timidă, cu straie pletorice dar curate, din care se ghiceşte florăreasa. Îi zâmbesc imediat - oricum, le zâmbesc întotdeauna imediat - dar e clar nedumerită de ceva şi prea ruşinată să întrebe pe oricine. La activ, vreo patru rânduri de puradei, dintre care ultimul de curând.
 

La ieşire, o văd din nou: n-a cumpărat nimic, stă cuviincios cu banii număraţi de altcineva în mână, ceea ce înseamnă că nu ştie nici citi, nici iscăli. Nu urlă, nu spumegă, nu pişcă: stă la rând; ce ştie lumea - ea are treabă.

Nu vă supăraţi, unde puă' să cumpăr şi io zece pempărşi?

Casiera, ca toate casierele, e toantă şi romantică. Cu gândul la serialul de-acasă, îi răspunde cu plictis moale: păi vedeţi că se vând şi la bucată.

În faţa mea, baba pensionistă stas, care iar a luat chestii în previziunea viitorului uragan şi pe urmă se plânge la jumătate de planetă că timpurile sunt groaznice. Măcar o dată, n-o bombăn: ani de meşteşug zilnic m-au învăţat că aicea s-ar putea ascunde un bilet, n-aş vrea să ratez urmarea.

Cineva milostiv îi face loc, şi:

Nu să vinde, bre duamnă, la bucată.

În privirea casierei, realităţile veştede ale zilei curente n-au loc. Aici se zbenguie, la loc cu verdeaţă, armate de belatri mexicani, care întotdeauna au să lase deoparte, în ultimul episod, femeia cea rea şi căile deşertăciunilor.

Dispreţul are ceva de azbest însiropat aproape imperceptibil. Ca şi cum nu vorbiseră cu un minut înainte, întrebarea e secantă, scârboasă şi profesionistă:

Ce-aţi dori să cumpăraţi...?

Pem-părşi, duamnă. Biata pirandă e aproape îngrozită de propria îndrăzneală: nu se cădea ca fiinţa ei umilă să tulbure tainicele solilocvii mercatoriale, vezi bine.

Oh - vocea de vizavi a îmbătrânit brusc cu pe puţin două decenii-  înţelesesem pepeni. Aceia - o altă chestie pe care o detest în româneşte: hipercorectitudinea asta fără nicio umbră de graţie - da, aceia se comercializează şi astfel.

Dacă aş putea, i-aş cârpi două perechi de palme. Dar Pronia e bună cu noi, iar răspunsul pirandei - care o fi sperioasă, dar proastă: canci -  e genial:

Păi bre, duamnă, dacă-ţi ceream scutece, ia zi matale, pricepeai?

Şatra- Mârla: unu-zero. Fără prelungiri.

***

Adineauri, mă trezeşte o splendidă dilemă, care se scrie cu semnul mirat al întrebării deschise: şi dacă şatră vine de la क्षत्रिय? 

Fiindcă, la urma urmelor, ce este şatra decât un coviltir nomad, o ceată pusă pe multe, o splendidă falangă dinafara zidurilor noastre strâmte? Şi de ce nu s-ar putea imagina ca tocmai şandramaua şi coviltirul să fie semnul invaziei rătăcitoare şi nesfârşitei campanii uitate de cinurile epopeilor?

Ipoteza e fermecătoare, dar probabil impertinentă. DEXul ne spune imediat că vine din kirghiză - ha! - unde se spune šatyr, care a dat ungurescul - e foarte logic - sátor. Cort, coviltir şi gata şi fără farmec: eu tot cred însă că la mijloc e o consoană care s-a pierdut pe drum, geacardea.

Télégrammes du soir, 22: Sur la terre comme au ciel

Paris, 1783. Alors que naissent les Nouvelles Amériques, l'Ancien Régime n'a plus que quelques saisons à vivre, et c'est un peu comme s'il était victime de son propre succès. Ou alors plutôt, si cela se trouve, de cet orgueil insatiable qui est peut-être la seule constante d'un dix-huitième siècle si finement interlope, en toutes choses.

D'Alembert s'en va et un certain Beyle paraît, sans que la bonne ville de Parme se doute de quoi que ce soit. Il y a du changement dans l'air, mais cet état que les physiocrates ne cessent d'appeler de leurs vœux, n'est encore qu'un spectre indécis, à peine une conspiration articulée. Comme jadis, comme toujours, le temps veut encore croire aux belles entourloupes, aux rabibochages budgétaires de Calonne, aux fuites en avant des entremets que signe un certain Beaumarchais.

Avec sa particule si trompeuse, Jean-François Pilâtre de Rozier est bien un homme de son temps: cela veut nécessairement dire qu'il est rongé par des abîmes dont il saisit assez mal la portée. Mais à la différence de tant d'autres, son dédain des lettres classiques en fera à la fois la gloire et la perte, d'une Boulogne à une autre.

Quelques années plus tard, il aurait fait un excellent cordelier. Mais, pour l'instant, Pilâtre se contente de digérer monstrueusement tout ce qui a trait à la chimie, qui n'est pas encore un diktat, mais simplement cette petite danseuse tout de même un peu trop raisonnable des arts libéraux. Et les exploits calculés des Montgolfier finiront par lui enlever le sommeil: c'est décidé, il ira plus loin et montera plus haut que leur tentative d'arche en toile de Jouy.

Avec ce qu'il faut de manigances et de culot, les choses s'enchaîneront avec exubérance, pour qui veut prouver que le ciel est finalement gouverné par les mêmes lois qu'ici-bas. Que l'on peut, avec un rien d'audace et beaucoup de froide intrigue, en défaire jusqu'aux plus intimes ressorts, sans demander en échange nul apanage.

A Versailles, l'amusement est de mise. On choisit d'investir prudemment dans cette curieuse toquade que personne ne songe à considérer comme un voyage, encore moins une expédition. Ce ne sera pas une épopée, mais un flamboyant divertissement, et c'est ainsi que les estampes de son temps la voient: avec bonhomie, mais sans aucune flatterie cérébrale.

Et cela marche. Cela marche si bien que ce genre d'agrément deviendrait presqu'une mode, si le siècle avait seulement un peu plus de fidélité pour ses enchantements. Un certain docteur Proust, sorti des aimables geôles académiques de Salamanque, y met tout son bien: l'on aimerait beaucoup croire à un quelconque lien de parenté avec Combray, mais cela doit rester tout au plus une charmante hypothèse.

L'histoire s'achève sans délicatesse, par un après-midi de foire, à Boulogne-sur-Mer. L'engin voulait s'arrêter à Douvres, il chuta sans issue à peine parti. 

Comme à son habitude, l'Angleterre prenait tout son temps.

Tribulaţia de sâmbătă, nouăzeci, bis: City Of Lust

Motto:

"Troilus:

(...) the will is infinite and the execution confined (...)"

(William Shakespeare, Troilus And Cressida, Act III, scene 2)

Din carnetul lui Pantazi:

" Achgabat est une de ces villes qui devraient commencer par une gare. Mais la plupart des voyageurs frôlent à peine ce bonheur immérité, trop pressés de mordre à pleines dents la pulpe d'une nuit, forcément moite et juteuse.

En voilà une heureuse platitude, solennelle comme un postulat: les gares sont souvent un excellent concentré de vie. Et cette wokzal sardanapale tient toutes ses promesses, avec ses quais diminutifs, sa flèche incongrue et son buffet noctambule, où grouille à toute heure la formidable et fière lie des steppes.

Bien des années après, il m'arrive encore de hanter en rêve cette salle oblongue aux bas plafonds. Chuintent sans filet les samovars électriques  et bourdonnent les pans écarlates et dorés des caftans, bruissent les robes bariolées et frissonnent les nappes mouchetées de vertueuse crasse. Au bar, qui est à peine un guichet et que personne ne prend au sérieux, un quidam à profil en lame d'épée fait un sort à une rasade de vodka, du même air où, jadis, il aurait passé à feu et à sang dix villages du Khorassan. Et la pègre lumineuse et limpide se meut en toutes circonstances avec une sincérité si majestueuse, que l'on serait presque soulagé d'avoir enfin compris.


Achgabat est une de ces villes qui devraient commencer par une aube au marché des bestiaux, lorsque les camions se délestent avec lenteur de leur fardeau de poussins et de chameaux, d'amalthées et de serpents et où les oriflammes des tapis claquent langoureusement dans la brise froissée du matin. Où l'on entend déjà l'appât en toutes lettres du бутерброд, en se disant que celle qui les débite à toute allure ne sait même pas que le souvenir de son pain quotidien se perd dans un port de tabac froid et de brumes. A Tolkouchka et nulle part ailleurs, où l'on fait toujours de mauvaises rencontres et d'excellentes affaires.


Achgabat est une de ces villes qui devraient commencer par un boulevard dont le biais est la seule ligne de mire. Apparemment, la perspective Magtymguly longe des parcs imbus d'un silence en trompe l'œil, un cirque assez désœuvré, un quarteron d'estaminets qui vont du très classieux au très crédule. Mais il suffit de trotter, avec ce qu'il faut de feinte prudence, sur ses pavés capricieux, pour se rendre compte que sa réalité s'inscrit dans le temps, et non pas dans l'espace. 

Achgabat est une de ces villes qui devraient commencer par un soir trouble à Berzengui, qui n'avait pas alors encore pris ses lettres de créance ès satrapie, mais où l'on sentait déjà avec éclat de secrets regards dans sa nuque. Au restaurant de l'hôtel Indépendant, elles ne se faisaient pas vraiment prier pour monter dans ces chambres scandaleusement hors de prix et truffées de câbles divers et variés. S'imaginer le rictus outragé de celui qui avait le malheur d'épier tant de mystéres était une volupté inévitable, dont on riait aux éclats, à chaque fois que l'on sentait le triomphe proche.


Enfin, Achgabat est une de ces villes qui devraient commencer par ces venelles assoupies et noyées dans la verdure domestique des quartiers sans nom et sans âge. De petites chaumières aux os blanchis par le temps y passent comme les caravanes, indifférentes aux crooners du jour et aux tremblements de terre de nuit. Elles savent qu'elles peuvent très bien disparaître en un tour de main, au gré d'un agacement sans queue ni tête; et pourtant, elles s'accrochent à leurs rituels et à leurs tics avec une telle conviction, que l'on ne peut s'empêcher de les croire imprescriptibles.

*** 

En réalité, Achgabat est une ville qui se trouve à la fois partout et nulle part, à tel point que je rentrai bredouille et perplexe de ma première flânerie. Elle voudrait nous faire croire, en somme, que ce que nous avons sous les yeux n'est qu'une énième variation sur le thème de l'empire des kolkhozes et des combinats, des écoles d'apprentis et des théâtres populaires: mais creusons à l'envi, qu'il y restera toujours quelque chose de secret, d'opaque, d'inaccessible. 


Et le pire, c'est que l'on s'y plaît, songeais-je, alors que j'arrangeais en méticuleuse vitesse le collier de ma barbe. Et je serai bien au regret de ne pas savoir pourquoi, dites.


A condition d'accepter sa confusion et de se dire que rien de ce que l'on savait ne ressemble à ce que l'on peut toucher à tâtons, Achgabat voudra bien ouvrir, avec d'infinies précautions soupçonneuses, une de ses nombreuses trappes.


Comme toujours, le Florida était une excellente introduction aux us et coutumes de céans.


Et ses portes s'ouvrirent sans courber l'échine. C'était, en tous points, un foudroyant amas de concupiscences: canapés languides, moquette fourbe et un vertigineux collier de breuvages amphibologiques.


Je la retrouvai bientôt, sans surprise, ému de m'apercevoir à quel point elle ressemblait à cet autoportrait de la Vigée-Lebrun, l'air de dire au fait, n'oublie pas les croissants.


And here's our emeritus swimmer, fit-elle négligemment.


Ca, alors! Je décidai de ne pas laisser le sarcasme impuni:


And there is our wanton valedictorian, of course.

Cantankerous would be more accurate, I think.


Une gentille peste, en somme, avec juste ce qu'il faut de finesse pour m'être intelligemment agréable. La soirée commence bien: alors, voudrait-elle boire quelque chose?


White Russian, anyone?


Never before it's way too late, thank you.

Instinctivement, je sus que j'étais tombé à pic, au bord d'un fantastique précipice."

Spoiler: Nu se egzistă.

On chante dans mon quartier

 

A plecat nu se ştie pe unde, moment în care se întâmplă şi o fericire destul de egoistă, cu gândul pofticios de foarte multă vreme înspre Syrta; care - şi nu e lipsit de farmec - înseamnă în româna veche nimic altceva decât nisipuri mişcătoare.

Avea cort şi - cică, dar cui îi pasă de măscări din astea- mitraliere din aur masiv. Se mai egzista şi o canapea cu profil de sirenă, cam sardanapalică. Pe cort au pus motorină şi plouf: nu mai este.

Pe amazoane, ia-le de unde nu-i.

Pe vremurile, cortul călătorea peste tot dimpreună cu stăpânul, beduineşte. Aici e la Moscova, unde îl vedem pe Putin, despre care sper că se ştie perfect ce gândeşte tejgheaua. Şi un OZN străin de context, coupe au bol - ce vrem, are contract pe viaţă cu L'Oréal, adică nefericirea de a nu se putea tunde altfel.

Avea concert în oraş, gen. Săracii de ei, săraca de mine: numai când îmi aduc aminte de chestia asta - ouzo, batistuţe fluturânde, les roses blanches d'Athénée - şi mă ia cu friguri pe şira spinării. Dacă n-ar fi blasfematoriu, singura sinestezie posibilă ar presupune sirop de pătlagină. Vade retro, Mireille.

Cât despre mine, am tot scris şi rescris şi tăiat, până m-a luat un somn irepresibil, adineauri. Parcă- parcă se întrevede ceva potabil: nu mă las, aşa să ştii.

Télégrammes du soir, 21: Le hâj d'Arrubium

Assis sur les marches bancales d'une mosquée délaissée, il ne voit même pas l'étranger un peu hagard qui s'efforce de voler son reflet. Son regard se pose avec beaucoup de pudeur et une poussière de malice dans le lointain très proche de ses journées. Des habitudes et un secret: les enfants qui jouent avec une oie dans un univers en terre battue, le retour de la pêche du matin ou ces longs moments de silence moqueur, entre vieux complices qui n'ont pas vraiment besoin de palabres pour se comprendre au quart de tour.

Sous son masque atemporel, sous le relent impérial de son nez aquilin, on le devine joyeux drille et bonne pâte. On croit comprendre qu'il ne dédaigne ni les joies souffreteuses de la chique, ni le charme interdit du rakı, sans que sa piété, jamais pressée, s'interroge. Les mille ridules de son visage, qui sont autant d'archipels, savent depuis longtemps que le doute est une invention du Malin, qui s'amuse parfois à égarer son trousseau de clefs.

Mais le ciel des sourates finira par se défaire, au-dessus de cette bonne ville d'Arrubium, qui fut jadis comptoir et qui n'est plus qu'érosion. Et reviendront les Celtes qui lui donnèrent ce nom à demi-effacé chantant encore la douceur des blés depuis longtemps réduits en cendres.

On le retrouvera à coup sûr: minuscule d'apparence et immense de justesse, avec sa chemise rapiécée et la cruche cassée de sa voix.

Sala de aşteptare. Best Opening Scene Ever

Azi, spor destul de precar. Recitit chestiile scrise şi rescrise din Tribulaţie, ceva nu merge, ceva nu iese. Iar miza mea e foarte grea, de data asta: pentru că niciodată nu mi-a ieşit ca lumea, chestie care mă umple de spume. Şi e puţin spus, pentru o datorie de orgoliu şi de onoare, beizadea.

Trag nădejde să o isprăvesc în noaptea asta, moment în care am împins sârgul până la un carton de cafea rece, care acuma şade la frigider şi n-o să mai şomeze mult. După ce halesc ceva hiperfrugal, am să fac toate foile ferfeniţă şi am să o iau de la capăt: impulsul nu e niciodată de prisos, iar cine ştie cunoaşte - Aşgabatul e probabil unul din cele mai dificile oraşe de povestit, pentru că vocea trebuie dreasă şi potrivită într-un anumit fel.

Deocamdată însă, poftim cel mai bun început de film posibil, după priceperea casei ăsteia care nu prea vorbeşte des despre aşa ceva. Poate şi pentru că toată lumea trăncăne prea mult despre ceea ce se destramă din zi în zi, cu fiecare rateu de mare succes, pesemne.

Naşul nu e un film de după amiază, ci o monstruozitate - e de foarte bine - care se savurează îndoielnic numai şi numai în bezna groasă a orelor mici de iarnă uscată. Povestea asta are aerul anodin al întâmplării virulente aducătoare de zavistie, dar înseamnă mii de alte lucruri şi mii de alte poveşti care ies din rama strâmtă a timpului şi locului. O fabulă despre virtuţile neştiute ale supunerii, care nu se înşeală decât foarte rar: şi am vrea - şi e de mirare - să-l vedem pe cioclul Bonasera cum îşi îndoaie în sfârşit şira spinării, în răspărul decadelor de educaţie inoperantă.

Dintr-un anumit punct de vedere, povestea se poate isprăvi şi aici, pentru că restul este glosă: splendidă, dar nu indispensabilă. Hum, reviu. Reviu, rup tot şi slavă domnului, am şi pneu aproape gata - e scris în cap şi speră să iasă ca lumea.

Cele mai rele fete din lume

Având în vedere contextul, le-ar putea chema la fel de bine Ingalls, dar nu e cazul. Numărăm, ca la şcoală: Lona, Sophia, Inger, Olga şi Gertrude. În alte cuvinte, Les sisters Barrison, după cum scrie pe un afiş de la Folies Bergère, de pe la 1900, unde toate cinci se întâmplă în nişte poze de mare angajament naiv.

Numerele lor cu vino-ncoa au făcut ruşinea şi spaima congregaţiilor de tremurici din ceea ce se numeşte candid The Bible Belt şi înseamnă o regiune prietenoasă armelor de foc sau terciurilor diverse şi care aşteaptă vremea ce va să vie, în vecii vecilor. Azi, n-ar trece nici de o prăpădită de audiţie regională; dar atunci numărul cu pisici, - al cărui schepsis transparent înţelege profund firea apucătoare din public-, era o chestie atât de revoltătoare, încât numai Pronia le-a mai ţinut vremelnic în palma ei stângă.

Din Poughkeepsie la Tulsa şi din Toledo - Ohio, je vous en prie -  până hăt, în Biloxie, Inga & Co. nu se satură întrebând pistolarii glicemici şi cartoforii burtăverde ceva ce seamănă - e drept, într-un registru mai primitiv aţâţâtor - cu dilema petulantei dudui Clark: how much is that kitty in the window?

Dar era prea puţin, pentru variaţiunea de stereotip cu  fetiţe cucuiete şi degrabă dedulcite din Lambeth: blondă, dolofană şi vinovată. Plimbate ca la circ peste tot sub ameninţarea vrbi et orbi că o să vedem cele mai rele fete din lume,  la un moment dat s-au plictisit şi au dispărut.

Din fantasma lor măruntă şi insistentă s-au hrănit generaţii. Fără experimentul Barrison, n-am mai fi avut pacostea planetară a mirodeniilor bezmetice, aia e sigur.

Télégrammes du soir, 20: Lingva ignota

Elle est née dans un comté de brouillards, d'abbayes, de trouvères. Et parce qu'à sept ans passés elle jouait encore avec les licornes, ses parents crurent devoir la rendre à une Mère abstraite, qui saurait se charger avec sagesse de son âme en voie de perdition.

Bien d'autres se seraient sans doute résignées à une existence végétale, dans l'espoir de retrouver, avec leur dernier soupir, ce fiancé imprécis auquel elles se donnèrent comme l'on part en croisade. Mais Hildegarde n'était pas vraiment faite pour filer creusement une légende dorée: personne d'autre qu'elle ne savait voir aussi loin et entendre aussi clairement cette musique inconstante des sphères que certains appellent avenir.

Elle l'entend, d'ailleurs, si distinctement, que les dix cordes de son psaltérion ne lui suffisent plus. Alors, pour transcrire au plus juste cet écarlate des saintes voyelles, elle comprend bientôt qu'il faudra briser toutes ses certitudes; à commencer par la traîtrise quotidienne des mots, qui trop souvent ne veulent plus rien dire.

Des lettres jamais vues et des paroles jamais encore entendues naissent ainsi, par une nuit de printemps, sous ses doigts agiles et oisifs. C'est là, peut-être, son seul péché de superbe: celui d'avoir osé nommer ce qui ne se dit pas et ce qui ne se montre que peu, avec cet insupportable discernement de l'aléa.

On aimerait beaucoup croire que le Manuscrit de Voynich lui doit davantage qu'une vague correspondance, parce que l'une de nos illusions les plus tenaces est celle des réponses nécessaires et suffisantes. 

Mais cela serait trop simple. En attendant, contentons-nous d'observer, par une nuit de pleine lune, cette étoile de la Grande Ourse qui brille un peu plus que toutes les autres: loin, si loin de nos doutes, une petite fille flatte sans se lasser la crinière hippocampe d'un narval. 

Later edit: Hum, ruşânia. Ajuns acasă cu un minut înainte de miezul nopţii, lucrat frenetic până pe la vreo două, adormit cu capul pe birou. Azi am o droaie de chestii de făcut şi o nevoie de intravenoasă cu cafea: aia pe care am băut-o pe Spătarului nu şi-a făcut treaba deloc. Reviu rapid.

Puericultură

Şi cum dormeam eu tun, plecată departe în vitrina unei cofetării pletorice din Tabriz, unde se egzistau nişte cornuleţe demenţiale, date prin şofran - asta ca să vă faceţi idee de halul de concupiscenţă a caselor din Cometei - ei bine, das Telefon klingelt.

Om bun! Care umbli?

Reîntors acasă, Scolasticul se înroşeşte cale de şapte poşte: nu-mi spune că te-am trezit. 

De-abia piuie şi mi se face milă: aiurea, azi scapi cu viaţă. 

Euh, nu s-ar putea cumva, să trimit căruciorul copilei scolastice într-o birjă?

Foarte Ancien Régime. Dacă nu era colectivizarea, trimiteam argaţii.

Nu, serios: chiar nu se poate? E neplimbată.

Mă îndoiesc că antrepriza Pelicanul s-ar învoi: stai blând, îl aduc eu.

Căruciorul în chestie nu are nimic de împărţit cu landourile ceauşiste ale generaţiei mele de guralivă timiditate. L-am cărat îngereşte pe Cometei duminică noapte - în maşina lor nu încăpea, se vede treaba că ajunsese pe căi misterioase la munte - încredinţată că în vremuri merovingiene ar fi avut nevoie de un coviltir special şi de admiraţia împietrită a doicilor.

Bref: ăsta nu e cărucior, dumnezeule mare, ci staţie orbitală. Presupune nişte roţi de Hummer, în porţie dublă şi o serie de manete, trape, pliaje care te fac să te întrebi nu numai cum se desface şi dacă se desface vreodată, cât mai ales dacă, la un caz şi făcut origami după o altă sistemă, nu se poate transforma în deltaplan sau mitralieră.

Dar eu în seara asta sunt plină de devotament şi de bune intenţii, aşa că - pe cai, gen.

Euh...eşti sigură că te descurci?

Dar oare ce credeam: femeia română - cu plasa în mână - se descurcă întotdeauna. Ea este copilul rătăcit al Ecaterinei Teodoroiu, Vrâncioaiei, o bomboană altruistă, un sniper cu suflet mare: ei poftim, dar cum e posibil să întrebi aşa ceva?

Uşurarea e vizibilă: păi, dacă...

Păi nimic, iacă.

Şi-am şters-o, gen; cu aruncătorul de flăcări sau ce-o fi - arată sinistru de balistic - în braţe. Reviu, cu pneul de rigoare: tribulaţia, mâine la prima oră - o mai perii.

Recidivă turcică

Stabilimentul de faţă nu vinde foarte des subiecte de haleală şi are bunul obicei să nu insiste cu entuziasmul aferent până la saturaţie.

Dar azi nu se putea altfel, deşi străduinţa curentă ar vrea să fie sobră şi telegrafică. Iată anume: ieri uitasem să-i duc niscaiva chestii Mândrei, care a bombănit imediat - mie nu mi-ai adus nimic?

Imediat după repriza de muay thai de la prima oră, nu prea mai aveam loc de întors. Cu Fregata moartă de curiozitate, am ajuns în doi timpi şi trei mişcări la Saray, care are deşteptăciunea să conţină şi gagazin de diverse, perete în perete cu cârciuma.

E fix ce trebuie, cu unele chestii care nu se găsesc pe lista de bucate - şi viţăvercea: tulumba, de pildă, prezentă în chip bizar numai pe meniul de împinge tava al amiezii, pare de negăsit în restul ceasurilor de lucru sau la pachet. Şi cu o duduie net mai amabilă decât firoscoasa de pe terasă, care zâmbeşte timid şi cântăreşte aproape din ochi ce-ţi pune deoparte.

Am devalizat ca termitele, pentru că nu se putea rezista.

La ora raziei, se egzistau în vitrină tot felul de chestii apetisante, dintre care un fa-bu-los su böreği, care înseamnă ad litteram plăcintă cu apă şi care a dat, pe plajele principatelor şi fără nicio legătură, veşnicul şuberec. În puţine şi fierbinţi cuvinte, este de nedescris, plângi cu vorbe şi dacă mai scriu şi adevărul despuiat că se vinde la tipsie, o să fie mâine coadă. Tant mieux.

Tot din categoria orgasm grămadă, sarailii pur şi simplu porceşti, în care sentimentul mierii care curge în solară nesimţire pe degetele mâinii se asumă şi se trăieşte cu spor(t).

Ultimul, dar nu la urmă, pentru cine are răbdare să se uite parşiv în răcitor, nişte keşkül superlativ: ceea ce se vinde în alte birturi sub numele eliptic de noapte de Beirut nu are nicio legătură. Am luat două cutii zdravene, nu mai avem. Cu un pahar rece de Tokaji, cere siestă.

La mulţumirile mele se adaugă, beizadea, şi entuziasmul ei cu explicită adresă: iar pentru fericirea asta va trebui, fără îndoială, să mai povestesc multe lucruri cât de cât potabile. Să vedem, aşadar, ce mai iese din ultimele permutări de sâmbătă: am impresia că va trebui să rescriu ceva, dar deocamdată, siesta - altfel, mă rostogolesc, pur şi simplu.

PS: Dacă aveam în dotare şi vreo sticlă, ceva, luam şi bragă. Dar cum nu aveam, am lăsat-o pe data viitoare. Următoarele pe listă, băcănia persană Zam-Zam - numele nu e la pleaznă, că e râul care trece prin raiul cu hurii rumene -, pe Moşilor colţ cu Cenuşeresei, ceea ce sună colosal. Şi magazinul de racheţi ruşi din Domenii, cică: nu, nu ăla de la Tineretului unde au lapte condensat. Altul, unde au cică de de toate: de-abia aştept, doar să aflu mai multe, cine mi-a spus era cam afumat, săptămâna trecută.

Télégrammes du soir, 19: De quoi le monde est fait

Avec ces planches anatomiques de Shiraz, nous sommes au-delà du critère du Beau, sans pour autant rentrer dans le paradigme étroit de l'Utile. Le trait du dessinateur pose à leur juste endroit les contours assez frustes de la rate ou des poumons. Le circuit des humeurs est noté avec soin, ainsi que les régions encore inconnues de l'intellect et des réflexes: leur absence figurative ne fait que codifier une affirmation.

Le savoir qui irrigue les croquis de Mansour ben Eliyâs Chirâzi est à la fois précis et impétueux et signifie la rencontre de la répétition et de l'audace, autrement dit de l'épistémologie et de la spéculation. C'est une sagesse sans répit, qui s'instruit autant des conversations anodines que des interminables exercices dont l'Occident ne veut qu'à contre-cœur. 

Mais alors que Bodin estime l'humanité en ces termes fongibles de la richesse, cette synthèse des nouvelles damascènes et bagdadies voudrait nous faire comprendre que, si l'individu peut devenir une carte, alors cela veut dire qu'il signifie le monde, à lui tout seul. 

De l'infiniment grand et de l'infiniment petit.

Unde mai halim prin Bucureşti. Seraiul la Saray

Nu se mai putea aştepta, nu mai trebuia întârziat nicio secundă. Aşa cum am promis, am înhăţat-o - după cum se vede cam nedesluşit din poza asta la minut - pe Cheshire din ograda de la Belle Arte şi duse am fost.

Un hatâr e un hatâr: ăsta, trebuie să recunosc, mi-a depăşit aşteptările, ca şi cum chestia asta nu ar fi ceva absolut obişnuit, în speţă.

În după amiaza asta, jucăm în deplasare, pe Lipscani, unde beizadea Pantazi reperase o bragă cel puţin ispititoare; dacă îmi aduc aminte, se povesteau lucruri enorme: kvăsoasă, cu corp, de neratat gen. 

Pă cai, bre.

***

Oh, tiens, un restau indien, zise turista cu accent de Dax - endieng, cum ar veni, heh-, la vederea firmei stacojii, suficient de discrete: se egzistă vizavi de BRD, la câţiva metri de băieţii care sparg, despuiaţi până la brâu, caldarâmul din buza Podului Mogoşoaei. A o suta oară pe decada în curs, dar dacă iarăşi trebuie borduri pe Lipscani - ei bine, de quoi je me mêle.

Din ciclul not India, not now, trebuie numaidecât adăugat că birtul ăsta numai indienesc nu estem, ci pe cât se poate de golănesco-turcic. Şi mai mult de-atâta, i-ar sta perfect înspre cotloanele mai ascunse ale Stambulului: Malta Köşkü, de pildă, cu mescioarele atât cât trebuie de izinite ale terasei şi canapelele pofticioase din sala scundă şi tulbure ca un pahar de sifon.

Dar azi nu venisem pentru zamă de Seltz, ci pentru braga îndelung cântată, coruptibil lăudată: heh, au crezusei dumneata că vorbele sunaseră, cum ar zice Arghezi, într-o peşteră vastă? Niciodată, găsi-m-ar năravul, răspundem cu nedesluşite fericiri.

Primul a ieşit pe interval un ţigănuş vătraş cu sprâncene pensate, care a trebuit fluierat de două ori ca să restabilească entelehia mezanplasului: într-un cartier pe cale de gentrificare, nepăsarea asta e un lucru colosal. După colţ, canapelele de muşama ale birtului Carada, de-altfel, nu aveau nici jumătate din farmecul de rigoare: începe bine, rânjesc.

Ţigănuşul nu e nicicum maître d', ci o fetiţă bosumflată, care vine repede-repede cu trei meniuri: două de băuturi, în care chestia ce interesează e pe ultima pagină şi unul de haleluri, studiat cu interes. La fel de reo-reo, cerem de două ori bragă, nişte salată de vinete - told you, Sir - şi nişte hummus, nişte lahmacun şi nişte pidele şi evident, cataif - să trăiască, o mie de ani.

Oh, şi acuma, cu slavă.

***

Braga de la Saray este pofticioasă, sadea turcească - din spiţa boza, punct şi fără dezbatere - şi, dacă ajunge la masă în pocale gringo, cum s-a întâmplat azi, perfect suprarealistă.

Ar putea hrăni cu succes batalioane de oropsiţi, pentru că e săţioasă şi lipicioasă până la diabet. Cine aşteaptă acreală arvanită - ca mine, năroada de mine - să stea o tură: povestea cu boza e un acquired taste şi nu place oricui.

De aceea, elogiul meu din după amiaza asta este eliptic: cine ştie, cunoaşte. Cui îi place, îi place - şi încă mult de tot.

Şi totuşi, la sinceritatea mărunţişului, trebuie să recunosc că hiertura mamaiei de Slatina este cea mai cea din istoria proprie şi personală. Dar asta de azi e o replică foarte bună şi, beizadea, nici nu mă aşteptam la mai puţin lucru.

Fericirea majoră aştepta după platourile destul de sârguincioase - dar zău, parcă le lipseşte ceva - de cocăraie carnivoră. Lahmacunul, apropo, vine cu un snop de leuştean: o idee înduioşător de bună, dar hei, divina porcărie de la Mer Teghe, zise ea fără nicio umbră de colţoşenie, e cam departe.

***

Fericirea majoră de la Saray este cataiful: ceva în aşa hal de obscen, încât ar trebui interzis degrabă în patruzecişicinci de comitate.

It's happily gooey and splendidly self-conscious. Este, ca să parafrazăm clasici în viaţă, de groază. Trebuie luat neapărat, numai şi numai şi numai, cu preacurvia melodioasă a fisticului: cu nucă, pare o înfrângere.

Oh, mais dites!

Solară improvizaţie: aşa ceva nu mai există în Principate, pe cuvântul meu. Şi iarăşi cu slavă: oh, mais dites, médite-t-elle.

Dar chestia cea mai fulgerătoare din toată povestea e atmosfera de tandră şicană şi de acrobatic siktir căreia nu-i lipseşte graţia. Ceva ce crezusem definitiv dus pe apa sâmbetei în zilele noastre care nu se mai entuziasmează aşa simplu, ci apreciază, din vârful măsurat al buzelor făcute mici.

Plăcut mult, plăcut rău. O floare de mucigai, o cantină îngerească, o improvizaţie de vară târzie cu multe rafale de râs nervos. E de bine, de foarte bine: recomand cu marea căldură dintotdeauna. Vu, plu et approuvé.

Sala de aşteptare. Regentul

Disclaimer: biletul ăsta, scris la ore mici, are să apară în timpul experimentului bragă de Bucureşti. Sigur că are legătură cu multe planuri curente: I simply need a good dissertation topic. Aşadar, caut şi încerc să pricep şi eu unde aterizase cordul cu atâta elan.

Cum reflexul emotiv nu înşeală niciodată, trebuie să recunosc că mă interesează din ce în ce mai rău tot ce găsesc. Asta e faza Bob Sponge, fireşte: something's gotta give.

Individul din fotografie se numeşte Sarit Thanarat şi e probabil unul din cele mai interesante personagii ale Siamului ultimului secol, care trebuie definit înşelător începătorilor drept plaja netulburată de riduri a consensului zâmbitor şi altruist.

Dacă paralelele formelor fixe ar sluji cuiva în exerciţiul datului în bobi istoric, l-am putea apropia cu oarecare simetrie de Bonaparte, Soekarno, Salazar sau Perón, întru gloria variaţiunilor pe o temă dată. Şi milităroasă, fireşte: proteiform şi meteoric, Sarit are câte puţin din tot şiragul, într-un dozaj care nu-l poate creiona, la un moment dat, decât drept omul zilei. Este un outsider de baştină capitalină, dar crescut în fermecătoarele cătune descamisado şi fumurii ale Isanului, pe care şi le va asuma fără nicio oprelişte de-a lungul întregii ascensiuni. Este şi ceea ce se numeşte un băiat rău, care nu dispreţuieşte fustiţele stradale învăţate, cu discernământ coregrafic, să se uite la pantalonul militar - şi la orice pantalon, de-altminteri - ca la osia lumii. Şi nici jocurile de noroc, ori cârdăşiile îndoielnice cu patronii volatili şi de regulă chinezi ai hoardelor de mamasan de pe uliţele numerotate imposibil, în virtutea unui misterios sistem cadastral care nu s-a schimbat de la facerea lumii. Târziu în timp, are să devină un fel de ascet inflexibil, care doarme pe duşumele fără saltea, se înfrânează domestic şi ţine un regim alimentar Gogol gen, care ar căsăpi pe oricine în jumătate de an: ceea ce se şi întâmplă.

Şi totuşi, dacă Siamul are astăzi autostrăzi şi prăvălii cu pastă de dinţi la tot pasul, electrificare şi brokeri, asta i se datorează, în bună măsură. Sarit e ceva mai puţin de un dictator în sensul occidental al termenului şi considerabil mai mult de un simplu majordom sârguincios al încă nesigurului Bhumibol. Amator de pilde stradale, îl vedem numaidecât într-o scenă de gen, aşa cum ne-o povesteşte Times Magazine, pe la 1959.

***

Nuts & Taboos. Sustaining himself on a diet of nuts and oranges (he had quit drinking) and working until all hours of the night, Sarit became not only Premier but the nation's chief fireman, policeman and garbage collector. He commanded housewives to hang their laundry out of sight, abolished pushcarts, opened sheltered markets, dispatched dredges to the silted canals, bought 60 new garbage trucks for Bangkok, ordered pedicabs off the street. When a rash of fires broke out in the business district last winter. Sarit raced to the scene one night, ordered four Chinese merchants shot on the spot—a brutal but effective reminder that the annual custom of burning down shops to collect insurance for the Chinese New Year celebration was thenceforth taboo. Fortnight ago. prowling La Guardia-style about the streets of Bangkok in his chauffeur-driven car, Sarit drew up behind an automobile in which a woman sat eating fruit and throwing the peels out the window. The Premier characteristically took her license-plate number, ordered the police to pick her up and fine her 100 bahts ($5) for littering.

Télégrammes du soir, 18: Soir paisible

Les clichés argentiques de Maxime Dmitriev sont relativement peu connus, et c'est un bonheur. A la différence d'un Prokhoudine-Gorskii, dont les instantanés laborieusement coloriés à la main sentent parfois une délicieuse mise en scène de la retouche, cet ardent provincial porte un regard lucide et souvent ému sur une réalité que son temps ne sait pas très bien comment décrire.

Prokhoudine nous montre avec l'émerveillement de Polo les lointains émirs de l'Asie du Milieu et les inaccessibles beautés en villégiature à Capri. Et nous lui répondons avec reconnaissance, saluant à la fois l'exploit du voyageur et cette pertinence jamais démentie des nuances, dont il se sait maître. Sans lui, nous ne saurions pas que le dernier satrape de Boukhara avait les apparences peu épiques d'un replet nain de jardin et il nous serait impossible de rêver à cette vestale qui attend sur le seuil de sa porte l'arrivée d'un joyeux attelage méridional. Mais malgré ces fastes inattendus, la façon dont il choisit de nous parler de son monde est celle d'un pétersbourgeois élégant et lettré, qui aura lu ses orientalistes avec ce qu'il faut d'alerte et admire, non sans une pointe d'envie, les audaces de Prjevalski.

Ceci en fait, bien évidemment, un spectateur extraordinaire; mais ce n'est pas assez - et il s'en faut de peu - pour que l'on parle vraiment de témoignage.

Né à Tambov, Dmitriev accompagnera, lui aussi, ces expéditions de cartographes en vadrouille qui quadrillent le Grand Est tsariste vers la fin du dix-neuvième siècle. De ses voyages nous resteront, d'ailleurs, les images farouches des chamans flottant sur les bords de l'Amour et des yourtes kirghizes perdues dans les mêmes brumes qui virent la fin abrupte des Héphtalites. Pourtant, il n'est jamais plus à son aise que lorsqu'il traverse les frontières intérieures des castes, pour s'immerger dans ce monde, tellement insaisissable qu'il finit par toucher à l'occulte, des pélerins sanieux, des prêtres à demi-païens et des putes archi-rurales.

Ce soir paisible à Sarov est une bonne mesure de son adresse si sensible au côté hermétique des instants les plus ordinaires. On y aperçoit une de ces scènes de corvée monacale, un été qui devrait se prolonger dans l'infini des songes, et une idée presqu'enfantine de la grâce qui échappe, peut-être, à nos esprits apostoliques et romains.

Spontané, le cadrage fait impeccablement le reste: un monde s'ouvre, brièvement, et c'est un privilège que de pouvoir le contempler, avec cette volupté dérobée dont seuls les trous de serrure sont capables.

Les Vêpres de Rachmaninov sont, probablement, la béquille sonore toute trouvée pour espérer s'en rapprocher: frêle et heureuse, elle semble marcher sur les eaux calmes d'une rivière en basse continue. 

La regarder est déjà un début de bénédiction.

Ouf!

Şi gata: se face. Cu amendamentul că nu se putea, nici de data asta, trece peste pişcăturile arvanite din receptor: dar ţie nu ţi-e ruşine, ce te-a apucat să stai la hotel? Tu annules tout de suite, non mais!

Adu-ne nişte foi de viţă şi se rezolvă.

Oh, poate să mai spună o dată. Am şi nişte Tsinandali, pus demult deoparte pentru ei: nu, nu ăla - altul.

Să nu fim sălbateci, zic. Şi, în altă ordine de idei, Parisul începe în trombă: rendez-vous à Iéna, une heure pile. Mergem la masă, doar n-o să leşini. Pe unde ai mai umblat, puşlama?

Săraca de mine. Şi firava de mine, mai ales.

Dacă am şi ce trebuie pentru sarmale, cu atât mai bine. Am, păcatele mele: să ne aruncăm în balamalele ştiute, aşadar.

Aşadar, după lupte seculare, puşlamaua a găsit bilet fără nicio problemă. Are să fie la Iéna, are să foşgăie librăriile, ca de obicei, are să ia trenul sâmbătă şi are să se întoarcă habar nu are când şi are să ajungă şi la Rambouillet. Pariu?

Să vedem ce mai scornim şi de data asta. Deocamdată, va trebui dublată - temporar- doza thai: sâmbătă, duminică, în vecii vecilor amin.

Haidi, păzea, că viu.

***

Un telefon anodin, al babetei S., din genul lacrimogeno-depresiv, cu pudel isteric şi purtări semi-parvenite. Mândra o ascultă, cu suficientă răbdare, două dăţi din trei: mărturisesc că eu nu aş putea.

În seara asta, S. povesteşte cu multe suspine o serie de amănunte de pubelă mentală. Cum arată noile draperii de la ţară - ca dracul pe roţi, răspundem neîntrebat -, cum nu se ştie ce are să devie planeta dacă noul sistem de încălzire prin podele are să horcăie la iarnă. Şi tot aşa, la nesfârşit.

Peste vreo douăzeci de minute, S. renunţă, nu se ştie cum. Ei, întreb filistin.

Ei, ce?

Ce mai spunea?

Păi ce să spună? Descrie!

She seems to be back. N-are preţ, beizadea. Nu are cum.

Later edit: Mâine, cu elan, o altă sesiune de experimente urbane. Pe la vreo trei, dacă nu-mi trage clapa, o iau pe Cheshire de-un colţ de mapă nuduri - don't ask, dă admitere - înspre Lipscani. Ca să nu mai rămâie repetentă subsemnata, evident. Şi mai ales, ca să constate dacă braga aia le taie pe - nu neapărat în ordine - alea de la Tirana, Slatina sau Stambul.

Lipsă de interes, spuneai d-ta? Aiasta nu se poate, beizadea. Cine, dar cine oare a propovăduit teorema momentului propice, pe aceste vaste pervazuri: iată anume, eşti răzbunat.

Şi dacă-mi trage clapa, tot mă duc. Dar ar fi fost mai amuzant, atâta tot. Reviu cu pneul de seară.

Ce urmează

La fel de îngrozitor de cald şi azi, de parcă nu ne-am fi obişnuit deja: tiens, on dirait pas septembre.

La numărătoare, cât de multe luni posibile în Asia, cu amendamentul că din aprilie şi cu puţin noroc la purtător se schimbă destule chestii în ecuaţie: din nou, nu dau din casă, dar planul e bătut în cuie aproape de tot. Să vedem doar ce găsesc la Bangkok: se poate şi trebuie să se poată, e deopotrivă o revanşă şi un soi de omagiu, cui se cuvine. 

TOEFL, TOEFL, TOEFL. Dă doamne scor ca lumea, heh.

Deocamdată, însă, primesc adineauri o invitaţie franţuzească intempestivă, care îmi aduce brusc aminte că  a treia sticlă de vin din şiragul georgian trebuie să ajungă la destinaţie. A treia, nu cea dintâi: e un Rkatsiteli aspru şi ţeapăn, cu desăvârşire alb, fără urticarii taninoase.

Păi să ne suim în avioane, zic, dacă tot începe şcoala în Europa. Dacă spuneau de alaltăieri, plecam de azi. Dar cum nu au spus nimic, plec de joia viitoare, până marţi. 

Ştiu că trebuia Turnu şi alte alea. Căpoasă, a hotărât să mai aştepte niţel: să se mai răcorească, zice.

În programul de rigoare, dacă tot ne-am făcut creierii franjuri cu Astreea, eu zic să fie şi Rambouillet: Bergerie Nationale oblige.

Am să caut cu îndârjire o istorie indochineză ca lumea. O să fie nevoie de ea mai degrabă decât gândim. Aia pe care o am la îndemână e aşa, un fel de frecţie amatoricească: aşa nu.

***

Later edit: Ce pana mea. Taica Tourdes are renovare, aşa că se vede treaba că foarte ciuciu Bellevue. La lume luminată mi-e foarte târşe să îngroş obrazul, pentru că întotdeauna am ţinut să cred - pe bună dreptate - că nu e nimica mai sinistru pe lume decât oaspetele simpatic pe care îţi vine să-l arunci pe fereastră după două zile. Iar scorurile pe care le văd dimprejur, nu ştiu cum să vă spun, dar fac părul măciucă, pentru că ştiu foarte bine cu ce se mănâncă şi se egzistă ele. Ce mama dracului, pare să sufle peste tot un vânt împuţit, bling-bling: ce avea şarm - şi ştiam că are şarm, pe vremurile - a început să semene din ce în ce mai rău cu o băşină - oui, parfaitement: un pet - mitocănească, şervete negre gen şi perdele mov. Design, nene: şi toate debaralele, Ordener gen, cu preţuri de Mandarin Oriental.

Să se ducă Zăvoranu acolo, dacă îi e loc cu verdeaţă. Cât despre mine, oremvs: să aibă camere pă Oplăr, euh... la Langlois.  Eu refuz să dau jumate din PIBul Namibiei pentru o odaie merdique et emmerdante. Anume cu fumuri şi fără chichirez. Mai caut, zise ea în spume.

I want my city back!

Télégrammes du soir, 17: L'autre Mercator

Le calendrier est, pour ces bourgeois encore si bergers du Moyen-âge, exactement la même chose que le livre d'heures des seigneurs, vierges consacrées qu'on enferme dans un beffroi ou évêques qui se passeraient volontiers de toute odeur de sainteté.

En 1493, alors même que se trament des choses énormes et bouleversantes, ce même bourgeois est encore une créature passablement mystérieuse, qui ne se dévoile pas vraiment à la postérité. Nous savons seulement qu'il existe, ce périèque peu loquace, cet habitant des lieux-dits, cet industrieux sur le fil du rasoir de la préstidigitation. 

Mais ce savoir est à peine un présupposé timide, peu éclairant.

Nuls quartiers et nulles armoiries n'auront présidé sa naissance historique: elle serait advenue sans prévenir, du simple jeu entre nécessité et abondance qui s'appelle pour certains offre et demande. Parti d'un simple savoir-faire et poussé par une conception de la patience qui ferait rugir de rire les commanderies, il n'a rien qui vaille. On le dit chétif, borné, vêtu de gros drap, crédule et économe, ce qui est une manière bien compliquée de se tromper avec rigueur, sans lui accorder le moindre avenir. Il ne fait tourner la tête de qui que ce soit, à tel point que le dix-neuvième siècle s'étonne de le voir tenir un journal. Aujourd'hui, on dirait des choses extravagantes - il se vend mal, il a un déficit d'image. Et il s'en fiche comme du hennin de la duchesse.

Mais notre monde n'a rien inventé, pas même ce que l'on tient pour la splendide nouveauté des chasseurs de tendances. Maître Guy Marchant, imprimeur de son état et que certains croient chanoine, publie à leur bon usage un Calendrier ou compost, ce qui est une manière involontairement géorgique de dire la même chose. On retrouve, dans ce bézoar rhétorique, toute la sagesse volatile des foires à la criée et des ventes saisonnières: les phases de la lune et le squelette planétaire, les psychomachies et les babioles astrologiques de poche; bref, tout ce qui pourrait satisfaire la curiosité, sans pour autant nourrir le fantasme.

Il y a souvent de la coquetterie, dans ces paraphes néolatins pour page de garde: par un simple jeu de permutations, Guy Marchant devient Guido Mercator, ce qui n'est pas sans malice. Mais ses merveilleuses gravures sauront dépasser jusqu'au soupçon peu flatteur de concurrence déloyale, puisqu'à sa façon, il nous propose une véritable cartographie des mœurs de son temps.

Cette cène bourgeoise est censée représenter les joies bien maigres d'un hiver qui s'attarde sans attrait. La table ronde est tendue de cette toile damassée que les Croisades ont éparpillée un peu partout et la bombance est austère, dans ce monde sans calories: un vague potage, une bécasse imprécise, de la bière chaude et terne et ce pain bis des jours sans fournée.

Ceci n'est pas un dîner, à peine un devoir biologique et jamais un partage. La bonne femme de céans mangera seule, à la cuisine, sans épices et sans conversation. Ceci n'est pas un foyer, mais une filiale d'industrie et ceci n'est pas un couple, mais une jonction tenace de patrimoines, où les rôles sont partagés de façon imperméable. Il y a encore de la coulpe dans cet acte qui devrait se faire dans la joie et qui ne fait que rappeler, encore et toujours, cette très vieille histoire de la pomme, qui ne fait plus rire personne.

Pas même le serpent: ils sont d'un ennui patent, ces braves gens. Mais c'est peut-être justement pour cela que les portes du Royaume s'ouvriront bientôt, pour la plus grande gloire des comices parlementaires et des prêts à taux fixe.

Sticla de apă

Azi, vreme infernală, de caniculă pur şi simplu răutăcioasă: cu siguranţă cea mai fierbinte - în sensul cel mai sarcastic posibil - după amiază din toată vara asta.

Ca un făcut, n-am stat acasă decât cele două ceasuri în duplex thai - azi, ceva de care creierul meu lichefiat trebuie să se reapuce târziu în noapte, pentru că nu îmi aduc aminte ce anume nici să mă tai în bucăţi. După care a trebuit să alerg ca titirezul bezmetic prin oraş, cu diverse chestii care nu - de data asta chiar nu - suferă nicio amânare. Fireşte, dacă nu vreau să dau peste cap tot planul de Bangkok pe următorii doi ani de zile: dar despre asta, la timpul potrivit, dă Doamne.

Pe smoala năduşită de azi noapte, un singur gând a reuşit să împiedice insomnia cleioasă. Simpla amintire duioasă a lăptoaselor şi zgrunţuroaselor sticle de apă proaspătă lao, din toate frigiderele atomice ale principatului, a fost suficientă - oh, suficientă! - să mă ducă fix pe linoleaua de la Lani. Şi să mă adoarmă imediat, cu veioza în ochi: dar cui îi mai pasă, hein?

Nu ca la 7-Eleven, sticlele de cişmea de pe malul celălalt au ceva care aduce imediat aminte de improvizaţiile funcţionale ale anilor Şaizeci. Deseori, nu se deschid ca lumea decât cu dinţii, pentru că au un soi de sigiliu ca de ampicilină; dar scoase din frigiderul - care la fel de ades fornăie discret dindărătul plasei de ţânţari date cu DDT - sunt o zemoasă binecuvântare după imprudenţa preumblării pe uliţă mai târziu de unsprezece dimineaţa.

Din lene, am încercat la un moment dat apa curgătoare a municipalităţii de santal. Trei zile am crezut că am dengă, ceea ce nu vă sfătuiesc pe niciunii: fidelitatea faţă de sticla spoită cu hulubi sau crucea roşie - care e albastră, întotdeauna - nu se negociază sub nicio formă.

Bineînţeles că se egzistă o nevoie viscerală de sărit în primul avion şi o poftă monstruoasă a trenului de noapte. La fel de bineînţeles, ăsta e unul din cele două resorturi - în care al doilea e un chiche cât China, ştii bine - care ţine vie furia zilnică uăă-mii-uăă:  să te întorci treaz, de data asta, deşi întotdeauna are să se descurce de minune să-ţi ia minţile în secunda doi.

Oricum ar fi, să se ştie la tejghea: azi-noapte, am plecat în Laos, cu o sticlă de apă rece în mâna dreaptă. Şi apropo: ca acum cinci minute, ca întotdeauna,  iar se arsese becul de la răcitor.

***

Pe la vreo patru, cu temele zilei isprăvite, am recuperat rapid Fregata de la birou: ascultă, ţie nu ţi-e foame?

Unde să se ducă, unde să seducă: la Siam era închis. La Siam e întotdeauna închis între trei jumate şi cinci, aşa că ruşânia. Dimprejur, îşi deschidea larg braţele schiloade birtul Nanjing: mvai, păi ce să facem, haidi să vedem ce mai face.

În peizajul cârciumilor exotice de Bucureşti, Nanjing e un fel de Mama Mare Bureaţă, anume o instituţie deopotrivă autoritară şi sclerozată, a cărei simplă raţiune de a exista e un foarte mare şi gol pe dinăuntru a fost odată. Rezultat al unui foarte serios schimb de experienţă din vremea Revoluţiei Culturale, ne pune sub nas pacheţele de primăvară şi văcuţe cinci miresme - după cum scria la un moment dat meniul - de cel puţin trei decenii şi jumătate.

Nu cred să existe cineva în oraşul ăsta care să nu fi fost târât, la un moment dat al biografiei, în sala scundă din stânga intrării. Lampioane năclăite, farfurii cu microfoane, oribilele vaze soliflore conabii de la Porţelanul Alba Iulia; şi nişte vitralii Fondul Plastic gen, dintre care e musai să-ţi aduci aminte pentru totdeauna de căpăţâna unui tigru, rânjind în beznă. Chelnerii, ca la Olimp: priviri piezişe, multă foială în jurul mesei, un sonor n-avem la diverse chestii bifate cu pixul pe meniul bătut la maşină cu litere mari.

Pe vremurile, aveau chiar şi dim sum, în coşuleţe relativ nespălate din pai de orez. Cu toate astea, o madlenă e o madlenă - Isuse bun, ce vijelie e pe Nisipari! - şi au trebuit ani până să regăsesc gustul, până la ultima nuanţă îndoielnică: în bufetul Plecări al aeroportului din Rangoon. La Zboruri Interne, bineînţeles - pulime şi cucuieţi, în alte cuvinte.

Dacă aveai cumva pile la tovarăşul ober erai îngrozitor de cuminte, se putea întâmpla lucrul mare de tot să primeşti pe furiş vreo patru-cinci bomboane viet cu iz cà phê sữa đá, învelite în foiţă de orez. Idioată, aruncam foiţa - care e tot chichirezul în chestie - şi plecam invariabil cu un început de carie, premolar drept.

Prin 88, lucrurile se prostiseră de tot. Dim sum se egzista, dar cu oribila carne presată pentru răcani din teracotă, rară la vedere - o casă de comenzi, pile la tanti de la Leonida, anume eşantioane de Eau de Rochas  - şi care purta numele uşor obscen pentru urechi munteneşti de Ma Ling: corned beef sans sa gelée. Nemuritorii, colosalii, de viaţă dătătorii creveţi prăjiţi, opt lei cincizeci cutia, care se găseau peste tot. Bulion dă la borcan în loc de iuţica sinica. Şi cam atâta: bref, jale.

Surprinzător, purtările locului au ţinut-o într-o putredă nestinghereală şi după. Între timp, schimbasem macazul cu grădinile dubioase ale anamiţilor de lângă Şarpele Roşu, unde copiii nu aveau voie din cauză de pirande cam rele de muscă şi slobode la gură.

Evident, n-am avut habar de Asia din farfurie până la Bangkok. Recunoştinţă e puţin spus: salvare de inaniţie, pe viaţă. Acolo halesc până şi vinete, să se ştie. Mmm, heh.

***

Din cauza sticlei de apă de la miezul nopţii, am zis să-i mai dau o şansă. În plus, se şi renovase. Exista o terasă. Exista, spre disperarea mea şi fericirea mumă-mii, şi aer condiţional: da, aţi citit bine; din nefericire, nu e niciodată şi optativ - nici aici şi nici în trenul de Nong Khai.

Am stat fix patruzeci de minute. Începuse bine.

Pfuai, drăcărie! Au şi chow-mein, gen, mârâisem imediat cu ochii ageri spre meniul tipărit cu grijă.

Tu ştii, tu comanzi. 

Ei şi gata: începem ca la Paris - tu ştii, tu ne duci; tu ştii, tu comanzi; tu ştii, tu cumperi; tu ştii, tu te descurci. Cu diferenţa că acolo e miorlăială pură, iar în din astea - un soi de simpatică spaimă.

Chow-mein să fie, că e oricum mai uşor decât searbedele tocane nordiste, de care nici azi nu duce lipsă instituţia. Chiar aşa de greu e de imaginat un cantonez ca lumea, în Bucuresci?

Chow-mein mes deux nids d'hirondelles. Prima s-a prins Fregata: bine, dar... dar astea sunt macaroane Băneasa!

Hmph? Cum să fie macaroane Băneasa?

Macaroane Băneasa erau: din alea de ajutoare. 

Păi se poate, domnu' ?

Ce se întâmplă... nu vă...

Nu mai am întrebări.

Şi-acuma toţi în cor: muie, Nanjing. Este foarte blând, pentru batjocură de chestii importante.

*** 

Aşa că, dragă Nanjing sau cum te-o mai fi chemând pe stil nou, geaba ţi-ai schimbat locaţia şi tacâmurile şi mezanplasul şi tignafesul şi furlifusul. Eşti tot o nenorocită de cantină sindicală gen, al dracului de tovărăşească şi al dracului de relax, Max and don't be so coy, Roy.

Din cinci în cinci minute îl aşteptam pe Ilici să crape uşa, cu zâmbetul lui senin, de boddhisattva circular. 

Din păcate, locul pare irecuperabil. Şi evident, ca de obicei în ecuaţii din astea, pe lista deserturilor trona triumfător un obraznic Coupe Jack.

Reviu cu telegrama; iar mâine - aleluia, zi normală.