Răpirea din Serai

Keine Justiz

2008-05-26T12:49:00.002+03:00

Libertatea de astăzi: aceasta este, într-adevăr o ştire.

Pe după preş, e fireşte vorba despre drama omului superior devorat de propriul public, despre justiţie imanentă, despre legea talionului şi despre mirosul de ţigară rece al răzbunării pe caravană.

Nu toţi câinii latră: unii mai şi ciordesc.

Flânerie 167: Ogivală

2008-05-26T11:55:00.003+03:00

Strada Baia de Fier e unul din cele mai curioase locuri din Bucureşti. Se iveşte uşor imprecis, pe partea stângă a uliţei Bărăţiei şi prima impresie e cea a unui curs de apă uitat de cartografii.

În principiu, baie înseamnă mină, de unde şi toponimia descriptivă a unor bresle cu frontiere incerte, între spărgători de case şi armurieri.

Cineva care are pesemne un inexplicabil al şaselea simţ pentru lucrurile româneşti pretinde că nu te poţi plimba pe strada asta cumsecade în afara după-amiezilor de început de iarnă.

***

Înadins am aşteptat antipozii sezonieri. Bănuiam apocalipse medievale, am dat de o fermecătoare viermuială bengaleză: veţi vedea că este oricum, numai previzibilă nu.

Flânerie 166:γνῶθι σεαυτόν

2008-05-26T11:30:00.004+03:00

Motto:

"Beauty is truth, truth beauty, that is all
Ye know on earth, and all ye need to know."

(John Keats, Ode on a Grecian Urn)

Imediat după ce dai colţul înspre Bărăţie, se intră într-o lume văpsită în culorile tari ale bazarului de nunţi. Abanicouri de dantelă chinezească, catrafuse de naşă-mare şi mănuşi până la cot, între kebaburi istovite şi librăria care anunţă sfârşitul gomorei acesteia.

Dincolo de relieful neaşteptat al tuturor acestor telalâcuri nevinovate, începe să se insinueze o boare de humor negru, a cărei apoteoză are loc imediat după fostul magazin universal, pe mâna dreaptă.

Şi cu condiţia să nu te laşi impresionat nici de şipcile maronii şi cam fioroase ale gardurilor ştirbe şi nici de locuitorii maidanului incipient.

Pentru că Apollo locuieşte pe strada Patriei. Apollo Moldoveanu, bineînţeles.

Cu aşa auspicii, restul de plimbare nu are cum să fie un eşec.

Flânerie 165: Neomaidanul

2008-05-25T03:10:00.004+03:00

Reţeta fericirii de neomaidan: Gaviota, Whirlpool şi vodca de pufoaică.

Mor de somn. Saving the best for last, Baia de Fier în toată gloria sa estivală, mâine când am să mă adun.

Trebuia inventată.

Flânerie 164: Les Grands Magasins

2008-05-25T02:52:00.003+03:00

Noiembrie 1987.

La vulturul de mare, cu peştele în ghiare. Silabiseam: grafia arhaică avea uşoare irizări barbare.

Nedumerire: ce-i asta?

A fost o prăvălie mare, dragă: cum e Cocorul acuma.

Aaa, ceva burghezo-moşieresc, nu? Foarte mândră de mine, evident.

Mândrei nu-i arde de glume. Merge repede, cu pasul ei mărunt de femeie bravă şi ţăndăroasă.

Ascultă: dacă te mai aud cu rahaturi din astea, să ştii că te pocnesc.

Şi cum era?

Era ceva normal, dragă.

E burniţă. Ne întoarcem probabil de la un parastas. Încep să-mi dau seama că bunică-mea e deopotrivă nesuferită şi fenomenală.

Tramvaiul 21 întârzie, ca de obicei.

Versatilităţi ϰ: Balcoane

2008-05-25T02:41:00.003+03:00

Of, graţia lisboetă a balcoanelor de pe Bărăţiei!

Flânerie 163: Soluţia filipicei

2008-05-25T02:27:00.003+03:00

Motto:

"Trahanache: (şi mai rugător) Să trecem la plebicist! (îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.)

Toţi: (cu putere) Da! La plebicist! La plebicist!

Farfuridi: (soarbe o dată şi cu aerul resignat) Ce ziceam dar? La 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist... Să vedem însă mai-nainte... să ne dăm seama bine de ce va să zică... de ce este un plebicist...

Ionescu: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie!"

(Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul III, scena I)

Mahalaua Bărăţiei are vizibil picioarele bine înfipte în chestia zilei.

Soluţia polemicei cu secărică de la Universitate e una laconică: mama să trăiască!

M-a înduioşat să găsesc grafica asta cinică pe păretele unei dughene de camuflat telefoane mobile julite în tramvaiul cinci.

Flânerie 162: Mahalageli inocente

2008-05-25T01:53:00.007+03:00

Imediat după pasaj, înspre Magistrală: frontonul unei case proaspăt şi destul de îngrijit renovate rupe monotonia cuviincioasă a cariatidelor cu mărgele, bentiţe delirante şi nasuri sparte.

Amoraşul neruşinat din ipsos, cornul abundenţei şi un ceva care aduce îngrijorător a seceră: am rânjit cu mare tandreţe.

Începuseră să mă chinuie picioarele, ce vreţi.

***

Sérieusement maintenant: găsesc în cartea lui Vătămanu deschisă frugal, un preţios articol despre ipsosarii şi teracotarii bucureşteni. Şi o diagnoză sarcastică, de fapt un început de explicaţie, in extenso.

C'est moi qui souligne:

"Şi se mai poate reţine alt amănunt: varietatea ornamentelor de ipsos, care căutau cu mijloace modeste să înfrumuseţeze locuinţele. Această tendinţă, proprie tot secolului trecut, îşi trage poate obârşia din modestele reliefuri de pe casele ţărăneşti, sau dintr-o modă apuseană adusă de constructorii străini. Se încerca astfel, cu mijloace ieftine, imitarea marmurelor sculptate care, în alte ţări, împodobeau faţadele palatelor şi caselor mai pretenţioase. (...) prezenţa stemelor pe frontonul [caselor] dovedea caracterul unei societăţi nesigure, ameţită încă de marile prefaceri sociale prin care trecuse.

(...) printre multele case mici şi sărace din Bucureşti [pe la 1708], câteva case boiereşti aveau pretenţia deşartă de a fi considerate palate. Ele erau împodobite cu coloane care susţineau frontoane acoperite cu basoreliefuri; de departe, păreau a fi frumoase şi chiar măreţe. Dar examinate mai de aproape, nu mai îngăduiau nicio iluzie. Căci mândrele coloane se dovedeau a fi trunchiuri de copaci, acoperite cu lut şi spoite cu bidineaua, iar basoreliefurile nu erau altceva decât nişte searbede mulaje de ipsos. (Nicolae Vătămanu, Odinioară în Bucureşti, Ipsosari şi teracotari)."

***

Dar fie că vorbim de curţile serdarilor sau de orgoliul de comersant al lui Titircă Inimă-Rea, analiza lui Vătămanu are imensul merit al rupturii categorice de întreaga hagiografie plângăcioasă a Bucureştilor ce se duc.

Crutzescu & co.

Şi dacă Bucureştiul nu ar fi fost, la vremea unor apoteoze sârguincioase, decât une ville en trompe-l'œil, dată-n spirt de şmecheră şi de o îngrozitoare neruşinare butaforică?

Bucureştiul-Atenă. Bucureştiul-Florenţă. Bucureştiul-Las Vegas steampunk.

Vă puteţi imagina aşa un hatâr involuntar, signore?

Şampanie!

Passagenwerk 18: Poezia unor şine de tramvai

2008-05-25T00:57:00.009+03:00

Nu e neapărat nevoie de bariere vărgate stacojiu şi de vameşi pentru ca să-şi dai seama că mai devale de Palatul Suţu se trec frontierele nevăzute ale unor raiale bucureştene.

***

Deocamdată, n-am trecut de tot strada: în curtea caselor Suţu e târg de antichităţi. Şi mă dezolează, în totul: sticle şi fierătanii de lampă cu gaz, cadre fotografice coclite. O narghilea îmbufnată între ordinul Tudor Vladimirescu şi o colecţie de timbre din care au luat-o la sănătoasa capetele de bour. Corsetele de plasă ale sifoanelor. Năluca amiralicească a unui bahut Biedermaier jupuit de incuria moştenitorilor: îmi fac rău, şi mobila nemţească şi urgia ei.

Bombăn şi renunţ. Ăsta nu e iarmaroc vocalic, e raclaj de letopiseţe.

***

Pasul care se întinde alene înspre kilometrul zero ar trebui să ştie că de-aici şi înspre Splai, pe mâna stângă, încep Bucureştii eliptici. Pe lângă care trecem cu mare nesăbuinţă antipatică mai în fiecare zi.

Unele lucruri forţează palpitaţii: impactul senzorial al Pieţei Sfântu Gheorghe este egal în magnitudini cu cel al străzii Mântuleasa. Poate că minţi mai iscusite au să ştie explica aşa o grozăvie: eu nu sunt decât un pieton sincer. Însă aşa cum arată, rupt cu totul de timp şi de logica locului, ciudatul pridvor vegetal al bisericii încleştat de extraordinarele linii de tramvai farmecă, tulbură.

Şi risc un pariu: pe lună plină, chiar poate sminti.

***

Deocamdată, am vrut cu tot dinadinsul să văd cum se mai poate reabilita în zilele noastre un pasaj bucureştean. Tentativa de vizavi de Palatul Telefoanelor nu mi se păruse suficientă: făcută cu bani puţini, pişcături multiple prin caietul de sarcini şi straşnicul tupeu al plăcii comemorative.

Ce să mai, sărăcie.

Habar nu aveam până de curând de Pasagiul Sfântu Gheorghe. Şi deşi nu sunt foarte de acord cu albastrul ucigător al stucaturilor, cu bancomatele şi cu lipsa de suflet a locului, aplaud ideea: acum se vede.

Flânerie 161: ...trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri...

2008-05-25T00:33:00.008+03:00

Motto:

IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie): "Bucureşti 15/27 Răpciune. - Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul. - Prefaţiune. - Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune..."

JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit): Ei, bravos! Aici a adus-o bine.

IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas): "... A mânca... sfânta Constituţiune..."

JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit): Adică, cum s-o mănânce?

IPINGESCU: Stai să vezi... că spune el... "Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului..."

JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit): E scris adânc.

(Ion Luca Caragiale, O noapte furtunoasă, Actul I, scena 5)

Unul din lucrurile cele mai fermecătoare ale Bucureştilor -şi nu numai- sunt pasquinatele stradale, rezultat fără complexe al minţilor creţe de beţivi cu ochi lăcrimoşi, cizmari conspirativi şi măturărese cu vocaţie civică.

Am dat nas în nas, în staţia de autobuz din faţa statuii lui Spiru Haret - şi ea igienizată: de-abia aştept să se uşureze porumbeii pe freza linsă a ilustrului om de carte şi agoră!- cu chestia din stânga, probabil imediat sancţionată cu o apostilă necuviincioasă din vărful pixului: învaţă să scrii, bă!

Cum ştiu că am cititori leneşi, dau mai jos conţinutul, atât cât l-am putut reconstitui, în grafia şi sintaxa originale:

"(...) nu este legal/Votul uninominal/Nu votaţi liste de partide/Că aceştia pe toţi ne minte/Votaţi persoane independente/Cunoscute de la voi din judeţe/Săi aveţi aproape de voi/Şi atunci când nu se ţine de cuvânt/Ce-a promis şi na făcut/Vă adunaţi toţi roată, roată/Şi băteţi la el în poartă/Şi ca să nu ne păcălească/ Anulăm scrutimu doi/Şi atunci ese cine are/Votul la prima strigare/Că aşa este normal/Votul, votul uni"

Cred că ori a picat în comă etilică şi borâcioasă, ori i-a venit troleul, ori l-a pocnit careva peste cariocă.

Păcat! Ipingescu still roaming around.

PS: Soluţia absolută a filipicei, trei sute de metri mai devale, spre Bărăţie. Stay tuned.

Passagenwerk 17: Stema loveşte din nou

2008-05-25T00:12:00.004+03:00

Pe partea dinspre strada Academiei, dau de o înşiruire insistentă de steme ale Caselor Naţionale, care ne-au căpiat preţ de un sezon şi jumătate - poate şi mai bine- anul trecut.

Nu le văzusem, la vremea lor, heh.

***

După constatări din astea, se cereau insistent destrăbălări nevinovate. Le-am comis la minusculul Cărtureşti de pe Edgar Quinet: Jurnalul lui Arşavir Acterian; o carte a lui Bulei - Viaţa în vremea lui Carol I- pe care mă întreb de ce naiba am luat-o; Cu gândul la lumea de altădată, Mihai Sorin Rădulescu: mă interesează în special partea de genealogii, reinterpretările sunt întotdeauna infect de amuzante; Nicolae Vătămanu, Odinioară în Bucureşti: frunzuliţă, trei smicele, leagă calul de zăbrele. Şi în fine o chestie colectivă, rezultat al unei colaborări între Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu: Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism; se recomandă, deşi i-ar fi trebuit un titlu mai pushy, nu ştiu cum.

***

O cafea la nisip şi o limonadă a naibii la Cafepedia -autrement dit, peste drum- şi versantul al doilea al flâneriei vine de se leagă ca de obicei.

With a twist, ca pentru orice hatâr negociat, concedat şi aşteptat cu mari capricii.

Passagenwerk 16: Locul crimei

2008-05-24T23:49:00.006+03:00

Locul picajului sfântului Haralambie spre podeaua de gresie roşietică ar putea fi chiar aici, au hasard.

În care se verifică de-a valma şi fără putinţă de tăgadă: mărirea şi decăderea curtezanelor hoteliere, rudenia cu Burlington Arcade, fericirile obscure ale unei după-amiezi, ingeniozitatea Bengalului.

Oare cum dumnezeu şi-or strânge rufele de pe sârmă?

Furtiv, zăresc printre arabescurile delicate de fier forjat o pereche de pantaloni de trening betterave cărând hotărât o găleată de lături.

Este prea târziu să ţi se facă frică. Este prea devreme să ai halucinaţiile ce te pot salva de la dezastrul unor tristeţi.

Şi dacă Salina avea dreptate?

Passagenwerk 15: Bârlogul lui Pirgu

2008-05-24T23:24:00.004+03:00

Se pleacă de la Evanghelie, unde scrie aşa:

Urma o nelipsită raită prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-şi clădească în stil românesc, şi pe la târgul păduchilor, după icoane; le aduna pe toate câte le găsea; în câteva zile un perete al odăiţei de hotel unde se mutase, pe calea Victoriei, se acoperise de sus până jos de preciste scâlciate şi de sfrijiţi, între alţii un Sfânt Haralambie de neuitat, măsliniu, fioros şi cu ciuma în lanţuri, sub picioare.

şi...

Când, mai întors pe dos decât însăşi buzunarele sale, intră dimineaţa acasă, îi căşună pe Sfântul Haralambie pe care, învinuindu-l că i-a făcut ursuzluc, îl smulse din cui şi-l aruncă pe fereastră în curtea dinăuntru a hotelului.

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Asfinţitul Crailor)

Este unul din momentele de comedie bufă ale Crailor, întotdeauna legate de Pirgu, de o nemaipomenită imbecilitate dinamică şi un necruţător, colosal şi imposibil de reprodus sarcasm.

***

Ca orice parvenit în devenire, Pirgu simte enorm şi vede monstruos. Este, evident, prea devreme pentru carpetbagging: prin urmare, castelul istoric din Ardeal şi pantahuzele sunt în mod necesar pregătite de proiectul casei de român verde -cum ar scrie Ion Luca- pe care o ghicim dorită în noile zone parcelare dinspre Şosea.

Deocamdată însă, elanul furibund de legitimare socială -acea intrare în rândul lumii la care asistăm cu un amuzament uşor ruşinat şi astăzi- cunoaşte frâna unor cotidiene: brâncoveneştile lui Mincu vor trebui să mai aştepte.

Şi unde să se găsească odaia de otel în care Gorică face farmece nu pentru muieri, ci pentru glorie pământească, decât în stabilimentul jupânului Eliade Cârciumărescu?

***

În după-amiaza de astăzi, ne-am uitat peste umăr la piano nobile: umbrelele nu sunt din cele veritabile, de Cherbourg. Ci ale unor şmecheri aleatorii care şi-au tras partid ca să nu plătească dările.

Cred că pe Gorică l-ar amuza aşa o posteritate.

Passagenwerk 14: Summa divisio

2008-05-24T23:13:00.006+03:00

Nu-mi plac pasajele descoperite: se duc pe pustii tot misterul şi slava.

Cele două bretele gemene ale Odeonului, Majestic şi Comediei sunt demonstraţii suficient de clare ale teoriei date cu praştia mai sus.

Arată ca o manichiură proaspătă: stupidement empruntée.

Şi zău sunt prea terne. La Majestic: terasă invadatoare, pe care am renunţat să o tragem în poză, presupunând că nu am bătut atâta drum pentru o reclamă la bere populară.

Să se constate şi să se deplângă, aşadar, lipsa de imaginaţie edilitară: despuiat de catapetesme, pasajul e doar o penibilă proteză între două aripi de arhitectură.

Deocamdată, în timpul povestirii, ceasul de la Adriatica arată ireala oră patru după-amiază şi lucrurile de-abia încep cumsecade.

Flâneria de astăzi...

2008-05-24T21:21:00.002+03:00

...în totul delicioasă, cu nişte lucruri surprinzătoare.

Numaidecât, să isprăvesc o cafea care mă aşteaptă în casele din faţă şi povestesc tot.

Polls Closed:Valsul lui Pantazi

2008-05-24T12:30:00.007+03:00

Teoria valsului lui Pantazi -mateinul, fireşte- a stârnit valuri şi sarcasme nevinovate de sâmbătă după-amiază.

Cu urna de votare închisă, rezultatele sunt clare: artificiul cronologic nu s-a priceput să convingă pe mai nimeni, după cum şi bănuiam.

Desigur, la gradul zero al lecturii ipoteza moscopolită este, cum spuneam, cea mai la îndemână.

Mais ce serait trop simple.

***

Sporadicele amintiri mateine ale muzicologului Sbârcea - se vor trimete, domnule, pe măsură ce ne parvin- publicate într-o revistă ticăloasă ridică o problemă interesantă. Nu se ştia -sau se ştia pe şestul celor puţini- până acum de refuzul categoric al Vasiliscului de a-şi vedea Craii făcuţi libret de operă. Sbârcea -libretistul cu ambiţii- şi Paul Constantinescu - amintirea are valoarea ei, fiindcă e îndeajuns Paşadia în Oratoriul de Crăciun- eşuează în demers deoarece, consideră Mateiu, la mine acţiunea este doar pretext, comentariul e totul.

Într-adevăr, perfecţiunile ameţitoare ale frasticii mateine nu sunt făcute pentru recitative sfătoase. De aceea, la momentul epifaniei, le văzusem mai degrabă înrudite cu simetriile inexplicabile ale Variaţiunilor Goldberg.

***

Câteodată însă, ceva sparge semnificativ monocordul bine temperat. De obicei, tăişurile sonore ale Crailor sunt legate de două extreme: Pantazi şi Pirgu, fiecare cu rostul său.

Pirgu are veselii explicite, exprimabile prin snoava groasă şi cupletul mahalagesc în cheie parodică. Pantazi are melancolii eliptice şi hotărât ambivalente.

Pentru că oscilează constant între şatră şi paraclis, nu ne-am priceput să găsim partitura potrivită celui mai polifonic şi mai subtil dintre Crai.

De aceea, propunem pe foaie slava absolută a celor doi poli pantazeşti:

Poza, Eugène Atget, Rue de la Colonie, 1900.

Isus revine!

2008-05-24T10:45:00.003+03:00

Numai şi numai pe Lascăr Catargiu.

În fiecare vineri după-amiază, în tehnicolor. Probabil.

Later edit: 12: 20, în zece minute plec după treburile ştiute.

Short Break

2008-05-24T00:19:00.003+03:00

Luat o zi pauză, săptămâna asta cu Divanul a fost criminală, la agie şi acasă. Şi aveam nevoie să-mi pun nişte ordine în creier: l'œil du champ.

Cu ajutorul unor sârguinţe, am harta aproape întreagă a unor tribulaţii nocturne de la 1911. Se mulţumeşte îndoit.

Mâine, jumătate de zi de lucru: dezagreabil şi neaşteptat. După care, tema cea mateină din calabalâc, fireşte.

Seara, în hlizeli delicioase. Şi după trei ore de futilităţi, un ceva cu totul nou: le spleen.

Nu-l aşteptam. Dar curioasă treabă, e de-al lucrurilor. Şi, orice ar spune minţile patrate, nu e ceva rău.

E doar ceva ce nu suferă lesne descrieri.

To Do List

2008-05-22T00:49:00.004+03:00

... pentru că bag sama că nu mai merge fără aşa ceva.

Perplexă şi pierdută în conjecturi diverse: ar fi bine ca pentru ulanbatoarele următoare să ştim despre ce e vorba în propoziţie, pe hartă anume, fiindcă avem ce ne trebuie pentru asta.

Va trebui să iau iarăşi -chiar de mâine seară, imediat ce o isprăvesc pe Waldeck- Craii din scoarţă în scoarţă şi deocamdată nu cu memoria afectivă a unor sinapse. Ci cu creionul de 0.5 în mână şi carnetul pe noptieră.

Să le refac rostul mişcărilor zilnice în mare migală.

***

Perplexitate: unde e strada Modei? Dacă o ţinem de alegorie, ar putea fi Lipscanii, dar Mateiu o ţine de liniştită, locuită de babete ce ţin odăi de închiriat.

Asta nu se mai pupă, deloc.

Ştiu precis, din flendureli diverse, că se egzista în Bucureşti o stradă a Modei: dar unde? Mister.

Uf. O să-i răscolesc hărţile lui Radu T., poate am baftă.

***

Hm. Puoza de recompensă: ezit între două scandaluri, încă o dată. Mă farmecă ticăloşia cu fundul pe ligheanul din curte: dubito ergo cogito. Din acelaşi set, mai e una: serafică şi dictatorială, în pijama.

Amânăm, deci.

Fichetul nou de povestit e pregătit pe masă: o poză foarte enigmatică. Affaire à suivre.

Ah şi: găsit o poză din Bucovina: vânătorească, din pădurea spre care ne e foarte lene să ne întoarcem. 1938, cred.

***

Săptămâna asta: risipitoare, istovită, înhăimurată şi fără niciun spor.

Pfft: o experienţă interesantă, orarul care o ia razna. Dar deocamdată, să diger cartea nemţoaicei cum se şi cade.

Cineva aşteaptă.

Pe seară

2008-05-21T22:46:00.003+03:00

Negociat la sânge cu logofătul, scăpat poporul din urgia de după-amiază, chemat taxi. Teoria realismului în viaţă, de la birjarul bengalez trăit la nemţi: păi să nu ai tu un Ziehl în viaţă, să haleşti şi să bei ca porcu toată ziua şi să altele, ca să te scoli a doua zi cu curu pă cămaşă, mă iertaţi, rentează?

De-aia caut io o persoană de suflet convenabilă: astea numai baruri are-n cap, conchide nemulţumit.

I-am urat cu mare sinceritate succes: părea om cumsecade şi în plus m-a aşteptat până am demâncărit pisicile lui Aquiu, la dracu-n praznic spre Pantelimon.

***

Pe căldură mare, oţetarii din Tei miros a inimă putredă. O prăvălie fermecătoare pe bulevardul Ferdinand: Kasap-Cuţitul de Aur. Înfiorător de mult praf.

***

Uşa de la scara blocului care nu voia să se deschidă. Pensionarii în pantaloni scurţi şi cu şosete în sandale, plus pechinezul aferent - pe absolut toţi îi cheamă Cookie- în braţe şi pălărie borsalino cu găurele mă măsoară sceptic: nu v-am mai văzut pe la noi, v-aţi mutat de curând?
Nu, domnule: mă duc să dau o spargere la 42.

Uf! Merge cartela. Intru şi mai apuc să-i aud cum se ispitesc unul pe altul, în mari nedumeriri:

Dragă, tu ai înţeles ceva?

Face pe nebuna.

***

Undeva la ultimul etaj, trei infante furioase, plictisite şi revendicative aşteptau mântuirea alimentară cu lumina stinsă şi crochetele făcute preş prin toată bucătăria.

Suită pe frigider, muma coloniei m-a scuipat cum se şi cade, cu dispreţul maxim pe care sultana valide îl arată slugii de nevoie. Mezina se ruja în oglindă: un miorlăit de peste umăr şi la revedere.

Ai haleala? Bine, las-o în castron şi cară-te.

Al treilea, tomberonezul terorist mă simte cu bacşişuri şi se osteneşte să mă miorlăie galeş. Dispreţul furiilor albe este evident proporţional cu situaţia în care găsesc de cuviinţă să le linguşesc franţuzeşte. Ca ultima babă nebună de-a binelea, de data asta.

Cu accent meridional, că altfel nu merge. Că în aşa hal de cârpă sunt cu pisicile: foarte, foarte reprobabil, ştiu.

Chiar îngrijorător, heh.

Onoarea răscumpărată cu biletul sârguincios de pe oglindă: îndopat fufele, Z.

***

Ora nouă. Ajung acasă. Vijelie, alertă galbenă totuşi exagerată: totul se isprăveşte în zece minute pe ceas.

La noapte, chestii. Acuma se cere neapărat o cafea de la frigider.

Avem treabă, la noapte.

Barter

2008-05-21T17:10:00.002+03:00

De scăpat am scăpat de urgia de la Ateneu...

...dar nu şi de comunicatul de presă al Divanului de astăzi după-amiază.

Heh. Fug să fac pe buna samariteancă şi pe urmă acasă: sunetele zilei de mâine - daţi cu pietre, am spart de dimineaţă ca proasta o placă de boogie-woogie de la mama lui, să fiu a naibii, şi cam ce mai scrisesem.

Allez!

Caperucita roja

2008-05-21T11:49:00.004+03:00

Bonus, Bengalul creativ. Conţinut chestionabil, dar am crăpat de râs şi zău că aveam nevoie.

Update: Graţie calităţilor retorice ale subsemnatei, am scăpat de mersul la acţiunea PCR de azi.

Perseverare diabolicum - 2: Gemelarităţi

2008-05-21T11:35:00.004+03:00

Ah, privirea aia dusă cu biscuiţii fix la refrenul proiectiv de năpaste! Ah, meticulozitatea cu care guriţa articulează toate fonemele spanioleşti, ca la Teleşcoală! Ah, poftele obscure cu care ne ispitesc cele patru june învălite în mistere şi zburdând de mama focului prin Grădina Botanică: ceva între MISA şi grupul de balet al şcolii de menaj.

Toate astea au, una peste alta, un aer teribil de neliniştitor.

În stânga, Andrei Romanovici Cikatilo, măcelarul de pe Rostov. A naibii dandana, caveat domnu Gregorio!

***

Şi pentru că nimeni nu-i profet în ţara sa, iată ce insinuează un comentariu apărut pe foaia adoratorilor matroanei Teo, păstrând cu totul grafia:

gregorio e cel mai bulangiu profesor de pe fata pamantului k ma lasat corijent fara sai fac nimic desi invatam si pe langa ca eram cel mai bun din clasa la engleza ma lasat corijent

Of. Grea viaţă!

Perseverare diabolicum- 1: System Failure

2008-05-21T10:54:00.004+03:00

Numele de scenă este Gregorio: mai potrivit unui călău al filialei Inchiziţiei din Salamanca, iară nu sacoşardului din Cluj-Napoca. Ar putea popula cu succes paginile de întâlniri ticăloşite pentru doamne şi domnişoare greu consolabile, pe intimitate.ro

Sorţii au vrut altfel.

***

Pentru că iubirea e un lucru foarte mare, iar talentul chinuie la ore mici. Trebuia să sune şi ceasul epifaniei, odată şi-odată. Şi, ca să nu se mai egziste nicio confuzie posibilă cu alte bresle oropsite se bate cu pugnul în piept cu mândrie şi se rage: Gregorio. Gregorio de Rumania: nunţi, botezuri, înmormântări, reuniuni de treizeci de ani de la absolvire, tăieri de moţ. Etc.

El más afortunado, heh.

Ştiam de el mai demult, dar ca pentru orice lucru superbissim de ridicol am descoperit, am făcut sincopă ilariantă şi am uitat.

Până la trufandaua asta, venită cu poşta via Ulysse. La ce să ne stea mintea mai dintâi? La coregrafia prepuberă de nu se mai poate, la zdrăngăneala retorică pe buturuga din Grădina Botanică? La tricoul şi pantalonii călcaţi cu grijă? La plimbarea retorică prin parc, fiindcă -nu-i aşa?- Gregorio e băiat cuminte, promite lamura limpede a pasiunii, nu porcărele pidosnice.

***

Şi fiindcă mintea cea de pe urmă şade în detalii involuntare, iată unul, colosal: chestia se deschide furtunos cu un anunţ de system failure.

Fiindcă zău nu se putea altfel. Iar aşa ceva ne-a stârnit, rău: am dat o căutare şi-am găsit nişte minuni.

Contradictio in terminis

2008-05-21T10:33:00.006+03:00

Je ne sçauroy, veu ma peine si forte, /Tant lamenter ne tant petrarchiser (Ronsard).

Spamul de azi dimineaţă ne dă peste cap toate referenţialele. Pfft: hopeless. Tot cu Alina Plugaru începe şi se isprăveşte safteaua.

PS: În sfârşit, a dat dumnezeu şi şi-a făcut Ulysse blog. Încă un corupt, la toţi de faţă şi viitori sănătate!