Vlad Ţepeş şi flacăra violet
Altă zi, alte lozinci. Nu le mai notez decât în treacăt, pentru că deja scopul de căpetenie al tăcerii de palat se întâmplă fără cusur: am cam început, am senzaţia, să ne plictisim. O nouă ocazie ratată de a risipi fricile; solubilă, de pildă, în agitaţia pasivă de pe reţelele sociale - altă vorbă ciungă, care scrie lipsa de chef înspre lucruri trăite de-adevăratelea. Dă like şi stai acasă: conştiinţa e împăcată, eşti de partea bună a tablei tăiate în două, buni şi răi. Şi gata.
Aseară pe vremea asta, recunosc: am fost la două degete de ieşit în stradă, am gândit - dimpreună cu Cheshire, cam veselă pentru aşa ore mici - şi un cearşaf cu nişte otrăvuri de letopiseţ bine ţintite. Dar nu cred că eu aş fi făcut vreo diferenţă, în toată harababura asta şi nu mă pricep la gherilă urbană ori la negocieri jandarmereşti. Azi dimineaţă ningea: o nouă zi de laşitate, să vedem cât mă mai ţine.
Mai departe de-atâta, enorm de mult de lucru. Chestii mult mai importante. Cu toate micimile firii, simpatia mea are să fie întotdeauna de partea răspărului. Şi chiar dacă nu contează, am să scriu zilnic Trăiască Regele pe foaia asta, până o se isprăvească zavera: este singura soluţie de bun simţ.
Iacă anume, mai scriu, poate se aude. Trăiască Regele!
***
De peste umăr, văd şi aud o mare porcărie locală, de la congresul partidului lui Dan Diaconescu. În zile normale, nici nu contează cine este, dar astea sunt ore bezmetice, aşa că o să facem o excepţie.
Culoarea a ceea ce se vrea mişcare peronistă - şi nu reuşeşte decât să sune a Mugabe - e un violet-sidefiu, din tonul ciocolatei Milka. O găsim peste tot: pe fulare şi manifeste, pe cravatele activiştilor chemaţi la ospăţ, în pletele muierilor care plâng agăţate de spătarul scaunelor de închiriat, de parcă am fi la o evanghelizare din Nebraska.
Vorbeşte Insul, tot fără să respire, tot îmbâcsit, tot ca atunci când se întreba fără oprire unde, dar unde este stârvul Elodiei. Ne spune că el e Vlad Ţepeş, versiunea 2012, proaspăt iscat din găoacea mitică, de la care toate pornesc şi înspre care toate se duc. Cucoanele, în delir: să cânte muzica!
Muzica, imnul carevasăzică este o neruşinare bicisnică în genul fluiericilor etno pentru nunţi şi botezuri. Fără să vrei, o ţii minte: e ceva preacurvit, în care Eroul care ne-a stat alături în atâtea nopţi denunţând nedreptăţile cu gură de foc are să vie să-şi ia revanşa. O să ne arate el nouă, pe tonul îmbufnat al administratorului de bloc: banii înapoi şi la puşcărie, banii înapoi şi la puşcărie, banii înapoi şi la puşcărie, urlă cineva ca un disc stricat, de la tribună.
Banii înapoi şi la puş.... ei haidem, gata, am priceput. De prisos insistenţa.
Este fascism de cea mai joasă speţă posibilă, pentru că este descreierarea fascismului ţigănesc în toată splendoarea sa. Fără frică, dar cu dezgust, un mare huideo. Dar să ne întoarcem la Radu Popescul: e mai hrănitor decât porcăriile astea.
