Année-charnière, 2: Curăţenie generală

Cronica anului politic 1946 apare imediat după cele trei portrete oficiale şi indispensabile: Regele cel fraged, Regina-Mamă - în aceeaşi fotografie de la nuntă, cu diadema-i grecească. Şi, mai la o parte, truculentul doctor Groza, cu aerul feroce al celui care se pregăteşte să le facă vânt primilor doi nu numai din almanahe, cât mai ales din Istorie: măreaţă şi măruntă, nici nu mai contează anume. Preferinţa pentru subiect e o chestie nouă - de obicei, aici se găseau imprimate efemeridele, cu tot cu răgazul propice secerişului de păioase. Ori morţii iluştri ai anului, de multe ori cu teribile, ameninţătoare poze de catafalc.

De data asta, nu. De data asta, ni se povesteşte în vreo trei pagini tipărite mărunt cam ce ar trebui să ţinem minte din anul cu secetă şi alegeri parlamentare. Chestia e semnată de un individ şters, dar întrucâtva decent: Dimitriu-Păuşeşti, ieşean cu tentative de avangardă şcolit la Paris. Şi, după cât se vede, nu prea amator de probleme vitale. A semnat ceva şi gata, crezând că scapă eftin. Şi habar nu avea că articolul lui avea să deschidă un întreg gen, fluvial şi monocord: recenzia indigestă de ştiri instrumentale.

Regăsim răbdător toate oscioarele limbii de lemn. E drept, încă timide şi necoapte, aproape ridicole, dacă nu le-am şti, astăzi, descifra un pic mai altfel. Pietonul de-atunci le-a luat cu siguranţă peste picior, nepricepând că toate prostiile astea aveau un destin deasupra logicii.

În abundenţă care trădează un oarecare rest de jenă zeloasă, întregul câmp semantic al deratizării: asanare morală, a lichida, epuraţie, dezintoxicare, stârpire, purificare. Obiectiv principal aşadar, care nu se poate împlini decât de o mulţime abstractă şi uniformă de indivizi pătrunşi până în măduva oaselor de simţ civic - anume, în clar, delatori. Şi evident, sensibili la genul ăsta de tolboseală ce amestecă, pe alocuri, tonul telegramei kaghebiste şi imbecilităţile funcţionăreşti atât de dragi lui Rică Venturiano: serioasele sforţări comune, gen.

Ce ne explică, în mare, bilanţul, întrebăm cam ca în baie. Păi că încă e al naibii de greu, că mai există cozi de topor care nu se împacă deloc cu noua ordine. Că a fost secetă, dar iată anume, marea şi draga de Uniune ne-a şters cotele de grâne ce i le datoram de la Armistiţiu, ca să ne ierte cu inimă largă de toate tâmpeniile erei trecute. De parcă am fi fost ţară învinsă, chestie încă nu foarte clară şi niciodată foarte clară, dacă mă întrebaţi pe mine. În fine, că la un moment dat şi fără multe vorbe, au început procesele. Politice şi ele, într-un sinistru sistem cu viitor luminos.

La schimb, mântuirea zilei de mâine. Cu o nuanţă nouă, dihotomia între realizări - trecute - şi înfăptuiri - viitoare. Scribii anilor Optzeci au uitat de ea, amestecându-le plictisit şi mecanic pe amândouă, după cererea teancului de foi. Amănunt simptomatic al fugii înainte: dar era deja prea târziu.

Deocamdată însă, de pe foaie se străduie să ne zâmbească Teohari Georgescu. Ana, Luca şi Dej mai pot aştepta cinci minute.

***

Dar pregătirea politică a alegerilor nu se putea face numai prin propagandă. Trebuia mai întâi realizată o asanare morală, care să lichideze urmele nefaste ale trecutului şi să arate poporului românesc drumul pe care avea, netulburat, să-l urmeze. Legea epuraţiei, ca şi pedepsirea criminalilor de războiu, nu erau numai obligaţii impuse de Convenţia de Armistiţiu; erau şi necesităţi de apărare împotriva tuturor acelora cari otrăvesc opinia publică. Astfel, a fost nevoie de o prelungire a decretului lege pentru epuraţie şi pedepsirea criminalilor de războiu. Criminalii de războiu au fost judecaţi în loturi, amploare dându-se mai ales procesului principalilor vinovaţi: Ion Antonescu şi colaboratorii lui apropiaţi. Judecat în cursul lunii Mai a fost marea senzaţie a anului. El n'a desvăluit numai culpabilitatea lui Antonescu, prea evidentă şi prea cunoscută întregii ţări; a desvăluit, în special, complicităţi, şovăieli oportuniste, compromisuri din partea unor cercuri politice care, dacă ar fi avut puterea, ar fi căutat probabil o muşamalizare a afacerii. Din desbaterile pe larg publicate în presă, opinia publică a aflat însă adevărul şi a judecat, aşa cum era drept.

***

Unul din gesturile implicit evocate de paragraful ăsta mai rousseauist decât Jean-Jacques, din care transpiră delirul opiniei generale transformate instantaneu în curte cu juri, este destul de cunoscut. Martorul Iuliu Maniu îi strânge, după interogatoriu, mâna acuzatului, fără niciun alt comentariu, fără nicio altă silabă în plus. Dintr-un gest elegant, pana şuie a cronicarului de ocazie face insinuare bolnăvicioasă: dar pentru orori în germenii viitorului au trebuit întotdeauna pretexte.

Acordeonistul

Gurbanguly Berdimuhammedow e preşedintele Turkmenistanului. Mai nou, porecla oficială şi intens încurajată este cea de Ocrotitorul. 

Din câte vedem, fantasma suavă a Cântăreţului - cine ştie, cunoaşte; şi nu am să insist, nici să explic - a fost împlinită în cheie epică şi cosmogonică: de ziua lui, Preşedintele cântă lumii. Din gură, acordeon şi chitară electrică.

Sau rece? E plin de fumigene în film şi nu se vede nimic clar.

În sală, multă lume. Şi dacă ne uităm bine, şi biograful oficial. E un tip cărunt şi cu păr vâlvoi, în costum gri-şobolan. Am memoria meclei, cum ar spune spărgătorii: aş vârî mâna sub satâr, el e!

Cu toate astea, gurile rele au arătat imediat cu degetul o problemă care se pricepe de la primele acorduri:

Fix aşa. Nu este deloc ceea ce se numeşte un cover, ci o - hai să-i spunem elegant - preluare prezidenţială. Cu japca.

Le-am ascultat pe-amândouă. În amintirea serilor colosale, bezmetice şi abulice de la Awaza. Ssst. Pe măsură, absolut.

Buletinul de ştiri

Bangkok, azi. Tik. În nobilul Banglamphu, apa e până la genunchi. La gară, trenurile nu prea mai circulă; dar Tik a ajuns acasă, în Korat, de vineri pe duminică, unde nu s-a întâmplat nimic. Cu autobuzul, dar nu de la Mor Chit.

În Isan e deocamdată linişte şi - oh, fericire nemeritată! - oraşul de santal e în siguranţă, imperturbabil. 

Începem lecţia dimineaţă devreme, ca Tik să ajungă cu bine în suburbia ei deocamdată liniştită. E mai bine aşa.

Eu nu pot să stau cu mâinile în sân. În afară de ce am să trimet prin şcoală, am tras cu ochiul înspre Crucea Roşie: e o tradiţie a casei, dinspre Matilda - ei da, însăşi Matilda - încoace. Asta românească ştie numai de prăpădul turcesc, pentru care nimeni nu s-a agitat: şi e foarte, foarte urât lucru. Aş da sânge, cum am obiceiul: dar cui să-i trebuiască, în aşa un tragic balamuc? 

Cer diverse numere. Tik mulţumeşte cu o voce mică, mică, foarte mică. Nu are de ce să mulţumească, treceam şi eu pe-acolo. Atât.

Mulţumesc eu. Eu mulţumesc. Niciodată îndeajuns şi întotdeauna cu o intensă emoţie, pentru orezăria din sufletul meu.

Année-charnière, 1: Faţă şi verso

Douăzeci de mii de lei costă, mulţumită inflaţiei fulminante a vremii, un exemplar din Almanahul ziarului Universul pe anul 1947. Pe verso, sârguinţa librarului îi adaugă întotdeauna simbolicul timbru sec al Casei Scriitorilor: de-abia două sute de lei, ceea ce este probabil infim.

În 1947, citadela de hârtie a lui Cazzavillan este un element indispensabil al normalităţii bucureştene. Dintotdeauna, boierimea mai veche sau mai nouă citeşte suava şi drastica L'Indépendance Roumaine: simpla capacitate de a pricepe şi eventual comenta veştile scrise franţuzeşte este un indiciu de la sine al castei alfabetizate, cosmopolite, de leneşă modernitate. Însă birourile ministerelor, terasele cafenelelor, sufrageriile burgheze şi chiar parmaclâcurile mahalalelor se ţin de tabietul zilnic al Universului. Scris româneşte, aşadar mult mai la îndemână, ziarul suit pe culmile stabile ale prosperităţii de Stelian Popescu poate lansa eficient un comerţ cu de-amănuntul ori ştirbi definitiv reputaţii. Departe de orice apetit doctrinar foarte bine definit, în afara orientării de bun simţ şi centru-dreapta, tonul redacţional nu dispreţuieşte niciodată bârfa ori mărunţişurile pasionale. Fără a merge până la excesele Curentului lui Şeicaru, Universul ştie că lucrurile astea se vând bine şi amestecă voios eutrapelia parlametară, obida funcţionărească ori cronica culturală, în caşete uşor de digerat, fără nicio pretenţie.

Este o gazetă pentru rentieri şi văduve de ofiţer în retragere. Protopopimea de câmpie îl poate citi fără să-şi puie mâna la ochi cu oroare, iar negustorimea fluvială îl păstrează deseori cu sfinţenie, atunci când atenţia reporterului pomeneşte vreun eveniment local. E numai bun pentru plictiseala cu chisele şi cafele, iar asta îi asigură o remarcabilă longevitate: ciuntit şi ca vai de mama lui, are să-i supravieţuiască până şi lui Stalin.

***

În forma periodică bine cunoscută, almanahurile de presă centrală nu sunt foarte diferite de composturile Evului Mediu, despre care am tot povestit că amestecă şi vântură tot felul de trăznăi. Între coperţile astea, găsim te miri ce, şi poate mai ales lucruri absolut inutile: de toate pentru toţi, cu insistenţă a detaliului şi fragila ficţiune a bilanţului anual. După poftă şi odată cu trecerea vremii, ce se poartă şi ce se vede în cinematografe, ce cărţi se cumpără şi pe unde mai merge lumea să-şi clătească mintea. Agrementul, loisirul nu încap explicit în paginile astea sârguincioase, pentru că ele aparţin castei celor puţini şi leneşi, care arată calea. Burgheziei cu criteriu şi industrie i se vinde, în loc de epice bomboniere, hronicul însufleţit al exploratorilor şi feroviarilor, coloniştilor şi magnaţilor de sine făcuţi, iară nu născuţi: iată, se poate orice. Oricine poate orice. Prin noi înşine, cum ar veni şi nivelare mediană, dacă ţinem neapărat să fim înfumuraţi şi sociologi.

Dar 1946 nu e un an obişnuit. Cu un război mondial de-abia isprăvit, se întâmplă multe lucruri ciudate. Armistiţiu, secetă, epurări şi austeritate nedorită: supapa îndelung aşteptată nu funcţionează. Informaţiile zilnice devin din ce în ce mai opace, apare reflexul firesc al paranoiei colective. Unde sunt americanii, se vor întreba până în 1969 jucătorii de şah din Cişmigiu. Sunt la Jimbolia, le răspunde aproape săptămânal chibiţul cu aparat de radio imprudent. E iminent. Încă un pic de răbdare.

În alte cuvinte, lumea se schimbă, sub aparenţele liniştitoare ale răgazului general. Nici vorbă de una ca asta, doar că înţelegerea de la Yalta e în aşa hal de gogonată încât nu se poate întâmpla chiar de pe azi pe mâine. Încetul cu încetul, şurubul se strânge: de aceea, tonul biletelor de umoare devine din ce în ce mai nesigur, mai dubitativ, mai în doi peri. Pentru adevărate rechizitorii încă mai e timp; însă deocamdată e important ca porcăria să se învăluie în zdrenţele statisticii, faptelor edificatoare, silogismelor uşuratece. 

Semn al compromisului, un nou şi incomod prieten îşi face discret apariţia în paginile astea pentru oricine: Uniunea Sovietică. Nu întâmplător, tactica aleasă e una din cele mai  eficiente - fotomontajul. De aşa ceva, almanahul nu duce lipsă; foarte puţin text dar foarte multe poze, de la muzeele de artă ale Moscovei şi până la taberele de pionieri din provincie, ori noile realizări dintr-un Baku la care ne uităm zâmbind. Mesajul e simplu: şi ei sunt oameni, şi aia este o ţară. Amalgamul statului-naţiune, de care Kominformul se fereşte ca dracul de tămâie e folosit aici perfect oportunist, ca lucrurile să devie banale şi poate cine ştie, chiar prietenoase. Dediabolizare, cum ar veni. Nimic despre Bucovina, nimic despre gulag. Nimic despre nimic real, în răspăr faţă de toate insistenţele anilor Treizeci.

Dediabolizare şi tranziţie. În paralel cu asta, scurte articole despre ciorapi de nailon, ultimul răcnet al modei muiereşti apusene, ori aparatură menajeră de ultimă generaţie. Despre filmele de la Hollywood şi premiile Fundaţiilor Regale. Despre Hortensia Papadat-Bengescu - era să o scriu altminterea, ştim bine - ori maşinăriile de citit gândurile ale anului 2000. O lume care trăieşte deja pe tărâmul celălalt, într-o lentă desfacere de propria fire. Semn al vremii sau nu, primul lucru care dispare complet este orice formă de publicitate comercială: gata cu pisăloagele anunţuri pentru pâinile gigant de la Gagel sau ţepenele prospecte Bayer. Isprăvite. Duse pe pustii. De-acuma încolo, gândim altfel, scriem  altfel. Căutăm altceva.

***

Avers şi revers, în imposibila minciună a celei de-a treia căi. Reculul timpului permite surprinzătoare consonanţe: democraţie originală, reper fragil, mari ameţeli.

Până şi futilităţile sună aiurea. Ca de pildă asta, furată dintr-un articol nesemnat despre moda anului - un vânt rău bate până şi aici:

Poşetele au rămas mari. Mari, ca pe vremea când eram obligate să purtăm cu noi toată arhiva de acte a familiei şi ce era de preţ şi era posibil de înghesuit în poşeta noastră. Acum, poşeta mare a femeii este un obiect ce stârneşte curiozitate: oare ce se poartă în ea? Poate scrisori de dragoste - sau cocoşeii? Cărţile preferate - sau târguielile pentru bucătărie? În orice caz, e amuzant aerul pe care-l dă poşeta mare... cât o valiză mică - de a fi gata să porneşti în călătorie.

Citind aşa ceva, nu ştim, într-adevăr, cine e plimbăreaţa anului 1946. Nu ştim, de pildă, dacă are de gând să dea bir cu fugiţii sau să ascundă ceva sub duşumele. Dacă se duce la talcioc sau se pregăteşte să stea la coada vreunei legaţii streine cu un roman tradus de Giurgea în mână. Suspiciunile se vor amuzante, dar răul e făcut: muierea elegantă, cât de cât la curent cu ce se poartă pe lume, este un fel de subversivă araucaria. Urma pe care o lasă retinei este aferată, oarecum necăjită, fumătoare nervoasă de Plugare, amatoare de Balcic silită să ponteze dimineaţa devreme.

Cum spuneam, până la puşcăria Mislea mai este drum lung. Dar aşa încep toate grozăviile. Cât despre mine, am ales câteva lucruri cu miez, pe care am de gând să le împart zilnic, dimpreună cu o scurtă pastilă de comentarii personale. Aţi ghicit: m-am întors, cu elan de bătaie lungă. Se întorc - încetul cu încetul - şi telegramele de seară şi tribulaţia şi alte poveşti.

Pentru că aşa se cade. Şi pentru că altfel, nu suntem în stare.

Răspântii

În continuare, veşti destul de proaste de la Bangkok. Lumea pleacă pe capete din oraş. Lucru neobişnuit într-o lume care nu prea ştie de week-end prelungit, s-a decretat o vacanţă forţată de cinci zile pentru funcţionari şi elevi. La Universitatea Chulalongkorn, secretariatul anunţă că sesiunea se amână cu trei săptămâni, până la jumătatea lui decembrie.

Bref, nu e deloc de bine.

În condiţiile astea, e de bun simţ să te gândeşti insistent la teoria momentului oportun. Între pofta copilărească sau elanul dezordonat şi nesăbuinţă nu e decât un pas, pe care nu am niciun chef să-l fac. Să plec peste două săptămâni e un lucru îndelung pregătit şi croit, înţepenit în momentul biletului de avion pentru că primele veşti sugerau măcar două săptămâni amânare. Dar riscurile sunt mari: să rămâi complet blocat în mijlocul haosului general riscă să aducă reacţiile cele mai tâmpite. În alte cuvinte, să-ţi pierzi obrazul, cum vrea canonul asiatic. Dacă te-ndoieşti, mai bine să te abţii. Deocamdată.

Încă sper să prind Sărbătorile acolo. Judecând după veşti, nu e nimic mai nesigur. Povesteam, acum două săptămâni, epopeea lui M. care o luase la sănătoasa din Bang Kapi. Azi aflu că în Bang Kapi lucrurile sunt relativ calme, iar M. s-a mutat undeva la etajul 25, cred că spre Makkasan. În clar, o distanţă care se poate parcurge destul de uşor şi cu piciorul, dacă nu ar fi hărmălaia rutieră şi ispitele obişnuite. 

Hotărât lucru, decât un eşec cu pretenţii, mai bine o porţie de răbdare demnă şi alertă. Şi citirea pasionată a buletinelor meteo, în fiecare dimineaţă.

În viaţa mea n-am vrut mai intens să ajung undeva, în plus acum şi cu diverse planuri. Nu-i nimic, oftă ea. Toate la vremea lor. Să nu ne pripim şi să nu cumva să fim lacomi. Este cel puţin o copilărie; şi cu lucrurile importante nu se glumeşte.

***

Ca şi cum toate chestiile astea nu erau de-ajuns, altceva care incită la prudenţă. Plănuisem demult, promisesem şi îmi promisesem un stagiu de meditaţie budistă într-o lamazerie din nordul Siamului. Aflu adineauri că întreg programul e definitiv compromis, cel puţin în forma în care s-a întâmplat cu succes vreme de câţiva ani buni. Nu din cauza inundaţiilor, ci aparent pentru că fundaţia care organiza toată povestea s-a ciorovăit cu unii din călugării care se ocupau de neofiţi, la faţa locului.

Altădată, aş fi comentat îndelung, probabil. Acuma am să mă abţin, pentru că nu-mi pot decât închipui cum s-a putut ajunge la lucruri din astea de toată dezamăgirea, ceea ce nu înseamnă deloc că ştiu precis ce s-a întâmplat acolo. Dincolo de gustul perplex, rămâne posibilitatea curierului direct spre lamazerie sau pur şi simplu să caut altceva.

După ce am vânturat preţ de vreo două săptămâni netul, concluzia e simplă şi previzibilă. De toate pentru toţi, cu variabile infinite între foarte comercial şi foarte dur, disponibil doar pentru avansaţi. Unele formule seamănă cu un fel de vacanţă spa, într-o relativă nepăsare faţă de reguli pe care le înţeleg elementare, cum ar fi demixtarea completă sau poprirea, foarte legitimă, de la net sau telefon celular. Poate pentru unii merge, dar mă îndoiesc că o experienţă călâie sau neautentică mi-ar fi de vreun folos.

În fond, poate că şi piedicile astea au un rost. Mai mult şi mai liniştit timp pe mână ar însemna, de pildă, o croire mai îngrijită şi o cântărire mai puţin pripită a lucrurilor ce au să se întâmple. Să cauţi acuma un apartament de închiriat la Bangkok este, de exemplu, o dulce iluzie.

Mai devreme de orice altceva, să se liniştească apele, aşadar. În toate sensurile. Răbdare şi tutun. Dacă nimic nu e static şi totul se schimbă, măcar să îmblânzim ce se schimbă cu folos bun. Credeţi-mă, e mai greu decât pare, dacă dumnezeu ţi-a dat o fire nărăvaşă şi lesne emotivă.

De toamnă

A venit toamna. A venit și gata.

A venit toamna, și pe noi ne interesează mai degrabă ce se vede pe uliță. Sunt timpuri ciudate și seci, care vântură vorbe născute moarte. Procentaje, îndoieli, tocmeli fără farmec. Prin birouri lumea bombăne, numără arginți. Să mai frecăm un ness, poate ne trece. Să deschidem ușurel pagina cu publicitate, cu știri inutile de la capătul lumii, unde nu vom ajunge probabil niciodată. Să mai fumăm o țigare furișată în vreun colț de  culoar, între pervaz și calorifer. Ei, cum merge? Dar parcă merge, ce spui. Ca pentru toată lumea, nu vezi?

Unde plecați de Sărbători? Stăm acasă, ce să mai plecăm. Nu e momentul. Nu e timpul. Nu se cade. Să fim funebri și modești. Să ne ascundem sub parmaclâc, dar cu un ochi speriat pe gaura cheii. Caragiale știa asta: fandacsia e gata. De aici încolo, se poate închipui orice. Fără farmec.

Amănunte din astea și stări din astea se întâmplă zilnic oricui. Nimeni nu e cruțat, iar povestea cu turnul de fildeș nu funcționează întotdeauna impecabil, din păcate. Pe sub obloane, prin interstițiile clanței și pragului, se furișează deseori iscusit veștile veștede și sălcii ale după-amiezii. Uneori, șarja ispitește: și n-ar trebui, pentru că pur și simplu nu merită. Și dacă vrem neapărat, nici nu ar trebui să existe.

Pentru că a venit toamna, ceea ce e absolut formidabil. S-au strâns viile, a spumegat mustul, ca mâine au să coboare și turmele de la stână. Acum e vreme de stat comod pe divan, de trăncănit lucruri frumoase și de băut ceai de pergamută. Fără bursa de mărfuri. În potriva direcției de mișcare. În răspărul mizeriilor de buget. Fără limite, fără condiții, după pofta inimii.

Nici nu-i nevoie de plecat prea departe. Până se retrag apele, până se mai limpezesc urgiile, să ședem așadar cu mare seninătate binevoitoare. Merităm, cu toții, un răgaz lenevos: toamna asta nu trebuie, sub niciun chip, să semene a Bacovia.

Sigur că între timp, pe Sukhumvit, trei cucuiete se pregătesc de puhoi de ape. Sigur că inundațiile mușcă din caldarâmul de pe Khao San. Sigur că lucrurile astea îngrijorează, și este puțin spus. Însă pentru toate lucrurile de pe lume există un moment anume potrivit; deocamdată, răbdare și curaj.

Am crezut întotdeauna în dârzenia minții și foarte puțin în trufiile ei. De aceea, deschid un sezon calm și fără nicio pretenție. Pun de ceai, grijesc de chisele. Bunvenit, așadar: pentru că nici habar nu aveți de unde m-am întors...

Vineri seara:  Toată după amiaza, o migrenă umilitoare. Nu mă las, reviu mâine.

Strune, 1: Nicolae Labiş, sărac şi cinstit

Existenţa lui Nicolae Labiş începe în curtea unei şcoli din Moldova uitărilor provinciale. Şi se isprăveşte, într-un soi de boemă glorie persistentă, pe caldarâmul Colţei unui decembrie frământat. Între reperul precocităţii cuminte şi cel al beţiei juvenile încheiate tragic, câţiva ani de naive halucinaţii au lăsat o urmă de perplexă risipă. E oarecum duios să te întrebi cât a mai rămas astăzi dintr-un mit aproape tandru al meritocraţiei marxiste.

Posteritatea a fost oarecum blândă cu personajul. Prea tânăr, prea tragic, prea virulentă şi stupidă cezura. Pentru foarte multă lume, Labiş este poetul cu şira spinării frântă de un tramvai plecat din staţie, păcat şi cam atât. E drept că improbabilul cititor dispune, la cincizecişicinci de ani de la accident, de uneltele şubrede ale operei adunate din bucăţele de presă, strict încleiate şi chiar robite contextului istoric. 

Nu e prea grozav, dar am putea încerca măcar o speculaţie. 

***

Rarele fotografii îi creionează un profil de heruvim burzuluit şi mustăcios, cu privire feciorelnică şi -deja- teribila certitudine a propriilor iscusinţe. Umil de-a dreapta lui Arghezi, cel proaspăt reabilitat printr-un gest de ruşinoasă mizerie şi aproape strivit de vecinătatea lui Sadoveanu, căruia îi dedică înfocatul şi credulul omagiu al poemului în proză. În pozele de grup poartă uneori sacou de catifea, aproape niciodată cravată. Ar vrea să fie siderurgist de trohei, fără să înţeleagă foarte clar ce înseamnă chestia asta. Cu un copleşitor aplomb, simte enorm şi vede monstruos, dincolo de pereţii de cazarmă ai Şcolii de Literatură de pe Kiseleff, dincolo de pâinea cleioasă a cantinei, unde câteodată capătă supliment pe ochi frumoşi. Are şosete găurite, dar călcâie eoliene şi, în serile norocoase, parte de ocheadele pofticioase ale zdrahoancelor cu acordeon. 

De i se publică vreun ceva, are bani, face el cinste la Capşa liotei de prieteni care trăncăneşte câte în lună şi-n stele. La Capşa încă se ştiu croi minunatele şvarţuri, tuciurii ca talpa iadului, pe care unii le cred indispensabile scrisului pe un colţ de masă. Prin fum de ţigare proastă, înconjurat de ţoiuri sleite, Nicolae Labiş îşi croieşte propria legendă. Şi porneşte clătinat în vreo plimbare nocturnă, pe aceleaşi străzi votive, velite şi veşnice unde odinioară bântuia Pena.

În minunaţii ani Treizeci, ar fi fost poate încă unul din acei poeţi firitisiţi cu morbidă bunăvoinţă de Călinescu drept ftizici. Dar Obsedantul Deceniu presupune electrificare şi are obiceiul să-şi răsfeţe schizofren pepiniera de spadasini ideologici: cu ştiinţa desăvârşită a robinetului intermitent, alternând picătura grasă, lesne irosită şi zilele de foamete spartană, virtuoasă, purificatoare. 

Şi totuşi, gracilul Rastignac de gubernie are talent. Un talent nărăvaş şi năpraznic, ce uneori rupe foaia de gazetă. Fie vorba între noi, Moartea Căprioarei, de care toată lumea ştie, este o juvenilă încercare, de pildă. Un fel de Puiul lui Brătescu-Voineşti în cheie de blestem proletar, care transpiră amintirea emotivă a secetei din 1946.

Dar începutul este splendid, cu o uluitoare uşurinţă a deschiderii. Labiş scrie versuri aşa cum unii joacă şah: cu panaş şi fără regrete.

De aceea, am fi în stare să-i iertăm cu uşurinţă tot felul de prostii, ca atunci când scrie fără să clipească, un ceva de genul cavalcade de tractoare. Labiş chiar crede sincer ce spune. Este sărac, impetuos şi profund cinstit, aidoma învăţăceilor din Kabul sau Buhara.

Pe aşa ceva nu te poţi supăra serios.

***

Dispărut mult prea devreme ca să ne poată da privilegiul canonului, din toate ale lui rămân şi rezistă destul de puţine lucruri. Şi din sita necruţătoare care trebuie cu orice chip să lase deoparte statuarele siluete de activişti sau puerilul dialog cu Villon, ar putea să rămână chiar un Fior, care nu se fereşte defel de pecetea lui Arghezi.

Ştim cu toţii că am o mare slăbiciune pentru lucruri din astea:

Sau, poftim pentru că nu rezist -ca de obicei- o miniatură de letopiseţ pe care mulţi o cred a lui Deşliu. Şi nu este: e doar un cântec de stepă cât batista. Pe care azi nu-l mai citeşte absolut nimeni, pentru că îşi închipuie că e vorba despre grăniceri sau securişti.

Cosma Răcoare, dă-i bice:

***

Între noi fie vorba, nu ştiu dacă vorba destin i se potriveşte chiar atât de bine lui Labiş. Mai degrabă ar trebui vorbit, în cazul lui, despre o simplă şi vertiginoasă traiectorie, în misterul lucrurilor ce s-ar fi putut imagina şi regretul secerişului de frugale compătimiri. În felul lui perfect şi explicit asumat, e cel mai apropiat epigon nu al lui Arghezi, ci al lui Rimbaud, cel cu buzunarele veşnic crăpate. Un Rimbaud în răspăr, mai degrabă logodit imprecisei Revoluţii, de o dezarmantă nevinovăţie şi de inflexibilă naivitate.

Toate se isprăvesc, cum spuneam, într-o noapte de decembrie bucureştean. Teorii au fost destule şi persistente şi ne aducem aminte de o carte foarte groasă şi foarte dezlânată a lui Tomozei care se numea, cred, Moartea unui poet. Cu tot cu pozele de la înmormântare, ceea ce e absolut discutabil, se încerca o explicaţie logică. Alţii spun că ar fi cântat Imnul Regal, că era sastisit de ipocriziile zilei sau pur şi simplu în pană de inspiraţie; din toate, nu o cred decât pe prima, cu amendamentul provocării de nocturnă post-puberă.

Doamna Teodorescu, pe care o ştim din poveştile lui Radu T., avea o altă explicaţie, ceva mai drastică, pe care nu se sfia să o povestească oricui, în gura mare şi cu orgoliul martorului conivent. La foarte multă vreme de la întâmplare, atunci când lucrurile astea nu mai însemnau nimic pentru nimeni, verdictul suna secant: curva aia l-a-mpins sub tramvai pă bietu băiat.

Curva aia avea un nume formidabil, de iazmă câmpenească varegă: Polevoi. Maria Polevoi, mai exact. Şi se îndeletnicea cu o meserie în doi peri, cea de balerină a Ansamblului Armatei. În alte cuvinte, vivandieră de ocupaţie, despre care nu vom şti niciodată dacă era venită pe spinarea tancului sau strecurată abil, prin sârma ghimpată a frontierelor de Principate. Şi ea vânturase, la un moment dat, o versiune similară şi poate roasă de regrete, înainte să se retracteze fără nicio explicaţie. Şi să se sinucidă după foarte mulţi ani, într-o cămăruţă dărăpănată a Hanului Solacolu.

Heh, hum. Doar nu credeam că în casele din spate se citeşte doar proză. Şi da, am o bănuială cum că următorul pe listă ar fi Ion Vinea.

Două imnuri

Azi, Trăiască Regele e foarte la modă: pompă şi circumstanţă, am scrie româneşte, dacă traducerea n-ar fi oarecum ridicolă.

Povestea cu imnurile de stat e o chestie sensibilă. Din toate versiunile imnului regal, preferata casei se găseşte în ultimele trei minute din minunata Poemă Română a lui Enescu. Pentru că-i stârnea fără îndoiala amintiri neplăcute endocrinologului Parhon, s-a cântat ani de-a rândul amputată, un pic ca uvertura1812. Unde imnul ţarist isca imediat imbecilă urticarie.

Ăsta de mai sus e foarte puţin cunoscut, mai deloc. E imnul pe cât se poate oficial al Valahiei de la 1834 încoace, are un parfum de Flechtenmacher înainte de scripturi şi un aer rusesc. Seamănă, de pildă, foarte bine cu marşul regimentului Preobrajenski; nu e nimic de mirare, pentru că vremelnicul Alexandru Ghica fusese uns domn cu binecuvântarea Împărăţiei, fireşte.

Nu rezist comparaţiei. Ia să vedem:

Mi-s tare dragi trăznăile astea pentru alămuri. Cea de Principat e încă tare fragedă şi ne povesteşte onest, dar un pic şubred, primele sclipiri ale modernizării. Lupta dintre giubele şi redingote. Mustăcioasele şi sprâncenatele care se numeau, solar şi eufonic, Zinca, Zoe sau Zulnia: rele de gură şi copilăroase, pofticioase de cofeturi. Spaima şi chinul vreunui Iscovescu, zugrav de subţire aşa cum alţii sunt terorişti de metrou. La scara încrâncenatelor naivităţi fanariote, e cam acelaşi lucru.

Marşul de Petersburg e ceva mai  sigur pe sine şi transpiră transplantul occidental deja bine înscris în ordinea şi cinul lucrurilor, apetitul înduioşător pentru ceremonii geometrice şi îndelungate care seamănă cu o uriaşă paradă a soldaţilor de plumb, undeva într-o piaţă rotundă şi vastă, de mieznoptică.

Frica de muscali, abil construct al inconştientului colectiv. Privite prin caleidoscopul zilei de ieri, multe lucruri devin teribil de relative: o cârmuire creştină pare infinit mai demnă unei complicităţi otomane, fie ea şi relaxată, mieroasă, viespar de bacşişuri şi ecou stins de peşrevuri ienicereşti.

***

Te slăvim, Romînie, cu î din i. Asta a comandat Dej, asta i s-a livrat. Muzica, dacă putem numi aşa orgia asta ţeapănă, e a lui Matei Socor, cu care o să ne întâlnim destul de curând şi care a făcut o frumoasă şi lucrativă carieră în vremuri cumplite. Versurile, dacă îmi aduc bine aminte, sunt ale lui Deşliu, care este pentru Obsedantul Deceniu - dimpreună cu Beniuc şi cu Banuş - fix ce a fost Păunescu de unul singur pe vremurile ceauşeşti.

Rezultatul se ascultă cu mari îndoieli. Sună groaznic şi naiv, ca o etolă de samur aruncată în grabă peste rochiţa de stambă a curvei de nacealnic bolşevic. Ca un marş pentru cutii de conserve. Ca deviza şi flamura unui combinat petrochimic deţinător de club înotătoare amatori.

Aşa trec şi se duc toate. Isprava lui Deşliu s-a dizolvat în furtul celor trei culori ale lui Porumbescu, bietele de ele lipsite de orice vină, dar în veci odioase oricui a copilărit între graniţele poroase ale careului de dimineaţă tras cu creta pe asfaltul terenului de baschet. Atunci şi acum, partea lucrurilor e încă foarte greu de făcut.

Totuşi, astăzi a împlinit nouă decenii. Trăiască Regele!

Avem foarte multă nevoie, chiar dacă nu întotdeauna ne şi pricepem să scriem asta cumsecade.

Discursul Regelui

Un sfert de oră pe ceas, cel mult. O imensă lecţie de politeţe şi eleganţă, de pe altă lume. Imediat după asta, obişnuitele comentarii interminabile, în căutarea obsesivă a frazelor-cheie - ce formulă urâtă, zău.

Regele nu a vorbit pentru sine şi poate că nici măcar pentru noi. Va fi nevoie, fără îndoială, de multă vreme pentru ca mesajul Său să fie înţeles şi preţuit aşa cum merită. Deocamdată, ne pierdem în laude şi recunoştinţă, aşa cum se întâmplă deseori atunci când irosim momente importante: o spun cu toată convingerea stingheră de care sunt în stare. Dar în patenta Sa bunătate, Regele ştia asta: şi nu vorbea cu sala unui parlament sau un ciopor de camere de luat vederi. Ci mai ales pentru cei ce vor fi, pentru că lucrul important în privinţa viitorului nu este ce - inerţie a secundelor înşirate - cât mai ales cum anume.

Aflu de prin ziare că unii s-ar fi temut de discursul ăsta. Că ar fi sperat mărunt într-o tentativă retorică de restauraţie. Întâmplător sau nu, sunt probabil aceiaşi care au preferat să sărbătorească Ziua Armatei: am povestit undeva care a fost, la un moment dat, rostul şi restul ei amnezic. Şi nu am să insist, cu amărăciunea cuvenită de pe margine pentru un gest de mare şi neplăcut strabism moral.

Pentru mine, discursul Regelui s-a auzit şi s-a simţit cu intensitatea primei proclamaţii papale ale unui anume Karol Wojtyła, care ne spunea pur şi simplu că nu trebuie să ne mai temem de nimic. 

Să nu-ţi mai fie frică e una din cele mai exigente fericiri de care putem avea parte, cred. Asta am ales să iau  din sfertul de oră care ne-a arătat, puţin amar, că istoria ultimilor douăzeci de ani ar fi putut arăta cu totul altfel.

Asta şi încă un ceva. Zâmbetul timid şi rar. Este al Romanovilor şi nu are habar de josniciile şi meschinăriile noastre. 

Mi-au dat lacrimile, fără niciun pic de ruşine.

PS: Poza asta are povestea ei. Este, din câte ştiu, ultima fotografie oficială a Regelui; anul este 1946. Am găsit-o neîntâmplător în ceva ce ţineam deoparte de mult, anume penultimul almanah al Universului, pentru anul 1947, fireşte. 

L-am răsfoit înainte de plecare. O călătorie pe jumătate ratată, ca să vorbim lucid, dar care a avut marele merit de a încuraja îndelungate solilocvii lipsite de orice concesii faţă de sine.E un semn bun.

Pe Baltică

Adineauri, în larg. Undeva între Estonia și Finlanda. Înăuntru, lumea zace deja pe mochetă sau face cumpărături, fără număr și fără șir.

Luni, două dimineața: Cutremur îngrozitor în Turcia, în zona lacului Van. Transasiaticul trece pe-acolo. La Bangkok, inundațiile amenință strada Samsen și nu numai. Din urgie, armata a început să recupereze crocodili: puțini din nu se știe exact câți anume. Se spune că toate astea ar mai dura cel puțin șase săptămâni, însă am senzația că nimeni nu poate să știe cu precizie cât și din păcate mai ales cum.

Veștile proaste de genul ăsta înfurie pueril și impulsiv. După care dezarmează. După care amărăsc. După care, va trebui pur și simplu strâns din dinți și mers înainte.

Reval Revival

Trei zile la Tallinn, arhisuficient. Puțin plicticos, din cauza vremii foarte umede, toamnă târzie care așteaptă iarna. Una peste alta, amestec de lucruri bune și mai puțin reușite, într-o enervantă medie: dar asta pare să fie soarta amănuntelor baltice. Media, anume.

La Helsinki, lucru de-a dreptul îngrijorător, nu s-a schimbat mai nimic în ultimii câțiva ani de zile. E la fel de întuneric pe străzi după orele șase și jumătate seara, de pildă. Crezusem că e din cauza nopții polare, dar ceea ce are un farmec nebun la Petrograd e aici un prilej de flămânzeală a firii, rareori solubil într-o cină cu elan. Cârciuma rusească albă Bellevue, una din primele emigrate la 1917, ar fi unul din puținele locuri cu o poveste de spus, dar în rest poți să și adormi pe stradă, în picioare, la tramvai. 

Ca să nu moară de plictiseală, lumea oarecum activă - eufemism, pesemne - ia feribotul la sfârșit de săptămână și trece în Estonia, la cumpărături. Șaptezeci de kilometri separă Helsinki de Tallinn și două ore sunt de-ajuns pentru ca toate cabinele să se îmbete cui, cu vodkă. La sosire, tarabe de alcool fără taxe; se cumpără cu cartonul, cu balotul, cu căruța dacă s-ar putea: normal, sunt la jumătate de preț. Așa că pașii drumețului nordic sunt nesiguri, pe ulițele pietruite ascuțit din orașul vechi.

***

Tehnic vorbind, Tallinn e un amestec de criteriu nemțesc între Sighișoara și Praga. Normal, e cel mai nordic reper al Ligii Hanseatice și vindea, la un moment dat, la grămadă, spinări de samur și mătăsuri rare, mirodenii și osânză de cașalot pentru lumânări. Fortăreața și ulițele dimprejur s-au păstrat aproape impecabil, cu veșnica impresie de sârguință aseptică imposibil de clătit atunci când e vorba de un oraș nordic. Derivele apar imediat: am numărat, pe ulițe, cel puțin o duzină de cârciumi medievale, dintre care numai Peppersack pare suficient de abilă în a da lungimi restului. În rest, cam același sistem: fără electricitate, fără apă curentă, cu o pojghiță înduioșătoare de mizerie pe la colțuri și multă mâncare, ca la sfârșitul lumii, haleală grasă, contondentă, marinărească în sens negustoresc. Se spală cu diferite feluri de secărică locală, în care zac tot felul de plante și rădăcini; sinceră să fiu, n-am încercat.

Pe lângă stabilimentele de culoare locală cam prea apăsată, ar mai fi de găsit și obișnuitele chestii cu pretenții diverse. Foarte multe și foarte recente cârciumi asiatice, cu insistență indiene punjabi și cu și mai mare insistență siameze. Câteva mese rusești foarte bune, din care s-a plănuit deja un prânz la Tchaikovski, în hotelul Telegraaf, cu perdele de doliu și candelabre de cristal, foarte Noua Rusie. Meniul dă speranțe, însă: să vedem dacă se și ține de ele.

În rest, Reval cel înviat din morți după mulți ani de somn adânc nu pare să-și complice prea mult viața cu pretenții culturale. Se vinde, mai degrabă ca o destinație simpatică și hibernală pentru scandinavi plictisiți, dornici de ceva care să spargă disperătoarea monotonie de fiecare zi, fără complicații și fără empatie. Cumpărăturile sunt la tot pasul, cu foarte multe - prea multe - tarabe de chihlimbar, postavuri și împletituri de casă, șampoane bio și surprinzătoarele șocolate naționale Kalev: imposibil de rezistat, cu adevărat bune, dar nu ca alea de la Bucuria. Să nu exagerăm, zău.

Pentru plictiseli majore, se egzistă tot felul de posibilități de antren. Trei ore de tras la țintă cu mitraliera Kalașnikov, slavă domnului fără gloanțe, e doar una din ele. Grăitor. În rest, cum am povestit: haleală, sieste cvasi-balneare, stază neuro-vegetativă. Până pe la zece seara: de la zece încolo, Tallinn e un fel de Mr.Hyde.

***

În pripeala sosirii, nu pricepusem de ce baia hotelului Barons - fostă bancă țaristă, de-altminteri foarte agreabilă - propunea dopuri de pus în urechi, așa cum unele hanuri din Bratislava propun naive prezervative. Ce chestie, fără alte dumireli. Ei bine, am înțeles imediat în cele două nopți la limita colapsului auditiv și fără nicio scăpare: dopurile din spumă de polistiren sunt oricum o oroare în sine, absolut inutile, dacă luăm în calcul decibelii celor trei baruri de sub pervaz.

Pe la trei dimineața, răgete de drakkar ar scula pe oricine și din morți. Jos, recepția stă ferecată, pentru că pe stradă se mai întâmplă dueluri cu vreun ciot de sticlă, așa de pamplezir. Nu am un somn greu, dacă reușesc să mă conving cu o seară înainte că ar trebui neapărat să mă trezesc la șase, să zicem. Dar aici somnul însuși e o iluzie, pe care nici cele trei păhărele preventive de Smirnoff cu zmeură nu reușesc să o îmblânzească. Dacă am fi crezut vreodată că forfota nocturnă majoră e de găsit pe Khao San sau pe rue de la Harpe, ei bine, habar nu aveam. Cu alea urechea se poate obișnui, ca într-un secret afectuos și indulgent. Cu asta, îmi pare rău să spun că pur și simplu nu se poate și nu există.

De-abia azi știu că am să apuc să fac o plimbare curată, fără bombăneli și cu poze cât de cât potabile. Ieri, n-am avut nici lumină și nici chef de așa ceva. Diseară, înapoi la Helsinki, până luni după-amiază: reviu.

Later edit: Surpriză previzibilă, prânzul la Tchaikovski a depășit cele mai optimiste așteptări. În farfurie, un fel de fusion franco-țarist,  cu nerv și talent rusesc de foarte bune intenții. La vinuri stau însă destul de slab, dar într-un oraș unde culmea cool e piciorul de purcel cu varză murată, zău li se iartă toate. Și până și decorul, care nu știe prea bine de el: grădină de iarnă, bordel uleios sau paraclis simfonic. Un pic din fiecare, presupun.

La minut, într-o cabină de feribot plin cu navetiști pentru sfârșit de săptămână. Habar nu am dacă se mișcă sau stă pe loc. Undeva în valiză, niște șocolată cu usturoi, luată precis într-un moment de colaps cerebral: Dumnezeu știe cum o fi.

Delta, punct și de la capăt

Ca de obicei, poftim aproape toate pozele din Deltă. Între timp, scriu alte chestii, care așteaptă de cel puțin câteva săptămâni, răbdătoare.

Babadag. Cu mult umor

Duminică dimineață. Pe ploaie torențială, Babadagul arată pur și simplu fără speranță, ca la sfârșitul lumii: Mad Max se întoarce, la porțile Orientului. Și n-avem nevoie de eroi; dimprejur, cizme de cauciuc și gumari, banane de Martinica și mincioguri de pescuit un pic veștede, contrariate.

Canalizarea a cedat demult, așa că orice tentativă de traversare te face leoarcă, de sus până jos, în sentimentul că devii, încetul cu încetul un cub de zahăr friabil, gata de capitulare. Primă vedută cu miez, geamia învelită în ceață, dar vai mama ei de viață, poza asta din stânga nu se pricepe.

Cum toate altele sunt închise, avem imprudența să mergem în piață. Minusculă și pitită după o salbă de blocuri timide și fără nerv. Câteva tarabe,  tocmeli șoptite, sticle de rom sau săniuță care scot nasul discret din vreo pufoaică târgoveață.

Iarmarocul fără pescărie pur și simplu nu s-ar putea închipui. Iar pescăria din Babadag e pur și simplu fermecată: nimic nu s-a schimbat aici de la 1985 încoace. Paste făinoase, dropsuri vărsate, bref - vitrine seminud.

Deasupra frigorificei, o splendidă frescă Sotzart, cu pescarul amator înfășat în straie de camuflaj. Și ea, de la facerea lumii încoace. Tocmelile se fac în spate, la loc ferit, cum îi șade bine oricărei gestionare din alimentația publică: într-un splendid răspăr, magazinul pare să nu fi cunoscut niciodată fericirile privatizării altfel decât pe hârtie. Oricum ar fi, are doar morun sărat și novac la grămadă.

Îndărătul perdelei de mărgele, lipovence fumurii aleargă mărunt prin ploaia deasă. Ai vrea să le știi desena, dar nici măcar poza nu-ți iese ca lumea: e un frig umed și insistent, jignitor. Mintea nu mai funcționează.

 

La ieșire, pe negândite, calamburul ăsta involuntar. Cincizeci de ani de comunism în trei vorbe seci, ca o litanie.

Între timp, am ajuns și la Helsinki, oarecum cu treburi. La Helsinki e o vreme de sfârșit de noiembrie și cafeaua e imposibil de băut, oriunde în oraș. Prea prăjită. Prea searbădă. Prea tare. Depinde de loc și pretenții. Ca să nu te sinucizi în câteva ceasuri, probabil că secretul e să nu te iei prea mult în serios. Și să te gândești ferm că ești în altă parte, într-o gară de provincie țaristă, de pildă.

La urma urmelor, Petrogradul e doar la trei ceasuri și jumătate cu trenul rapid. Dacă știam, croiam eu ceva. Dar cum habar nu am avut, mâine plec la Tallinn, fără mari iluzii.

Razelm. Pe firul apei

Enisala e fix în buza lacului Razelm: întins şi liniştit. Pe mal, panouri de rezervaţie naturală: aiurea, se pescuieşte zilnic - sturion, nu prea. Şi nu e nicio problemă să găseşti în prăfuitul Sarichioi - care are cherhana făcută pensiune, chestie involuntar ironică - sau la staţie - de ce anume, nu se mai povesteşte - pe cineva binevoitor care are o şalupă.

Şi care, tertivm non datvr, vorbeşte la telefon aproape fără să respire. Ruseşte.Minute incluse.

E ultima după amiază caldă şi liniştită dintr-un lung şir de zile. Duminică dimineaţă e deja iarnă, cu ploaie extravagantă şi rece. În douăsprezece ceasuri, termometrul pierde tot atâtea grade. Deocamdată însă, plimbarea începe, pe îndelete uşor monoton.

Braconierii, la agrement. Nu prea e o oră potrivită năvoadelor: dar criza transformă şi ea rapid obiceiurile pământului. Se iese oricând şi aproape oricum, comenzi să fie. Politicos, fesul din dreapta salută lipoveneşte. După care în ivrit: e ori de la ochelari, ori de la clienţii stabilimentului. N-am întrebat, ironia era mult prea mare. 

Plauri, chestii... Şi culori foarte dense, capăt de lume.

La un moment dat, ieşim în larg. Linii aproape maritime. Siajul stins e al şalupei de adineauri, deja invizibilă. Dar aşa e Delta, înşelătoare. Chiar şi în batista panoramică de la mal, dacă nu te ştii descurca prin stufăriş, rişti să nu mai ştii rapid de tine.

Brusc, ne întoarcem spre mal. La şase jumătate seara, năvoadele se ridică din nou, cu gesturi sigure. 

Culori de amurg. Poza nici măcar nu e sepia: ar fi arătat probabil destul de bolnăvicios.

Poftim un asfinţit extraordinar, cam ca în Pârvu Mutu. Am fugit niţel până în Finlanda. Habar nu am ce timp sau chef am pe mână până duminică seară, dar am să încerc să pun măcar pozele din Babadag, pentru că merită.

Teliţa. Urgii

Cupolele elegante ale bisericii din insignifiantul sat Teliţa sunt ultimul lucru pe care lumea l-ar aştepta, într-un decor care ezită între stepă desenată pe şleau şi coline arhaice, tocate din cuţit. 

Unii le cred, poate pe bună dreptatea contagiunii culturale, moscovite. Zărite de pe creasta drumului iscă un fel de afectivă recunoaştere, o curiozitate năpraznică. Aşadar, cheful să te apropii şi să iscodeşti mai departe.

O fi mănăstire, ce-o fi?

Defel. E o biserică de mir, în halul demn şi resemnat care se vede şi în poză. Imediat ce îi calci pragul porţii din tablă, un fel de boare sinistră strică tot elanul liric, într-un fel de bănuială apăsătoare.

Apare şi preotul. Maturitate înşelătoare, uzată devreme. Un obraz calcinat de muncile câmpului şi palme bătătorite, mai degrabă deprinse cu prăşitul decât cu partiturile de ectenie.

E tot sâmbătă. Biserica, ferecată. Geamurile, sparte. Pe dinăuntru, arată exact ca moscheea din Agdam, dacă praporii fumurii nu ne-ar aduce aminte de hram şi pisanii.

Lumea se miră şi se sperie ca de un vis urât. Dar nicio răzmeriţă nu explică jalea şi sentimentul fără de scăpare care te ia de grumaz în momentul în care străbaţi, printre schele inerte, pronaosul încremenit în proiect. Biserica din Teliţa este o parabolă fără voie. Explicaţiile - stinghere foarte.

Şi desluşirea tehnică pare suficientă. Nu este: ţărână şubredă, care pe vremea Brâncoveanului - să spunem, ca un reper cu parfum de întâmplare - era pesemne nisip mişcător. Tot ce se construieşte ziua se crapă noaptea, într-o repetiţie istovitoare a poveştii lui Manole: în aşa hal încât lucrarea nu e terminată nici măcar în ziua de azi. Târnosită în grabă, aproape cu frica în sân, cu odoare sărace şi fără iconostas, biserica din Teliţa a rămas încuiată între puncte de suspensie de la 1902 încoace.

Pe şoptite, preotul deapănă mai departe. Cum a obţinut să o facă monument aşa, pe şest: dar ştiţi, monument de categoria B, că altfel nu s-a putut. Cum i s-au promis ajutoare şi bani; şi cum nu s-a întâmplat asta. De pitaci ar fi nevoie mai degrabă; şi încă o sumă înspăimântătoare, convertibilă: ar trebui ca tot satul să-şi ţie răsuflarea vreme de decenii, pentru ca povestea să se încheie cu o izbândă.

Războiul Teliţei cu lumea sucită e jucat dinainte, într-o lipsă de speranţă căreia nu-i lipseşte dulceaţa şi nici - culmea! - humorul. E un loc sfâşăietor fără multe vorbe, care nu a avut niciun pic de noroc. Babele îl cred poprit, legat, ţinut cu anasâna deoparte.

În biserica fără icoane, saci de ciment şi o cască de subinginer aşteaptă cuminţi Venirea a Doua. 

Cât despre mine, va trebui să isprăvesc urgent toate poveştile din Deltă. Mâine plec la Helsinki şi trec în Estonia. Aşa, pe nepusă-masă.

Vremea cizmelor de cauciuc

Bucureşti, soare cu dinţi. Bangkok, inundaţii: cele mai grave din istoria Siamului, scrie Le Monde. Care nu are de unde să ştie foarte bine, pentru o istorie încă pe jumătate nedefrişată, pierdută între teancurile de foi de palmier ale cronicilor pāli. Citim, cu nuanţe, istoria modernă - şi da, e foarte grav.

La Ayutthaya, toată insula cu temple e sub apă. UNESCO spune că e groasă, că statuile din pozele de anul trecut sunt grav afectate. Asta nu o să citim decât foarte discret în buletinele de ştiri, pentru că asta nu e o ştire interesantă: nu vorbeşte despre accidente de maşină sau bălăcăreli cu persoane publice. La Phnom Penh, chinezii au trimis armata - un batalion de infanterie, sau ceva de genul ăsta - şi opt milioane de dolari, bani gheaţă. Cauză la efect, Cambodgia nu a cerut nici până în ziua de azi ajutoare umanitare; deşi spre Tonlé Sap pozele arată dezastru şi templele de la Angkor nu se mai pot vizita: nu mai ai pe unde să intri.

Vietnam, Cambodgia şi Thailanda sunt toate răvăşite de muson. În ultimul hal, dacă ţin cont de reacţii diverse. M., cu care mă ştiu de douăzeci de ani, şade la Bangkok de un an de zile, cu bărbat şi copii. În Bangkapi, aflu, alerta de evacuare e prevăzută pentru mâine după-amiază. Şi-au cumpărat veste de salvare şi tot tacâmul, dar are de gând să ducă băieţii la Pattaya. Şi să revie în Europa cât de repede: Bangkapi nu este în Peru, ci destul de aproape de Sukhumvit. Alte alerte la Don Muang, unde încă e unul din cele două aeroporturi naţionale, acuma rezervat doar pentru cursele charter, din câte ştiu. Situaţie similară: Don Muang e aproape de Jatujak, tentacularul iarmaroc cu de de toate. Şi de Mor Chit, autogara centrală, de unde zeci de mii de oameni pleacă zilnic în toată Indochina.

Între timp, milioane de saci cu nisip încearcă să oprească un prăpăd incalculabil, într-un oraş de douăsprezece milioane de suflete. Dacă citim ziarele thai scrise în englezeşte, se simte o uşoară nedumerire, care în Europa ar fi devenit imediat panică. Se promit multe: încă zece canale de drenaj, de pildă, pe socoteala guvernului care deja se consideră depăşit. Dar ăsta e un lucru care nu se poate întâmpla mâine şi mă întreb, cu sufletul în batistă, ce are să fie.

Hai să spunem că pe M. a răzbit-o nerăbdarea culturală. Că se simte nesigură, ca mamă, într-un oraş pe care nu-l ştie bine şi unde lucrurile au luat-o razna. Însă până şi draga de Prae, care nu are obiceiul să se sperie din orice, îmi spune adineauri că nimic nu e sigur pentru săptămâna viitoare şi că deja, în suburbii, nu se mai găseşte orez, apă la sticlă şi hrană uscată. Citească-se: tăieţei. Indispensabili, pentru că asta şi orezul înseamnă pâinea noastră.

Prae e totuşi mulţumită că stă la etaj şi că nu trebuie, deocamdată, să plece de-acasă. Deocamdată. Lecţia de azi - pe apa sâmbetei, cu inima strânsă că trebuie să ajungă înapoi şi cu bucurie că uneori, sunt momente din astea în care trebuie să laşi egoismul deoparte.

Du-te acasă, Prae şi vezi de-ale tale. Nu e nicio grabă, voi să fiţi sănătoşi, cu toţii. Că Năroada se descurcă şi singură, cu cartea pe birou.

În mai puţin de o lună, ar trebui să fiu acolo. Cum mă cunosc foarte bine, numai un cataclism gen tsunami m-ar întoarce din drum drastic. Vedem, urmărim. Urmărim de mai multe ori pe zi, dacă trebuie.

Slava Rusă. Dumnezeu s-a oprit la Uspenia

Cunoscătorii insistenţi ai Dobrogei au o părere absolut de neclintit, cu şi despre mănăstirile care ar trebui vizitate. Pe gustul lor, Cocoş sau Celic-Dere sau Şaon sunt pur şi simplu pierdere de vreme fără farmec, pentru că au devenit insuportabil de comerciale. În acelaşi criteriu îndoielnic, cu termopane, aer condiţionat masiv şi mare iubire de arginţi care a istovit aproape cu totul experienţa mistică a Sfintei Parascheva, la Iaşi. Din păcate acolo şi fără fervoarea copleşitoare a praznicului, este cu neputinţă să mai simţi ceva real; şi-atunci, întinzi pasul spre tulburătoarea, despuiata şi aproape nedreptăţita Golia. De pildă.

Din astea trei, am văzut două, fără Cocoş care era pur şi simplu prea mult la numărătoare. O să le găsiţi şi pe ele, timid strecurate în şiragul tradiţional de poze:, însă mă îndoiesc că am să pot să scriu altceva decât două vorbe şi trei prostii. Din cauza vilegiaturii insistente de duminică, cu oameni care intră, se închină şi ies ca dintr-o sucursală Berede, cu zâmbetul larg al tocmelii reuşite. La Şaon, totuşi, o privelişte furtivă, care spală pe sfert ruşinea: stareţa şi pălăria ei de pai auriu, ca dintr-o miniatură toscană de secol Cincisprezece. Minunea ţine însă prea puţin şi se risipeşte rapid: în pangarul mănăstiresc, se vinde vin de Oporto, în răţoiala toponimică de rigoare, care m-a făcut să surâd cu mai multă bunăvoinţă decât am crede. Am desfăcut, acasă; Fregata a gustat, fără convingere: prea verde.

La Cocoş se spune o poveste care şi-ar avea perfect locul în băznelile cu eresuri ale  lui Chrétien de Troyes. Interdicţie formală pentru toate maicile să se apropie de păduricea de lângă paraclis, unde cică şade un balaur. În două mii unşpe, desigur. În afară de asta, însă, acelaşi gen de dezamăgiri pe care am încercat - şi reuşit neaşteptat - să le evit.

Slavă Domnului că există încă pe lume Uspenia. E un moment rar şi de preţ, pentru că aşa ceva nu vom mai găsi poate deloc de-a lungul şi de-a latul întregii Rusii, tuturor Rusiilor. E umilă şi imperială; şi da, beizadea, e o lecţie fantastică pentru cine vrea cu tot sufletul să deprindă resortul ăsta al inimii.

***

Se întâmplă la intrarea în Slava Rusă, cum mergi spre Tulcea. Pe partea dreaptă a drumului, două tăbliţe ruginite: nişte ruine despre care toată lumea a uitat unde sunt şi mănăstirea staroveră Uspenia, care nu e aproape deloc izolată de obştea satului. Nici nu are nevoie: secole despart drumul judeţean de tot restul.

Intrăm, printr-o mirişte somptuoasă, pe un drum de pământ unde singurele urme sunt de tractor. Dimprejur, nimeni, dar curtea e foarte îngrijită, cu şiragul de chilii ţinute impecabil, mărunta episcopie a Slavei şi multe, foarte multe flori de toamnă. Crăiţe, cârciumărese: cinul călugăresc ţine stupi şi se mai ajută aleatoriu din vânzarea de miere cui se nimereşte să vină. Singura concesie secolului douăzeci asta este, pentru că mierea vine în sticle de plastic: coriandru şi floarea soarelui, aur virulent, gust de pe altă lume.

Încetul cu încetul, curtea se însufleţeşte. E sâmbătă, zi de curăţenie generală: saltelele şi păturile sunt scoase la primenit, mâini tremurătoare le scutură cu mare grijă. În trapeza care e, de fapt, un şopron de scânduri, cineva tocmai a isprăvit să cureţe oalele şi ulcelele cu cenuşă umedă, fără cusur.

Şi la un moment dat, altcineva sfârşeşte prin a găsi cheia bisericii, zâmbind tot de pe altă lume, a încurcată nevinovăţie. Şi noi, orăşeni proşti, ne topim de tot, asta este.

Pisanie nu are. Are, în schimb, o fermecătoare cromolitografie a icoanei de hram - Adormirea Bogorodiţei -, înfăşată naiv în flori de hârtie. Cine are neobrăzarea să se gândească la sorcove, zău nu ştie ce spune.

 Pe dinăuntru, arată exact ca o izbă. O izbă matricială, care vine de foarte departe şi înseamnă înainte de orice altceva nevoia esenţială de adăpost pentru toţi proscrişii care au rezistat, cândva, inexplicabilului pojar teologic al patriarhului Nifon. Uspenia este un adăpost al sufletelor căpoase şi transpiră imediat o caldă înţelegere a sucelilor şi îndoielilor, o minunată - în sensul cel mai strict - frumuseţe credulă, sinonimă începutului de iertare. Multe mizerii sunt departe, în secunde din astea care taie respiraţia.

Linii fine, zvelte, foarte pure. Rare şi ele, fără nicio contagiune din genul celor - şi ele dragi, dar altfel - de la Vasili Blajenâi, unde se simte savurosul dialog cu meşteşugarii italieni aduşi de cel Groaznic să dea suflu nou canonului.  Un cadru auster, dar nicidecum rece, care incită imediat la plecăciune, la reculegere şi care da, propune un dialog. Întinde o mână. Să fie primit.

Catapeteasma este o bijuterie absolută, pe care o cred cu totul ignorată. Una din cele mai frumoase picturi pravoslavnice pe care le-am văzut vreodată, pur şi simplu. Ruptă din context, ar fi stingheră: la ea acasă, legătura cu tot restul este, fără nicio exagerare, desăvârşită. 

Am văzut multe. Aşa ceva însă, nu. Rostul icoanelor ruseşti nu este să stea pe vreun perete de muzeu: ci să însoţească tainic paraclisul boieresc, să respire dimpreună alcovului din iatac, să vegheze obştea pământeană închinată.

Uitată pe un cuier de la liturghia duminicii trecute, o lestovkă. Sunt mătăniile de rit vechi, neschimbate probabil din vremuri kievene. În Rusia, cu neputinţă de găsit. În Principate, singurul loc unde se mai împletesc e mănăstirea de maici Vovidenia, în apropiere.



Uspenia. De mers acolo, probabil mai ales în ceasuri de mare cumpănă. De mers acolo în linişte, fără nicio vorbă, fără nicio trufie, fără nicio sinapsă. Drept dramatică substanţă de contrast, propun necunoscuta Teliţa: românească şi tragică. Un loc în care vorba blestem e cu totul şi cu totul reală.

Enisala. Delta, altfel

Greşisem şi nu prea, atunci când scriam că tocmai plec spre Enisala, în inima Deltei. Topografic vorbind, nu prea ni se arată aşa, la o aruncătură de băţ de fulminantul Babadag şi la kilometri buni distanţă de cartolina Jurilovca sau Mila 23, ştiută de toată lumea: pelicani, siaj şi poate cele mai frumoase amurguri din toate Principatele. De faţă, fictive, viitoare.

Ei bine, atunci când elanul îţi joacă feste, imaginaţia şi întâmplarea au să repare restul, pe cât se pricep. În felul ei, misterios şi după ce ai bătut-o cu piciorul, Enisala este în inima Deltei mentale, a stării de spirit care nu-şi pleacă grumazul oricui, chiar dacă pentru asta trebuie să se închidă lumeştilor, să ţie post altfel, să braconeze triumfător. Departe, foarte departe de toate clişeele pesimiste pentru oameni grăbiţi, care organizează teledonuri o dată pe an şi uită imediat de toate nevoile, mai degrabă închipuite, ale locului.

Dar uitarea îi prieşte grozav pintenului hercinic care înşiră cratima dintre Bărăgan şi Tulcea. Localnicii îi spun suav şi aproape ceramic - Tulcica, adevărata poartă de intrare în hăţişul verde, unde senzaţia că n-ai să-ţi mai găseşti drumul înapoi nu te părăseşte niciodată. Delta, aşadar: un spaţiu subversiv şi alene, unde totul poate să reînceapă, la adăpost de vremea strâmtă a erei civile. 

Enigma Enisalei începe de la toponim, pentru că Yeni Sale înseamnă nimic altceva decât satul nou, în care trebuie citit imediat un palimpsest otoman. Înainte s-a numit Heracleea şi nu putem decât bănui zarva târgoveaţă a tejghelei greceşti, din care nu a mai rămas absolut nimic: niciun ciob, niciun piastru, niciun ciot de cremene, de parcă n-ar fi existat niciodată.

În zilele noastre, Enisala e un sat cataleptic şi blând, cu geamie şi biserică rusească, evident de rit vechi. Amestecul dintre turci - nu tătari, care sunt de găsit în sudul Dobrogei - şi lipoveni e cea mai mare bogăţie posibilă şi rescrie imediat spaţiul în cheia visării suave, aiurelilor de după-amiază, bref: fantasmei. La un moment dat, cineva întors la Bucureşti după mulţi ani în Scandinavia a croit o chestie despre care încă am sentimente amestecate şi care se cheamă englezeşte Enisala Safari Village. Locul nu e secret - îl vedem în stânga foii- şi chiar îşi face o anumită publicitate discretă; însă nu primeşte muşterii decât destul de greu, cu multe insistenţe şi doar de la un anumit număr în sus. Grupuri, tabere, corporaţii şi alte zaiafeturi de genul ăsta. La schimb, multe idei bune, cum ar fi un colosal fumoar turcesc pe jumătate îngropat în pământ, pentru zilele foarte calde ale verii şi în general, grija aproape maniacală pentru amănunte de gen. Partea proastă e o oarecare lipsă de intimitate, în bucuria volatilă de a fi cu multă lume cunoscută, pe vremea îngăduitoare a verii întârziate. Asta nu prea îmbie la scris, din păcate: de unde, pesemne, şi întârzierea.

E comod, e plăcut, e croit atent, dă de lucru demn oamenilor din sat. E de bine şi singura soluţie de înnoptare dincolo de Babadag, care are camere la lipovence şi chiar un complex cu cico şi prosoape curate, fix vizavi de geamie.

Şi mult umor, chiar pe ploaie torenţială. Dar despre asta, mai încolo.

***

Plecaţi la amiază, drumul ţine cu uşurinţă cam patru ceasuri şi jumătate. De la Slobozia, trebuie ieşit de pe autostrada relativ la îndemână şi trecut urgent pe vechea variantă spre Constanţa, printre ruine disperătoare de combinat petrochimic şi cartiere vesele, cu multe vile de miliţieni. Absolut toate identice, un soi de hibrid între Southfork Ranch şi ce se vede prin reclamele pentru detergenţi de vase: bunăstare de staniol, ordine şi curăţenie la dungă. Imediat după Vadul Oii, Dobrogea de eroziuni, vipere şi taine, impermeabilă frământărilor capitaline, de o căpoşenie splendidă şi cu neputinţă de pătruns. Dealuri fracturate, culori grele şi solemne: verde aurit, cafeniu, galben. Odăjdii.

Slava Rusă, sat cu desăvârşire lipovenesc. O scurtătură nerecomandabilă ar amputa jumătate de ceas de drum, dar asfaltul e atât de înspăimântător, încât maşina riscă să se facă ţăndări. Mai bine nu. O căruţă cu hamuri de lemn, aşa cum au troicile, taie drumul. 2011 e o nenorocită de convenţie: tocmai ce-am intrat într-o ilustrată a lui Bilibin şi asta da, e ameţitor.

La fortăreaţă ajungem târziu, un pic prea târziu pentru apusul de soare care tocmai se isprăveşte. Formă genoveză, mister total, cea mai bună propunere posibilă în Principate pentru ideea de răscruce de vânturi. Dimprejur, culorile ce se văd şi un şuier care uneori se face vaier şi alte ori insinuează un început de hohot de râs. Iele, aşadar: nu poţi să nu crezi, în secunde din astea. Pe bancheta din spate a maşinii, o farfurie cu plăcintă rusească - place teribil căţeilor din împrejurimi. Ca să mulţumească, te însoţesc până isprăveşti coborârea. Pare banal - nu este.

Paris. Tablouri dintr-o expoziţie

De la jumătatea lui septembrie şi până în februarie viitor, poftim o expoziţie interesantă la Orsay. Aş fi ratat-o, dacă nu o vedeam acuma; n-am putut rezista, curiozitatea a fost mult mai puternică decât orice alt lucru. Ia să vedem...

Din punct de vedere meschin şi tehnic, are cam tot ce trebuie. Un titlu bun, dar cam lung: Frumuseţe, morală şi voluptate în Anglia lui Oscar Wilde, care scrie sobru tensiunea dintre ideal, normă şi extaz. Spaţii generoase, bine închegate, logic puse în valoare, cu multă grijă pentru reperul cronologic şi cu bunăvoinţă faţă de începători. Rezultatul e coerent şi funcţional, lizibil şi la îndemână.

Dinspre sfârşitul prerafaeliţilor şi până la elegantele necuviinţe ale lui Beardsley, găsim mai toate reperele importante ale unei epoci care ar merita mai mult devotament decât încape în vreun bilet de circumstanţă. Fie şi pentru asta, intenţia şi-a făcut datoria, pentru că reuşeşte să intereseze fără a obosi, să stârnească şi, de ce nu, să instige. Apariţia unor lucruri mai puţin accesibile în Europa şi aduse tocmai de la San Francisco e un bonus binevenit; după cum tot parte bună e şi atenţia insistentă pentru artele decorative, pe nedrept socotite minore şi dispensabile. Pentru cunoscători, liniile elegante ale mobilierului lui Godwin sau Webb, ori îndrăzneaţa argintărie croită de Dresser sunt bucurii neaşteptate, care răscumpără alte sentimente perfect egoiste şi inevitabile.

Graţie sârguinţei sintetice, le găsim pe toate cele de nevoie, într-un dialog inteligent dintre context şi detaliu. Japonezăriile de-adevăratelea sau cernute prin sita imitaţiei sunt, fireşte, fermecătoare. Bijuteriile migăloase, bufetul medieval al lui Burne-Jones sau bancheta etruscă din atelierul lui Alma-Tadema şi, nu în ultimul rând, fotografiile nemaipomenit de expresive ale Juliei Cameron merită însutit. Pe şleau, sunt minunate şi veşnice.

Merită, duceţi-vă neapărat, care aveţi drum. Ah, năroadele înfăşurate în tifon care rescriu cu nitrat de argint ameţelile de pe frizele lordului Elgin!

***

Dincolo de asta şi cel puţin pentru mine, unul din punctele mai slabe ale poveştii e afectul superficial care i se arată lui Wilde. Un costum de catifea teribil de asemănător pozelor lui Napoleon Sarony din timpul turneului american de conferinţe, cu pantalonii scurţi şi insolenţi ai Vechiului Regim cu tot, câteva citate scrise lapidar pe pereţi şi inevitabila reverenţă a referinţei. Însă dialogul cu adevărat personal e cu desăvârşire absent, iar impresia că muzeografii s-au speriat în ultimul moment de dihanie - tenace. Un pomelnic pe foaie de pergament şi cu cerneluri de Bizanţ, dacă mă întrebaţi pe mine; însă un pomelnic instituţional şi canonic, timid şi copleşit, în care nu o să găsim nicio aluzie, de pildă, la dramaticul episod al procesului de moravuri. Nicio paralelă cu desăvârşitul destin al lui Brummell. Nicio notulă despre temniţa din Reading ori mizeria duioasă de la Hôtel d'Alsace.

Din jale s-a-ntrupat Electra, din nuanţe din astea vertiginoase se iscă farmecul lui cotropitor şi tiranic. Purtări princiare, tupeu cât Indiile şi curajul fanaticului: unda de şoc nu s-a isprăvit nici acuma, în zilele noastre lipite de vârful nasului, mărunte şi complicate de nimicuri, în care nu mai numim frumuseţea pe numele ei, ci instalaţie.

Ruşine, bre. Ruşine şi căinţă şi ascultare. Oscar W. n-are să fie niciodată bun pentru ediţiile şcolare, pentru statui cu subscripţie publică sau alte omagii municipale. Dar asta e de bine şi de mare speranţă, pentru că  este o veşnică şi  dumnezeiască lichea, un sabotor extraterestru. Şi aşa are să trăiască în inima mea, a dumitale, bref: a cui are cămările sufletului larg deschise pentru ceea ce are să ne spună, fără sfârşit şi fără întoarcere.

Oftăm şi ieşim, din sălile pe jumătate goale. E ora prânzului, iar grupurile de elevi aduşi cu autocarul din provincie nu vizitează niciodată teritoriile incerte ale expoziţiilor temporare. Din asta de-acum rămân voluptăţi imorale intense, care i-ar fi plăcut poate lui Pater, cel care ne striga în deşertul victorian nu să fim apucători şi descreieraţi, ci să credem întotdeauna doar ceea ce sufletul poate atinge. Iar pentru cine scrie, noi şi noi mărunţişuri importante, de pus deoparte pe vreun raft de atelier emotiv: are să vie, cândva şi nu foarte târziu, şi vremea lor.

Şi în afară de asta, ce mai e nou? Platon.