De vise rele

Unu dimineaţa. De trei zile, ca şi cum nasul enervant de înfundat, sinusurile care stau să crape şi tusea groasă, sordidă nu sunt de ajuns, e cu desăvârşire imposibil să mai dormi în casele din spate sau faţă.

După fiecare mieznoptică, la oră fixă, se aude un ceva care-ţi mototoleşte şira spinării şi usucă saliva în jumătate de minut. Nu e de la noi, e probabil de alături şi se propagă proletar, chiar şi prin pereţii de cărămidă bine închegată.

Sună fix ca în Evanghelie:

Ieşind în curte, putui să constat că la Arnoteni până şi casa unde stăteau părea deşucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi, rămasă netencuită şi fără geamuri la şubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul şi da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic şi mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Asfinţitul Crailor).

Spre deosebire de Arnoteni, vaierul e perfect androgin, în lumile noastre noi şi anonime care au uitat demult să-şi mai dea bineţe pe uliţă. Misterul demenţei senile - cred că despre asta vorbim -  se aude ca un colosal captatio, ca o sinistră posesie şi ca o rugăciune istovită spre o izbăvire care întârzie încăpăţânat. 

Cu adevărat un lătrat care nu seamănă a fi de câine, un spasm din infernul vatelinei cerebrale.

Ăsta da, necaz.

E unu noaptea şi mai am fix patru ţigări. Nici măcar guturaiul nu s-a îngrijit de diminuarea dozei. Foarte prost, ştiu.

E unu noaptea şi arată ca o pânză de Fuessli. Fix în zile importante, când se întâmplă destule de neocolit.

Trei dimineaţa: De două ceasuri, monocord până dincolo de bolgie, urlă că moare şi nu pare să-i pese nimănui.

Toată chestia asta, fără întrerupere. Dacă prin absurd aş reuşi să adorm - s-a întâmplat secvenţial ieri, pe la vreo cinci - iar am să visez haite de dobermani. De la cauză la efect.

Ce salvare de pe lumea asta ar mai veni, în crucea bubelor rele ale nopţii, să-i facă nefericitului ăsta un tranchilizant?

Dacă o mai ţinem aşa o săptămână, ajungem cu toţii la Bălăceanca. În orice caz, va trebui să-mi iau dopuri din alea de pus în urechi, mâine la prima oră. Şi nu le suport.

Luni după prânz: Dumnezeule mare, se întâmplă şi ziua.