Zăpezile de adineauri

Zi friguroasă. Şi aglomerată: cu M. întoarsă de la Bangkok şi care speră să revie acolo cât se poate de rapid - puţine lucruri rapide au har, cu şi despre Indochina -, flecărim vreo şase ceasuri undeva în coasta CEC.

Ce să fac: mi-am dat un şut în derier şi-am ieşit din casă. Şi bine am hotărât, cu tot cu strănuturi, ca şi cum ar mai avea vreo importanţă.

M., pe care o ştiu de douăzecişidoi de ani şi cu care nu am mai vorbit ca lumea de vreo cincisprezece, e neschimbată. Semn bun, repere matusalemice. La ore pierdute, M. scrie lucruri al naibii de bune. Care se încurajează cu mare entuziasm. Un singur regret, aproape absurd: lipsa salepului. Ne-ar fi prins bine, e un ger bizantin şi miroase a conspiraţie. Dar e de bine; e de foarte bine.

Între timp, ninge leneş. Fabulaţiile de rigoare apar numaidecât. Are să fie, ni se spune cu insistenţă, o iarnă ca în 54, urgie şi prăpăd şi schiori şi tranşee de zăpadă îngheţată. Să nu exagerăm, chiar dacă aşa ceva riscă să dea iarăşi peste cap croieli şi planuri. Chiar nu e momentul, în zilele astea care hotărât lucru, nu mai au răbdare şi nici ore îndestulate.

Spre casă, birjarul întreabă cu vicleană retorică: ştiţi câte grade au fost azi la Polul Sud?

Aşa ceva se poate întâmpla numai şi numai la Bucureşti, îmi pare. Evident, nu aştepta vreun răspuns. Cât despre noi de faţă, de mâine încolo, zile ceva mai adunate. Cred, sper. Şi lucrez pe brânci, cum altfel?