Intermezzo

Pe drumuri, preţ de vreo zece zile.

Mai puţine bilete în direct, mai multe poveşti la întoarcere.

Paris, Biarritz, Enisala. Cu drag, ca întotdeauna.

Later edit: Trei ore de nevoie la Praga cea încrâncenată. Cafeaua, mizerabilă și fetițele din dotare, destul de ostile. Nu-i nimic, în două ceasuri începe hărmălaia: de-abia mâine după-amiază sper să am vreme să scriu și eu ceva. Lesne de ghicit, ultimele două zile înaintea plecării au fost pline de mărunțișuri indispensabile: se apropie alte călătorii și alte răspântii, iar așa ceva se pregătește fără multe vorbe și cu mare grijă. Dar deja știm asta, așa că zău nu insist.

La recepția ambasadei chineze de ieri seară, multă lume în vârstă, o tombolă ironică - premii în biciclete și o coadă infernală la mâncare de resort, încărcată voinicește și abandonată cu fereală pe plintele holului mare. Discursuri cam sălcii, aplauze aiurea. Nimic din ce nu știm, din nou: și totuși, senzația insistentă, ca o cocleală în beregată, că ecuația suportă rest.

While I've Been Sleeping

Alaltăieri, o veste năucitoare, strecurată în Le Monde. Pe la mijloc, ca să nu se vadă chiar din prima: se cere, cu insistenţă, să nu se mai scrie domnişoară în documentele oficiale ori vraful de formulare administrative. Fireşte, tărăboi feminist, care a trecut de la luptele de stradă - ah, veşnic pomenitele sutiene arse ale lui Germaine Greer! - la răzmeriţa rece şi surdă, în tranşee.

În româneşte, vorba asta nu sună grozav. Ca orice altoi, s-ar vrea suavă şi gracilă, dar scapără mai degrabă un altoi de eşec şi de incertitudine, cu iz de ingenuă întârziată. În Sud, pubertăţile sunt scurte; iar prelungirile, aproape de neînchipuit: din compliment şi politeţe - uşor înţepenită, e drept -, poftim mai degrabă un ceva ce sună a sancţiune. Adăugăm la asta şi şlagărul nefericit al celor de la Savoy - ah, bentiţa şi mvai freza! -, pe versurile lui Vadim şi avem un început de reflux: nu mai merge, nu mai funcţionează ademenitor sau stârnit. Ci exact invers.

Nu e vina noastră, dar ne-am învăţat prost. Cu alte cuvinte, în româneşte, problema asta nici măcar nu mai există, victimă colaterală a stahanovismului triumfător: frageda şefă de secţie a Combinatului Siderurgic nu poate fi niciodată, din păcate, aşa ceva. Peste ea a trecut Istoria, care le face pe toate netezi şi arămii.

În Franţa, însă, povestea e niţel mai complicată de-atât. Unele amănunte se uită mai greu, precum şi ăsta, fermecător, că vorbele - şi a lor, şi a noastră - vin dinspre acelaşi alint latinesc. Scris pe foaie domnicella, ar suna cel mult a scrisoare dinspre a Treisprezecea Gemina înspre acasă. Dar tradus neaoşeşte stăpânică sau stăpânişoară, ne ia de nas şi ne duce fix înspre Fraţii Jderi: e de bine. O jupâneasă mititică şi capricioasă, înfăşată în spinări de vidră, poruncind naiv.

Păstrând proporţiile, cam asta se întâmplă şi în franţuzeşte, cu poate una din cele mai frumoase titulaturi ale Vechiului Regim, căci Mademoiselle scrisă majuscul e nepoata regelui şi - evident - fiica lui Monsieur, fratele mai mic. Am putea cita câteva personaje, dacă nu ar fi uşor de găsit şi nu ne-ar împinge pilula razna. Oricum ar fi, odată chestia asta clară, cu totul altfel se citesc pseudonimele loretelor de teatru şi operetă ale secolului Nouăsprezece: toate domnişoare pe hârtie, niciuna la poliţie. Nu are nicio importanţă: cu o fărâmă de anacronism, e o soluţie socială oarecum mai demnă, mai metonimică şi evident, mai misterioasă, decât blazoanele de împrumut sau fantezie.

Azi, se cere altceva, probabil în numele adaptării pe repede înainte la obiceiurile americane. Acolo, soluţia e deopotrivă simplă şi fascistă, cu insuportabilul Ms. Nu înseamnă nimic, nu ne spune nimic şi gata. Dar e păcat că se duce şi asta în vânt: peste cincizeci de ani, cine ar mai înţelege oare poveştile lui Proust, fie şi cu îndatorata, îngrozitoarea notă de subsol şi rigoare?

***

Cupa Mondială de Rugby. Am urmărit-o cu coada ochiului, fără multe speranţe, dar cu multă afecţiune. Ne-au făcut praf englezii, cu un sonor 67 la 3, despre care nici nu îndrăznesc să îmi imaginez cum s-a văzut. Şi ne-a bătut şi Georgia, pe care e cu neputinţă să te poţi vreodată supăra: mai bine Georgia decât Samoa, zău, dacă tot trebuie pierit de mâna cuiva.

Din fericire,  atunci când vorbim despre chestii din astea, nimeni nu se dă de ceasul morţii prin tabloide. Pentru că e un sport scăpătat, rugbyul românesc îi seamănă căpitanului Fracasse: capă şi spadă. Să ne trăiască, avem mare nevoie de el.

În altă ordine de idei, o nouă concluzie a cercetătorilor americani. Mi se pare că au publicat-o şi în The Lancet, cum le stă bine oamenilor cu scaun la cap: băutoarele de cafea sunt infinit mai puţin deprimate decât restul lumii. Ştiam eu.

Domnul T., 8: Neprevăzute

Îi deschise, desculţă şi frântă de spate, Petra ţiganca. Singura muiere netraficată din toată sindrofia, gândise imediat Radu, brusc recunoscător trăsăturilor măslinii încă fragede, ori basmalei albe care o aşează în rândul pirandelor cuminţi. Şi mai ales zâmbetului care în mahalale e zis de lapte, asemeni trufandalelor.

Dincolo de glasvand, zarva minimă a bârfelor de seară. Iar în dreptul terasei croite larg înspre o grădină cu zarzări proaspeţi şi scrânciob, o grădină bucureşteană pe cât se poate de obişnuită, se aude mârâit de patefon: Cristian Vasile îi spune cuiva nişte lucruri care nu se aud bine decât în căuşul urechii stângi.

În rest, nimic nou sub soare. Multe fumează şi toate citesc după-amiaza romanele englezeşti abominabil traduse de Giurgea şi ronţăie dropsuri mentolate de la Bomboneria Palatului. Poate de aceea, pomelnicul diminutiv sună şi el a ceţuri de peste Mânecă: Trixi, Betty,  Jenny. Şi cam pe toate le ştie; iar dacă ne-ar da mâna, am îndrăzni chiar să scriem că pe toate le-a încercat, dacă în seara de azi amănuntul ăsta nu ar suna îngrozitor de cinic.

Fiindcă iat-o anume pe Irinel, cum o alintă toată lumea pe gazdă, care îi iese deja în întâmpinare. Surpriza deghizării e pe jumătate istovită de simetrie, căci în seara asta, kimonoului îi răspunde un alt kimonou, în nuanţe fragile de albastru. Cam rece, dar nu îi stă rău, susură pe dinăuntru o voce deja încântată; încuviinţarea e implicită şi eficace - dă-i bice, băiatule.

Oricum ar fi, Irinel Alexandrescu arată chiar foarte bine. Răstimpul de libertate i-a mai risipit aerul timid, cu inovaţia părului tăiat băieţeşte care îi îndulceşte trăsăturile uşor aspre ale profilului. O fire sportivă şi sinceră, fără dezamăgiri şi fără mare imaginaţie, o gheişă de ocazie, înadins tocmită doar pentru el: începe bine. Şi ar fi şi mai bine fără comentariile inevitabile - toate astea sunt cam prea exotice pentru ce şi mai ales cât poate îndura soborul de marchize și subrete de ocazie.

- Mvai, Radule dragă... în samurai veniși..., lasă doamna Vlădescu întrebarea risipită.

Nevastă de inginer, drumuri și poduri. Câteva teancuri de obligațiuni la purtător în lire sterline. O culă rătăcită printre boziile Olteniei. Frecvente prize de cocaină pe geamul pudrierei: fără, viața n-are nerv.

- Fără sabie, Felicia. Fără sabie, în seara asta.

- Acid, ca de obicei.

- Firește.

Nedumeririle Feliciei nu durează niciodată prea mult. Entuziasmul ultimei achiziții e întotdeauna mult prea ispititor:

- Păi atunci să-ți prezint pe cineva, dragă, înșiră, deja cu privirea ațintită spre un tânăr smead, cu părul gominat și cu trăsături cam prea feminine, în genul bietului maior Mura. Jean, vino, puiule, să-ți prezint pe domnul Toroceanu...

... sunteți colegi, dragă. Și Jean lucrează tot la bancă, doar că la Chrissoveloni...

Eu, coleg cu ăsta? De tot hazul, zău.

Până una alta, Jean nu pare prea încântat de crochiu: mâna e cam sleită, dar salutul și dezmințirea sunt neașteptat de sobre.

- Jean Moscopol, student la Politehnică.

- E foarte modest, dragă, nu-l băga în seamă. Are o voce mi-nu-na-tă, să știi. Nu-i așa, îngeraș?

Toantă și impresionabilă. Și cam neconvingătoare, sub carapacea ei de stareță. Dar să ținem conversația mai departe, cu grecoteiul ăsta: ar putea fi chiar simpatic, dacă nu s-ar mai crede Rudolph Valentino, ca toți frizerii.

- La Politehnică! Unde anume?

- Aeronautică.

- Nu m-aș fi gândit.

Și mai și cântă. Mandoline zepeline. Pentru zibeline. Graseiate. Aș bea ceva. Ăștia nu țin decât țuică și șampanie. Aș bea un coniac, uleios și parșiv, să alunece dulceag, ducă-se. E bună și o țuică. Nu cred că are voce rea. L-aș tocmi la nuntă. Și ce idee tâmpită, să-mi iau pantofii ăștia înainte să-i fi purtat ca lumea, să se mai lărgească un pic. Insuportabil, insuportabili.

Dar ea e mică și are haz.

***

La Cruce, în seara asta?

Nici vorbă.

Nu azi. Și nu la Cruce, unde dragostele sunt fără coregrafie, dușumelele negeluite și călcâiele crăpate. Unde miroase a covrigi calzi și gaz de lampă și unde florile din hârtie vestesc prea adesea în glastre același, veșnic vicleim de carne șubredă. Doi poli, două ceasuri, dacă vine din Ardeal e mai curată decât chivuțele noastre, nu pe gură, niciodată pe gură, fără silă și fără regrete.

Radu T. e destul de amețit: te-ai cam afumat conașule, îl pișcă aeronautul de peste umăr. Oh zei, cine l-a mai agățat și pe amărâtul ăsta.

Tutoveanu, cred. Tutoveanu e haram de lepre, are un lipici formidabil la așa ceva. Doar se știe.

Un om inventiv, Tutoveanu ăsta:

- Uite domnul meu, ca să nu te mai văd așa sfârșit - exagerează, nu am băut decât foarte puțin -, le împăcăm pe amândouă: mergem la Cățeaua Leșinată.

Capra și varza, da. De de toate, fără șir și fără măsură. Dar cu calviție incipientă, constat, domnul meu. Tutoveanu o spune întotdeauna cu un ton de giubea, domnul mieu, veche poantă de garnizoană și duminici sleite în poker, lăutari, baterii de sifon.

- Sunteți beți cu toții. Cățeaua Leșinată e la Mizil.

- Atunci, poftim. La Răcaru.

- Prea de mofturi.

- La Vișoiu.

- Aș! Prea peste mână.

- La Vulpea Roșie. Aidi, nene.

- Șelari, bre?

- Central!

- Țigănci sunt?

- Toptan!

***

Țigănci sunt. Tabacioc esti. Și piatră cubică. Și Bazaca, încă în picioare. Exegetul zâmbește, pentru că toate astea sunt deja scrise, undeva, într-o carte care n-a apărut încă nicăieri.

Vinul e gros și negru, zamă de buturugă, iazmă grea a toamnei trecute. La Trieste, vreme frumoasă. M-am odihnit, dar am impresia că n-am priceput prea mare lucru. Nu le putem avea pe toate. Păcat, am să mă întorc. Poate cu ea, poate cu alta. Nu e genul să pună prea mare preț pe lucruri din astea formale. Poftim, și-a tăiat și cozile, asta e bine, nu se mai potriveau, mă întreb doar cum a convins-o pe coana mare: ah, deja Coana Mare!

În jurul mesei, forfotă. Un mizilic, ceva, dar cum să nu. Avem o șunculiță prăpăd, ieri dimineață am adus-o. Dar poate vrem și niște telemea de Brăila, niște măsline Volo a-ntâia, lasă nene, împing la băutură, și ce dacă, nu ne dau grijile afară din casă, nu ne plânge nimenea, haidi, profită, cât mai ai vreme.

E târziu și e puțin greață.  Of, ce dor, ce chin, ce jale. Șalurile sunt întotdeauna negre, în zile din astea. Ea iubea pe altul, dacă mor eu cui te las?

Telegrafică

 Două zile foarte pline. Şi o criză de bilă, monumentală.

Reviu  mâine dimineaţă, acuma nu se poate şi nu se egzistă.

Domnul T., 7: Pregătiri

Balurile, ah balurile! Pe cele vieneze de la Palat, Radu T. nu le apucase decât din bârfele fragmentare ale pubertăţii. Neschiţat niciunde de peniţa muiată după nevoie în miere şi cucută a pederastului Văcărescu, are să se mulţumească, la rândul său, cu năluca imposibilităţii bine temperate. Dacă le-ar fi apucat cumsecade, atmosfera uşor stânjenită de care se plânge înăbuşit Claymoor ar fi dezamăgit legenda deja ţesută în jurul loisirului interzis şi lucrului delicios amânat până la insuportabil. Cu sarcasmul pe care suntem nevoiţi să ni-l imaginăm, le-ar fi găsit pesemne foarte departe de realitatea comparaţiei apusene: scrobite şi deopotrivă insuficiente, cu farmecul velaiatului peste care se revarsă voluptăţile constituţionale ale modernizării. Paşii care mătură alene podelele bine ceruite din buza Podului Mogoşoaiei sunt încă şubrezi. Surâsurile nu au deprins încă să se dezbare de trândăvelile sprâncenate şi eminamente responsabile, pe care le ştim din pânzele zugravilor de subţire. Iar dialogurile suferă încă, fără îndoială, de un soi de leşie naivă, în care se schimbă transparente amabilităţi şi se trag timide sfori parlamentare.

Estimp, ca toţi adolescenţii, Radu T. îl citeşte pe Jules Verne, în colecţia legată stacojiu a domnului Hetzel. Corecţia cotidianului se întâmplă firesc, iar Phileas Fogg are să lase urmele de neşters ale dorului de ducă, serilor tihnite de club englezesc şi confortului uşor aspru, potrivit retoricii de succintă ţandără, care nu trebuie niciodată luată foarte în serios. Şi astfel, în timp ce îşi face de lucru pe foile caietului de ştiinţe naturale, desenând alene bananieri şi pistiluri de flori carnivore, mintea lucrează de una singură, bate orezării, trage de frânghii montgolfiere, retezând din încheietură tulpinile grase ale trestiei de zahăr. Unele amănunte sunt trecute sub oportună tăcere, iar mistificarea celulară de modă nouă slujeşte drept impecabil pretext pentru ocultări de nevoie. Toate lucrurile astea vor veni la vremea lor, în liniştea uşor cleioasă a stabilimentului spre uzul garnizoanei şi toropeala după-amiezii de permisie. Deocamdată, Radu T. desenează mai departe, suspinând după surâsul închipuit al lui Miss Auda, căreia i-ar arunca la picioare un vraf sonor de Cattleya luteola.

Are tot timpul din lume, când are să se facă mare, nu se ştie cum exact. Când are să lucreze la Bancă, pentru că altminteri nu se poate. Dacă ar avea niţel curaj, i-ar spune teribilului Corneliu, mereu pitit dindărătul ziarului de după-amiază, că ar pleca de bunăvoie în Indii, fără niciun ban, ar da-o dracului de intuiţie, ar spăla neruşinat puntea bricului - Mircea, fireşte. Şi s-ar întoarce, ars de sori neştiuţi, beat de imprecise plăceri la care îi e un pic ruşine să se gândească mai mult de cinci minute încheiate, aruncând dispreţuitor liotei neîncrezătoare din sufragerie şiraguri de smaragde şi niscaiva pistoli piratereşti.

Pentru că nu a sedus încă pe absolut nimeni, lui Radu T. îi lipseşte curajul. În curtea liceului, insinuările capătă formă şi atunci, ca să scape, inventează diverse peripeţii. Vigilenţa publică e lesne adormită cu ajutorul elipticelor mormăieli de nevoie: ar jura că astă-vară, la Piatra... dar astă-vară s-a dus cum se duc şi foile nucului de pe Clopotarii-Vechi şi ca mâine au să apară primele brânduşe.

***

1928. Între timp, uliţele mahalalei Visarion s-au învelit zdravăn în piatră cubică, iar casa cea nouă de pe Cometei e aproape gata. Trei etaje şi-atât, numai potrivite speculaţiei raţionale. Nu e a lui şi nu are să fie niciodată a lui, pentru că viitorul chiriaş nu suferă în niciun chip formalităţile astea meschine. În plus, nu se ştie niciodată, ca mâine poate să mi se năzare să plec, lumea e mare şi nu mă aşteaptă decât pe mine: evident, Miss Auda şi pe puţin jumătate de uliţă din Yokohama. Pe puţin, da: cât despre Bucureşti, un apartament provizoriu ajunge cu asupră de măsură. Preţul e bun, lasă loc de bună ziua, cum ar veni.


Veşnic amânată, călătoria în Japonia e o senină ficţiune, dar seara de iunie promite mult prea multe amănunte agreabile ca să ne prăpădim firea cu tristeţi realiste. În realitate, îi e pur şi simplu lene să se fixeze, ar mai copilări niţel, mic voltijor printre cuconeturi de orice calibru, dar viaţa e nemaipomenit de comodă şi pe Dorobanţi, pe străzile încă nenumite cu totul ale Parcului Bonaparte. În fiece primăvară, zarzării îi salută isprăvile nocturne şi încă se mai aud tânguirile orientale ale sacagiului, bârfele cu mâna la gură ale fetiţelor de la Roata Vieţii ori suspinele ordonanţelor.

Cât i-au lipsit, la Paris, n-ar avea nici vorbe să ne spuie...

Dar în seara asta, Radu T. se pregăteşte cu foarte multă grijă de ceea ce se numeşte sindrofie, undeva în coasta uliţei Zece Mese. Vorba e din Fanar, după cum grecească e şi biserica de strajă caselor unei domnişoare vag înrudite, la care se duce în ultima vreme cu plăcere: e nostimă şi are ultimele plăci la modă. Aşa da.

Domnişoara Alexandrescu, pentru că despre ea este vorba, are nădejdea firii pragmatice şi neştiutoare de emoţii năvalnice. Chestie de genetică, în care se întâlnesc frugal arvaniţi dinastici şi ingineri de căi ferate din York. America de Nord, de pildă, e un reper la care ţine fără să-şi explice neapărat de ce şi ar vrea, în taina ceasurilor de glorie, să aibă zâmbetul lui Claudette Colbert, deunăzi văzută pe furiş la Capitol. Evident, tot ce zboară se mănâncă: tocmai ce a ieşit, anul trecut, din menghina maicilor de la Pitar Moş. Întrebată de sănătate, se recomandă feciorelnic Irène, plânge suspect de des atunci când se crede abandonată de sorţi şi niciodată, dar niciodată, nu ar îndrăzni ceva mai apăsat de o privire din colţul genelor.

După ultima modă, totuşi,  i se face destul de des hatârul unei soarele bine strunite, cu lume cunoscută. E momentul să iasă în lume, să se ştie că există, în curând are să împlinească douăzeci de ani, e bine să înceapă târguielile, să se aşeze cumva la casa ei, iar lucrurile astea trebuie să aibă aparenţele întâmplării şi divertismentului. Uite, Radu ar fi o partidă bună: nu e prost, are farmec, ştie vreo trei-patru limbi străine, e de-al nostru dintotdeauna, are o slujbă splendidă şi ceva pământ, păcat doar că e un pic mai în vârstă şi că zvonurile nu sună neapărat grozav.

Dar să nu fim răi. Ca să-i facă plăcere, uite-l cum iese din casă, cu pas larg şi elastic, fără să-i pese de absolut nimeni. În seara asta are să fie, pentru ea şi pentru balul ei mascat cât batista, adevăratul şi veritabilul gentilom de Je M'en Fous, cu musteţi postişe şi un minunat kimono de operetă.

Dar cum e posibil?

Primesc adineauri scrisoarea asta, pe care mă și grăbesc să o agăț la tejghea: un noroc, azi îmi sunt singur cenzor școlar.

Pentru cine nu are răbdare să citească, povestea halucinantă este că ambasadorul Franței vrea să dărâme grilajul Institutului de pe Dacia, ca să construiască nu știu ce esplanadă. Imposibil de priceput de ce se întâmplă asta, singura explicație pe care eu o găsesc e cea a imensei sastiseli - echivalentul galic e lesne de ghicit, dar nu îl scriu cu niciun chip. Ideea e de doi bani, de un ilogic prost gust în mijlocul bulevardului Dacia: serios, ar arăta ca o bubă de antrax.

Fără multe vorbe, scrisoarea Verei care a ajuns la mine prin intermediari, arată așa. O dau mai departe cum am primit-o:

Dragelor si dragilor,

scuzati ca va deranjez, dar sint in criza si scriu si io cui pot.

Problema este urmatoarea: am aflat de la o buna prietena ca ambasadorul Frantei, care se acharneaza sa nu plece, caci Externele de la Paris nu ii dau o alta ambasada, a decis - si are toate aprobarile - sa scoata frumosul grilaj de la Institutul Francez de pe Dacia (care este piesa de Patrimoniu) si sa faca o 'mare esplanada', sa arate deschiderea Institutului si a Frantzei catra Romania si romani. Si sa puna bariere electronice sau asha ceva. Ei fac chestia cu un arhitect roman, care - de coniventza cu ambasada - le-a facut proiectul, iar eu si citziva prieteni NU VREM sa ii lasam sa procedeze la aceasta magarie.

De parca nu am avea destui fameni ROMANI care distrug BRUMA de patrimoniu din acest oras si tzara, ne lipsea ambasadorul Frantei sa mai distruga un loc care a ramas asha cum a fost gindit, proiectat si construit.

Chestiunea se poate intimpla oricind, noi credem chiar ca poate se intimpla miine.

M-am gindit la 3 chestii:

1. am sunat-o pe amica mea, care e Rector la Belle Arte si i-am dat porunca sa sune si sa scrie la cine stie ea.

2. o campanie RAPIDISSIMA de mailuri, la ambasada Frantei, la cancelaria lui Henri Paul, de la citeva SUTE de persoane, care sa le blocheze Inboxul.

3. CEL MAI IMPORTANT, caci se poate organiza pentru miine dimineata si e eficace, caci ii pun intr-o lumina jenanta PUBLIC - o pichetare a Institutului, de un grup de persoane (acum sint in tratative cu un tinar doctorand, in acest scop), dar unde nu atit numarul sa fie important, ci faptul in sine plus prezentza citorva ziarishti, in mod ideal - de televiziune.

Esti dispus/a sa ajutzi?

Ce vrei/potzi sa faci?

Ai alte idei? Dar trebuie instant, ca ne e frica ca vor face chestia miine sau cindva in acest weekend.

Personal, nu-mi fac prea multe iluzii, pentru că am experiențe amare și cinice în chestii din astea, care mi-au siluit obrazul și întins nervii. De pildă, știu că Agia va temporiza cât va putea povestea, folosindu-se de cele mai absurde pretexte. Dar de scris, tot am de gând să le scriu, cu patimă și cu nervi înghețați: voi?

Domnul T., 6: Portret fără poze

În răspărul obiceiurilor domestice de o meticulozitate absolută, Radu T. nu pare să fi găsit niciodată răgazul de a însăila, pentru sine şi despre sine, niciun fascicol de notiţe ori album sistematic de fotografii. În cazul lui, cu greu am putea pomeni totuşi apucăturile frugale ale veşnicului burlac, obişnuit cu confortul aproape cazon al călcătoresei şi sufertaşului, mereu grăbit între două bârfe, două cafele, două aventuri fără sorţi de izbândă temeinică, fericit că trăieşte secvenţele mustoase ale bulevardului, cafenelei, partidei de cărţi. Cu atât mai atipică neglijenţa, pentru cineva care păstrase intactă, până în ultima sa după-amiază, ordinea minerală a lucrurilor de fiecare zi. Pe masa de lucru, solidă şi raţională, se găsiseră copiile la indigo ale scrisorilor încă netrimise. Tăieturile de ziar ale săptămânii erau întotdeauna subliniate în grafit fumuriu, deseori vorbind despre nimicurile noului traseu al tramvaiului cinci sau rezultatelor campionatului naţional de handbal feminin. O mapă moale şi calmă avea să le primească pe toate la sfârşitul lunii, adunate în teancuri prinse în gămălie. La rândul lor, aveau să fie învelite răbdător, în fiecare ianuarie, în plicuri mătăsoase, mai degrabă potrivite corespondenţelor muiereşti.

Am putea crede că îndărătul jerseului de lână ultramarină pulsa ambiţia enciclopedistului, din tagma celor care adună o viaţă întreagă amănuntele ploilor de meteoriţi din Ohio sau anomaliilor zootehnice. Însă circumferinţa lucrurilor socotite interesante batjocoreşte fără niciun drept de apel năzuinţele criteriului. Mai totul îi reţine neobosita atenţie, ca şi cum gândul că timpul însuşi trece şi se petrece ar fi stârnit o neîndurătoare angoasă, o panică imediată şi nestinsă. De aceea, arhivele sale perfect prozaice nu fac decât să treacă razant printre reperele istoriei mari, într-un gest gratuit şi fermecător de boicot al concluziei, diagnosticului, sintezei. Velinele mape ale domnului T. sunt, aşadar, o victorie a detaliului asupra tapiseriei şi o înfrângere, notată apăsat cu fiecare an care se încăpăţânează să se prelingă alene în jurul acelor de ceasornic.

Datorită lui, nu avem nevoie de niciun efort pentru a şti cât costa franzela de la Spicul în 1963 ori ce se dădea la Operă zece ani mai târziu. Dar silueta din spatele mapelor a rămas multă vreme o fantasmă, rătăcită de mâinile iscoditoare ale menajerelor în alte teancuri, ale altor poveşti. De acolo, Radu T. se desprindea interogativ şi mirat, de parcă ar fi vrut să-şi ceară scuze că trebuie să-şi respire posteritatea împreună cu nişte oameni care nu-i fuseseră niciodată prezentaţi cum se cade.

Şi, aşa cum se întâmplă câteodată, cu vremea imaginle astea s-au risipit aproape de tot. Cazna cronicarului de ocazie e, aşadar, cu atât mai grea şi precară, silită să se sprijine pe amintiri, ceea ce implică mizeriile matematice ale probabilităţilor combinatorii.

***

Prima imagine răzleaţă, care dă tonul tuturor celorlalte, e pur şi simplu un clişeu de circumstanţă al micii copilării, din genul celor care presupuneau lungi minute ţepene în faţa aparatului cu burduf şi perdea cernită. Poza cu spetează de carton şi nuanţe neaşteptat de rezistente vine dintr-un atelier al Podului Mogoşoaiei cu nume nemţesc şi foarte multe decoraţii imprimate auriu, o casă serioasă, de nesmintită reputaţie. Pe gustul vremii, nacela împletită dă iluzia decolării iminente spre o soartă limpede şi naivă: e firesc, Radu T. are un an, la 1895, iar notiţa tatălui e deopotrivă uşurată şi orgolioasă. Privirea e cuminte şi mirată, aproape hipnotizată de spectacolul nou al asistentului cu barbete, jiletcă şi ceas. 

Curios lucru, trăsăturile rotunde şi aerul că e proaspăt trezit din somn aveau să rămână intacte, cu desăvârşire imune trecerii timpului.

Ca de pildă în imaginea uşor mahmură a trei ofiţeri de infanterie, înşelător numită regina armelor. Undeva, pe frontul moldovenesc, în uniformă uşor năclăită de sindrofia prelungită până de dimineaţă, Radu T. e cel din mijloc şi asumat cel mai scund. Deasupra buzunarului pectoral, două medalii: nimic special, fără spade, cel mult un ordin de zi pe garnizoană. Un act de prezenţă care ne spune, în fond, că războiul a fost mai plăcut decât am crede, cu şiragul său de subprefecturi primitoare, unde avea să trimeată cu insistenţă amabilitatea balneară a cărţilor poştale. În poza asta, Tutoveanu - foarte înalt, bine legat, o mustaţă retezată deasupra buzei, din genul celei pe care Carol al Doilea avea să o facă ilustră - are un reflex de protecţie amuzată: e de-al lor, e băiat şic, de-aici şi până pe Calea Victoriei.

Şi ăsta este doar începutul: prin voia absolută a Puterilor Centrale, poza de la Focşani ţine loc cu brio carnetului de bal. Era şi vremea pentru aşa ceva, dar asta mai poate să aştepte.

Télégrammes du soir, 37: Une toute petite sainte

Voici une sainte, une toute petite sainte, dont le nom sent bon les fleurs du printemps. Sa destinée mystérieuse semble taillée sur la mesure des saisons à solstice, lorsque les jours et les nuits alternent calmement la géométrie variable de leurs marées. Et sa légende est teintée de cette humanité clandestine, jamais plus vibrante que dans les ornières d'une Eglise sachant se passer de clergé.

Praxède est née au bord d'une route de sel et de larmes dont on avait su tirer lentement un empire. Aux carrefours se pavanent les hautes silhouettes orgueilleuses de ces matrones impeccablement peignées, qui attisent le regard caustique et amusé de Plaute. Des esclaves grecs sachant lire et parfois même écrire des vers pas trop sirupeux se hâtent avec philosophie à leurs besognes. Les tresses des hétaires ont parfois cette couleur ondoyante et trompeuse des blés et du miel, à l'image de ces contrées lointaines, encore peuplées par la mythologie sommaire de la foudre, des flots et des flammes. 

Le hasard de la représentation défie le repère à moitié historique et remplit le vide assourdissant de sa vie par la sincerité de la fiction involontaire. Car la voici, cette menue et presqu'insignifiante Praxède, sous les traits d'une Constance Bonnacieux à l'improviste. Sans crucifix, on pourrait presque la croire absorbée par les menus agencements du quotidien, alors que son éponge nettoie avec soin le sang méconnu qui vient de se répandre dans le sable des indignes arènes.  

Cette Antigone de poche, qui paya de sa vie le courage de la consolation, se meut dans une lumière curieuse; ce sont là des rais en pastiche, qui aimeraient beaucoup ressembler à ces matins romains, où le triomphe est rieur et facile. Le résultat est tellement faiencé, qu'il en devient invraisemblable: il nous parle plutôt d'un fantasme, un de ces contes appliqués qui feraient rêver les banquiers des pays du houblon et de la bure. 

En ce bref répit hagiographique, nulle trace du regard entendu de l'Entremetteuse. Nulle tension lucide de celle qui vient de recevoir une lettre dont on ne saura jamais si elle apporte la délivrance ou la dénégation. Nul divin étourdissement de cette jeune fille aux perles moresques qui est si belle et qui vient juste de s'apercevoir que la joie existe. Et pourtant, en ce pan discret de grisaille urbaine, en ce spectre flou d'une marchande de harengs qui se tient en témoin à l'arrière-plan, c'est bien Vermeer qui pointe son pinceau de caressantes brumes.

Cine vorbeşte cui

La 25 octombrie curent, Regele împlineşte o vârstă canonică. Cineva, undeva, şi-a adus aminte de asta, cerând Parlamentului permisiunea unei luări de cuvânt, ceea ce este o duioasă şi festivă naivitate.

Subiectele de genul ăsta plac teribil tuturor. Vânzătorilor de hârtie, învăţaţi strâmb că totul poate şi - mai grav- trebuie să fie o ştire. În alte cuvinte, putem discuta despre asta pe cele mai felurite sau nechemate tonuri, ceea ce în ordinea sonoră şi legitimă a lucrurilor echivalează cu a fluiera în biserică. Arnăuţilor de palat şi agie, sprinteni să îngroaşe tuşa, să-i fărâmiţeze sensul şi intenţia până la absurd şi goliciune, fericindu-se că atenţia generală e întoarsă alandala din nimica toată. Şi, nu în ultimul rând, mulţimii care sărută întotdeauna praporii şi icoanele cu zgomot, dar uită numaidecât de ce.

Reacţiile nu au întârziat să apară. Refuzul dintâi al unei entităţi numite Birou Permanent, ceea ce înseamnă pur şi simplu secretariat, aşadar hârţoage: să nu vină, pentru că sfânta Costituţiune nu permite aşa ceva decât şefilor de stat în exerciţiu. Şi comentariile dindărăt ale unora care propun cu gura până la urechi împăcarea giuruită a caprei cu varza: să vie primim, dar la un pahar de vin - şi un pateu, probabil - în sânul cald şi primitor al aceluiaşi Birou. Cu alte cuvinte, şmechereala comunistă a tristului zaiafet din orele de program: oarbă, surdă şi ciungă, Constituţia asta nu permite dreptului divin decât astfel de omagii.

Oarecum inexplicabil, Palatul îşi calcă pe jumătate datoria de rezervă şi ne vorbeşte despre ratarea unei ocazii cruciale. Este lesne de priceput cine anume se află în spatele vorbelor astea cam pripite, pentru că nu crucial, ci important ar fi fost să fie aşa, cu toată greutatea de platină a gestului de adevărată dreptate şi iertare. Însă o reacţie la reacţie se anulează de la sine şi nici măcar nu mai contează într-o poveste unde putem desluşi un sens poate mult mai amar de-atât.

Şi anume că nici măcar până în ziua de astăzi nu înţelegem şi nu dăm doi bani pe cele de ieri. Buimăceala anilor Nouăzeci pare să nu se fi risipit defel;  ba mai mult, spoiala confuziei se îngroaşă până la absurd. Părerile ostile nu mai sunt ţipete sparte, ci veninoase eructaţii care arată convingere straşnică şi diabolică perseverenţă în prostie. De un omagiu adevărat nici nu mai poate fi vorba; este de la sine înţeles că vor urma zeci de documentare, stângace interviuri şi, evident, redifuzarea abominabilului film Oglinda.

Generaţii întregi au crescut şi trăit sub talpa de oţel a unei minciuni numite Istorie. Aceleaşi generaţii ale străzii de azi par să o confunde nepermis cu simple întâmplări sublunare, mai degrabă la locul lor în clevetitoarele cronici munteneşti. Episodul ăsta de azi contrapune cele două realităţi ireconciliabile ale mirungerii şi formulei de guvernământ, anume visării şi mecanicii. Şi indiferent dacă, până la urmă, Regele va vorbi sau nu Parlamentului de stil nou, ofensa persistă, poate şi pentru că rădăcinile ei se află acolo unde ne aşteptăm mai puţin şi unde nu multă lume are puterea să coboare: în sufleţii şi minţile noastre.

Tot alaltăieri, vestea dispariţiei lui Johnny Răducanu a iscat veşnicele comentarii pioase pe care le ştim pe de rost. Voci mai subtile au îndrăznit să pomenească, totuşi, mizeria în care se zbătea în ultimii ani şi care îl împinsese, fără îndoială, la un soi de cabotinism alimentar, perfect lucid. Iar în loc de orice altă formulă impertinentă, scrisă pe un colţ de masă de mulţi oameni care nu l-au auzit niciodată, poate că ar fi mai curat să scriem atât: s-a dus Ochialbi.

Domnul T., 5: Tacla fără multe vorbe

 Se lasă seara, în bucătăria cât o cutie de chibrituri a Ingei Fluegel, unde un dulap săsesc cu stinghii învelite în şervete ţepene de amidon se încăpăţânează să-şi aducă aminte de o altă lume şi de o altă casă.

Sibiu, Odorhei, Lugoj: duioase mărgele de jasp, zile de ieri prelinse niciunde.

Doamna Fluegel oftează. Cu puţin curaj, ar pofti-o afară pe invitata cu de la sine putere, ca să-şi fluiere zaţul de Jaegermeister primit cu poşta printre uşurateci ciorapi de nailon şi practice plicuri de supă. Primii rotunjesc pensia de urmaş, mizerabilă dacă ne gândim la vechimea în muncă aproape onorifică a ternului şi la vreme dispărutului Karl. Restul, ce întotdeauna pare cântărit cu parcimonia spiţerului, valorează mai mult de zece veşti culcate pe hârtie şi nu face niciodată obiectul timidelor tranzacţii, care îi lasă aproape întotdeauna sentimentul jafului liber consimţit. 

Din fericire, nostalgiile lui Inge Fluegel nu capătă niciodată cotropitorul gust de migdale amare al lucidităţii visătoare. Cu mişcări lente, mâna care a început deja să tremure zdravăn de vreun an şi ceva încoace despoaie veşnicul plic Knorr din hârtie colorată. Pozele sunt infinit mai iscusite şi poate mai lipsite de mister ca atunci, dar gesturile şi proporţiile sunt intacte: un litru de apă, care se fierbe leneş pe primus şi pulberea de aur înşelător a consomeului casnic. Asta e tot şi e destul pentru ca duminica să nu mai fie atât de singură şi năpădită de lingori.

Cu puţin curaj, şi-ar închipui chiar fericirea considerabilă a chioşcului cu fanfară, în care alămurile pitice înşiră cu abnegaţie un grăunte de operetă suavă, suspine de husari cu mustaţa în furculiţă şi foşnete mirate de evantai. Dar Inge Fluegel se fereşte de lucruri din astea: certitudinea gustului din pachet îi ajunge, fără îndoială pentru că ea se poate măsura cu precizia dintotdeauna.

***

Doamna Fluegel oftează, aşadar. Toate lucrurile astea o istovesc mai mult decât s-ar cuveni să încuviinţeze, iar amintirile ei despre Radu T. sunt cel puţin stinghere. Se evitau cu ostilă politeţe din ziua în care, necăjită de calabalâcul naufragiat în mijlocul casei, primise vizita intempestivă a cărţii de imobil: de unde vine, din ce trăieşte şi cam cât are de gând să onoreze cu prezenţa.

Deasupra catastifului învelit în celofan foşnitor, figura rotofeie şi roşiatică pe care o ştim deja o măsurase din cap şi până în picioare, cu un amestec de vodevil şi iarmaroc. Îl privise pe furiş, cu agasare şi un soi de ruşinoasă poftă: scund, bine legat, ras cu foarte multă grijă, lat în şale şi umeri. Părul complet alb şi care fusese fără îndoială castaniu, cândva şi demult, era adus fără cusur din pieptene şi foarfeci, astfel încât jumătatea de înfrângere a calviţiei să aibă un aer de vilegiatură maritimă. Iar cravata englezească, purtată cu un jerseu uşor din lână moale şi ultramarină, îi adusese capitularea.

Semăna aproape perfect. Şi nu, nu ţinea neapărat să-şi aducă aminte.

Şi cu toate astea, Radu T. nu-şi pusese în minte să fie cu tot dinadinsul dezagreabil, în acea dimineaţă letargică de noiembrie. Ideea unor conversaţii nemţeşti neprevăzute îl amuzase suficient, iar zarva minimă a casei scărilor îi stârnea, în ultima vreme, un proaspăt şi viu interes. Ne ducem, domnule, ce ne mai ducem, îi spusese deunăzi apăsat colonelului Tutoveanu, pe Calea Victoriei, plesnind fără să vrea talpa ghetei uşoare de caldarâm. Tutoveanu ridicase din umeri, cu spoită indiferenţă: gândul desfrâului colosal al garnizoanei de cavalerie din Focşani îi fugise din minte înainte să-l rostească, aşa cum făcea de absolut fiece dată. Poate mori tu primul, ricanase pe dinăuntru, în timp ce salutase şi trimisese şubrede complimente nici el nu mai ştia exact cui anume.

Javra asta bătrână încă-mi datorează doi poli de la bridge. Sta-ţi-ar în gât, zău.

Nici cu nemţoaica de la parter nu avusese prea mult noroc, de bună seamă. Proaspătă văduvă, o categorisise numaidecât, după straiele indiferente şi privirea orfană. Cam zgârcită, fără nicio chiverniseală, cinstită până-n măduva celulei, ducă-se. Aproape i-aş propune să-mi calce şi mie cam de două ori pe săptămână, mai rar e de mizerie, dar cred că am să mă abţin. Foarte bine, aşadar spuneţi că aveţi viză de flotant, adăugase româneşte fără nicio altă risipă, fluturând absent batista din mâneca jerseului - un tic recent şi aproape imperceptibil - înspre buletinul lepădat în mijlocul mesei.

Din păcate, avea. Avea chiar tot ce trebuie. Să ne fie de saftea, băiatule, se alintase singur, scriind în aplicate ronde lucruri fără nicio însemnătate: nume, prenume, data şi locul naşterii, raionul Cutare.

***

Pe neştiute, doamna Teodorescu a rămas ultima pe meterezele şedinţei Comitetului de Locatari. În limbajul cartierului împestriţat de repartiţii, am spune scurt că pur şi simplu atârnă, sperând inconştient pomana pişcotului rânced din dulap sau mămoasa păcăleală a păhărelului de vişinată scos cu opinteli de sub saltea.

Dar Inge Fluegel nu are vişinată şi nici măcar lumbago. Cu alte cuvinte, nu poate compătimi junghiurile zilnice, şalele care se transformă încetul cu încetul în nisipuri mişcătoare, respiraţia care se taie scurt şi pe nepusă-masă. A dracului, e de-alde Matusalem, te pomeneşti. O să ne îngroape pe toţi.

Matale joci cumva tabinet?

De cel puţin jumătate de an se tot ţine să o întrebe şi niciodată nu găseşte răgazul. Ar cam fi nevoie, de a treia mână în jurul mesei, altminteri se duce dracului tot zaiafetul care adună şi împarte, cu benignă rea-credinţă, punturile întotdeauna în favoarea gazdei. Gurile rele spun că e un joc pur şi simplu idiot, giumbuşluc de ordonanţe şmechere şi maimuţăreală de cazinou, însă adevărul este că se isprăveşte fix înainte ca toată lumea să aibă în cerul gurii gustul rânced al plictisului. Pauzele sunt dese şi scurte, numai bune pentru telegrafice firitiseli, în timp ce mâna moale şi roasă de gută a doamnei Petreanu bate expert pachetul. Cornuleţele sunt întotdeauna leşioase, e precis de la margarină, dar important e că ne trebuie neapărat încă un muşteriu.

Nici, suspină doamna Fluegel, înghiţind un căscat. O vorbă românească suficient de clară şi foarte la îndemână, care poate să însemne, după circumstanţe, nu ştiu, nu vreau sau nu mă sinchisesc. Fără a trânti uşa, închide subiectul prin artistică neprezentare: aşadar, doamna Teodorescu nu insistă, deja îngrozită că asta i-ar putea cauza în dificila întreprindere ce o aşteaptă. Asta este, n-ai ce să-i faci.

Păi atuncea, mă duc şi io.

Om vedea noi mâine.

După colţ

Lipsă la apel câteva zile. Nu foarte multe, cel mult o săptămână: dar aveam mare nevoie de asta.

De data asta nu plec nicăieri, sunt doar după colţ. Pentru că uneori cel mai deştept lucru pe care poţi - şi chiar trebuie - să-l faci este pur şi simplu o pauză. Şi o primenire a minţii, întotdeauna binevenită, pentru ca lucrurile pe care le spui să redevină savuroase şi cu miez: nu superficiale şi pe alăturea drumului.

Télégrammes du soir, 36: Terrarvm Orbis

Nous ne saurons probablement jamais à quoi ressemblait la mappemonde qui sortit, par une belle matinée mozarabe, d'un écritoire du monastère de Santo Toribio, à Liébana. Les copies qui traversèrent avec insistance l'Occident du haut Moyen-âge sont aussi différentes les unes des autres qu'une fresque catalane de la tapisserie de Bayeux. Car si la rhétorique de la représentation est souvent cohérente, les résultats sont pour le moins douteux, rongés par le palimpseste et par l'émotion des différents scribes. Ils ornent, effacent et dénaturent à leur guise ce qui aurait dû être une somme des sources géographiques connues: de Ctésias, qui voyait partout des licornes et jusqu'au méticuleux Isidore de Séville, en passant par les Ecritures.

Liébana est un coin assez obscur de cette ombrageuse Cantabrie, dont le toponyme seul suffirait pour ouvrir un appétit de partance. C'est une terre de pics et de pointes, ubacs et adrets, où les pâturages se font rares: on y naît avec l'âme d'un sherpa et le sentiment d'une destinée cartographique, perchée sur un des toits du monde connu.

De toutes les variations possibles, ce folio madrilène est vraisemblablement le plus proche de la fraîche innocence manuscrite; celle de Saint Sever, par exemple, est déjà corrompue, trop bavarde sur les bords festonnés des fleuves et trop pressée de raconter les épices et les légendes, avec l'assurance esthétique du moine qui ne les verra jamais. Mais ici, les détails et les anecdotes se font si rares, qu'elles en deviennent presque occultes, avec le charme de ces libations à huis-clos réservées à une poignée d'initiés: une mappemonde qui n'est pas le fait de Beatus, mais d'un troupeau d'anges facétieux.

Et cela ressemble d'une manière troublante à ce que nous avons, depuis peu, l'habitude d'envoyer flotter dans l'espace, avec l'espoir que quelqu'un, quelque part, puisse nous lire et nous coucher sur d'autres cartes, sous d'autres cieux. Il y a donc la créature et tout le Jardin du Créateur, avec ses quatre fleuves et ses trois apôtres de rigueur,  les îles lointaines et les bras de mer écarlate et une Jérusalem en mihrab qui est, tout naturellement, le nombril du Monde.

Et il y a aussi, perdu dans un coin, en bas et à gauche, sans raison apparente, autre qu'une soudaine coquetterie de qui aura lu Ovide à ses heures perdues, le delta du Danube.

Télégrammes du soir, 35: Arcana parva

Sur son livre d'heures, la silhouette d'Etienne Chevalier, grand trésorier du Royaume pourrait se résumer par une apothéose pour comptables. Cela implique une pose aussi convenue de contrition que possible, une tonsure sobrement cléricale et un bruissement écarlate, où le martre répond finement au soyeux du velours.

De même, les teintes d'une apocalypse impromptue oscillent entre les deux pôles primaires des gueules et de l'azur. Une dextre divine fort discrète chasse du firmament parisien des succubes finalement assez sages, des grypes  qui ont l'air de flotter dans un immense aquarium. Pourtant, en contrebas, près des beffrois de Notre-Dame, les travaux des champs ne s'arrêtent pas: ces choses-là aussi, font partie de la respiration de ce monde.

En ce temps qui nous semble grouiller de frayeurs minutieuses et où les jours ont souvent la torve grimace de la peste, de la famine et de la guerre, l'iconographie du Mal est souvent explétive et libératrice. Et il y a une satisfaction presque pédagogique à faire montre de tant d'artifices; comme si, en fin de compte on voudrait nous faire comprendre que eh bien, même cela n'est pas si sérieux que cela en a l'air.

Télégrammes du soir,34: Une partie de campagne

On dirait une partie de campagne, un répit chasseur, un entracte léger à la logique des combats. Mais la guerre, au dix-septième siècle, est souvent ainsi, même s'il s'agit de débarasser le Royaume de la dérive parpaillotte et de remettre, tant bien que mal, les pendules à l'heure de l'Edit de Nantes.

La miniature de Gellée ne montre aucune des nombreuses horreurs qui ponctuent le siège de La Rochelle, épine irritative dans le corps centralisé d'un Etat qui cherche encore sa voie. A Paris, il y a une Régence et c'est un heureux hasard que Richelieu en tienne les reins. Mais il reste aussi, un peu partout ailleurs, le souvenir tenace des massacres, des phalanges de la Ligue et des  commandos huguenots: tout cela est peu clair, voire fourbe. Il faudra sévir et, contre toutes les apparences, c'est exactement ce qui est en train d'arriver.

Comme d'habitude,  le ciel a cette trompeuse pureté des tournants. Au loin, les navires anglais essaient de se frayer un chemin, autant que faire se peut, vers ce port transformé en tranchée par un simple coup de génie stratégique.

Cela s'est joué à une digue, même si les lecteurs de Dumas penseront toujours autre chose. Entre-temps, deux mousquetaires entament une partie de dés.

Télégrammes du soir, 33:L'hiver, au loin

Le vrai - et peut-être bien le seul - génie flamand est celui du détail, dans lequel on dit si souvent que le diable se cache. Aucun petit pan de mur jaune, pourtant, dans cette enluminure gantoise tardive, qui raconte en peu de mots un hiver si bien installé, qu'il y paraît irréversible.

Le commanditaire - mais rien n'est moins sûr - vénitien, c'est-à-dire le cardinal Grimani, n'impose aux copistes, à l'inverse des donateurs parisiens ou berrichons, aucune contrainte décorative. Cette liberté a, peut-être, beaucoup à voir avec le déclin d'un objet dont la rareté est de plus en plus menacée par l'imprimerie. Privé de toute nouveauté, un bréviaire enluminé à la main ne sera tout au plus, en 1520, qu'un objet légèrement excentrique, un caprice de grand clerc nostalgique des vieux adages.

Et c'est avec joie que les compères évoquent un hiver à la fois totalitaire et gamin. Le marchand de quatre-saisons qui vient d'écouler sa camelote et qui houspille son âne: il n'aimerait pas arriver de nuit dans le prochain hameau, en espèrant que la soupe aux choux, tout comme la pêche au badaud, seront grasses. Les auvents fermiers livrés à eux-mêmes, dans un silence blanc, où les brebis, philosophes, attendent un printemps vert-doré, pâturages et pissenlits. Cette femme circonspecte et transie de froid, qui souffle dans le creux de sa main et dont on ne sait très bien si elle revient chez elle ou si elle vient d'en repartir, si elle est le Sommeil du Matin ou la Grippe de Décembre, ou peut-être les deux.

Or voici donc qu'une porte s'ouvre, par le seul bon vouloir de l'imagier, sur un décor rustre, où les femmes filent les interminables quenouilles de l'ennui domestique. Et où la petite scatologie du quotidien s'invite sans façon, à la manière du petit chieur que l'on retrouve parfois au détour d'un Bruegel. Un monde de pisse et de neige, de femmes et de chats, qui aurait certainement énormément déplu à Baudelaire.

Rambouillet. Château, mairie, sous-préfecture

Pe puţin trei sferturi din cei care ajung la Paris au să aleagă grozăviile relative de la Versailles, drept excursie de o jumătate de zi extramuros. Nu-i putem bombăni, cu amendamentul dezolat al punerii în scenă aproximative: datorită jafurilor sanchilote de după 1791, din duhul locului n-a mai rămas decât o cochilie mumificată cu grijă, un soi de mausoleu al Vechiului Regim, cu mobilă adunată în chinuri şi răscumpărări de peste Mânecă, reconstituiri laborioase sau rechiziţionări de interes general din tot restul şiragului de reşedinţe, pavilioane de vânătoare şi locuri de agrement monarhic ale Franţei.

Sigur că Versailles merită. Merită întreit, chiar dacă patul Regelui Soare nu e deloc de-adevăratelea. Şi oricum, inter nos, niciodată nu a fost culcuşul nocturn al dihaniei zugrăvite apoteotic de Rigaud: ceea ce pozează chinezii cu speranţa obscură a copiei de câmpie se numeşte, extrem explicativ, lit d'apparat.Şi nu e decât un fel de estradă didascalică a fiecărei dimineţi, în care unsul Proniei  pretinde că se trezeşte sub privirile aburite ale sicofanţilor prepuşi la ceea ce se numeşte Toilette du Roy. De dormit, doarme în diverse bârloguri muiereşti, după cheful momentului: dar grădinile sale sunt, fără nicio îndoială, unele din cele mai frumoase cu putinţă.

Cine s-a săturat însă de hoardele cotropitoare de aici ar face însă foarte bine să mai întindă drumul o jumătate de ceas, până la Rambouillet, unde nu e aproape nimeni, la orice oră din ziua luminată. Din capitală, e destul de peste mână, fără tren rapid pentru trântori care te să te ducă simplu şi funcţional până unde ai nevoie. Trebuie mers până la - îngrozitoarea, infecta, detestabila, viermuitoarea - gară Montparnasse, al cărei nume minte: la ore de vârf, e o bună propunere pentru vintrele Iadului.  Şi luat orice merge înspre Chartres, sau poate şi mai departe de-atât, în rezerva că drumul poate dura de la simplu la dublu: depinde în câte gări opreşte - şi sunt multe.

***

Odată ajunşi, Rambouillet te întâmpină cuminte: un florar cu multe ghivece, care se ocupă cu precădere de înmormântările unei populaţii senescente. Un bistro unde Ginette spală pahare îndărătul tejghelei şi Gégé şade sprijinit într-un cot, pe zincul de slin tăios, aşteptând să iasă muşteriii de la slujbă. Şi veşnicul Hotel al Gării: în cazul ăsta tăiat în patru, cu invazia de nevoie a samsarilor de asigurări şi croitorului pe măsură care, luat la bani mărunţi, face decât retuşuri.

Nimic de scris acasă, pe scurt. Un târg de provincie bine măturat, fără emigranţi, fără racaille de-a doua generaţie, fără multe blocuri: pavillonnaire et listes municipales Divers Droite. Ca el - zeci, sute, poate chiar mii de noduri rutiere provinciale: castelul şi grădinile sale sunt, aparent, chichirezul major.

Drumul înspre aşa ceva, e perfect intuitiv: se ţine, pur şi simplu la întâmplare, orice uliţă perpendiculară şi se pândeşte punctul de inflexiune în care comerţul cu amănuntul începe să se umfle niţel în pene - Boucherie du Château, Optique du Château, Cantine du Roy. Două minute mai devale, lucrurile sunt clare: am ajuns unde trebuie.

***

Vremea e frumoasă, de vară indienească: un noroc, de obicei, începutul lui septembrie e fie leşios, fie se întâmplă cu primele ploi reci şi meschine ale toamnei. Dimprejur, o mare linişte: niciun autocar, nicio coadă - există o explicaţie.

Sub coaja amabilă, Rambouillet găzduia, până nu demult, unul din centrele naţionale ale Forţelor Armate Terestre, care încă ocupă o parte din grajdurile castelului, cu nişte apartamente ofiţereşti, şi nu numai. De-altminteri, locul nu e un monument oarecare, ci una din nenumăratele reşedinţe de vară ale preşedinţilor: pe Sarkozy, chestia asta nu-l prea interesează; pe Carla B., cu atât mai puţin. Oricum ar fi, aura de mister şi de ceea ce se numeşte franţuzeşte fastes républicains pluteşte peste un decor destul de oarecare: ca peste tot, 1789 a făcut aproape tot ţăndări. Şi, spre deosebire de mai peste tot, aicea nu e voie cu poze nicăieri înăuntru: din motive de siguranţă, explică repede-repede o fetiţă sprâncenată şi stagiară.

În dimineaţa dată, suntem fix cinci curioşi: mai puţin de-atât ar fi o nenorocire degeaba, pentru că multe cucoane nu pornesc ghidajul - iarăşi un neajuns, fără de care nu poţi vedea nimic -, doar pentru un singur om. În afară de baia pompeiană şi plină de ipsos a lui Bonaparte - ai ghicit, beizadea: spre deosebire de Mândra, nu-l prea sufăr - mare lucru nu vedem. Mai bine de jumătate din clădire e transformată într-un fel de bivuac pentru summituri, iar camerele de hotel încremenite în aşteptarea sfetnicilor în trecere, stârnesc, e drept, o uşoară nostalgie. Se mai egzistă - şi asta merită oarecum notat undeva - şi înduioşătoarele apartamente private ale doamnei preşedinte Auriol, reamenajate în gustul îngrozitor al începutului de ani Cincizeci. Nu, nu cu învelitori de Formica, mai degrabă într-un stil bastard care se vrea anglo-normand - cu multe grilaje de calorifer în lemn de măr - şi care nu e decât notarial.

Curioşii sunt şi ei de undeva, din provincie şi au venit, ca de multe ori în ţara Franţa, din dorinţa de a vedea cum se preumblă aleşii celui de-al Treilea Cin: mais regarde, Jacques, regarde ce vase - on a le même, dis!

Era una din grozăviile doamnei Auriol, fireşte, în indescriptibile tonuri căcăniu-sidefii: sigur că există. Zâmbim şi mergem mai departe, în ciuda duduii care cască discret şi explicaţiilor pe picior: nu de asta m-am întors, ştiam unde viu.

***

Pentru că fetiţa cumsecade care ne povesteşte eroic câte ceva din vremi trecute nu face decât să recite pilula turistică de rigoare, nu o să auzim nicio vorbuliţă despre splendida, leonina Catherine de Vivonne, de la care au început multe lucruri importante. Prăvălită pe un divan şi retrasă cu totul din agitaţia Curţii pe care o găsea de-a dreptul ţopească, marchiza de Rambouillet îşi întreţine săptămânal tenul şi neuronii, conversând însufleţit cu o serie de oaspeţi aleşi pe sprânceană, în reşedinţa ei capitalină. Deocamdată, aşa ceva nu se numeşte încă salon - şi încă mai puţin boudoir, care are să aştepte bosumflatele lui Lancret -, ci ruelle: alcovul - despre asta vorbim, de fapt - e strâmt, pentru o lume obişnuită cu hăurile insalubre ale Evului Mediu care nu s-a isprăvit decât acum cinci minute.

Nu mai e nevoie, socotesc, să explic chestii pe care toată lumea le poate găsi cu uşurinţă: anume ce rol de sincretică încurajare au putut avea taclalele doamnei de Rambouillet într-o perioadă pecetluită de îndoielile Contrareformei. Poquelin o ia peste picior, în Preţioasele Ridicole, chestie letală posterităţii: dar cine ştie, cunoaşte.

Totuşi, giuvaerele de la Rambouillet nu sunt înăuntru, ci afară. Iar aici, plimbăreţul rămâne cu desăvârşire singur: plimbarea de un kilometru descurajează pe toată lumea.

***

Grădinile de la Rambouillet nu sunt nici cele mai deştepte, nici cele mai spectaculoase cu putinţă. Regăsim veşnicul amestec de parc englezesc, care ar vrea să imite dezordinea spontană a lucrurilor, fără subtilitatea de la Rousham şi de parterre à la française, cu o frumoasă vedere spre mlaştinile disciplinate din poala castelului. Din păcate, întinderile franţuzeşti de suflu şi suprafaţă restrânsă, nu reţin ochiul: trebuie neapărat continuată plimbarea, spre Glacière, lizieră semi-sălbatică şi foarte toile de Jouy: peisagistul a citit Astreea, cu siguranţă.

Deschiderile sunt ample, neaşteptat de moderne, aproape urbane: parcul nu place secolului Optsprezece şi nici Mariei-Antoaneta, care îl evită cât poate. Austriecei nu-i cade bine nici castelul, pe care îl consideră drept nici mai mult şi nici mai puţin o gotică şandrama - sau în fine, dacă preferaţi: une gothique crapaudière. E de gândit că, la vremea bombănelii, zidurile sunt umede, şi cercevelele - nu prea grozave.

Ca să o îmbuneze, al Şaisprezecelea, foarte departe de imaginea de idiotism iresponsabil foarte dragă bolşevicilor din Comité du Salut Public, hotărăşte să-i dăruiască un loc de divertisment. Aşa ceva se numeşte, în vocabularul grădinăresc neoclasic, une fabrique şi nu înseamnă decât un fel de glumă artificială care să rupă creativ monotonia spaţiului verde. False grote, false sihăstrii - se egzistă una şi aici, cu neputinţă de vizitat şi unde da, beizadea, erau şi automate călugăreşti pe care administraţia le-ar vrea reconstituite, cândva -, false cocioabe rocaille şi false pavilioane chinezeşti clătesc ochiul şi mintea. În peizajul ăsta fermecător de pestriţ nu există limite, dar Lăptăria Reginei este, fără îndoială, una din cele mai îndrăzneţe găselniţe, care să-i omagieze curajul de a-şi alăpta rousseauist proprii copii, lipsindu-se de doici. Sau cel puţin aşa sună explicaţiile entuziaste - în sfârşit, cineva! - ale ghidei cu păr scurt şi gură pocită, care se prăpădeşte după Jean-Jacques şi ar pleca la Esfahan, dar nu prea îndrăzneşte.

Lăptăria e opera lui Hubert Robert, despre care am povestit înadins ceva acum câteva zile. Am greşi, dacă am vedea-o doar ca pe o princiară zdrăngănea sau ca pe un pavillon industriel avant la lettre. Este, mai degrabă, un prilej de georgice divertismente, în care cercul intim - l'Autrichienne detestă făţărniciile de la Versailles, care oricum n-o prea are la inimă - se poate întâlni, sub pretextul unei promenade rustice. Înăuntru, o grotă în gustul vremii, în care o nimfă firavă o duce de căpăstru pe Amaltheea şi minunate fresce în relief, toate albe şi toate recuperate de foarte curând, cu scene de gen: trebuie neapărat văzute acolo şi nu în poze. Este o mare mirare - şi o istorică baftă - că nimeni din Rusia albă nu a tăbărât să le cumpere: cela leur ressemble tellement...

***

Matriţa lucrurilor de la Capricho poate fi şi aici. Câţiva paşi mai încolo Bordeiul cu Scoici - sau în fine, La Chaumière aux Coquillages - e o altă improvizaţie pe o temă dată, anume ceva pescăresc, de care doamnele în cauză nu vor avea niciodată habar. De data asta, povestea e oarecum mai tristă, pentru că e un cadou al ducelui de Penthièvre pentru nora sa, moartă de sifilis la nici treizeci de ani şi înşelată matrimonial fără niciun farmec.

E un loc al plictisului bine temperat, croit pentru finalurile plimbărilor de gineceu, în care consolarea aproximativă a unui rondel sau unor artificii sonore ar trebui să mai îndulcească pilula unei vieţi lipsite de imaginaţie şi doldora de constrângeri. În alte cuvinte, un rar spaţiu de libertate a inimii, în care imaginaţia meşterilor a luat-o razna în cel mai bun sens al cuvântului, pentru că sub aparenţele cel puţin terne se ascunde o splendidă parabolă sidefie, care reuşeşte să nu fie nici kitsch şi nici măcar siropoasă. Multă lume se gândeşte la ecourile stinse ale Renaşterii, întotdeauna iubitoare de astfel de exotisme la îndemână: şi e adevărat că salonul bătut în coji maritime nu i-ar fi displăcut lui Arcimboldo. Însă jocul iridescent al luminii vine, poate, şi din altă parte, şi anume din strălucirile povestite de alţii de la Hasht Behesht şi sminteala persiană a cioburilor de cristal ce recompun fractalice ameţeli. 

***

Drumul spre gară, într-un cartier pe jumătate aţipit de ultimele zile ale verii, nu mai poate aduce nicio mirare.

Nici măcar faţada asta de drogherie, ruptă cu totul din anii Şaizeci, poate ultimii glorioşi ai unui loc aparent uitat de administraţie, unde timpul încă ştie să se prelingă altfel. 

Şi e de bine, beizadea. E de foarte bine, fireşte.

PS: Fără nicio legătură, m-am gândit îndelung la ultima dumitale pişcătură. Ar fi destule chestii de explicat, cu şi despre, presupunând că momentul - extrem de penibil pentru toată lumea - ar merita asta. Eu cred că nu e cazul, după ce am numărat cinstit pe socoteala proprie cel puţin patru faux-pas personali. Singurul răspuns serios pe care îl pot da este că niciodată - dar niciodată - nu am să mă mai apuc să fluier aiurea în biserică: dacă tăceam, filosof rămâneam. Şi nu, să nu crezi că nu-mi pasă: dimpotrivă. Cu nasul în jos, ca întotdeauna: nu foloseşte la nimic, dar nu credeam şi nici nu voiam să aprind un foc de paie inutil.

Télégrammes du soir, 32: Un monstre, un vrai

Cet individu est un janissaire et un législateur en puissance dans le sens le plus romain du terme, l'auteur d'épitres érotiques saillantes de guimauve et le mécène de Vivant Denon, un précaire amateur de kiosques à orchestre et un éternel cadet ajaccien dont les petits marquis du Loiret ne cessent de railler la démarche mal dégrossie.

Autrement dit, et avec toute la cruauté permise par la distance historique, Napoléon Bonaparte, cœur  ébouillanté et patricien apocryphe, est un monstre. A son sujet, les étymologies hésitent, entre la bête de foire et la divine apparition: et ce n'est sans doute pas sans une ombre d'affection que l'on choisira l'aimable hypothèse du présage, à la réalité de ce qui se montre avec fragilité aux foules incompétentes ès miracles.

La campagne d'Egypte bat son plein, alors qu'il pose avec feinte docilité pour l'effigie qu'Ingres s'empresse de lui couper sur mesure. Du haut de son strapontin consulaire, il est l'homme de la situation, c'est-à-dire le chouchou de la bouchère, du spéculateur en betteraves, du notaire poitevin. Ses rapports avec Dieu sont assez compliqués - et le resteront à jamais -, mais l'étreinte de l'éternité le tente, à la manière de ces grisettes encore timides battant les pavés des boulevards:

 

L'infini? ce n'est pas le refus, dites.

Le vêtement écarlate cache assez mal un début d'emboinpoint qui finira par gêner ses plus ardents licteurs. Mais l'obscure flamme du regard résistera même à la honte du HMS Bellerophon, qui écrasa la chimère des Cent-Jours.

Tout ceci est encore loin et le peintre sait qu'il se trouve devant quelque chose de considérable. Alors, sans le vouloir, il lui rend le plus merveilleusement involontaire des hommages: cette vue en vignette de Notre-Dame, ornement émouvant et topographiquement absurde d'une Annonciation avortée au fond d'un traîneau, dans les eaux trompeuses de la Bérézina.

Liste de courses

Ca de obicei, dau mai jos lista aproape completă a cumpărăturilor de cărţi din ultima escapadă. Şi tot ca de obicei, deschid la întâmplare câteva dintre ele: e şi ăsta un joc secund, al potrivelilor fermecătoare.

Să mi se ierte dinainte lungimile: nu se putea rezista.

La Gibert n-am avut prea mare noroc. Prea multă viermuială. Noi aranjamente de rafturi, care nu mai au nici logică şi nici spor. Una peste alta, impresia de calabalâc uşor jenat, incomod şi rareori folositor: aşa nu. Cu toate astea, din motive care sunt prea anevoie de explicat în colţul unui bilet de genul ăsta, probabil că descinderile au să continue, doar că mai rare: constat cu uşoara groază a timpului care trece că nu-mi mai face deloc plăcerea de până acum.

Totuşi, nu puteam să ies fără Voyage en Espagne al lui Gautier: pentru că al meu se pierduse în hăurile caselor din faţă, pentru că încă datorez un bilet - et davantage - despre nişte lucruri importante şi pentru pişcăturile de rigueur. Pe lângă asta, recolta e foarte slabă: Georges Nivat, Regards sur la Russie de l'an VI, probabil unul din cele mai bune - şi întinse studii - cu şi despre din spaţiul franţuzesc. Se egzistă mai multe volume, niciodată de găsit împreună, majoritatea epuizate: trebuie pândite şi luate cu japca pe unde le apuci. În româneşte, s-a tradus puţin şi prost, cu aparent inevitabilul băţ în derier cu care de regulă se rescriu chestiile considerate cu parfum teoretic. Şi într-o selecţie oarecum aberantă, fără cap, fără coadă şi fără dreptate: aşa nu.

Marele avantaj al lui Nivat este că ştie ce povesteşte, vorbind ruseşte perfect şi cu ajutorul empaticului bun-simţ mai rar într-o lume academică neştiutoare de măsură. E un lucru de mare folos să nu ai de-a face, în chestii slavistice, cu un fost tovarăş de drum, iar asta bucură imediat. Mărturiile lui, din care nici nu ştii ce să rupi mai întâi - aşa că n-am să fac una ca asta - sunt o frescă foarte alertă a frământaţilor ani Nouăzeci: în partea asta a şasea, Cecenia, Ucraina şi Ferapontovo. O privire lucidă, la mii de ani-lumină de trăznăile lui Terzani.

***

Ultima, dar cea dintâi, o suavă reeditare care nu se putea evita nicicum: Proust, Pastiches et mélanges. Suntem înainte de Guermantes, în era cititorului totalitar şi generos, care-şi împarte fericirile cu graţia dintotdeauna. De recitit cu voluptate, foarte încet, cu creionul bine ascuţit în dreapta.

Voyons. Chut:

"Telle qu'elle est avec son sourire si particulier, combien j'aime la Vierge Dorée, avec son sourire de maîtresse de maison céleste; combien j'aime son accueil à la porte de la cathédrale, dans sa parure exquise et simple d'aubépines. Comme les rosiers, les lys, les figuiers d'un autre porche, ces aubépines sculptées sont encore en fleur. Mais ce printemps médiéval, si longtemps prolongé, ne sera pas éternel et le vent des siècles a déjà effeuillé devant l'église, comme au jour solennel d'une Fête-Dieu sans parfums, quelques-unes de ses roses de pierre. Un jour sans doute aussi le sourire de la Vierge Dorée (qui a déjà pourtant duré plus que notre foi) cessera, par l'effritement des pierres qu'il écarte gracieusement, de répandre, pour nos enfants, de la beauté, comme, à nos pères croyants, il a versé du courage (Marcel Proust, Mélanges. En mémoire des Eglises assassinées. II Journées de pélerinage. Ruskin à Notre-Dame d'Amiens, à Rouen, etc.)."

Are dreptate. Are întotdeauna dreptate. Surâsul de la Amiens e acelaşi cu cel al îngerului de la Reims, aducător de balsam şi de lumină până în gheena măruntă a celei mai proaste zile posibile. E surâsul Evului Mediu şi aşterne lumi la picioarele cui îl ştie cunoaşte.

Cu toate astea, căpoşeniile au viaţă foarte lungă. Dacă mă întrebaţi pe mine, n-am decât o vorbă: Vézelay cea despuiată. Unul din locurile - Laos, Siena, din astea -  în care aş crăpa liniştită, fără nicio părere de rău.

***

Din teancul de la Galignani, am ales trei chestii. N-am să pierd vremea aicea nici cu splendida peltea a corespondenţei lui Minou Drouet către Hugo, pentru că e nevoie de foarte multă răbdare faţă cu atâta eroic devotament. Nici cu o serie de mărunţişuri antropologice de maxim interes, dar care ar suna la tejghea ca un fel de decorticare a unor resorturi de preţ: din toate, recomand cu căldură cartea despre ruşii albi a lui Jevakhoff, care promite multe. Niall Ferguson şi a sa Virtual History, numai pe cine amuză perversităţi din astea uşor seci.

În rest, nu se putea trece pe lângă biata baroană - şi nu baroneasă, care sună a Ferentari neîncălţaţi - Staffe şi cochetul - da, ăsta e cuvântul - Usages du monde. Cu amănuntul fermecător că Staffe nu are nicio uncie nobiliară şi că duce o viaţă seacă, de surdă indiferenţă la tumultul şi nuanţele lumii despre care scrie. Dacă ar fi avut cea mai mică idee de trăznăile următorului personaj din listă, de pildă, ar fi făcut precis apoplexie, fără niciun fel de preaviz.

Întâmplător, dau peste cel mai scurt sfat, dintr-un catalog care se ocupă de absolut orice altceva. Până şi planificarea de sine are, totuşi, limite:

"Visites intimes. - Les visites intimes se mesurent sur le plus ou moins de sympathie, d'amitié; elles échappent aux règles."

***

Boni de Castellane. Oh, splendid păduche Belle Epoque - e de bine, e de foarte bine - crai de budoar şi mână spartă fără nicio limită pe lume: L'art d'être pauvre précédé de Comment j'ai découvert l'Amérique e unul din cele mai fabuloase volume de memorii de secol Nouăsprezece, în care fiecare foaie e o încântare absolută. Despre asta, imediat ce isprăvesc cu Tamerlan, cărat eroic după mine: a meritat revizitarea, cu vârf şi îndesat.

"Notre arrivée dans la Néva fit sensation. M. et Mme Austin Lee, le comte de Périgord, le comte et la comtesse Jean de Sabran-Pontevès, comptaient parmi nos hôtes, ainsi que Mme la marquise de Galliffet, qui n'avait qu'une pensée: s'inscrire chez les princes qu'elle avait rencontrés aux Tuileries, trente ans auparavant. Pendant nos promenades, elle s'imaginait toujours voir une Altesse et, au risque de tomber de voiture, se levait dans notre landau découvert pour faire une révérence qui s'adressait généralement à un inconnu stupéfait. Quant aux autres, ils admiraient inconsidérément les tableaux de l'Ermitage sans se rendre compte que beaucoup d'entre eux sont attribués à des peintres qui ne les ont jamais touchés (Boni de Castellane, op. cit., Chapitre X. Plaisirs et passions d'esthète)."

***

În fine, Robert Byron, cu care ne-am mai întâlnit pe drumul Oxianei. Acuma, First Russia, Then Tibet: sigur că merită.

Anii călătoriei sunt 1931-1932. Ca de obicei, pederastul cu limbă de soacră şi diagnostic surprinzător de fin, călătoreşte la limita spionajului luminat:

"The difference between Moscow and Leningrad is the difference in visible terms between the historic alternatives that have always confronted the Russian State: sufficiency from within or attraction from without. At present the balance is in favour of the former, and Moscow is again the capital. (...)

It is customary to imagine the Palmyra of the North as a purely Western city, planned in straight lines and executed in a variety of classical styles. Certainly the streets are mostly straight and the architectural styles borrowed from those of contemporary Europe. But the Kremlin of Moscow was built largely by Italians, and is yet the very essence of Russian imagination. Nor is Leningrad any less so. Since Russians demand of architecture colour, ornament, and, above all, a prodigious scale, Western forms are made to serve these ends, heightened by a kind of emphatic eccentricity which is often fantastic in the manner of John Martin or Rex Whistler, but never quaint in the manner of Nuremberg (Robert Byron, First Russia, Then Tibet, Part I, Russia. V. Leningrad)."

Cel pe care îl cauţi

Azi e ziua Colonelului Englez din Indii.

În situaţii din astea, cuvintele potrivite nu vin niciodată uşor. Aşa că îi las pe alţii, să spuie, peste toate zidurile din lume, lucrurile de cuviinţă:

Chut. Cela pourrait être du Bach: mais d'une certaine manière, c'est autrement mieux, si cela était seulement possible.

Télégrammes du soir, 31: Clairons de la pensée

Ceci n'est pas une enluminure, mais toute une cosmogonie. L'épisode de la chute de Jéricho valait bien l'hommage appuyé d'un pinceau, et nous voici rassasiés, d'une manière calmement surprenante. L'interprétation des faits, qui pourrait se résumer cyniquement à une querelle de tribus vite tournée au vinaigre, doit beaucoup aux subtilités d'Origène, que la bureaucratie naissante de Rome sanctionne, mais que rachètera lentement Erasme.

Nous n'en sommes pas encore là, en cet hiver de 1470 où la main du copiste reprend non sans peine un événement vieux comme le monde. Mais les atours que la miniature lui attribuent sont, eux, puisés directement dans la respiration du temps, avec cette façon si extraordinaire qu'a le Moyen-âge de s'approprier un espace légendaire et de le modeler à sa guise. Ce serait là une mise à jour qui ne manque pas de panache et qui dit, sans aucun doute, la vérité imprescriptible d'une Foi opposable à tous et à toutes, où que le vent la mène. Et aujourd'hui, ce même canon illustratif voudrait, peut-être, traduire cela en un cliché Gamma d'une manifestation altermondialiste devant les froides et ternes tours de la Défense: mais nous avons perdu, et depuis longtemps, cette courageuse innocence des choses qui se passent de second degré. 

Cette ville déjà fantôme des Ecrits pourrait être Tours ou Milan ou Gand, toutes cités que ronge lentement la sombre ambition du lucre raisonné, de la spéculation à la criée et des premiers billets à ordre. C'est une ville cossue, mais parfaitement païenne, que ne veille aucun clocher et qui n'attend aucune résurrection, à tel point qu'on lui préfèrerait le joyeux fourbi de stupre de Gomorrhe. Et elle en sera punie de la manière la plus poétique qui soit  - non pas par action, mais par un souffle de l'au-delà, que portent des cornes de brume.

Un Verbe remplacera toujours un autre et les vérités n'appartiennent qu'à ceux qui les croient. Mais toujours est-il que, comme dirait Hugo, à la septième fois, les murailles tombèrent.