Miți Vasilescu, hotel Minerva

Hotel Minerva, camera trei, Bistrița. Fără dată interbelică, dar cu intențiile hotărât sanitare ale desfrâului de subprefectură, după tipicul și voluptatea clientului: dimineața, la amiază, mai spre chindie - ce mai contează, zău!

Pe revers, trei detalii fermecătoare. Unul mercantil, ca să nu avem vorbe: Noaptea întreagă se socotește două numere. La mai multe numere - rarisim, într-un univers de misiți și alte vietăți ocupate - se socotește rabat, ne încredințează cu stimă nici mai mult și nici mai puțin de autoproclamata antreprenoare. Semnătura  ei face toți banii, pentru că dacă ne uităm cu mare atenție, matroana semneaza, cu năucitoare candoare pur și simplu Ioneasca.

E de crezut că Miți Vasilescu, adică pe șleau protejata, deopotrivă unealta și creatura redutabilei, era o ființă nemaipomenit de ocupată. Fiindcă iată ce mai scrie coana Ionescu, mai vigilentă decât Argus, clientului care n-a mai călcat pe-acolo, judecând după foaia nevinovată ce a ajuns până la noi:

Odată cu achitarea abonamentului, vă rog a se trimete și restul de lei 5 rămas la abonamentul trecut.

Zece numere, lei cincizeci. Cinci lei, prin urmare, egal un prăpădit de număr. La scurt, aș pune prinsoare.

PS: Fără legătură, două zile de ordalie tehnică în care nu am rezolvat absolut nimic până ce nu am hotărât brusc că nu am de gând să aștept nimic de la nimeni și nu m-am îngrijit singură de cumpărat altă râșniță, complet nouă.  Se montează luni dimineață, pe când eu am să alerg cu alte urgențe, pur și simplu pentru că nu am de ales. Deocamdată, pentru că Mândra pare să se simtă ceva mai bine, drumul la Chișinău începe joi și se isprăvește luni la prima oră. Asta întârzie nițel reluarea telegramelor de seară, dar nu oprește cadența. Destul am dormit.

Late Lana Peters

Acum două luni sau poate doar o săptămână, Lana Peters a șters-o cu totul dintr-o existență despre care ne putem întreba, nu fără ironie, dacă a existat vreodată de-a binelea.

Sub numele ăsta de strungăriță burlesque se ascunde nimeni alta decât Svetlana Aliluieva, rândunica lui Djugașvili. Care, ca orice părinte tiranic, ba o trage de păr în fața întregului Soviet Suprem, ba o așează la masă lângă un anume Winston Churchill, aliat de nevoie.

Întins pe vreo trei pagini, necrologul din New York Times e absolut exemplar și - surpriză, știu - ar trebui citit cu atenție. Nu anecdotele spumoase sunt aici importante, cât proiecția mentală cu care s-a putut scrie. O anumită naivitate bine temperată diluează ceea ce Shakespeare numește ancient grudge. Și colorează tot restul în culorile aproape simpatice ale pitorescului, într-un omagiu oarecum viclean, mai de tot fascinat de atâtea culoare, destin și inconștiență.

În fond, ni se spune cu bunăvoința lucrurilor aparent inofensive, doamnei Peters îi plăcea grozav să coasă, nu citea defel romane și nu avea televizor, în azilul provincial unde se presupune că s-ar fi prăpădit.

Tribulațiile ei americane, în special partea de furtunoasă conivență cu văduva muntenegreană a lui Frank Lloyd Wright, ar merita - au și avut parte, dacă nu mă înșel - un roman scris cu nervul cuvenit marilor aberații de-adevăratelea. În povestea asta cu un fel de Anastasia în răspăr, nu lipsesc nici isteriile atride, nici zdravene șocuri culturale; totul într-un sos mistic Virubova gen, care smulge aproape întotdeauna un zâmbet.

Pentru Lana Peters, războiul s-a isprăvit pe 22 noiembrie 2011. Atât.

Un pumn în plex, 8: Deslegări

1932. Dintotdeauna am crezut, fără nicio rațiune alta decât lenta eroziune a reperelor trecutului aproape geologic, că e vorba de 1938. Sau 1939. Octav și Adela dispar discret, cum știm deja foarte bine. Prăbușită dolent într-un fotoliu de răchită înfășat în timide cretoane, Elvira citește romane englezești. Restul copiilor se descurcă fix așa cum se poate. Vara e nemaipomenit de călduroasă, prețul grâului are o ușoară ameliorare. Spre toamnă, oftând de mama focului, Elvira se hotărăște să înhame caii de brișcă și să dea o fugă până la Cernăuți. Cineva trebuie totuși să se ocupe și de problema hainelor pe anul școlar în curs.

1939. Undeva departe izbucnește un război mondial. În taină, se semnează lucruri destul de reprobabile. Elvira citește romane. Parcă sunt prea mulți țânțari, în vara asta, la Verbia. Ar trebui să cumpere niște DDT, ceva. Numaidecât. Să isprăvească măcar capitolul doi. Negreșit.

1940. Douăzecișișase iunie. Cernăuți e un punct friabil al hărților. Elvira citește romane. Ar face mai bine să-l recitească pe veșnicul La Fontaine: povestea oalei cu lapte a numitei Perrette, bine înfiptă în moalele capului i-ar fi de un surprinzător folos. De-acum încolo, e destul de greu să mai ajungi la oraș.

1942. Cotul Donului, două sute de mii de morți. Speranțe, demisii și înfrângeri. Elvira citește romane englezești. Nu e lucrul cel mai grozav cu putință în astfel de vremuri tulburi, dar e și asta o formă de neascultare. Rezistența e un cuvânt mult prea tare pentru coana Viruca. Scrisorile mezinilor, acum doar șapte la numărătoare, sunt rare și terne. Te sărută Leontina. Un gând bun de la Dinu. Ionel a ajuns la București. Elvira citește romane. La cei de față și viitori, sănătate.

1943. Elvira citește romane. Volanele cucoanelor de hârtie încep să fie cam demodate. Nu e vina cititoarei, ci o simplă problemă de aprovizionare, de când librăria de la Cernăuți nu mai vinde nimănui nimic. Nemulțumită, Elvira azvârle cât colo coperțile de-acum îngălbenite și înhamă șareta. Să vedem ce se mai întâmplă cu grâul pe anul ăsta.

1945. Cu puțină răbdare, toate lucrurile au un sfârșit. Chiar și războiul. Elvira ar citi romane, dar parcă nu prea se cade una ca asta. Între timp, pe veranda înfășurată în cretoane, a apărut un fumător de pipă cu nume ucrainean. Nimeni nu știe exact de unde vine, la drept vorbind; gurile rele îl cred pierdut dintr-un coviltir de rudari, undeva între Noua-Suliță și Siret. Romanele se scriu singure, dar nu pe foaie, ci direct sub dermă. Sipetul de acte se înjumătățește de la lună la lună. Fumătorul de pipă joacă îndârjit poker, în fiecare vineri impară.

1948. Nu credea să mai apuce Ziua de După. O tuberculoză ar fi fost o soluție narativă elegantă. Întinsă pe divanul armenesc din sufragerie, ar fi tușit misterios în batistă și poate cine știe, vreun principe de la antipozi ar fi știut să o consoleze. Ar fi fugit împreună într-un alineat cu vinietă al editurii Cugetarea. Sau Mecu. Oricum, nu mai contează nimic acum. De toate lucrurile astea s-a ales praful. Ca mâine vin ăștia și ne iau tot. Tot. Nicu are dreptate, să trecem ce a mai rămas pe numele lui. Poate că nu are să se mai întâmple nimic, dar prudența nu strică. Să plecăm la Cluj, înainte să curgă păduchii din toți porii.  A pierdut tot restul la cărți. Așa nu se mai poate. Plecăm, negreșit. Dar înainte, va trebui să smulg cercevelele. Să scot ușile din balamale. Să umplu dormitorul de fulgi și iarbă de mare. Să tai cearșafurile. Să iau numai strictul necesar. Cu puls ferm, coana Viruca înhamă brișca. În urma ei, un fum gros și aspru. Din Verbia nu mai rămâne decât un morman de moloz.

1949. Nu ar ști să spună de ce s-a mai întors. Poate din căpoșenie. De fapt, nu prea are chef de vorbit cu nimeni. O imensă rușine. Dacă aș fi în locul dumitale, aș pleca numaidecât de-aici. Fii băiat deștept, doar nu vrei să te ia ăștia pe sus. Până la Saucenița, unde are o suplinire de matematică, drumurile sunt desfundate. Douăzeci de kilometri pe zi, dus și întors. Pe jos. Pantofii de carton cedează primii. Poate hârtia de ziar este o soluție. Fii băiat deștept, ia trenul. La ce-ai mai venit?

În valiza de lemn, nedesfăcută niciodată cumsecade, un veston măsliniu și trei perechi de șosete. Nicio pecete, nicio fotografie. Nimic.

1986. Așezată cu greutate în canatul unei uși, coana Viruca privește alene spre nord-est. Nu ne samănă. Între timp, a făcut rost de un abonament trainic la Cartea prin poștă.

Khmeri în sutană

Criza economică şi financiară pe care o traversăm acum este rezultatul lăcomiei de bani a băncilor, a sistemului financiar, a corporaţiilor transnaţionale. Toate aceste forme de lăcomie stau la baza crizei economice şi financiare, pentru că lăcomia nemăsurată a unora devine lipsa dureroasă a altora. Patima lăcomiei după averi creează dezechilibre şi nedreptate în societate.

Ei cine credem că a spus chestia asta, nu mai devreme de ieri la amiază: Castro cel Mic, nărăvașul Chávez, Lukașenko? 

Mvai, nici vorbă, deși fiecare din cele trei variante ar fi fost absolut plauzibile. Haidem că nu știm; și nu aș fi știut nici eu, dacă n-aș fi avut răbdarea - și pe urmă furia - să verific pe îndelete despre ce este vorba.

Liturghierele pravoslavnice au vorbit ieri despre pilda dregătorului bogat, ceva ironic de actual în special în săptămâna asta din urmă. Rândurile de mai sus, care ar fi putut la fel de bine să fie un năduf de frizerie ceva mai articulat, sunt scoase din omilia patriarhală de la București, cu și despre tâlcul duminical de rigoare.

Ce aflăm din chestia asta? Vreun mesaj de speranță, vreo căință sinceră, vreo îngerească sublimare a mizeriei de caldarâm? Nici vorbă: capitalul, iată vrăjmașul; proprietatea e furt - și tot așa, în cheie subtilă, lucruri simple față de care nici barba furtunoasă a lui Marx nu s-ar fi oțerit.

Ca de obicei, în fața degringoladei sociale, Biserica se mulțumește să se văicărească, să arate cu degetul, să dea vina pe alții. Evident că băncile sunt instituții destul de jenante; evident că jumătate din populație e îndobitocită constant cu farmecele șubrede ale frigiderului în rate, mașinii în leasing și casei cu ipotecă la cheie. Lucrurile astea există dintotdeauna: tentativa eclesiei de a ieși dintr-o regretabilă tăcere sună, însă, ca o strună stridentă în liniștea unei amiezi de toamnă sălcii și umede. 

Un observator mai grijuliu al buletinelor de știri ar găsi chiar stranie consonanța predicii de amvon cu o declarație a Cotrocenilor care se ia la trântă cu băncile austriece, cam în aceleași cuvinte. Poate că e vorba de ceva mai mult de un exces de zel și am putea număra și alte semne ale unei subtile ispite teocratice. Doar sastiseala și un soi de vesel dispreț pentru lucrurile de genul ăsta mă împiedică să-mi fac griji pentru lucruri care oricum se întâmplă și care trebuie să rămână acolo unde le este locul: la sute de ani-lumină de tejgheaua noastră. Nu mă pot opri însă de a nu-mi aduce aminte una din cele mai recente și - să-i spunem pisicii pisică, zău - îndoielnice întâlniri cu lumea perfect paralelă a principatelor neseculare, la Iași.

Din motive personale, a trebuit ajuns și la mitropolie. Pravoslavnic sau nu, momentul supunerii față de un relicvariu e unul din cele mai hrănitoare pentru speranțele noastre suprasensibile. Nu mi-a părut rău că am stat la coadă aproape trei sferturi de ceas, într-un curent năucitor și o tristețe suavă. Și nici că a trebuit să mă înclin cu fereală și cu mintea la trecute episoade de intoleranță. Dar trebuie să mărturisesc că mi s-a părut stupefiantă și - ei bine, da! - amorală, eructația unei călugărițe care, strigată cu ardoare disperată de cineva, a răspuns cu un rictus în care nu mai rămăsese aproape nicio urmă de bunăvoință: spuneți mai repede, mi-a sosit taxiul!

Cum era sistemul: jurământ de căință, castitate și sărăcie? Nu și la Iași, dragilor. Nu și la Iași. Aș fi vrut să o opresc măcar trei minute și să-i povestesc despre atâtea lucruri altfel, cu care Pronia - doar Ea, cum altfel? - m-a fericit. Despre cei patruzeci din Moulmein care se mulțumesc cu doi saci de orez pe lună, despre slujbele de la Phnom Penh, despre florile care suspină alene la Vientiane și, mai aproape de noi, despre formidabila vibrație a unui psalm vechi, undeva într-un oraș pierdut între cumplitele câmpii de cartofi ale Poloniei. Vorbe în deșert: mireasa lui Hristos aștepta birja.

În ziua în care Patriarhia Română o să aibă curajul să vorbească fățiș despre simonie și despre adevărații noi zarafi și doar atunci când va ști să se reîntoarcă și să se înduplece de bunăvoie înspre duhul și slova cazaniilor dintotdeauna, am să pot să scriu că încă nu e totul turcit pe lumea asta. Mai de folos și mai onest e gestul zeloților de la Tbilisi care aruncă afară din strană papistașii rătăciți folcloric în noaptea de Înviere: deși agresiv, e un gest de sangvină coerență cu tot restul poveștii. 

La șase luni distanță, aproape că mă descopăr.

Un pumn în plex, 7: Exevnt omnes

Amănuntele ce se pot destăinui pe un pat de spital provincial ar face bine să nu încapă ca atare pe colțul unei foi. În fața indiciilor, mintea înțepenește, șovăie și aproape s-ar rușina cu totul ori s-ar minți pe sine, dacă la mijloc nu ar fi logica datorie de a da călătoriei un sens, dacă nu chiar o însemnătate. Zile în șir, scribul se întreabă nu doar dacă trebuie să le scrie, cât mai ales cum să le scrie, cum să le adune, de unde să înceapă.

De-a lungul vremii, s-a întâmplat să povestesc destul de multe lucruri personale, din convingerea profundă că hârtia - simplă licență pentru realitatea mai precară a ecranului de pixeli - le va smulge uitării. Pe lângă speranța plăcerii relative a cititorului, nu cred să fi comis indiscreții sau confuzii majore și am căutat de fiecare dată să verific detaliile care scăpau numărătorii, ori pur și simplu nu aveau aparent nicio noimă, folosind cu voluptate memoria binevoitoare a Mândrei. Poveștile moldovenești au fost întotdeauna destul de rare și de drămuite, pentru că de fiecare dată începeau în ceața aproximațiilor și se isprăveau cu gustul amar al comentariilor, resentimentelor și înfrângerilor domestice.

Ar fi poate mai cinstit să scriu că știu, prin forța lucrurilor, mai multe despre colateralul și zvăpăiatul Radu T. decât despre întotdeauna prezentul și veșnic misteriosul Colonel englez din Indii, pe urmele căruia trebuia mers odată și odată. Agendele volubile ale lui Radu, mania lui de a-și înșirui deseori mișcările zilnice, zgârcenia meticuloasă ce-l împinsese să nu arunce nimic se opun drastic imenselor zone de umbră ale celeilalte biografii din care lipsesc decenii intregi. Descusutul altora nu a dat niciun rezultat și deseori a încurcat lucrurile până la ridicolul lipsei de coerență, de parcă undeva, cineva se juca aspru cu mintea celui îndeajuns de nesăbuit pentru a încerca să priceapă. Teama, trauma, dorința de a lua totul de la capăt fără regrete și deseori însăși timiditatea par să ne fi ținut pe toți într-un soi de involuntară amnezie, în chilia vătuită mincinos a lucrurilor  pe măsura și gustul copiilor.

Actele frunzărite insistent după dispariția lui extraordinar de discretă și la fel de nedreaptă scriau în voia lor , de pildă, reperele importante ale detenției siberiene. Amintirile Mândrei povestesc și astăzi amănuntul singurului costum de haine, în cheia surplusului militar reciclat, cu care Colonelul apăruse la sfârșitul anilor Patruzeci într-un sat de lângă București. Vestonul a rămas, de-altminteri, intact până în anii din urmă, păstrat cu grijă îndărătul ușii masive a unui dulap Biedermaier cu oglindă ștearsă de vreme și care privea aproape amuzat balamucul debaralei periurbane în care îl surghiunise ultima mutare, în sfârșit în casă nouă. Stofă aspră, englezească, nasturi de os, căptușeală ferfeniță: semn al îndelungatei purtări sau vestigiu al veșmintelor de vânătoare, în care personajul se arată aproape fantasmagoric, din colțul unei fotografii de pe altă lume?

Numărăm aproape pe degete: un veston olivatru, o valiză de lemn, nicio fotografie. Ciorapii, cârpiți cu mirare devotată. Nicio carte de căpătâi, niciun stilou, nicio pecete. Nimic, nimic și iar nimic, de parcă lipsa trecutului ar fi fost în sine un început de explicație. Amănuntele de rigoare, smulse aproape cu cleștele, în surâsul stingher pe care nu am cum să îl uit niciodată. Din spusele Mândrei, restul rubedeniilor, la fel de tăcute, ba uneori chiar ostile. Cincizecișiunu de ani mai târziu, îi înțeleg perfect alegerea, fiindcă rareori gură spurcată și fire aprigă au putut rezista intensului farmec al tainelor aparent de nedeslușit.

Încetul cu încetul, Colonelul a început să vorbească. Cu parcimonie și sfială, de parcă și-ar fi cerut scuze că încă există, că încă respiră. Din Siberia, nu s-au știut decât amănuntele îndelung cenzurate ale jocurilor de baracă ori formulelor de supraviețuire mentală. Și câteva informații în fond nu prea folositoare despre asprimea climei de la Cercul Polar: dacă scuipatul îngheață înainte de aterizare, atunci sunt mai mult de minus patruzeci. Comme c'est amusant, voyons.

Cine este, la urma urmelor, Colonelul englez din Indii? Cititorul pofticios de Doxuri sau silueta sleită, aproape ftizică din fotografiile anilor Cincizeci? Conașul care se joacă nepăsător pe malul unui iaz de la marginea hărților sau impecabilul purtător de pardesiu care măsoară cu pas larg un bulevard bucureștean? Și una, și alta, firește la vârste și în circumstanțe perfect opuse.

Cum spuneam mai devreme, credeam că aveam oarecum habar de toată povestea. În linii mari, reperele ei esențiale sunt neschimbate. Ceea ce diferă însă substanțial sunt o serie de circumstanțe pe care e cu neputință să le numim altfel decât halucinante. Sau mai degrabă halucinate, într-atât minciuna prin omisiune a putut dilua sensul multor lucruri cu care astăzi va trebui făcut pace.

Din toată tapiseria asta lipsea, pesemne, personajul-cheie. O siluetă zărită doar preț de cinci minute. Într-un canat de ușă, atunci când era foarte, foarte târziu pentru orice explicație.

***

În amintirile mele, luna octombrie a anului 1986 are să aibă întotdeauna un parfum înșelător de suavă smirnă. Nu dorm acasă, în hăituita săptămână din mijlocul foii de calendar. În alte circumstanțe, schimbarea de cadru ar fi plăcută și comodă, de ajun al Crăciunului, când toată familia se strânge în jurul bradului, într-un apartament elegant, din preajma turnului de televiziune.

Apartamentul elegant e al mătușă-mii M. Cât e ziua de lungă, M. plombează măsele, anesteziază maxilare, taie rădăcini și croiește zâmbete pe comandă, într-o mare policlinică a capitalei. Cu încăpățânare, fără limite de timp, are reputația statornică a mâinii ușoare și cam apucătoare de arginți. Pe pereții sufrageriei în care dorm pe o banchetă franțuzească așezată în chip ușor straniu între două berjere, ochiul cunoscător poate să deslușească câteva pânze interesante ale lui Iser, un maritim Dărăscu, un colț de Sighișoară interbelică. Stăpâna casei e asemeni sufrageriei: elegantă, ușor zăpăcită, destul de flegmatică, veșnic iubitoare de taioare stricte, în culorile neutre ale oțelului ori frunzelor veștede. Un iz galic, poate chiar Arpège, stăruie insistent în urma trecerii ei grăbite - între cele două cabinete și tot restul obligațiilor sociale, M. nu are niciodată vreme de fleacuri - prin încăperile croite cu premeditare.

În dimineața poveștii, M. are stânjeneala suplimentară de a trebui să mă mintă nerușinat și inexplicabil. Ca de obicei, îi lasă pe ceilalți să descurce nimicul ăsta agasant. În drumul prelungit zdravăn spre școală aflu că e plecat, că a fost trimis la un sanatoriu în provincie. Și că în fond, poftim, astăzi e Ziua Recoltei, motiv pentru care galantarele pieței arată suspect de bine. 

Ceva mai târziu, telefonul sună în gol. Epica Vetuța, care e un fel de factotum analfabet al casei, nu se sinchisește să răspundă. De atunci, nu ridic receptorul decât atunci când chiar nu am de ales: la capătul firului, cineva povestește de anunțul din ziar, cere amănunte, regretă și iar regretă. Minciuna are picioare scurte, dar să nu mai spunem la nimeni: tac și aștept o explicație care, bineînțeles, nu mai vine niciodată cumsecade. Lașitatea lui M. a învins, probabil; lămurirea definitivă va trebui să aștepte restul de circumstanțe ale serii.

Sunt circumstanțele deseori ilogice ale doliului neașteptat. Ușile se trântesc cu sete sau dimpotrivă, se închid cu pași de pâslă. În toată casa stăruie un miros nou, de cămașă scrobită și de medicamente stătute, de frunze putrede și de ceară mânăstirească. Cineva aprinde o candelă în dormitorul mare. Absolut toată lumea vorbește mărunt și în șoaptă, schimbând zâmbete strâmbe atunci când dai să intri pe vreo ușă. Iar semnul că lucrurile sunt într-adevăr grave vine odată cu acceleratul de Cluj: pe scară, gâfâind îngrozitor și blestemând în barbă, apare redutabila, indestructibila Elvira.

În economia complicată a familiei moldovenești, coana Viruca e un fel de zeitate intangibilă, marele și adevăratul mutilat de război. Apariția ei e semnul cel mai sigur al lucrurilor ireparabile și funeste, care îngheață orice elan de joacă și sleiesc saliva salutului de rigoare. Pentru că e cea mai în vârstă din toată fratria și i-a crescut pe toți după dispariția părinților, e temută și la nevoie, menajată. Parte din memoria clanului i se datorează, pur și simplu pentru că își amintește cel mai bine despre vremuri rămase în negura incertitudinii.

E timpul să ne întâlnim cu ea. O mână foarte transpirată, teribil de încurcată, mă împinge fără nicio împotrivire printre taburete și dulapuri, frigider și cutie poștală: poftim de vezi copchilul. 

Fata fetii, așa-i, vine întrebarea scurtă și cuprinzătoare.

Dindărătul privirii mâncate de cataractă, coana Viruca măsoară din cap și până în picioare. Nu ne samănă, cade verdictul. Ei, pacat că s-a dus.

Și atât. 

La 1932, lucrurile arată cu totul altfel, deși scena e aproape geamănă. Doar că pe vremea aceea, Elvira M. are douăzecișiunu de ani, e proaspăt majoră și la fel de proaspăt orfană.

Iar de credem cumva că lucrurile astea sunt ușor de povestit, ne înșelăm amarnic. Doar să trag un pui de somn și reviu cu deslegarea.

Un pumn în plex, 6: Limpeziri târzii

Disclaimer: Un sfârșit de săptămână devotat, cu sufletul la gură. Ați ghicit, nu e deloc simplu, dar trebuie făcut față. Cu orice preț.

Ținem firul poveștii...

Jumătate de ceas mai târziu, suntem în chivernisita bucătărie de iarnă a pădurarului. În cheie credulă, așteptasem vedenia căsuței umile și blajin croite din germanice bârne; dar S., am mai povestit asta, e un tip cu industrie, criteriu și mari sârguințe. Așa că în loc de frații Grimm, ședem cuminți într-o tindă înfășurată în gresie și faianță, din care nu prea lipsește nimic modern. Gospodina casei se bucură fără niciun efort de toate înlesnirile zilei curente, care încep cu frigiderul plin de magneți adunați de prin călătorii. Și se isprăvesc tihnit în sunetele stației regionale de radio, vegheate de privirea ironică a cuiva nu prea iubitor de zarafi.

Bunăvoința gazdei a așezat pe mușamaua fiecărei zile trufandalele de sezon. Mânătărci murate, păstrăv afumat în cobză de brad, un pic de chișcă, nu prea multă și misterioase rulouri carnivore, imposibil de găsit în Sud. Facem cinste, în mare liniște: cu S. plecat înspre niște treburi care nu sufereau amânare, conversația e grijulie și timidă. Răspunsurile nu vor veni de aici, cu niciun chip.

***

Pe uliță, primele noroaie ale toamnei care se ia în serios. Garduri pe jumătate părăsite, mașini cu volanul pe dreapta, priviri mirate și piezișe. Îndelung căutată, casa cimotiei L. pare și ea abandonată de ceva vreme, cu vița sălbatică suită îndrăzneț pe stâlpii cerdacului.

Misterul se dezleagă destul de repede. Singur martor dispus să își reamintească vreun ceva, L. e de găsit la spitalul din Botoșani. Curioasă din fire, Fregata nu ezită nici cinci minute; din capul locului, gestul mi se pare prăpăstios, însă resortul curiozității e mai puternic, se pare, decât orice simț al situației. Pare un lucru mărunt și nu este: dacă toată povestea asta ar fi încleiată în negurile primitoare ale basmului, am vorbi, pesemne, de o efracție în cămara ce nu se cade nicicum descuiată, ori despre momentul în care imprudentul fecior al împăratului descuie firida îndelung ocolită, cu jurământ de afurisenie.

Mai înainte de asta însă, ajungem în ingratul și astmaticul Dorohoi, unde lăsăm catrafusele la o pensiune curățică și timidă, singura posibilă cumsecade. Din punct de vedere strict turistic, Dorohoi e un loc absolut dispensabil, cu aerul său suferind de o misterioasă maladie de sistem și ulițele care par risipite a tristă întâmplare, fără ieșire. Drept compensație pentru lipsa asta de atracție, trebuie să adaug imediat că viața e foarte puțin costisitoare și că la orice cârciumă se poate mânca îndrăcit, pantagruelic, cu panaș și o suspectă bucurie a ostentației: avem di tăti. Că purtările sunt cuviincioase și cu totul neștiutoare de urât. Că și în fundul bolgiei administrative care-i slujește de uliță mare, lumea zâmbește fără calcul și fără sminteli. E de bine, în ciuda toponimului cel puțin aproximativ.

La scara lucrurilor, Botoșaniul e un fel de capitală, cu străzi curate și aer prefectoral. Semafoare, ceață, magazine cu nume italienesc, specialități de carmangerie și pompe funebre, bref - infrastructuri, din care mintea nu reține mare lucru.

Și ceea ce trebuie lămurit începe, în sfârșit să se lămurească. Pentru asta, va trebui să umblăm nițel cu fereală și să ne întoarcem cu mulți, mulți ani în urmă. Imediat după cină: vreau din tot dinadinsul să isprăvesc în seara asta, pentru că între timp am adunat multe alte chestii. Amestecul nu le prinde, absolut deloc.

Involuntară

Nu știu ce vrea să spună știrea asta insistentă de azi dimineață, imposibil de regăsit cumsecade; cică la Alba-Iulia - ori să fie Cluj-Napoca - s-ar fi descoperit nici mai mult și nici mai puțin de un seif roman.

O bănuială cam aiurită ar vrea să fie ceea ce se numește relativ savant - dar impudic pentru indicele de audiență - cloaca maxima. Ori ce se vede în stânga, de prin Spania: nu importă, pe cuvânt. Totuși, ideea de seif, perfect anacronică, ne aruncă oarecum în ceață.

Cu o întrebare în cheie calamburgie: dacă tot e seif roman, să fi avut cifre arabe?

Azi, zi complicată. La noapte, stau cu Mândra. Nu o pot lăsa să doarmă singură: n-aș dormi eu.

Colosal

Primită adineauri, deja de neuitat. Putem râde cu lacrimi sau dimpotrivă, ne putem minuna de fabulosul simț poetic al bietei loaze de pe foaie. Care uite ce minuni pur și simplu cosmogonice scrie pe foaie, fără să aibă habar.

Să le transcriem cu italice n-ar avea niciun haz, firește.

În altă ordine de idei, și eu de asemenea inperfect, cum ar scrie Nistor Alexandru, cls. a V-a A. Iar glorioasa râșniță Nea Nelu, de-a dreptul perfect simplu: fuse. 

Fuse și se duse. Pentru că întotdeauna năpasta zboară stol, evident că e cu neputință de recuperat ceva din arhivele care n-au avut parte de scăparea doselii pe vreun suport extern: și sunt multe. Atât de multe, încât am crezut - e drept, după vreo șase cafele - că fac atac de cord, cu tot tacâmul de rigoare. 

Esențialul s-a păstrat, din fericire. Iar o parte din rest se mai poate recupera, cu marea răbdare dintotdeauna. Poate ar trebui să văd în asta un semn rău; ridic din umeri și merg mai departe.

Joi dimineață: Zile foarte pline, schimbări și suceli. Reviu, sper pe diseară. Ameliorările tehnice, de-abia miercuri: va trebui altă râșniță, drept pentru care trebuie să aștept îmi rod frâul. Nu ghinion, sincronicități.

Năstase. Ilie Năstase

Câteva zile înainte de 1 Decembrie, ultima campanie de imagine oficială. De obicei, sunt catastrofale: țepene, sărăcăcioase, timide. Ca și cum nu s-ar cădea să vindem noi castraveți sofisticaților grădinari din Apus - greșită judecată, dau oricând mărturie, dacă e nevoie.

Anul ăsta, BBDO și nu mai știu cine au avut niște idei mai răsărite de veșnicele ciorbe cu land of choice - cum ne sună Țara Alegerii sau, în fine, dacă vrem să fim șturlubateci: România, pe sprânceană? - și a ieșit ceva de genul ăsta.  Năstase, Paulescu, Nadia, Coandă. Și, în cheie oportunistă, Odobleja, despre care ni se spune că i-a deschis ușa fix lui Jobs: idee de cioclu, nu știu cum.

Năstase, așadar. Ilie Năstase și veșnicele lui blesteme de zgură. La Cupa Davis, mi se pare, un sonor avertisment adversarului: te fut, bă. 

De neuitat; pentru că dacă nu exista, ar fi trebuit inventat.

Personaj colosal, Ilie Năstase cel Ager nu poate fi bănuit cu niciun chip de blasfemii. Peste fileul de atunci, vorbele astea sună cu dreptate haiducească. Amin și aferim, așadar.

Un pumn în plex, 5: Dă-i un deget, îți ia toată mâna

Brusc, preotul descuie biserica. Un bec anemic spânzură de o sârmă, deasupra ușii laterale; lumină gălbuie, sfioasă, nesigură. De la cimitir încoace, nimeni n-a scos o vorbă. Pe-afară, cucoanele caută alte nume și alte cruci, mirându-se de memoria zdrobită în bucăți, dată cu porția ferelii statice, fără nicio explicație clară și fără niciun îndemn.

Dacă dimprejur nu ar fi sat, am crede cu mare ușurință că am nimerit în vreun schit de aspră ascultare, ori în vreun pangar mânăstiresc. Pe jos, câteva scoarțe ciunge, iar pe pereți, un fulminant amestec de vârste ale credulității și - deseori - prostului-gust al anilor din urmă. Alexie, Omul lui Dumnezeu - aproape orb, cu trăsături tremurate. Și Varvara, muceniță neașteptată într-un ținut lipsit de mineri: privire plină de reproș, surâs pizmaș, bărbie cabalină. Te uiți și te cutremuri pe neștiute, la plăsmuirile astea de bâlci. Și ai pleca dacă, la fel de neașteptat, privirea nu s-ar sprijini cu bucurie fragilă de conturul rusesc al unui arhanghel rătăcit pe o scoarță de mesteacăn.

Foarte frumos, mormăi mai mult pentru sine.

Di la boiari iesti, răspunde cineva de peste umăr.

Ei atunci, să fie primit. Însă vocea prinde curaj, iar din momentul ăsta e de neoprit. Fără să răsufle, cu aerul că-și înăbușă veșnic un căscat ori mai rău de-atâta, sumanul și cămilafca explică voios că e nevoie și e nevoie și iar e nevoie. Acoperiș, pristol. Să punem tablă, să placăm în marmură. Deschide dumneata ușile împărătești, aș vrea să văd și eu cum arată. Mă aștept la dezastre, îmi surâde văruit colțul cel mai sincer din toată amețeala. Dar de ce aveți nevoie de marmură în altar, părinte? 

Așé vré metropolitu. 

Privirea înfundată măsoară vârful ciubotelor. 

Nu mai contează  ce vrea Fericirea Sa.

Nu cred nimic. Din ochi, măsor catapeteasma; din fericire, neschimbată de-atunci. Iuda și Iacov, dimpreună:  e un lucru de mare mirare pentru cine nu s-a silit niciodată să caute înțelesuri canonice.

Mai mult din semne, înțelegem că e foarte scump. Insistența irită și stingherește. I-am da, numai să tacă: pe jumătate tocmeală, pe jumătate cerșeală, totul lasă o senzație ingrată, cleioasă. Dar ceva trebuie făcut, fără nicio îndoială. Așa se cade, altfel nu se poate.

O idee, salvatoare. Spuneți-mi, vă rog, straie aveți?

Mintea de vizavi numără deja plăcile de marmură, după pricepere. Răspunsul, carevasăzică, se trezește dintr-un somn foarte greu: păcatili meli?

Straie, părinte. Straie de slujbă.

D'apăi aviem, cum sî nu?

Am voie să le văd și eu, cumva?

Sî știț cî noi nu....

Dar restul de scuză se pierde prin aer și, ca prin somn, mi se aduce fix ce am cerut.

Bine am făcut. Ceea ce văd este pur și simplu îngrozitor, jalnic, minabil, de rușine. Niște cârpe turcite cu fir argintiu, izinite, stinghere, vai de mama lor. 

Am înțeles, părinte. Mulțumesc.

Ci sî fie?

Să fi fost ospătar, înainte de scripturi? Îl măsor aproape cu compasiune, biet pălmaș pierdut la marginea lumii. Iaca, amu-i limpede, îi întorc vorba fără să mă gândesc prea mult. Și nici nu mai era nevoie.

Verde și aur e bine? Și cu o icoană de hram pe spate?

Gestul de răspuns frânt de șale sună absolut groaznic, în context. Altundeva poate ar flata pueril, dar acum îl opresc cu încetinitorul.

V-aș fi recunoscătoare dacă nu ați mai face asta.

Foarte recunoscătoare, de-altfel.

Știț, am avé nivoie șî di niști termopani...

... și de aer condiționat, presupun.

Mvai, da.

Să nu mori?

Cu slavă prudentă: peste cadavrul meu, așa ceva, părinte. Peste cadavrul meu.

Nu vî suparaț, va rog.


Nici vorbă să mă supăr. Doar că aiasta nu si poati.

Și gata.

După colț, C. prinde curaj și are replică sarcastică: sî nu-i daț nica coțcarului șiela.

Îmi pasă ca de Joia Verde de ce spune C. Deocamdată, surprizele se țin lanț. Mai avem, pe diseară.

De vise rele

Fix cum bănuiam, sursa lui Nea Nelu e dusă pe pustii. Asta înseamnă că vechea mea râșniță a făcut congestie cerebrală, în cheie alegorică.

Mai rău e că deocamdată habar nu am dacă mai pot recupera ceva din poze, sunete și alte diverse de-acolo. Nu e nimic ireversibil, dar e supărător și anapoda. Azi, trei ore de pipăieli, tentative de resuscitare, un ceva cu cadran și ac care habar nu am cum se numește - ampermetru mi se pare nepotrivit, dar sună suficient de solemn. Ampermetru să fie.

Circul ăsta joacă în prelungiri, pare-se. Mâine se recuperează cu penseta cât se mai poate salva, iar joi cel târziu trebuie să ajungă și noua mașinărie croită pe măsură, după nevoile casei. S-o vedem și pe-asta.

Înjurăm, bombănim, dar nu părăsim incinta. Reviu.

Un pumn în plex, 4: Intersecție

Înșirat pe un pinten de coastă, cimitirul din sat are un aer de lenevoasă nepăsare, cu mormanele lui de cruci veștede. Timpul a șters în mare liniște nume și scrupule, dușmănii și complicități. Din loc în loc, arar și cu chibzuință, câteva flori de hârtie înseamnă mai degrabă un fel de compromis timid, pe jumătate speriat de strigă. 

Cu neputință de regăsit aici sentimentul supapei duminicale, atât de prezent la Bellu, de pildă, unde vădanele își ocupă cu înduioșare umilă prăpastia de la sfârșitul fiecărei săptămâni. Și bombăne sau deretică a  devotată inerție, de parcă moartea nu ar fi decât o amânare, unul din acele minute dinafara timpului în care mintea și soma așteaptă, ațintite, altceva - un răspuns, poate. În Sud, doliul devine aproape o formă de  loisir, cu voluptatea datoriei conjugale împlinite și dincolo de absurd și regulile stricte ale amintirii periodice. În dreptul candelei aprinse se croiesc prietenii, se bârfește mărunt, se încheagă solidarități imposibil de priceput în lumea vie și civilă: o mână binevoitoare se va îngriji de primule și pansele, va curăța în lipsă, va schimba uleiul, va risipi tămâie și smirnă, în contumacie. Se schimbă povești, nimicuri și apare - ca în orice spațiu îngustat de limite - mirarea prieteniei spontane, dar întârziate. Se redescoperă rubedenii, cimotii, complicități apocrife, destine paralele. În singurătatea pensiei, vizita la cimitir e deopotrivă o legitimare și o recreație, în sensul cel mai strict al etimologiei: reinventare și reașezare de sine.

Nimic, deasemeni, din atmosfera volubilă a orgolioaselor necropole oltenești, cu plăsmuirile lor de ambiții imprescriptibile și naivitățile de rigoare ale clanului complice și indestructibil. Sărindarele și zilele însemnate cruciform în calendarele bisericești sunt aici momente importante, fără de care vămile sufletului și minții nu se pot cu niciun chip lepăda cumsecade. Totul, cu aprigă bucurie și tribal afect.

***

Dar aici, nimic. Hăuri și o liniște selenară țin loc de povești și povețe. N-am suferit niciodată cimitirele, nici măcar sub pojghița lor duioasă de memorie și remoră, însă aici sentimentul zădărniciei e în așa hal de copleșitor, încât te simți sleit de necuviința propriei întoarceri. Gerul împunge ascuțit paltoanele, căciulile, încălțările, mușcă vârful degetelor amorțite pe colacii de rigoare, încremenește întru anchiloză snopurile de tufănele și crizanteme aduse dinadins, dar știm asta, de la iarmaroc. Din efortul Frailei, Octav și Adela au acum ceea ce vicleimul ortodox al marilor petreceri numește, cu suavă poetică, loc cu verdeață. Este o reparație valoroasă și care, în context, arată, sună și se simte aproape administrativ.

Administrativă este și delegația ecleziastică din poartă. Parohul, buhai acneic și aparent pașnic, cu privirea piezișă a celui grabnic lacom deopotrivă de musaadele și clevetiri. Pantaloni de trening, anteriu și suman: iscată din grabă și efect de scenă, combinația e probabil irepetabilă: unde, dar de unde se îmbracă oamenii ăștia?

Apare și țârcovnicul, așa cum trebuie să ni-l închipuim, în cheia contrastului ierarhic. Mărunt, sfrijit până la transparență, cu ochi umezi și urduroși care măsoară pofticios restul de Cotnar cruțat de rânduiala slujbei. Și C., trimes de S. care nu poate fi peste tot în tot timpul. Ne are oarecum în grijă și se uită de departe, aproape cu frică, la toată tărășenia asta despre care precis că se întreabă ce însemnează; la ce să se aștepte, dacă e de rău au ba.

Nici de bine, nici de rău, i-am răspunde, de am îndrăzni una ca asta. Cu certitudine de foarte departe și din miezul imensei confuzii cu care s-au scris și s-au spus întotdeauna amănuntele noastre moldovenești. Drumul ăsta risipește o fantasmă, în culorile aspre ale sfârșitului de toamnă. Iar vocea care tremură deasupra lumânărilor demult stinse și care îi pomenește pe toți poartă cu sine nu evlavie, cât curiozitate anticipativă.

E momentul în care, fără îndoială din voia Proniei,  mă pufnește plânsul. De furie și de neputința celui care știe că a trecut neștiut pe lângă propria lui istorie. 

N-avem însă timp de poeme. Va trebui să mergem numaidecât la biserica lor, pe care zelul sumanului a vopsit-o într-un neplăcut verde otravă.

Cât despre mine, aștept depanatorul de râșnițe. Reviu cu siguranță, însă habar nu am când precis: probabil după diagnostice: la telefon, chestia părea suficient de împuțită ca să-mi năruie cel puțin jumătate de zi.

Cherry On Top

Nici n-am ajuns bine înapoi pe Cometei, după trei zile cvasi-letargice, că am luat-o de la capăt, pare-se.

Pune geamantanul jos. Aprinde lumina. Lumina, în regulă. După care, brusc, ioc. După care din nou în regulă. Aha, am priceput: fluctuații, tensiune. Lesne de înțeles, după adagiul clasic: e de la ei. Asta este.

Ceva mai devale, aprindem râșnița mare, cu elan și chef de lucru. Aș! Un zgomot suspect de vesel, ca un dop de șampanie proaspăt destupat, bref o pocnitură festivă și veșnica pomenire. Nu mai vrea să pornească. Scoate din priză. A ars nu miroase. Vâră înapoi în priză: nema putirința, ce mai chichirez safteaua.

Mortua est. Sursa, presupun imediat, cu bombăneli de nedescris cumsecade pe hârtie ori în pixeli. De pârleaz, de parohie și chiar matriciale: nimic mai răcoritor pe lumea asta decât niște înjurături de-acasă, dintotdeauna, pe limba lor.

Printr-o aberantă metonimie, senzație că mi s-a ars și creierul, dimpreună cu bătrânul și devotatul Nea Nelu, la grea datorie de cinci ani încoace. Foarte multe chestii de recuperat din el, în cel mai rău și bubos scenariu cu putință. Și de două ceasuri încoace, telefoane bezmetice după doftori de așa ceva: nu trebuia mers prea departe, de-altminteri. 

Se rezolvă, doar că nu imediat.

Deocamdată, lucrez de pe râșnița voiajoare din care sar lesne literele. Nu m-am prăpădit niciodată de dragul ei și presimt deja că luni o să fie o zi agitată de diverse mișculații și intendență. N-are importanță, ceasul sună la șapte, ca de obicei. Reviu

Repaus, trei zile

Am crezut că o să am parte de o săptămână mai liniştită şi spornică. N-am avut dreptate, nu s-a potrivit. Ba mai rău de-atât, s-au adunat ciopor de urgente, cât să nu pot respira nici cinci secunde în tihnă.

Nu are niciun rost să le pomenesc aici. Sunt prea amestecate ca să însemne ceva şi mai ales de-atât, sunt obositoare şi uşor îmbâcsite. Aşa nu.

Ieri, de sezon: frisoane şi zăcut fără niciun pic de vlagă sau chef. Iar azi, trebuie să o iau din nou din loc, pentru că am promis un drum de multă vreme şi nu-mi dă mâna să sucesc calimera în ultimul moment. Cum destinaţia e neutră şi cam spelbă, am să dorm cât am să pot.

A mai rămas doar un drum la Chişinău, dar nu imediat. În afară de ăsta în care, din nou, am să încerc pur şi simplu să mă odihnesc, pentru că altfel nu mai ţin balamalele.

Fără râşniţă, dar cu carnetul la mine. Nu-mi pare deloc bine de pauzele astea tâmpite, dar nu le pot ocoli. Restul de poveste poate aştepta - nu mult, până duminică seară - şi am să mă străduiesc să ţin un ritm rezonabil. Pentru că altfel mi se face ruşine de mine, iar aşa ceva chiar nu se poate.

Un pumn în plex, 3. Secunde mănăstireşti

Dincolo de lizieră aşteaptă, solemnă şi albă, turla mănăstirii Gorovei. Obştea e ambiţioasă - o vorbă cu care o să ne întâlnim des - şi s-a apucat deja să-i refacă pictura. Pe dinăuntru, de la roşu, în stilul didactic şi uşor anchilozat care văd că se poartă cu insistenţă mai peste tot, până la confuzie. Am văzut o biserică de rost nou, le-am văzut pe toate, cu arhiereii bucălaţi din strană şi privirile urgisite ale muceniţelor surghiunite din sinaxar. Undeva în spate, un fierăstrău electric taie marmură în neştire, iar lumânările se aprind - tot după plac mitropolit - afară, într-o cuşcă nouă croită din termopane şi ochiuri de geam fumuriu. Cât ai clipi, gestul se transformă într-un soi de stânjenită şi comodă tocmeală.

Biserica de iarnă, mititică şi umilă în cel mai bun sens al vorbei, n-a scăpat nici ea de furia constrictoare a stăreţiei. Un şopron de scânduri îi desfigurează pisania, ca o bubă proaspătă şi rea, doar că aici ritmul e infinit mai lent. Mirosul de gaz, clei şi terebentină poate sminti şi în ograda largă, cu un aer nou şi uşor ciocoiesc, au mai rămas foarte puţine lucruri importante.

Restul ciotului de drum aduce cu sine câteva secunde fericite. O curte părăsită, un măr nestrâns sub care atârnă o scară de scânduri resemnate: să le culeagă cine-o vrea. 

Ţară a somnului blajin şi, pe măsură ce ne apropiem, urma grea a absenţelor.

 ***

Aţipesc brusc. Nu simt satul, care se arată în straiele ponosite ale zilei de lucru, sub un cer de plumb searbăd. E groaznic de frig şi tocmai a început să fulguiască uşor. O nouă oprire în curtea fostei coperative - scrisă şi spusă obligatoriu cu un singur o - , acum boierită în Magazin mixt. În curte, o aberaţie aproape duioasă, de miros văratec şi naivă negustorie: umbrela galbină pe care scrie mare Regina blondă a berii din Bucovina. Şi-atât; pentru cunoscători, pesemne că nu mai e nevoie de nicio lămurire.

Hruba dinspre stradă vinde secărică şi cartele portocalii de telefon. În spate, obişnuitul haos croit din peşte oceanic la conservă, biscuiţi populari vărsaţi, tingiri de inox şi prosoape de înmormântare, ţuică de boască pe sub mână şi dropsuri ţepene în borcanele lor de sticlă înfiletată. 

Ne ţine urma o fetiţă mică, în trecere de la şcoală: săr'na tatucî, amu' mă duc şî io acasî. E frumuşică şi habar nu are, cu pasul ei moale pe duşumeaua nespălată cine ştie de când.

Margine de hartă, zi de după, sfârşit de lume.

Iară noi, cumpărăm colaci pentru o pomenire îndelung datorată, unde nu ne mai aşteaptă nimeni.

De nimic

Din seria blocurile patriei noastre şi locuitorii ce vieţuiesc într-însele, poftim o chestie rară şi cu mult, mult năduf.

Cu dedicaţie specială, pesemne, pentru uăţul de la scara C.

Pentru leneşi, vorba de dulce sună aşa:

Hoţule, banditule care ieşti - sic! -. Nu-mi mai fura lactul - re-sic! - şi din cutie plicurile te bag în pizda măti - re-re-sic!-.

A se remarca matricea din înjurătură, scrisă cursiv. Un poem întreg, o psihanaliză în douăzeci de secunde.

Şi pentru că orice procuror la pensie care se respectă ştie că rechizitoriul nu se poate lipsi de calificarea juridică a faptelor, iarăşi cu slavă apoteotică, epică, homerică. Anume concluzia, fără de preţ:

Eşti un rahat de nimic.

Năucitor, da.

Un pumn în plex, 2. Lupta de clasă se ascute

Di pi la siemnu' şiesta, a 'mniavoastrî iesti, şuşoteşte S. fluturând cu degetul înspre o dungă stacojie de vopsea scrijelită pe un trunchi fraged. Crâng tânăr şi subţiratec: am dat şî noi parşelili la rând, cum s-or nimerit, ridică din umeri pădurarul. 

Ştiam locul din pozele leneşului C., venit acum vreo patru ani şi care nu se sinchisise să ne lămurească. Dar în ziua cu pricina aflu nu de unul, ci de două falduri largi de codru, care se caţără căpos pe dealurile dimprejur şi par să nu se mai oprească niciunde. Dimprejur, nici ţipenie, nicio ciută, niciun jder: din vreme în vreme, verdele stins al ierbii. Şi peste tot, covor gros de frunze aurii, care schimbă lumina rece a sfârşitului de dimineaţă într-o şoaptă suavă, de pe altă lume.

E tare greu să scrii pe foaie stările frământate de la faţa locului. Astea sunt loturile, cârâi fără niciun simţ liric, pişcată de o bănuială cam de prost gust.

Răspuns aşteptat şi naiv: da.

Răspuns de-adevăratelea: difel.

Anume...? Stupidă, întrebarea nu mai are aer. Întrebare perfect turistă, suntem de acord.

S. are aerul uşor încurcat: păi... cum sî vî zâc... arhivili au ars.

Fac pe deşteapta, dar nu e ziua potrivită pentru chestii din astea, pesemne: în '49.

În nouăzăşi.

Ca să priceapă şi toanta de faţă şi ca lucrurile să fie şi mai înhăimurate decât păreau dinspre Bucureşti, legităţile melodramei rurale au vrut ca secretariatul CAP şi GAC şi IAS şi ce-o mai fost pe-acolo să se facă scrum în primăvara veştedă a anului Unu. Aşa, ca să se dea pe apucate şi după voia lui nu se mai ştie cum: cu atât mai valoros efortul recuperării, înţeleg pe loc.

În alte cuvinte, e al nostru şi nu e al nostru. E un fel de petic de consolare, fără nicio memorie. În potriva logicii, hotărăsc imediat în minte să nu mai vând absolut nimic de-aici. Şi pentru că lucrurile astea au, pesemne, soarta lor scrisă nu de mână omenească, aud aproape cu uşurare, un sfert de oră mai târziu, hotărârea simetrică a mumă-mii: aici nu vinde nimeni, cine v-a spus prostia asta?

Un zaţ de latifundie e un activ dificil de strunit. Orăşeanul metaforic e la îndemâna şi cheremul oricui se nimereşte prin preajma şi pârghia situaţiei de la faţa locului. Venit dintr-un impuls sentimental al restituirii, te dezmeticeşti că trebuie să menajezi orgolii şi mai ales, să taci. Azi cumpăr, nu vând: şi spre deosebire de Fraila care crede că ştie şi nu ştie nimic, eu ştiu că nu ştiu.

Aşa că încerc cu degetul sistema complet necunoscută a şireteniei. E mult spus, în aşa hal mă ştiu neînstare de lucruri din astea. Deocamdată, trebuie neapărat să nu se vadă absolut nimic. Calcă îngrijit, să nu te simtă pământul. Mutră de poker. Dacă trebuie, fă pe proasta. Şi tine-ţi firea în hăţuri aspre: aici nu miroase a bine.

Aicea miroase a rămăşaguri râncede şi jurăminte strâmbe. Şi a blestem.

Între crengile răşchirate de un vânt sec, tăiat din cuţit, se aude, suverană, minciuna. Din nefericire, nu e niciodată sinonimă ficţiunii: diferenţă şi rest, lipsa de farmec.

Din fericire pentru el şi până la proba contrarie, S. nu are nicio vină. S. e doar un chiaburel dezgheţat care a mirosit buna ocazie a capitalinilor descălecaţi în debaraua lui de lume cu mare şi nevinovată bunăvoinţă.

Şi care tocmai au de împlinit lucruri foarte importante. Dar despre asta, diseară.

Un pumn în plex, 1. Ce este sus nu este şi jos

Ca să nu pierdem şirul de tot, pesemne că drumul cel mai simplu e şi cel mai scurt. Iar drumul cel mai la îndemână al poveştii e biata cronologie, care am impresia că n-are să fie scutită de paranteze lămuritoare. N-are importanţă, mergem înainte.

Joi seară, Otopeni. Plecat cu avionul, Suceava. Fregata nu se prăpădeşte, din păcate, după trenurile de noapte. Asta comprimă timpul şi distanţele şi turceşte un pic mai mult decât s-ar cădea impresiile de drum, care devin simple viniete de circumstanţă: un puşti care se smiorcăie, frigul ascuţit din sala de aşteptare Curse Interne. Totul cu puls ferm şi rapid, ca pe bandă rulantă. Parlamentari şi căpşunari: primii au insigne prioritare, ceilalţi - sacoşe şi înduioşări telefonice. Acuşi ajungem.

La Suceava, aerogara e cât un timbru poştal şi birjele au aţipit cu capul pe volan. E zece seara şi drumul până în centru costă de două ori cât la Bucureşti. Pe străzi, beznă sticloasă, iernatică. Hotel Continental, mai ieri Arcaşul. Perdele sotz şi termopane proaspete, agăţate de jegul jubiliar. La recepţie, o fetiţă plictisită ne întinde nişte chei: de data asta, ne însoţeşte şi epica Fräulein, pentru simplul motiv că altfel nu se poate. Fräulein e singura care ştie cum funcţionează lucrurile în Moldavia Magna şi tot singura care s-a ocupat de întoarcerile succesive ale neamului, ca la zoo. La numărătoarea asta, suntem ultimii.

În alte cuvinte, Fräulein nu are nimic domnişoresc. Mândra, cu care se înţelege potabil, îi spune Fraila, cu un zâmbet sarcastic, din pricina accentului nemţesc de neşters care i se trage de la maică-sa. Mamă şi fiică împart, de-altminteri, în amintirile tuturor, acelaşi stil cazon, care începe cu părul tuns scurt şi se desăvârşeşte cu pantalonii comozi, pantofii de călugăriţă şi mişcările scurte, aproape oftate. Pe Fraila cea chimistă nu o putem bănui de imaginaţie, fireşte; dar ne putem baza pe ea: e fată bună şi, între noi fie spus, cam plicticoasă. Iar de emoţie, astăzi poartă fustă. Şi pălărie, chestie care mă face să zâmbesc şi eu: e frig, e tare frig într-un noiembrie moldovenesc.

Dormim prost şi pe bucăţele. Subsemnata e proaspăt ieşită dintr-un interminabil interludiu stomatologic, Fregata e - cum o ştim - peste măsură de simţitoare. Nu mai contează însă, pentru că de la orele opt ale dimineţii de vineri Suceava redevine un reper azvârlit întâmplător pe o hartă, o haltă care se îndepărtează cu mare repeziciune. Ducă-se: în mintea noastră, târgul ăsta e un iarmaroc de hoţi de cai. Injust, ştiu - dar cu încăpăţânarea imprescriptibilă a clişeului. Pentru că şovinismul începe în provincii: Oradea nu e Aradul, Turnu-Măgurele nu e Alexandria, Iaşiul nu e Suceava, Tulcea nu e Constanţa. Şi tot aşa, cum am apucat dintotdeauna.

***

La opt fix, S. ne aşteaptă cuminte în faţa Arcaşului la pensie. S. e pădurarul care vede de toate ale noastre: fără el, am fi proaste şi chioare, într-o lume ilizibilă. Mă aşteptam - mvai, literară naivitate! - la sarică şi uitătură de baltag. Am parte de pardesiu din stofă ţeapănă, în genul englezesc. Ochelari înrămaţi în sârmă, păr bălai şi privirea mirată, ca trezită din somn a Ţării de Sus. În două vorbe, o candidatură destul de plauzibilă pentru rolul lui Paşa Antipov, doar că un pic mai rotofeie: lui S. îi merge bine, e amabil şi are ambiţia să devie primar. Mai bine în satul tău fruntaş, zice Creangă; mintea ageră a pădurarului a priceput exact cât trebuie.

Până la Siret şi graniţă mai sunt cam trei sferturi de oră. Iar până la Cernăuţi încă o dată pe-atât, adică nu mare lucru. Din cauza asta, peisajul se schimbă aproape imperceptibil şi linia de orizont cedează presiunii tectonice a stepei care le înghite pe toate. Se schimbă şi casele, reapare cu insistenţă cerdacul siniliu şi dispar fântânile răzeşeşti pe care moda mai nouă le înfaşă în cupole aproape gotice din tablă strălucitoare. În rest, sărăcie lucie, adeseori. Un comitat scăpătat, pe care şmecheria sangvină din Sud l-ar ţine numaidecât drept nevolnic şi de mare puturoşenie. Explicaţia e destul de simplă: în toate satele de pe marginea drumului, braţele de muncă sunt în altă parte. Spania, Italia, mai rar Grecia. Au mai rămas doar babele lumânărese şi căciulile astrahane care ţin în buzunarul jerpelit al paltonului o sticlă de vodcă.

O mare linişte. Singur semn de viaţă, iarmarocul de vineri dinspre haholeasca Sauceniţa, unde ne oprim să luăm două snopuri de flori. De vânzare, mai orice: căciuli de vidră şi ţuică, verze şi măturoaie. 

Larmă stinsă, sfielnică. Schiţă de subiect rusesc, din voia atlaselor.

S. vorbeşte în continuare, ca grecii la puşcărie. Ne pune la curent, cum ar veni. Cât să se taie, cum să se taie. Îi dăm lemne de iarnă cât vrea, fără nicio problemă. Ce mai cere parohia: o să vedem că multe şi cam stângace. Sî nu-i nu-i daţ' coţcarului şela.

Şapte kilometri, cinci kilometri şi pe urmă doi. Gorovei - obşte de călugări, uşor nedumerită de descindere. La o aruncătură de băţ, pădurea de argint. Fix file din poveste.

Stop cadru. Mare nevoie de o cafea. Reviu, fireşte.

Moldova. Hăuri

Intrat pe uşă acum un sfert de oră, de la şase sute de kilometri distanţă. Întârziat cu o zi sosirea de la Iaşi, cum nu-mi stă în fire. Şi tot cum nu-mi stă în fire, neanunţat pe absolut nimeni; fără nicio rezervă şi cu tot dragul: nu am fost în stare de nicio cafea, de nicio tacla, de niciun nimic.

Data viitoare, dragilor. Acuma n-a fost să fie şi nici nu se putea.

N-am fost în stare nici să scriu, aproape defel să citesc şi de-abia foarte puţin să calc vreun caldarâm ori să devastez vreo librărie. Nenumărate cafele perplexe şi nişte drumuri aproape somnambulice - Copou, Golia, vreo două stradele centrale. Stare convalescentă: evident, s-au întâmplat lucruri importante.

Într-un sat aparent insignifiant din Bucovina, şiraguri de mistere care încep să se risipească. Crezusem că ştim povestea Colonelului englez din Indii, habar nu aveam. Trebuiau bătute cu piciorul şi uliţele şi coclaurii din care nu au mai rămas decât ciulini şi păpuriş. Trebuia întrebată strana bisericii. Trebuiau pândite reacţiile, nuanţele, înţelesurile şi mai ales de-atât, trebuiau găsite primele guri neferecate.

Le-am găsit.

Atunci ca şi acum, catapeteasma e neatinsă. Îi seamănă celei de-adineauri, din Deltă: arăt tot, spun tot. Amănuntele sunt importante, întotdeauna.

Ruseşti şi icoanele, lângă care prostia de viţă nouă a preotului orăşean a atârnat hidoase cromolitografii de anul trecut. Şi pe unele şi pe celelalte, le-am încasat în plex. Şi ca să fiu cinstită, nici nu ştiu prea bine de unde să încep povestea asta nedreaptă care a aşteptat mai bine de şaizeci de ani.

Cine ştie, cunoaşte: nu plâng des. Mi se pare de ruşine şi sirop muieresc, în cel mai prost sens posibil. Ei bine, la Văculeşti am plâns ca tâmpita, pe furişul mâniei şi de ruşinea unora din spiţă, care numai de asta n-au fost în stare. Ar trebui să iert şi să uit, fireşte: dar ca să uit şi să să iert, va trebui să pricep.

Şi ca să pricep, va trebui să o iau de la începutul începutului. Anul este 1932 şi promite nimic mai puţin de o undă seismică: se ştie că magnitudinea cea mai mare nu e în Java, ci într-o banală sufragerie.

Poveste moldovenească, chestie atridă. Momentul e potrivit: din ce are să se mişte pe pânza memoriei nu au mai rămas decât umbrele. 

Până şi inundaţiile din Siam aveau rostul lor. Fără ele, n-am fi ştiut poate nimic, niciodată. Departe de a-mi schimba hotărâri luate demult, drumul ăsta m-a dus mai adânc decât aş fi crezut: în bolgiile despre care nu se povesteşte niciodată lesne.

Am pus ceasul la şapte şi ştiu deja că am să mă apuc de scris cu furie, la prima oră, fără amânări. Să vedem cum mă descurc fără să plictisească şi fără să se întindă kilometric. Văd eu cum; deocamdată, rumeg. Numai uşor nu-mi e: firele se amestecă, se rup, se bifurcă. Va trebui desluşit prin arhive, sparte generaţii de minciuni, rupte păienjenişuri apocrife: dar dacă tot am început, va trebui făcută curăţenie şi în firida asta a minţii.

Previzibil

Ocupată să fac diverse lucruri extrem de importante, nu doar să le descurc pasiv.

Acum e momentul, altul nu avem.

Nu plec nicăieri, nu dispar în pampas. Doar fac ce trebuie şi mai ales, ce ţine de mine. Reviu cât de rapid pot: următoarele trei zile sunt cu multe drumuri şi nu am avut pur şi simplu timp să pregătesc nimic din vreme.

Ieri, zi nebunească, dar glorioasă. Era şi timpul.

E de bine. E de foarte bine, însă de data asta nu am de gând să spun nimic mai mult de-atât despre asta, până la...

Semafor de Basarabia

O chestie aşa, de dimineaţă foarte devreme, ca să spăl ruşânia şi păcatele, probabil.

Fără surprize, e de la Chişinău; habar nu am de unde precis. Dar nu are nicio importanţă: semaforul ăsta moldovenesc trebuia inventat, o scriu cu tot dragul.

Tehnicaliceşte, problema e simplă şi secantă. Pe vremuri, o foarte sarcastică Andreea Esca o rezumase cu ocară fulminantă într-un alt context: se futu butonu'. Zeflemea de peste umăr, la coafor, ce transpiră - întotdeauna, în Muntenia- un vaier explicativ: asta este viaţa, toujours parşivă.

Dar dacă butonul edilitar o ia razna la Chişinău, soluţiile sunt infinit mai poetice decât persiflajul ăsta de câmpie.

Nu mai merge becul verde? Ei bine, facem din lipsă bec, cum o fi şi cu ce-om avea la îndemână. 

Şi să făcu lumină, cum zice Biblia de la Bucureşti. Cu un bec chior, prins ca vai de mama lui într-un fir tras la pleaznă, fie. Dar şi cu un savuros rest la o circumstanţă care ar fi putut să sune jalnic şi semnează, de fapt, un triumf absolut al humorului de bună rasă şi zdravăn resort.

I-ar fi plăcut lui Bulgakov şi precis şi altora ce se ştiu. Mie mi-a mers la inimă: nu e nimic trist în deturnarea asta Sotzart, dimpotrivă. E o splendidă parabolă iscată din nimicul nevoii cu miez, cum sunt barul de pierzanie Jâltok... euh... Gălbenuş sau semi-apocrifele anunţuri cu Deschis veşnic.

Haidi, bună dimineaţa la toată lumea, zise ea dând de perete uşile birtului. Au crezut-am că am murit?

Nici vorbă. Ca dovadă, plec la Iaşi. Joi seară. Pentru că e fără îndoială un scandal să fi ajuns până la Kaşgar, dar până la pădurea bucovineană a Colonelului, ba. Şi-i datoram asta, de foarte, foarte mult timp, fără să fi apucat să i-o mai spun niciodată.

Şase şi două minute, stare de suspectă bună dispoziţie, după zile şi zile de încins motorul narativ în elanuri şi rateuri absolut lucide, cu totul asumate. 

Afară din stenahorie, mă sui în şa şi dau pinteni. Uite-aşa, dintr-un semafor, după cum m-am umplut de ruşine şi singură de dojeni din alte prostii adunate şi pitite sub preş, ca pisica: blagosloveşte şi aferim.

În oglindă, 2: Blestematul de Effiat

Pentru o bună perioadă de vreme, lucrurile par să meargă de minune. Liselotte nu se plânge de nimic, reuşeşte să se amuze din te miri ce. Preocuparea insistentă e să-şi vadă rudele ori de câte ori se poate, să se joace de-a peţitoarea, ori să trimeată diverse cadouri şi comisioane. Totuşi, de pe la 1682, lucrurile se înrăutăţesc considerabil în menajul Palatinei. Astăzi am scrie cu oarecare dezinvoltură că Monsieur e un invertit cu pretenţii, care toacă vesel zestrea nemţoaicei cu o şleahtă de neisprăviţi. Printre ei, cavalerul de Lorena şi  marchizul de Effiat, favoriţi al fratelui regelui - ceea ce nu e deloc puţin lucru, la Curte -  pentru care autoarea scrisorii are o ură acidă şi suculentă.

Să-i ia dracul, aşadar. La propriu. Ptiu.

***

Versailles, le 12 septembre 1682

... Pour répondre maintenant à votre lettre, je dois vous dire que la bande du chevalier - de Lorraine - n'échoue malheureusement pas dans ses méchants complots; tout ce qu'ils ourdissent contre moi de trames diaboliques leur réussit à souhait. Comme vous le voyez, mieux vaudrait mille fois pour moi habiter un lieu où règneraient des lutins et des revenants, car le seigneur Dieu ne laisserait à ceux-ci aucune prise sur moi, tandis que les maudits lutins du chevalier n'en ont que trop; ils sont de chair et d'os. Le roi et Monsieur leur permettent toutes les méchancetés imaginables, ce dont je ne m'aperçois que trop, tous les jours. Le chevalier a beau avoir débauché le fils du grand homme et tenu les propos les plus abominables sur le compte de sa fille; il a beau me persécuter journellement, il ne lui en arrive rien de fâcheux; il semble même être mieux vu que d'autres qui vont leur droit chemin. Plût à Dieu que votre souhait fût exaucé et que Lucifer l'emportât bientôt dans son royaume! Mais comme il aurait peut, s'il y descendait seul; je lui souhaite pour compagnon de voyage le marquis d'Effiat. Celui-ci doit bien connaître le chemin, car en voyant ses vices abominables et toutes ses méchancetés, je ne puis m'empêcher de croire qu'il a déjà été sujet de Lucifer avant de prendre la forme humaine, et de venir ici pour me faire enrager...

***

Versailles, 12 septembrie 1682

Ca să răspund acum scrisorii dumitale, trebuie să vă spun că şleahta cavalerului de Lorena nu dă greş, din păcate, în răutăcioasele ei uneltiri; toate intrigile drăceşti pe care le urzesc împotriva mea le ies de minune. După cum se vede, ar fi de o mie de ori mai bine să locuiesc într-un loc plin de iazme şi strigoi, căci Dumnezeu nu le-ar lăsa nicio putere asupra mea, pe când blestematele astea de iazme din carne şi oase au prea multă. Regele şi Monsieur le îngăduie toate răutăţile ce se pot închipui, lucru de care îmi dau zilnic din ce în ce mai mult seama. Cavalerul a putut foarte bine să-l desfrâneze pe fiul marelui om şi să spună vorbele cele mai îngrozitoare pe seama fiicei sale şi cu toate astea nu i se întâmplă nicio supărare; ba chiar pare că e mai bine privit decât alţii, care îşi văd de treaba lor. Să dea Dumnezeu ca dorinţa dumitale să se împlinească şi Scaraoţchi să-l ia în curând în împărăţia sa! Dar cum s-ar teme să coboare singur acolo, i-l doresc drept tovarăş pe marchizul de Effiat. Ăsta trebuie să ştie foarte bine drumul, pentru că văzându-i toate viciile abominabile şi răutăţile, mi-e cu neputinţă să cred că n-a fost supusul lui Scaraoţchi înainte de a se face om şi de a veni aici ca să mă facă să turbez...

Fir-ar să fie, pur şi simplu

Vai mama mea. Ca şi cum măcelul de vineri n-ar fi fost de ajuns, mă chinuie - e puţin spus - o alergie care mă face să arăt cam ca Fantoma de la Operă.

Cică e de la anestezic, gen. Habar nu am ce-o fi pus V. prin seringile alea multe, în orice caz numai chef de scris nu ai atunci când oglinda te arată de parcă ai avea scarlatină şi-ţi vine să te scarpini fără încetare.

Ca să nu mă scarpin, mai bine să dorm. Aferim şi cutaden, aia este.

Reviu mâine. A naibii zi, ducă-se.

Luni seara: Ieri, zi letargică. Azi, zi bezmetică - milioane de lucruri de rezolvat, lume de văzut. N-am chef să scriu prostii expeditive; e mult mai înţelept să adorm devreme şi să mă trezesc odată cu găinile. Poveştile aşteaptă, aşadar pe mâine dimineaţă, pentru că de la prânz încolo iar nu am să am vreme nici măcar să respir. Reviu.

În altă ordine de idei, mă scarpin în continuare. Umilitoare treabă, zău.

Strune, 2: Ion Vinea, soartă cu gură de aur

Despre risipitorul dandy giurgiuvean Iovanachi, veşnic reticent publicării în volum, lumea aproape că nu mai are habar. O editură de confidenţiale tiraje îi poartă numele, însă degeaba am căuta pe uliţe o reacţie care să meargă un pas dincolo de o stânjenită tresărire a culturii generale. 

Nici că i-ar păsa mai puţin de aşa o ingrată posteritate. Înfăşurat în manta-i, Vinea pare să-şi fi indus cu puls ferm genul ăsta de reacţie politicoasă şi amnezică. Versurile lui de impecabilă tăietură şi prăpăstioase profunzimi nu s-ar împăca niciodată cu serbările ori simpozioanele în cheie de parastas. Şi rareori recenziei, crestomaţiei, în general tuturor formelor digerabile ale memoriei, altfel spus posesiei mentale. Catalogul elefantin şi expeditiv al programelor liceale, de pildă, l-a pomenit multă vreme cu un singur poem, pe lângă care e foarte probabil să se treacă într-o prudentă nepăsare. Undeva între Minulescul spumos ca un madrigal şi un Ion Barbu de patentă şi persistentă comoţie, Ora Fântânilor se pierde în hăţişurile interbelicului. Am auzit de ea ca despre un descântec îndepărtat, iar dramele mărunte ale pubertăţii târzii nu i se potrivesc nicicum. 

Despre proza îndelung lăudată de Zarifopol nici nu mai trebuie pomenit. Ar fi aproape o lipsă de responsabilitate să o arunci exuberant la îndemâna oricui, în riscul proastei digestii şi elogiului bezmetic. Lunatecii ori Paradisul Suspinelor sunt lucruri de mare taină, care nu se împart oricui sau oricum şi ar trebui să inspire mai degrabă suspecte şi egoiste voluptăţi, în niciun caz entuziasm exploziv. 

***

De-altfel, a spune că l-ai citit pe Vinea poate însemna, în cel mai bun caz, o naivă aproximaţie a unei îndeletniciri mai apropiate uităturii fermecate pe gaura cheii ori intimidatei contemplaţii.Aşa că mai degrabă ar trebui să scriem cinstit că l-am zărit pe Vinea în scurtul răstimp dintre două respiraţii ritmice, între acele de ceasornic, între ieri şi mâine. Că rareori a doua lectură o întăreşte în certitudini şi racorduri pe cea dintâi. Şi că  senzaţia copleşitoare e nu neapărat comunicarea, cât intuiţia - valabilă în cazul tuturor apariţiilor - că ţi s-a încredinţat un talisman croit din vorbe, care se poate lipsi de sacrilegiul interpretării.

Versurile lui par mai degrabă cioturi aleatorii dintr-un manuscris mai vârstnic decât Timpul însuşi. Sunt hiperboreice şi de o stranie, deseori rece frumuseţe care poate descumpăni chiar şi atunci când jocul sonorităţilor îngăduie rima şi înşelătoarea senzaţie că mintea a început să priceapă. Cu nepăsătoare generozitate, ni se aştern sub picioare grele ţesături, iar metafora memorabilă ţâşneşte ca o ciută la întâmplarea unui catren. Pe o singură foaie şi în doar câteva secunde ale scansiunii, avem parte de vinul aprig al aurorelor, de fântâni ce s-au stins fără urmă, de o flacără stearpă ori de străine goarne ce cresc în goluri (Din urmă). Altundeva ne uimeşte cu umilinţă şi poftă soarele sarcastic (Mare); în Velut Somnia fumegă cuvintele, ca într-un soi de instrumentalizare ritualică. Iar elegantul Ivoriu, unde turnul sporeşte în noapte, se poate citi şi ca o manţie fără căpăstru, o halucinaţie tarologică de asumat ermetism.Cu îndârjire, totul pare să se întâmple într-un for oracular, iar un detaliu e de-ajuns să stârnească sinestezii ce aparţin mai degrabă inconştientului decât vierii.

De pildă, un răsunător hohot de sticlă ce se aude într-un elegant poem despre zbaterile lui Pvblivs Naso:

***

Iată de ce, ne-ar fi destul de greu să ni-l închipuim pe Vinea scriind pe un colţ de masă ori într-un compartiment de tren. Se simte cu insistenţă că pentru el stilul înseamnă, poate mai mult decât pentru mulţi alţii hărăziţi cu darul dezinvolturii, acel pumnal de trestie care şterge de nenumărate ori, dacă trebuie, scrierile de pe o tăbliţă de ceară. Este riguros clasicism acolo unde nu prea ne-am gândi să-l căutăm, iar paralela cu despuiatele ferecături sonore ale unui Jorge Guillén poate că nu e de tot impertinentă.

De-altminteri, versurile lui nu se recită ca la şcoală - ci se scandează. Poftim încă unul, dintre cele mai frumoase cu putinţă în româneşte: vestea s-a dus ca un stol de sumbre vantalii (Ceremonii). Suntem verzi de invidie bună şi complet nepricepuţi să-l rostim cum se cuvine, însă ne bucurăm ca de un dar necuvenit.

În monada lui elegantă, şalurile de Persia se răsfiră alene pe vreun colţ de divan, iar jarul spart aduce cu sine împlinirea tainelor inimii şi cărnii. Ecouri complice îl leagă asumat de Mallarmé ori Nerval, într-o fragilă frăţie a celor, puţini şi extralucizi, ce uneori se numesc cititori în stele.

Câteodată, descoperim cu mare fericire încă un miniato alchimic, acolo unde ar fi putut să fie doar încă o poezie de iarnă, cu obraji rumeni şi zurgălăi:

Ssst. Ce-i mult nu-i bun. Punem cu grijă deoparte cartea asta cu gust de rouă. Şi dacă tot am vorbit azi despre el, la numărătoare să fie Minulescu.

Lejer? Absolut deloc.