Un an frământat
Două mii unşpe. Numerologii ştiu ce ştiu: doi plus unu şi încă unu fac patru. În Asia, nu se poate închipui cifră mai proastă, tot un fel de treişpe - care luat la mărunţiş, tot atâta face, apropo. Chestie de ideograme chinezeşti, dacă n-am luat-o razna, fiindcă nemernicul ăsta de patru seamănă teribil cu semnul duşilor de pe lume, fără lumânare şi fără de stâlpi.
N-are rost să mă prefac. N-a fost un an grozav, şi asta e doar o formulă care se sileşte cum poate să pară elegantă. Şi ce e culmea, e că n-a fost un an de tot prost: am putut să mai umblu, am văzut lucruri extraordinare, am întâlnit oameni colosali şi m-am străduit să nu-mi fie prea ruşine de mine. La drept vorbind, nu m-am descurcat eu prea grozav, dar asta nu prea mai are nicio importanţă acum: de prisos sunt părerile de rău, întotdeauna. Dojana de sine, în schimb - niciodată; dar asta e ceva care se întâmplă în dosul prăvăliei, acolo unde zac sacii de gros şi fitilele de lampă, testelele de pişcături şi teancurile de diverse din care se croieşte zilnic măcar vreun ceva.
Dincolo de vârful nasului, a fiert pământul. De la Tahrir la Phenian, foarte multă agitaţie, în care lucrurile nu sunt chiar întotdeauna ce par. Anul ăsta am priceput până şi eu - mai bine mai târziu decât niciodată - că e rareori de folos să citeşti zilnic ziarele, care nu prea ştiu întotdeauna desluşi ce se află dincolo de propria poiată culturală. Şi de fapt, e foarte bine că se întâmplă aşa: cu bune şi cu rele, cu oameni balcâzi şi sfinţi de buzunar, cu ciocoi în sutană şi baiadere pe baricade, ăsta e semnul că realitatea se încăpăţânează să-şi ţie firea ei minunată. Să fie diferită şi să facă din adevărul cu orice preţ o cinică înfrângere a minţii: mai degrabă după chipul şi asemănarea priceperii noastre, decât pentru că aşa scrie pe sticlă că trebuie să citim şi să scriem.
***
Aşa că eu n-am să prea mai citesc ziare la anul, în afara anunţurilor de mica publicitate dintr-un oraş mare unde miroase a ulei de susan şi Plumeria. Este singurul reper fix din lunile uşor ceţoase ce au să vie şi poate cea mai mare bucurie de care e în stare timpul ăsta, la scară perfect egoistă şi care niciodată nu se povesteşte cu uşurinţă. Dacă aş putea să învăţ ca măcar o fărâmă din fericirile astea să fie posibile oriunde aş fi pe lume, ar însemna că n-am trăit degeaba. Nu e timpul pierdut: de fapt, am impresia că de-abia acuma începe gândul să se ia în serios.
Paradoxul de căpătâi e că nici măcar nu sunt un om mai bun ori mai interesant decât atâţia alţii. Şi cu toate astea, am avut parte de fericiri fundamentale, pe care le-am considerat întotdeauna copleşitoare şi nemeritate. În aşa hal încât am ajuns să nu mă mai recunosc. Dacă am fost în stare să supăr pe cineva cu ceva anul ăsta - şi ştiu sigur că am fost în stare - să mi se ierte. În ciuda aerului nemaipomenit de sigur pe sine, lucrurile nu sunt întotdeauna nici simple şi nici măcar glorioase. Adunate, piedicile pot sminti sau schimonosi fără voie chiar şi lucrurile la care ţii: este o mare vină şi o mare ruşine, care trebuie asumată cu curaj şi bun simţ. N-am fost întotdeauna în formă, nu s-a putut: ştiu, nu este o scuză. Dar este o afirmaţie, întreagă şi lucidă: de aceea, nu m-am împotrivit nici mustrărilor de conştiinţă, nici momentelor de lehamite şi silă de sine, nici zilelor în care nu ieşea nimic pe foaie, pentru că nu mai era niciun curaj pentru asta. Am crezut şi încă mai cred că a fost un moment necesar: alegerile pe care le-am făcut atunci, le-aş face şi acum. Tot acolo aş merge, tot aşa aş simţi. De scris, le-aş scrie poate altfel, cu o minte mai coaptă şi mai netemătoare. Dar încrederea şi gratitudinea sunt neatinse, atunci şi acum şi în tot timpul.
Pentru că de fiecare zi din asta cu două feţe primim într-un fel un cec în alb pentru tot anul ce are să fie, eu nu am nicio promisiune de făcut, niciun termen limită şi nicio condiţie. Ca niciodată, am să las lucrurile să se scrie aşa cum le duce mintea, deşi ştiu perfect ce vreau şi mai ales unde vreau să ajung.
***
Şi-atuncea, am să mai scriu doar atâta, ca să fie clar pentru toată lumea, oriunde ar fi şi s-ar nimeri:
สุขสันต์วันปีใหม่
N-aţi priceput nimica? Nu e nimic, silabisim împreună: suk-san wan bpii-mai. An Nou fericit, cum ar veni.
Sunt absolut convinsă că are să fie mai bun decât pizmaşul, cinicul şi urâciosul de 2011.
Promisesem Tribulaţie. Nu-i nimic, are să mai întârzie niţel. Am adormit buştean, iar acuma trebuie să fac ce fac toate muierile feminine azi. O chestie foarte intelectuală şi ultrasecretă.
Mă duc la coafor, adică. Oare ce credeam? Noaptea o să fie lungă, în speranţa că am să mă descurc să nu mai spun atâtea prostii, cum am obiceiul.
