Viva VERDI

Pe la 1859, zidurile din Napoli au început să se umple, peste noapte, cu o inscripţie misterioasă. Aparent nevinovată, ea striga cui vroia să o asculte entuziasmul vandalului meloman, însă tâlcul ei trebuia căutat în altă parte, fără mare legătură cu longobarzii de la teatru. Scris majuscul, Verdi nu-şi mai aparţinea - cine ştie, cunoaşte:

Viva Viva Vittorio Emanuele Re D'Italia.

Austriecii s-au dus pe pustii, lozinca a rămas de neşters în memorie, ca un semn al biruinţei minţii asupra stupidităţii şi sistemului de importaţie. Nu de lozinci ducem lipsă, zilele-astea, pe uliţele din Bucureşti.

Cineva se întreba, pe la prânz, unde ar trebui să semneze dacă nu e de acord cu zecile de petiţii care circulă, cu şi despre huideo Băsescu. Întrebare retorică, de bună seamă. Şi deşi m-am jurat să nu prea mai pomenesc despre chestii din astea, uite că iar nu mă pot abţine. La urma urmelor, biletul ăsta se scrie mai degrabă de unul singur, aşa ca pentru mintea îmbâcsită de atâtea ştiri incoerente, alarmiste şi inutile.

***

Dacă gazetele româneşti, vorbite au ba, ar fi feluri de mâncare, am suferi cu toţii de o ucigătoare carenţă de vitamine. De bunăvoie şi nesilită de nimenea, am rezistat eroic vreo două ceasuri, zuruind telecomanda de pe un canal de ştiri pe altul, într-o încercare de a înţelege ce mama dracului se întâmplă. Pentru că, la urma urmelor, chiar dacă nu-mi văd capul de lucruri urgente şi importantissime - se numeşte deadline şi însemnează de fapt ghilotină peşin - , nu trăiesc şi nu am trăit niciodată sub vreun clopot de sticlă.

Nu numai că nu am aflat absolut nimic de folos şi logică, în ameţitoarea cacofonie care se întâmplă fix în momentul ăsta în care scriu. Cea mai trainică moştenire a lui decembrie 89 este, probabil, ispita oricui de a se auzi şi vedea, măcar odată în viaţă, pe sticlă. De preferinţă, cu proclamaţii şi declaraţii care mai de care mai importante şi sforăitoare şi tăioase şi urgente. Nimic nou, de la Caţavencu încoace, cu sau fără HD tot aia este. Iar trecerea şi petrecerea prin hăţişul hertzian e un fel de hagialâc al micului misit de imagine: fără una ca asta, mântuirea nu se poate închipui.

Prin urmare, povara zilei a trebuit căutată cu penseta, îndărătul perdelei de fum a dezbaterilor astea tahicardice. Pe pereţii stropiţi cu furie de la Universitate ori în creştetul fesului de pensionar umilit. Strada a înţeles poate mai bine unde doare, mi-am zis eu candid. Ea nu are timpi de antenă şi ştie că minutele îi sunt măsurate. De aceea, tind să pun mai mare preţ pe crezul înjurăturii zemoase de pe o pancartă, decât pe statisticile cu care ne măsluiesc firea feciorii cu cartea în mână născuţi.

Mai mult de două ceasuri, a fost cu neputinţă să îndur. Ceea ce urmează e un solilocviu care caută să priceapă bunul simţ al momentului, dacă el există pe undeva. Nu vă place, nu citiţi mai departe. 

Mai avem şi alte poveşti.

***

În orice moment de criză de pe lumea asta, factura speculei spilcuite e plătită de ceea ce se numeşte, cu mari speranţe, servicii sociale. Tot ceea ce optimismul economic dobândeşte întru confortul şi pacea civilă - doctorii mai felurite şi mai eftine, alocaţii pentru mame, copii şi bătrâni, seringi de unică folosinţă şi lentile cilindrice - e ameninţat de o buba nouă şi rea a lipsei de bani. De la al Doilea Război Mondial încoace, ne-am obişnuit cu aceste cârje binevoitoare ale statului care, plin de compasiune şi solicitudine, ne însoţeşte în momentele mai puţin glorioase ale vieţilor noastre: atunci când rămânem fără slujbă, când telefonul nu mai sună, când nu mai e mărunţiş de pâine şi aşa mai departe.

De la Beaverbrook încoace, asta e teoria pe hârtie a protecţiei sociale, care a înlocuit în Occident ideea de cezarism seniorial ori de prevedere a ghildelor, care dintotdeauna au ajutat tâmplarul orbit de aşchia buclucaşă ori zidarul ciungit de lespedea prea zglobie. Dar Principatele nu au fost niciodată un pământ apusean, chivernisit la pungă: ca hidalgii cu nădragi rupţi, prăpădim azi cu elan ce ne-ar fi de folos mâine, fără regrete şi fără nicio perspectivă. Şi e minunat că e aşa: ăştia suntem, alţii mama nu mai face.

Peste fondul ăsta de veselă nepăsare, în care - nu-i aşa - toate sunt luate peste picior, sau cum spunea exasperat Poincaré la Brăila, à la légère, s-a aşternut minciuna comunistă a bunăstării atotputernice, care nu era decât o sărăcie lucie şi uniformă. Toată lumea să halească parizer, să se îmbrace în diftină, să aibă oribilele canapele Bibi - da, alea de pluş care se dau peste cap şi se fac aşternut - şi tapet fotografic, să facă poze cu Smena şi să roadă aspirine chiar dacă are holeră. Ne-am obişnuit cu servicii proaste, dar puţin costisitoare. Iar cine voia mai mult - şi cine nu vrea mai mult, într-o chestie de viaţă şi de moarte, hum? - n-avea decât să puie mâna sub teancul de rufe şi să scoată pitacii economisiţi pentru Telecolor sau Dacie sau să scoată de la ceareu. 

Asta este, cu boala nu te joci. Şaptefraţi, Trestioreanu, Pesamosca, Setlacek, Arseni, nu erau oameni vii în halate albe: ci zeităţi cu care orice familie românească a avut vreodată de-a face. Pe seama lor circulau pilde edificatoare: zdrobit de dispariţia prematură a nevestei, Trestioreanu nu primea niciodată bacşiş, ci doar imense coşuri cu flori albe. Alţii erau adevăraţi principi levantini ce nu duceau lipsă de mare lucru: colecţiile lor de tablouri, de cărţi îndelung îngrijite, de vieux-saxe, s-au risipit pe la licitaţii ori prin muzee municipale.

Toate astea sunt fără îndoială teribil de interesante din punct de vedere narativ, dar nu pot nicicum ascunde mizeria şi dezechilibrul de sistem, care se explică, zice Năroada, din întâlnirea a două ipocrizii. Aia răsăriteană a lui merge şi-aşa ori dacă nu curge, pică şi astălaltă, de şcoală şi ifose noi, care vrea să facă din colica renală ori afazie, simple rubrici de barem, ca şi cum am cumpăra veşnic straie pe puncte şi zahăr pe raţie. E acelaşi lucru şi este o racilă imbecilă a economiei de război: punct.

S-a întâmplat însă, în harababura asta cosmogonică, un ceva care a dereglat, se pare, mersul liniştit al trebilor dinăuntru. Nu am folosit niciodată - apără şi păzeşte! - serviciile SMURD, dar ştiu că atunci când am nimerit cu coana Zoe în schelele de pe bulevardul Carol, au apărut în cinci minute pe ceas. Nu păreau să vrea bacşiş, chiar dacă i-a durut în basc de criza mea de panică - normal, scăpasem cu viaţă dintr-un impact eşuat cu un zid de cărămidă. Şi una peste alta, s-au purtat suficient de civilizat ca lucrurile să nu semene cu ceea ce ştiam de-acasă. Ca mine - nevolnica şi impertinenta - sunt însă sute de alţi oameni, cu poveşti mult mai grave şi mai importante: din alea crâncene, cu perfuzii şi mare nevoie de plasmă, de unde om putea găsi. Şi poveştile lor contează.

Ca şi legea şcolilor ori a sistemului de pensii, legea sănătăţii e o lege pur şi simplu idioată. Ce dă cu o mână, ia cu şapte guri hulpave şi pare să propuie nimic altceva decât o reîmpărţire de feude. Închide bolniţa de ofticoşi ori de guşaţi de la - la întâmplare - Câmpulung, pe motiv că nu se rentează, în batjocura nevoii oarbe care poate fi oricând a oricui. Şi, chestie care a înfuriat strada, voia să facă praf şi singurul lucru care mergea fără pile şi fără să asculte de toanele ocârmuirii.

De aici încoace, lucrurile devin oarecum confuze, ca în orişice zaveră. Frustrarea şi veninul au trecut dincolo de scânteia circumstanţei. Gestul doctorului de a se întoarce la agie mi se pare o dezamăgire previzibilă - am mai câştigat un pariu -, chiar dacă Mândra zice că sunt proastă cu crăci şi că mare lucru nu avea de făcut, dacă era om de obraz, decât să isprăvească lucrul început. Ceea ce strada urlă zilele-astea nu mai are de-a face defel cu descarcerarea ca simplă operaţiune de salvare medicală: ci cu descarcerarea de un sistem întreg, care nu ştie de dreapta, stânga ori centru.

***

Creşterea economică nu e un lucru simplu, ci un soi de compus organic, care îmbină - tot pe hârtie - ce pui pe masă şi cum altfel îţi cheltui leafa. De câte distracţii dispui ori dacă ai - în alte cuvinte - acces la fericirile care trec dincolo de îndestularea aritmetică a burdihanului: teatru, călătorii, cărţi, discuri, păcănele pe calculator - euh nu, astea le putem lua de pe torenţi, iertare. La noi, toate chestiile astea au fost posibile şi datorită infuziei de bani venite de la cei mai dispreţuiţi dintre dispreţuiţi, anume cei din Peretu şi Frecăţei, care au plecat la căpşuni şi măsline şi cireşe şi trufandale te miri pe unde. Acolo e de căutat dinamul optimismelor, şi nu neapărat în zelul de corporaţie care, săracul, trage la şaibă douăsprezece ore pe zi şi-şi trece nopţi fără vise pe divanul luat în rate.

Ani de zile, am trăit o sminteală naivă şi năucă, de cenuşărese brusc poftite la ospăţul dindărătul vitrinei cu jucării. Nu erai om serios în Bucureşti, acum nu foarte multă vreme, dacă nu pomeneai fără încetare de nişte sume care în ţări mai chibzuite şi - fireşte - mai lipsite de imaginaţie ar fi atras cel puţin un frison de îndoială. Pe la mescioare, prin hogeacuri şi cafenele, prin aplecători de pierde-vară, zburau retorice milioane aşa cum se învârt muştele verzi prin abatoarele de provincie. Aşadar, caveat lectores: nu creştere, ci viaţă pe creditul altuia, ci speculă şi matrapazlâc, despre asta vorbim. Estimp: proletarii - umiliţi. Pensionarii - umiliţi. Ţăranii - umiliţi şi exterminaţi prin neprezentare. Intelectualii- heh, despre ce vorbim? Despre lefegiii de sistem - am fost şi eu aşa: nu este o mândrie, ci o fraudă ? Despre profesori? Cum se chema romanul lui Dostoievski? Umiliţi şi obidiţi, nu?

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane. 

Şi s-au sculat, după ce portofelul a început să scârţâie imediat după Botezător. Levant veşnic şi drag şi iraţional, trebuiai inventat.

***

În rest, rămâne cum am povestit. Cataroaiele au vorbit îndestulat. În fiecare zi, alte afişe scriu cu acid ceea ce toată lumea ştie foarte bine. Mai nou însă, cineva vrea să puie mâna pe furia asta şi să facă din ea cam ce îl taie capul.

Până la urmă, şi Lenin s-a întors din Finlanda să dea credulelor zemstve lovitura de graţie, nu?

Adineauri, am văzut o chestie de la Constanţa care mi-a făcut pur şi simplu greaţă. O mână de nătărăi, stârniţi cu bună ştiinţă, şi-au pus berete stacojii şi ţoale de camuflaj şi au zis că ei vin în Bucale - nu vă e ruşine, bre, cu vorba asta porcească? - să ne arate ei pesemne ce e aia gherilă tropicală. Tot acolo, o fată blondă şi cam toantă spunea cu toată gura că Che Guevara este un model de urmat. În mod clar nu ştie ce spune şi ar face bine să se ducă acasă, să-şi deie cu apă curată şi foarte rece pe ochi şi să-şi dreagă o cafea. Cu multă sare, poate se trezeşte.

Şmechereli de genul ăsta, care numai copilării nu sunt - e uşor a stârni strada, când de ea te doare-n red beret -, nu fac decât să dea apă la moară argumentului paternalist şi condescendent cum că fără ei ne-ar lua dracul recesiunii greceşti. Şi ceea ce se întâmplă în Grecia şi în Portugalia şi în Spania e rezultatul unei ruşini septentrionale atât de mari, încât mi se rupe sufletul, chiar dacă toate circumstanţele nu sunt defel identice. 

Nu bre, n-o să ne ia dracul pe rotile. Asta dacă am avea măcar o brumă de curaj să ne facem naibii odată şi odată dreptate. Nicolae, princepe fraged, ce păzeşti şi ce aştepţi?

În altă ordine de idei, Băsescu tace încăpăţânat. Este dezamăgitor şi dispreţuitor, dar genial. Oare ce le-ar fi putut spune trimişilor streini, astăzi? Că avem iar parte de iaurt în flăcări? Că am făcut-o de oaie? 

Nu există scuze pentru foarte, foarte multe prostii ale Puterii. Dar aşa un suicid mediatic nu ar fi îndrăznit nimeni pe lume. Aşa că la întrebarea cu semnătura şi susţinerea, eu răspund cam aşa: pe propria conştiinţă, pricepere şi socotinţă. Trăiască Regele!

PS: Poza nu ştiu a cui este, dar e fabuloasă. Chuck Norris să ne judece.