Răpirea din Serai

Zăpezile de adineauri

2012-02-02T23:42:00.005+02:00

Zi friguroasă. Şi aglomerată: cu M. întoarsă de la Bangkok şi care speră să revie acolo cât se poate de rapid - puţine lucruri rapide au har, cu şi despre Indochina -, flecărim vreo şase ceasuri undeva în coasta CEC.

Ce să fac: mi-am dat un şut în derier şi-am ieşit din casă. Şi bine am hotărât, cu tot cu strănuturi, ca şi cum ar mai avea vreo importanţă.

M., pe care o ştiu de douăzecişidoi de ani şi cu care nu am mai vorbit ca lumea de vreo cincisprezece, e neschimbată. Semn bun, repere matusalemice. Am fi vrut, pesemne, să se întâmple la un semn: nu s-a putut şi nu cred să se mai poată niciodată de tot.

Dar astă-seară, nimic din toate astea. La ore pierdute, M. scrie lucruri al naibii de bune. Care se încurajează cu mare entuziasm. Un singur regret, aproape absurd: lipsa salepului. Ne-ar fi prins bine, e un ger bizantin şi miroase a conspiraţie. Dar e de bine; e de foarte bine.

Între timp, ninge leneş. Fabulaţiile de rigoare apar numaidecât. Are să fie, ni se spune cu insistenţă, o iarnă ca în 54, urgie şi prăpăd şi schiori şi tranşee de zăpadă îngheţată. Să nu exagerăm, chiar dacă aşa ceva riscă să dea iarăşi peste cap croieli şi planuri. Chiar nu e momentul, în zilele astea care hotărât lucru, nu mai au răbdare şi nici ore îndestulate.

Spre casă, birjarul întreabă cu vicleană retorică: ştiţi câte grade au fost azi la Polul Sud?

Aşa ceva se poate întâmpla numai şi numai la Bucureşti, îmi pare. Evident, nu aştepta vreun răspuns. Cât despre noi de faţă, de mâine încolo, zile ceva mai adunate. Cred, sper. Şi lucrez pe brânci, cum altfel?

Caesar şi sacoul lui

2012-01-31T16:30:00.003+02:00

Ajuns acasă după cinci zile pline de chestii neprevăzute şi foarte de bine. Deocamdată nu suflu o vorbă, dar are şi tăcerea tâlcul ei, câteodată.

Şi acuma îmi crapă buza, evident. Dar nu, heh: n-am să scot un sunet.

Nu apuc să-mi las cum trebuie haina în cui, că pe sticlă se vede numaidecât, aparent bombănind în gol, efigia lui Gigi B., care dă explicaţii despre freza de imperator de zilele trecute. Hotărât lucru, de când RTV şi-a vârât în minte să ne mai arate la ştiri şi chestii pe care le categoriseşte drept mondene, e rost de şagă. Aşadar, Gigi B. explică: a încercat şi el ca omul, dar se vede treaba că rezultatul nu a convenit pe de-a-ntregul. Ei şi? Iaurt în flăcări.

Din studio, Corina D. insistă, din motive obscure: şi ia ziceţi, cât a costat costumul pe care îl purtaţi azi? Răspunsul cade drastic: buei, ce întrebare e asta, hă? Păi să poate.... pă criză?

Dar cucoana insistă. Ei hai na, m-a costat un salariu dă parlamentar ioropean.

Ce ţipaţi aşa, zău.

Coda intervenţiei e colosală, după ce suntem oarecum anunţaţi că ete, io acu' nu mai sunt aşa puternic, nu-mi mai permit să mă amestec în interesu' ţării. După care, fără nicio explicaţie, concluzia cade scurt, ca în Milwaukee: faceţi cruce, dacă vreţi să scăpaţi dă criză. În numele Tatălui....

Aşa să fie bre, Pirgule. Aşa să fie, că tot nu ne mai învăţăm naibii minte.

***

Şi ca semn, poftim ce împart gealaţii lui Dan D. la Universitate de ceva vreme. Programul ăsta din stânga, faţă de care Antipov şi locomotiva lui cu stea în frunte sunt aşa, un fel de Daciada.

De pildă stupefiantul punct şaisprezece, care vrea cam aşa: cetăţenii nu vor mai plăti rate timp de 12 luni. Desgroparea lui Maximilien mă amuză acru: jacobini de Berceni, cu cojmelie din PFL şi Jaguar tras la scară.

Şi ca să pricepem cum stă treaba cu publicul ţintă, citim numaidecât mai departe: interzicerea arestului preventiv (şi a cătuşelor), cu excepţia faptelor violente.

Destul despre asta şi îndeajuns să-ţi facă părul măciucă. Saltă de plăcere rânza de cămătar, nu altceva. Reviu: ce lume veselă, zău.

Şi apropo: să nu ne pierdem bunele obiceiuri. Trăiască Regele!

Marţi seara: Bucureşti siberian, răcită cobză. Oricum, e mai bine decât la Alma-Ata, unde adineauri termometrele scriau minus patruzecişinouă de grade. Între timp, au îngheţat şi clanţele; iar de sâmbătă, altă rundă de ninsori. Reviu.

Nu părăsim incinta

2012-01-26T23:54:00.002+02:00

Lucrat într-o vrie turbată. Şi isprăvit, cu senzaţia că s-au crăpat toate catapetesmele. E ceva normal, am impresia. Ce vine la rând, sună şi arată însă foarte diferit: anii Şaptezeci şi o poveste colosală, uitată de toată lumea. Şi nu vom citi aici: a sosit timpul, cred, pentru ceva scris cu creionul pe hârtie, ca pe vremuri.

Drept urmare, până marţi, în afara tejghelei. La limpezit de minte şi, mai înainte de orice altceva, somn.

N-am avut vreme să croiesc nimic din timp. Pe marţi seară, cu tot dragul. Estimp, a nins splendid pe Cometei şi plimbarea sticloasă de seară avea un farmec nebun. Iar eu mulţumesc tuturor pentru îngereasca răbdare: a câta oară, nici nu mai are rost să numărăm, bineînţeles.

Rideau

2012-01-25T20:07:00.000+02:00

S-a dus Emil Hossu. Pe scena de la Nottara, cu cinci minute înaintea spectacolului, aşa cum ştiu bine că şi-a dorit dintotdeauna.

Era nepotul cardinalului. Vă rog să mă iertaţi, în seara asta. Am rămas fără grai.

Teaser: Sans prévenir âme qui vive

2012-01-25T00:02:00.004+02:00

Din carnetul lui Pantazi:

"Je quittai donc Achgabat sans prévenir âme qui vive, avec un arrière-goût d'à quoi bon. J'y avais perdu quelques instants de rosée, mes boutons de manchette, une fée dont la nuit était la meilleure mantille, et bon nombre de mes certitudes. Comme jadis, comme toujours, comme demain sans doute, une frêle et fidèle Lada allait m'emporter si loin de tout cela, que les distances devraient désormais se mesurer non pas en lieues, mais en années-lumière. Jalousement tapi au fin fond d'une vallée sans nom, oublié par les cartographes, Nokhour m'attendait.

Elle aussi, elle en avait entendu parler. L'inattendu de son existence émaillait, de temps à autre, ces conversations au coin d'un bar qui se languissent un peu trop tôt, alors que le crépuscule n'est pas encore tombé. On en parlait toujours avec une sorte d'appétit timoré, comme d'un endroit hanté, comme d'un être vivant: les deux hypothèses étaient, d'ailleurs, candidement viables. Elle avait maintes fois insisté pour que nous allions, rien qu'un dimanche, juste elle et moi, en croyant probablement qu'on allait y rejouer la brave et vieille saynète de Bonnie Parker et Clyde Barrow. J'avais beau esquiver son innocente esquinte, alors qu'elle minaudait de plus belle, sans même se rendre compte comme elle était belle et inutile à la fois. Je m'évertuai à lui expliquer que ce n'était pas une villégiature, encore moins un prétexte, crapuleusement quelconque, pour des princiers feux d'artifice. Que l'endroit se prêtait mal aux fins de semaine, attendu que les eschatologies lui allaient comme un gant. Narquoise, elle ne voulait rien entendre: n'importe quoi, tu dis ça pour m'irriter, je ne sais vraiment pas d'où tu peux sortir des trucs pareils, ce type est impossible, je me demande ce que je fais avec, hein dis, tu dis ça juste pour m'irriter, pas vrai?

En d'autres circonstances, ce désespoir bien tempéré, calculé en diable, était irrésistible. Cela dit, je tins bon: je savais que nulle part ailleurs nous ne serions davantage exilés l'un de l'autre. Et l'heure rance des remords n'était pas encore venue. Mais la petite musique entêtante de son caprice jetait un mauvais présage, et je me savais déjà inquiet, incongru, désemparé. La fêlure vient de là: elle craquelait la coque délicate de notre fiction dans un silence oblique, implacable.

***

Pourtant, je n'étais pas parti par ennui. J'aimais cette ville, si incomprise, et j'aimais ses façons, cet air de flotter en apesanteur, ce sursis entre deux tremblements de terre. Et ces avenues nouvelles, tracées au cordeau, et les ombres chinoises des statues sur le macadam, et ces chevaux qui auraient pu se trouver à Marly et qui donnaient un air balnéaire au très sérieux musée national. Et cet amour des vitres teintées, et cette folie des aubes mensongères, et jusqu'à ce livre inepte du Président, pour lequel on érigeait des mastabas.

Ce n'était pas par malice que j'avais donc pris la poudre d'escampette, comme à mon habitude. Pour une fois non, je n'allais pas rêvasser en essayant de m'imaginer la mine déconfite des lendemains aux draps hostiles. Pour une fois, c'est bien elle qui était partie avant moi. Et cela changeait tout.

Ce n'était même pas à cause du Président, d'ailleurs. A vrai dire, sa réalité physique m'amusait énormément, alors que son emprise politique me laissait de marbre. En ce monde devenu plat, réduit à la taille et aux ambitions d'un mouchoir de poche, ce crooner défraîchi qui se teignait les cheveux avec persévérance, avait remis, à sa façon, l'enfantillage au pouvoir. Perché sur son Arche, cet Orphelin replet, ce Dauphin d'une mythologie mort-née saluait le soleil tous les matins, en croyant que le monde retiendrait son souffle. Il y avait beaucoup de poésie inattendue dans cette lubie de satrape solitaire.

Entre-temps, comme tous les étrangers, j'imagine, je me savais constamment épié. En mon absence, les quelques maigres effets personnels étaient passés au peigne fin et abandonnés dans un ingénu désordre qui se fichait des bienséances. A chaque fois, je riais aux éclats.

Non, ce n'était pas l'Arménien, avec ses remarques douteuses, mais finalement si quelconques. Ma répugnance pour les invertis de tous bords ne va jamais au-delà d'une sanction purement contemplative: je prends acte, voilà tout. Ce n'était, d'ailleurs, pas la première fois que mon regard ombrageux me jouait des sacrés tours, ni que l'on m'expliquait, de façon plus ou moins avinée, que j'avais des cils de gazelle. Sur-le-champ, un terrible haut-le-cœur; mais six mois plus tard, nous pûmes pourtant agacer tranquillement un narguilé dans un atroce troquet stambouliote. Comme si de rien n'était, sans aucune explication et avec une sorte d'inoffensive camaraderie de vieux échevins.

***

Avec le temps, je me rendis à l'évidence qu'elle non plus, n'était responsable de tout cela. Pas même ce parfum écorché vif, entrelacs de néroli, benjoin, iris et encens qu'un sellier milanais semblait avoir imaginé à dessein pour le creux de son épaule gauche. Il revenait parfois par bouffées, toujours de nuit, douloureusement attendu telle une migraine d'avant-mousson. Il se glissait dans mes draps veufs et il restait là, à me regarder en silence, comme s'il voulait me dire quelque chose. Je savais que ce n'était pas une hallucination, plutôt ce spasme spectral des grands mutilés. Abasourdi, je voguais dans le néant, tout comme le voyageur inconsolé croit parfois retrouver la rizière au hasard d'un vulgaire pot de fard.

C'était insupportable, mais insuffisant. J'étais parti simplement parce qu'il le fallait: la Route, dont j'étais un des Fils, m'appelait. Depuis toujours, elle s'insinuait en moi, à la manière de ces chemins de poussière qui ouvrent sans avertir sur de vastes panoramas. Elle était même gravée, m'avait assuré une gitane de Samarcande, dans les lignes de ma main. J'étais resté trop longtemps, il me tardait.

Le matin était frais et franc, comme tous les matins des steppes, mais j’avais l’impression de rouler dans un épais brouillard. Nous passâmes lentement les devantures ensommeillées du bazar, les façades désabusées de Berzengi. Bientôt, le cyclopéen Palais des Orphelins pointa le bout de son nez.

Puis l’attelage se perdit dans la tessiture des serpentins."

Imensă plictiseală

2012-01-24T14:00:00.001+02:00

Piaţa Universităţii continuă. În fiecare zi. Şi probabil va mai continua până când va fi înghiţită de Caţavencu. Între timp, m-am plictisit de dânsa: începuse urât, pe urmă se spălase pe faţă şi acuma a devenit deja punctul de întâlnire al hipsterilor de toate felurile. Asta nu scuză nimic şi pe nimeni. Nici măcar pe mine, baremi pe ăştia, vremelnici. Păcat de ocazia ratată, păcat de discursul ăsta moale, ca o păturică raţională, care nu mai înseamnă nimic. Şi păcat de periecii amărâţi care au ieşit să-şi afle dreptatea pe uliţă.

Venind adineauri de la ţigări, şters cu fulgarinul un individ grăbit, cu geacă, freză şi ochi de viezure securist. N-avea vreme de mine, vorbea la telefon. Tare, cu acea voce atât de specială a agitaţiei cu voie de la stăpânire. Trebuie probabil să fi trăit în comunism ca să o şti deosebi. Da, e vocea lui Mandric de la jurnalul de ştiri, e fluiericea aia din staţia de radioficare.

Domnul în chestie spunea cam aşa: bine, bine... aşa... ai pancartă... ai băutură...dadada... atuncea mergem, sigur că da.

Fireşte. Săracii de noi. Trăiască Regele!

Şi Unirea Principatelor: e singura de care inima mea ştie, dintotdeauna.

Între timp, tot lucrez. Ştim cum e: ca o naştere. Tripleţi, hehe.

Later edit: O idee neinspirată, elicopterul care se tot învârte peste centrul Bucureştiului.

Nu răspunzi la SMS...

2012-01-23T20:58:00.000+02:00

În semn de inflexiune faţă de ce e pe stradă, Boc l-a demis pe ministrul de externe, fix în timpul şedinţei de resort de la Bruxelles. Ca lucrurile să fie şi mai curioase, povestea s-a întâmplat după un anunţ aţos în faţa Parlamentului, în care am auzit scrobitul ne cerem scuze - de parcă am vorbi despre o defecţiune tehnică, la un releu - şi nu umilul, binevenitul ne cerem iertare. Şi ar fi fost deplin loc de aşa ceva: poate că intenţiile au fost bune, dar rezultatul e ăsta şi nu altul, cu o comunicare atât de proastă, încât ai putea crede că oamenii ăştia îşi trag de unii singuri gloanţe în picior.

Aşadar Baconschi îşi plăteşte, într-un tardiv sfârşit ce anunţă probabil deja interregnul, scabrosul exces de zel ce-l transformase într-un soi de menestrel al Elenei U. Din ei doi, ea este adevăratul personaj de roman: femeiuşca destoinică de treizeci de ani. Nădăjduiesc că atunci când lucrurile se vor limpezi - citească-se, vor deveni indiferente - cineva să aibă curajul să o scrie: are ce. Prin urmare, Teodor B. a primit mazâlul nu pe căile naturale ale cancelariei; ci prin esemes, ca lacheul căruia i s-ar putea promite, la o adică, mulţumirea ambasadei tropicale, fără miză, întru uitare şi uşurare. Facem pariu? M-ar ferici să-l pierd.

Cunosc practica. Se poartă din plin, în sistem şi denotă dispreţ. Mi s-a întâmplat şi mie, e drept telefonic şi în cu totul altă situaţie: te înlocuiesc de azi, ca să-i dau lui Ics, că avem obligaţii; nu te superi, nu?

Păcatele mele, cum să mă supăr. Oricum era un ceva dispensabil: după zdrăngănele, nu mi-a părut niciodată rău - ducă-se.

Un moment schilav - o, mores! - azi la Parlament, ziua de naştere a vaporeanului Toader, lider de grup majoritar. Un pateu, o salată de bou, un păhărel de căpşunică înainte de şedinţă. Strâns cu uşa situaţiei, omul neagă poftirea coledzilor, deşi presa noastră exhibiţionistă deja tăbărâse să ne arate mâncarea înşirată pe mesele de protocol. Candid, unul dintre invitaţi observă fără să clipească: am servit şi înainte şi după plen.

Româneşte anume cum: au dus tava, sau - prin hipercorectitudinea periurbană la modă - au consumat?

Odată cu Baconschi, încă o lovitură dată tombaterelor de carton. Ca şi milionarii din energie, se egzistă din plin, gata oricând să-şi îndulcească glasul cui plăteşte mai bine. Dar e puţin şi e târziu: o pancartă din Piaţă scrie deja cu gură de foc - Băsescu, în cazul tău mayaşii - sic! - au avut dreptate.

Iară eu, cu ale mele. Încă puţin şi isprăvesc ce m-a ţinut ocupată zile în şir - în fine, prima trombă, ca să spun aşa. Estimp şi până ajungem la restanţe - ajungem, ajungem şi acolo: trăiască Regele!

PS: Este că tricoul individului din stânga e neaşteptat de potrivit? Este. Habar nu avem de unde, dar ca să se potrivească, poate chiar din Timor Leste.

Şi iarăşi, cu slavă

2012-01-22T15:56:00.000+02:00

Cum am promis, insist. Din toată inima şi cu entuziasmul convertitului lucid.

Trăiască Regele!

Ieri, ca şi azi, ca şi mâine. În rest, o zi lungă de lucru. Reviu.

Zorbaua den maidan, 2: Ţara fărâmată

2012-01-21T23:33:00.004+02:00

"Venind Gligorie-vodă domnu în urma tătâne-său, au găsit ţara stricată, fărâmată de atâtea răotăţi ce-i venisă asupră, de nebuniile rumânilor şi den rea chiverniseala domnilor. Costandin-vodă o au purtat rău. Mihnea-vodă, mai rău şi mai cumplit, şi datorie multă rămăsesă de la Mihnea-vodă făcută. Ci să mira ce să facă: haraciul împărătescu va să-l dea, au datoriile va plăti, au ţara să îndrepteze; ci-i ierea toate împotrivă. Ci într-acestea, după nor veni şi senin; după multă răotate şi foamete, ce era, şi ciumă, au dat Dumnezeu pace, şi bişug în toate şi sănătate - că s-au făcut grâu mult, mei mult, vin şi-alte bucate, cu care-şi rădică săracii nevoile. Şi aşa pe-ncet cârmuia norodul bine, şi era domnul judecător drept şi milostiv, şi gingaş întru toate lucrurile lui şi nemăreţ (Radu Popescu, Letopiseţul Bălenilor)."

Gura Popescului spurcată este, dar diagnoza - întotdeauna fără cusur. Ciotul ăsta de mai sus e un rar moment de optimism, în ceea ce se citeşte întotdeauna cu mari voluptăţi sarcastice, într-atâta vorba e spumoasă şi de lipsită de concesii. În traducere liberă şi mai pe înţelesul zilelor noastre, venirea la domnie a lui Grigore Ghica se întâmplă în toiul unei cumplite crize de lichidităţi. Ca şi azi, nu e foarte clar ce e mai bine de făcut: de plătit peşcheşul sultanului, ori camăta streină, ori de îndreptat balanţa comercială internă. Din fericire, conjunctura e bună, într-o economie eminamente agrară, cu totul dependentă rezultatelor producţiei de alimente. Nevoile sunt momentan acoperite şi, pe tipic sienez, pacea socială e asigurată. Ah, de n-ar fi boierii, se plânge Popescul: peştele de la cap se împute.

***

În zilele noastre, Popescul ar scrie probabil la Click. Nimic nu-i scapă, nici măcar cele mai scârbavnice amănunte, pe care le povesteşte cu umor nebun şi impecabil resort dramatic. Hăituit de teoria conspiraţiei, Popescului îi face o plăcere colosală să ne povestească toate uneltirile, clevetirile şi simulacrele de justiţie ale vremii, găsind în asta o explicaţie gata pregătită pentru toate nenorocirile - sau ticăirile - vremii sale.

Ca de pildă povestea asta din timpul meteoricului Antonie-vodă din Popeşti. Un personaj complet uitat, dar nemaipomenit de expresiv. Pe hârtie, Popescul ţine cu clanul Bălenilor şi nu-l prea are la inimă: hai Dinamo şi ia să vedem.

Lucrurile încep bine şi se termină prost, desigur, în ceea ce este un fel de operaţiune mani pulite, în potriva temutului vornic Leurdean.

"Luând domnia Antonie-vodă de la Enişăr, cum s-au zis mai înapoi, au venit în ţară cu toţi boiarii şi i-au făcut halai după cum să cade domnilor; şi să bucura toţi dă domnu bătrân, de ţară, nădăjduind dă bine şi dă dreptate, şi au boierit boierii care după cum le-au venit rânduiala, şi să aşăzasă lucru ţării bine şi gâlcevile dăspre toţi. Iar feciorii lui Costandin postelnicul Cantacozino: Şărban spătarul, Costandin postelnicul, Mihai postelnicul, Matei cuparul şi Iordache găsiră vreme să caute moartea tătâne-său, den care au fost, şi închisără pă Stroe vornecul Leurdeanul, vinuind că el au fost pricina de l-au omorât. Şi l-au scos la divan. El tăgăduia că nu ştie de acelea nimic; iar feciorii lui Costandin postelnicul scoasără neşte răvăşale, zicând că sunt ale lui, care-i scriia lui Grigorie-vodă. Şi, fiind Costandin stolnicul în părţile apusului, despre nemţi, şi la Vineţiia, şi printr-alte locuri, zicea să să fi împreunat cu Gligorie-vodă, şi având vorbă pentru moartea lui tătâne-său, să-i fie arătat acele răvăşale. Ci unii zicea că le-au dat Gligorie-vodă; alţii zicea că izvod au dat după acelea, alţii într-alt chip zicea; iar noi am văzut neşte răvăşale, care după ce l-au închis pă Stroe vornicul iar în puşcărie, şi i-au făcut judecată dă moarte, şi l-au pus într-un car cu doi boi, numai cu antiriul şi cu nădragii, şi au pus neşte priviţ la car, şi i-au spânzurat răvăşalile acelea (ale cui vor fi fost, Dumnezeu ştie), şi aşea cu acea pompă l-au trecut pen târgu şi l-au dus la mănăstirea Sneagovului, dar nu l-au omorât, ci fără voie l-au călugărit; că au şi strigat: Doamne, Doamne, fără voie îmi iaste. Şi când să-i puie numele: Silivestru, iar el zicea: Nu Silevestru, ci Mahmet (ibidem)."

***

Sfârşitul domnului din Popeşti e absolut josnic. Sechestrat de hainii Cantacuzini, Antonie şi ai săi ajung mai jos decât pulimea, într-un pasaj de stranie şi tăioasă frumuseţe, în care miroase a Lear:

"Această turburare ce s-au făcut între boiari, zicea unii că n-au fost den altcevaşi, ci nice vreun sfat să fie făcut asupra Postelniceştilor, şi a lui Mareş, şi a Creţulescului - n-au făcut; numai au găsit ei această socoteală, să o zică şi să o facă, pentru ca să depărteze pă toţi boierii după lângă curte, şi să le ia boieriile, să le dea altora, ca să fie numa ei şi care să vor supune, boiari la curte, să facă ce le va fi voia: cum şi făcea, nu numai boierilor, ci tocmai şi ticăitului domnului Antonie-vodă - că atâta îi scurtasă toate veniturile, cât nice dă mâncare nu era sătul, şi dă băutură, că-i da cât vrea ei; în zi dă dulce, carne cu apă şi cu sare, în zi dă sec, linte şi fasole cu apă şi cu sare; vin îi da împuţit, ci trimetea cu urcioarele în târgu Antonie-vodă şi fie-său Neagul-vodă cu bani refenea, dă cumpăra vin dă bea; ci da fie-său mai mult la refenea, căci îi zicea tată-său că el are doamnă şi coconi, ci să dea mai mult; şi aşa vieţuia Antonie-vodă (ibidem)."

E preferatul casei. Şi încă n-am văzut nimic: la rând vine Şerban, cel cu Biblia de la Bucureşti. Dar asta, pe îndelete, luni.

Vlad Ţepeş şi flacăra violet

2012-01-21T22:27:00.000+02:00

Altă zi, alte lozinci. Nu le mai notez decât în treacăt, pentru că deja scopul de căpetenie al tăcerii de palat se întâmplă fără cusur: am cam început, am senzaţia, să ne plictisim. O nouă ocazie ratată de a risipi fricile; solubilă, de pildă, în agitaţia pasivă de pe reţelele sociale - altă vorbă ciungă, care scrie lipsa de chef înspre lucruri trăite de-adevăratelea. Dă like şi stai acasă: conştiinţa e împăcată, eşti de partea bună a tablei tăiate în două, buni şi răi. Şi gata.

Aseară pe vremea asta, recunosc: am fost la două degete de ieşit în stradă, am gândit - dimpreună cu Cheshire, cam veselă pentru aşa ore mici - şi un cearşaf cu nişte otrăvuri de letopiseţ bine ţintite. Dar nu cred că eu aş fi făcut vreo diferenţă, în toată harababura asta şi nu mă pricep la gherilă urbană ori la negocieri jandarmereşti. Azi dimineaţă ningea: o nouă zi de laşitate, să vedem cât mă mai ţine.

Mai departe de-atâta, enorm de mult de lucru. Chestii mult mai importante. Cu toate micimile firii, simpatia mea are să fie întotdeauna de partea răspărului. Şi chiar dacă nu contează, am să scriu zilnic Trăiască Regele pe foaia asta, până o se isprăvească zavera: este singura soluţie de bun simţ.

Iacă anume, mai scriu, poate se aude. Trăiască Regele!

***

De peste umăr, văd şi aud o mare porcărie locală, de la congresul partidului lui Dan Diaconescu. În zile normale, nici nu contează cine este, dar astea sunt ore bezmetice, aşa că o să facem o excepţie.

Culoarea a ceea ce se vrea mişcare peronistă - şi nu reuşeşte decât să sune a Mugabe - e un violet-sidefiu, din tonul ciocolatei Milka. O găsim peste tot: pe fulare şi manifeste, pe cravatele activiştilor chemaţi la ospăţ, în pletele muierilor care plâng agăţate de spătarul scaunelor de închiriat, de parcă am fi la o evanghelizare din Nebraska.

Vorbeşte Insul, tot fără să respire, tot îmbâcsit, tot ca atunci când se întreba fără oprire unde, dar unde este stârvul Elodiei. Ne spune că el e Vlad Ţepeş, versiunea 2012, proaspăt iscat din găoacea mitică, de la care toate pornesc şi înspre care toate se duc. Cucoanele, în delir: să cânte muzica!

Muzica, imnul carevasăzică este o neruşinare bicisnică în genul fluiericilor etno pentru nunţi şi botezuri. Fără să vrei, o ţii minte: e ceva preacurvit, în care Eroul care ne-a stat alături în atâtea nopţi denunţând nedreptăţile cu gură de foc are să vie să-şi ia revanşa. O să ne arate el nouă, pe tonul îmbufnat al administratorului de bloc: banii înapoi şi la puşcărie, banii înapoi şi la puşcărie, banii înapoi şi la puşcărie, urlă cineva ca un disc stricat, de la tribună.

Banii înapoi şi la puş.... ei haidem, gata, am priceput. De prisos insistenţa.

Este fascism de cea mai joasă speţă posibilă, pentru că este descreierarea fascismului ţigănesc în toată splendoarea sa. Fără frică, dar cu dezgust, un mare huideo. Dar să ne întoarcem la Radu Popescul: e mai hrănitor decât porcăriile astea.

Partea a doua şi răzbunarea

2012-01-21T00:00:00.001+02:00

Ieri, pomeneam de splendidul slogan care-l chema pe Chuck Norris în Piaţa Universităţii.

N-a trebuit aşteptat prea mult timp. Prin voia Proniei, întrupatu-s-a.

La Timişoara, în faţa Catedralei.

Maxim. Absolut maxim. Trăiască. Şi iar nu ştiu a cui e poza, fir-ar să fie.

PS: Apropo, zurbaua cronicarilor înseamnă răzmeriţă. De unde şi zurbagiu, adică răzvrătit. Cu aşa zurbagii, halal şi aferim!

Zorbaua den maidan, 1: Praf şi pulbere

2012-01-20T17:24:00.000+02:00

"Iară Radul armaşul era de moşie rumân. Şi tată-său era grădinariu de verze la Ploeşti. Pentru aceia numele său s-au poreclit de i-au zis Vărzariul. O, rea sămânţă au fost, că nu s-au făcut varză bună, ci de mic au răsărit fiiul dracului. Deci cu reaoa a lui slujbă, ce să învăţasă încă den copilărie, ajuns-au la Matei-vodă vel-armaş, pre vremea ce era şi Ţucala vel-vistier. Acesta era om îndrăcit şi făr' de ruşine şi iubitor a vărsa sângele oamenilor. Început-au a-şi arăta veninul asupra săracilor, că să lăsa ca un şearpe mânios, dă muşca pre unii şi pre alţii. Şi pre cine afla că era cu ceva putere, el le arunca prihană şi năpăşti, şi le lua tot ce avea. Nu scăpa de el nice boiariu, nice călugăr, nice neguţător, nice nimenea. Pre unii omora la casa lui şi le ascundea trupurile în gunoaie, iară pre alţii îi purtea pren târg, tăindu-le urechile şi nasurile, arunca-i pren ocne. Dă frica lui, îşi lăsa casele şi moşiile şi fugea. Toţi ţipa şi se cutremura, şi nimenea nu le putea folosi; puţini scăpa dă la el neprădaţi, ca de la un pârjol. Că el, ca un drac, numai ce tuşia şi arunca cu buzduganul în sus, şi cine-l auziia să ascundea dă glasul lui. Şi fiind el atâta dă sângerat, nice pre atâta nu s-au lăsat, ci-l îndemnă dracul dă semănă vrajbă mare, ca un fecior dă grădinariu, între Matei-vodă şi între Vasilie-vodă şi între Racoţi, craiul Ardealului, zicând cătră unul şi cătră altul multe minciuni şi cuvente ficlene, pân i-au prilăstit şi au plămădit pizma mare în mijlocul lor. Şi pentru aceste spurcate ale lui fapte, vărsat-au mult sânge şi robii dân dăstul. Şi au căzut asupra acestor trei ţări limbi streine, de le-au călcat şi le-au prădat cum a fost mai rău, precum la istoriia lui Matei-vodă toate sunt scrise. Pentru aceia trimise Dumnezeu la acei doi oameni plată degrab. O, slugi rele ca acelea să fie de trei ori anathema! Că cu al lor sfat rămase domnul cu nume rău şi cu scandelă; şi având a lor avuţie, să răsipi ca prahul. Şi ţara încă să pustii. Da-vor seamă de toate ce au făcut înaintea înfricoşatului judeţ al domnului nostru Iisus Hristos ( Stoica Ludescu, Letopiseţul Cantacuzinesc, Istoriia Ţării Rumâneşti dă când au descălecat pravoslavnicii creştini)."

***

Din toţi cronicarii munteni teribil de zdrenţăroşi la gură, Ludescul e cel mai candid. Şi când înjură gras pe foaie, povestind despre zurbaua seimenilor, pare să-şi ceară voie de la cititor, în speranţa că are să fie iertat de aşa poznă şi necuviinţă.

Suntem încă la ani-lumină de veninosul şi savurosul Radu Popescu, pe care o să-l întâlnim mâine. Evident, orice asemănare cu evenimente actuale e absolut întâmplătoare.

Impresii şi impressvm

2012-01-19T23:41:00.002+02:00

Ultimele strigături, din ce în ce mai virulente. Ca răspuns la o insultă în fond extraordinar de oarecare a senatorului majoritar Urban - de profesie lichidator judiciar, adică portărel - care i-a făcut viermi pe oamenii din Piaţă, adineauri se striga însufleţit: te mănâncă viermii.

Urban e un mic ciocoi neonazist, bineînţeles. Un bicisnic mequetrefe - înseamnă secătură, spanioleşte - care nu ştie ce spune. Dar măcar personajul e complet transparent, în vreme ce alţii, cu mai multe ifose, fumegă cam în acelaşi registru, ceea ce nu îi face decât şi mai jalnici. În câteva zile, Piaţa a redevenit cum o ştim: un solar mentidero, plin de pasquinate şi dazibao, aşa cum odinioară se întâmpla pe treptele de la Alcázar şi până în stranele bisericilor dimprejur. Cu vremea, Inchiziţia s-a ostenit să cureţe acareturile lui Hristos de astfel de îndeletniciri îndoielnice: azi cui îi revine cazna asta?

Ca semn că se întâmplă totuşi ceva, în locul ăsta unde a apărut şi o păpuşă de gumilastic pe care cineva a înfipt - defel întâmplător - o perucă blondă, adineauri a apărut şi Remus Cernea. În peizajul zilei curente, Remus C. e un băiat destoinic, cu idei bizare. Ateu şi ecologist, de pildă: mi s-au părut întotdeauna uşor incompatibile, dar treacă de la mine, care uite că sunt laşă şi strănut de mama focului pe Cometei, la căldură.

Cu toate astea, poate că roadele discursului Regelui din toamna trecută sunt tocmai merele astea pădureţe ale supărării supurate. Cine mai poate şti? Oricum, periecii nu au plecat nici acum acasă. Şi gerul începe să muşte zdravăn.

***

Am în faţă două texte, din împrejurări oarecum asemănătoare. Primul e al Marinei Ţvetaeva, care scrie în carnetul ei din vara lui 1917 cam aşa:

"Ce fac eu pe lumea asta? Îmi ascult sufletul. (...). Fără apartenenţă etnică, prietene, nici de clasă. Două rase: cea a zeilor şi cea a fiarelor. Cei dintâi ascultă muzică întotdeauna, celelalte - niciodată. Cei dintâi sunt prieteni, ceilalţi - duşmani. De fapt, mai există şi o a treia: cei care ascultă muzică o dată pe săptămână. - Cunoştinţele (Marina Tsvetaeva, Vivre dans le feu, Confessions)."

Traducerea e a mea, desigur nu grozavă. Dar sensul rămâne intact. În vremi cumplite, Ţvetaeva îşi face o datorie morală din a nesocoti cu superbie aproape de tot amănuntele străzii. Iresponsabilul Kerenski e pomenit de-abia de câteva ori, în schimb urgenţa momentului e cea de a nu fi apucat să spună/scrie tot ceea ce era de spus.

***

Mai aproape de noi, Jeni Acterian, într-un alt ianuarie. Anul este 1941:

"Marţi, 21 ianuarie 1941

Sculat târziu, stat lângă foc şi recitit din La Rôtisserie de la Reine Pédauque. Umor, calm, o subtilă ironie, cartea care-mi plăcuse atât de mult la 17 ani, continuă să fie pentru mine o agreabilă şi reconfortantă lectură. pe la 3 1/2 i-am dat un telefon Marietei - Sadova, n.mea - care m-a informat că sunt lupte de stradă în faţa prefecturii. Am fost spontan pe punctul de a întreba de ce? Nu citesc niciodată ziare şi când se vorbeşte politică în faţa mea, ascult atât de distrat încât nu sunt niciodată propriu-zis la curent cu situaţia. Luptele de stradă m-au găsit deci complet neinformată şi mai eram şi după vreo 80 de pagini din La Rôtisserie de la Reine Pédauque. Mi s-a părut totul hodoronc-tronc. Pe la vreo 5 m-am dus la M. Era Sor. care făcea teatru ca de obicei şi Carmen. M. în pat. O durea o măsea şi spatele. Mai târziu i s-au pus ventuze, cu toate că revoluţia era în creştere, spre marea mea uimire. Pe la 7 a venit de jos Camil - ah, Camil! Era momentul, n. mea -. Are un ulcer şi e grozav de penibil să vorbeşti cu el din cauza surzeniei lui. Informându-se de situaţia mea şcolară şi aflând că sunt licenţiată şi încă în filosofie, a început să râdă, la care lucru eu râzând şi mai mult am observat că în mod bizar afirmaţia unei licenţe în filosofie produce ilaritate. S-a explicat spunând că i se pare foarte curios când vede astfel de copii licenţiaţi în filosofie şi ca să-i dovedesc că sunt cam departe de copilărie a trebuit să-i produc vârsta mea respectabilă. Adevărul este că nu-mi prea arăt deloc vârsta, după cum zicea şi M. Mă întreb şi eu de ce? De altfel, toată generaţia mea arată mult mai tânără decât este de fapt. Cred că din cauză că ne îmbrăcăm sportiv.

Pe la 8 s-a anunţat la Radio ca publicul să evacueze străzile până la ora 10 şi la 9 m-am dus acasă. Pe străzi oarecum pustiu şi lumea din tramvai cam agitată (Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit). "

***

Spre deosebire de ele, eu nu am eleganţa struţului care aduce ploaia. Aşa că mai vedem ce mai scriem şi mâine, printre picături. Între timp, trag la şaibă: merită, întotdeauna.

Şi nu, de data asta nu am să suflu o vorbuliţă.

Viva VERDI

2012-01-19T20:23:00.000+02:00

Pe la 1859, zidurile din Napoli au început să se umple, peste noapte, cu o inscripţie misterioasă. Aparent nevinovată, ea striga cui vroia să o asculte entuziasmul vandalului meloman, însă tâlcul ei trebuia căutat în altă parte, fără mare legătură cu longobarzii de la teatru. Scris majuscul, Verdi nu-şi mai aparţinea - cine ştie, cunoaşte:

Viva Viva Vittorio Emanuele Re D'Italia.

Austriecii s-au dus pe pustii, lozinca a rămas de neşters în memorie, ca un semn al biruinţei minţii asupra stupidităţii şi sistemului de importaţie. Nu de lozinci ducem lipsă, zilele-astea, pe uliţele din Bucureşti.

Cineva se întreba, pe la prânz, unde ar trebui să semneze dacă nu e de acord cu zecile de petiţii care circulă, cu şi despre huideo Băsescu. Întrebare retorică, de bună seamă. Şi deşi m-am jurat să nu prea mai pomenesc despre chestii din astea, uite că iar nu mă pot abţine. La urma urmelor, biletul ăsta se scrie mai degrabă de unul singur, aşa ca pentru mintea îmbâcsită de atâtea ştiri incoerente, alarmiste şi inutile.

***

Dacă gazetele româneşti, vorbite au ba, ar fi feluri de mâncare, am suferi cu toţii de o ucigătoare carenţă de vitamine. De bunăvoie şi nesilită de nimenea, am rezistat eroic vreo două ceasuri, zuruind telecomanda de pe un canal de ştiri pe altul, într-o încercare de a înţelege ce mama dracului se întâmplă. Pentru că, la urma urmelor, chiar dacă nu-mi văd capul de lucruri urgente şi importantissime - se numeşte deadline şi însemnează de fapt ghilotină peşin - , nu trăiesc şi nu am trăit niciodată sub vreun clopot de sticlă.

Nu numai că nu am aflat absolut nimic de folos şi logică, în ameţitoarea cacofonie care se întâmplă fix în momentul ăsta în care scriu. Cea mai trainică moştenire a lui decembrie 89 este, probabil, ispita oricui de a se auzi şi vedea, măcar odată în viaţă, pe sticlă. De preferinţă, cu proclamaţii şi declaraţii care mai de care mai importante şi sforăitoare şi tăioase şi urgente. Nimic nou, de la Caţavencu încoace, cu sau fără HD tot aia este. Iar trecerea şi petrecerea prin hăţişul hertzian e un fel de hagialâc al micului misit de imagine: fără una ca asta, mântuirea nu se poate închipui.

Prin urmare, povara zilei a trebuit căutată cu penseta, îndărătul perdelei de fum a dezbaterilor astea tahicardice. Pe pereţii stropiţi cu furie de la Universitate ori în creştetul fesului de pensionar umilit. Strada a înţeles poate mai bine unde doare, mi-am zis eu candid. Ea nu are timpi de antenă şi ştie că minutele îi sunt măsurate. De aceea, tind să pun mai mare preţ pe crezul înjurăturii zemoase de pe o pancartă, decât pe statisticile cu care ne măsluiesc firea feciorii cu cartea în mână născuţi.

Mai mult de două ceasuri, a fost cu neputinţă să îndur. Ceea ce urmează e un solilocviu care caută să priceapă bunul simţ al momentului, dacă el există pe undeva. Nu vă place, nu citiţi mai departe.

Mai avem şi alte poveşti.

***

În orice moment de criză de pe lumea asta, factura speculei spilcuite e plătită de ceea ce se numeşte, cu mari speranţe, servicii sociale. Tot ceea ce optimismul economic dobândeşte întru confortul şi pacea civilă - doctorii mai felurite şi mai eftine, alocaţii pentru mame, copii şi bătrâni, seringi de unică folosinţă şi lentile cilindrice - e ameninţat de o buba nouă şi rea a lipsei de bani. De la al Doilea Război Mondial încoace, ne-am obişnuit cu aceste cârje binevoitoare ale statului care, plin de compasiune şi solicitudine, ne însoţeşte în momentele mai puţin glorioase ale vieţilor noastre: atunci când rămânem fără slujbă, când telefonul nu mai sună, când nu mai e mărunţiş de pâine şi aşa mai departe.

De la Beaverbrook încoace, asta e teoria pe hârtie a protecţiei sociale, care a înlocuit în Occident ideea de cezarism seniorial ori de prevedere a ghildelor, care dintotdeauna au ajutat tâmplarul orbit de aşchia buclucaşă ori zidarul ciungit de lespedea prea zglobie. Dar Principatele nu au fost niciodată un pământ apusean, chivernisit la pungă: ca hidalgii cu nădragi rupţi, prăpădim azi cu elan ce ne-ar fi de folos mâine, fără regrete şi fără nicio perspectivă. Şi e minunat că e aşa: ăştia suntem, alţii mama nu mai face.

Peste fondul ăsta de veselă nepăsare, în care - nu-i aşa - toate sunt luate peste picior, sau cum spunea exasperat Poincaré la Brăila, à la légère, s-a aşternut minciuna comunistă a bunăstării atotputernice, care nu era decât o sărăcie lucie şi uniformă. Toată lumea să halească parizer, să se îmbrace în diftină, să aibă oribilele canapele Bibi - da, alea de pluş care se dau peste cap şi se fac aşternut - şi tapet fotografic, să facă poze cu Smena şi să roadă aspirine chiar dacă are holeră. Ne-am obişnuit cu servicii proaste, dar puţin costisitoare. Iar cine voia mai mult - şi cine nu vrea mai mult, într-o chestie de viaţă şi de moarte, hum? - n-avea decât să puie mâna sub teancul de rufe şi să scoată pitacii economisiţi pentru Telecolor sau Dacie sau să scoată de la ceareu.

Asta este, cu boala nu te joci. Şaptefraţi, Trestioreanu, Pesamosca, Setlacek, Arseni, nu erau oameni vii în halate albe: ci zeităţi cu care orice familie românească a avut vreodată de-a face. Pe seama lor circulau pilde edificatoare: zdrobit de dispariţia prematură a nevestei, Trestioreanu nu primea niciodată bacşiş, ci doar imense coşuri cu flori albe. Alţii erau adevăraţi principi levantini ce nu duceau lipsă de mare lucru: colecţiile lor de tablouri, de cărţi îndelung îngrijite, de vieux-saxe, s-au risipit pe la licitaţii ori prin muzee municipale.

Toate astea sunt fără îndoială teribil de interesante din punct de vedere narativ, dar nu pot nicicum ascunde mizeria şi dezechilibrul de sistem, care se explică, zice Năroada, din întâlnirea a două ipocrizii. Aia răsăriteană a lui merge şi-aşa ori dacă nu curge, pică şi astălaltă, de şcoală şi ifose noi, care vrea să facă din colica renală ori afazie, simple rubrici de barem, ca şi cum am cumpăra veşnic straie pe puncte şi zahăr pe raţie. E acelaşi lucru şi este o racilă imbecilă a economiei de război: punct.

S-a întâmplat însă, în harababura asta cosmogonică, un ceva care a dereglat, se pare, mersul liniştit al trebilor dinăuntru. Nu am folosit niciodată - apără şi păzeşte! - serviciile SMURD, dar ştiu că atunci când am nimerit cu coana Zoe în schelele de pe bulevardul Carol, au apărut în cinci minute pe ceas. Nu păreau să vrea bacşiş, chiar dacă i-a durut în basc de criza mea de panică - normal, scăpasem cu viaţă dintr-un impact eşuat cu un zid de cărămidă. Şi una peste alta, s-au purtat suficient de civilizat ca lucrurile să nu semene cu ceea ce ştiam de-acasă. Ca mine - nevolnica şi impertinenta - sunt însă sute de alţi oameni, cu poveşti mult mai grave şi mai importante: din alea crâncene, cu perfuzii şi mare nevoie de plasmă, de unde om putea găsi. Şi poveştile lor contează.

Ca şi legea şcolilor ori a sistemului de pensii, legea sănătăţii e o lege pur şi simplu idioată. Ce dă cu o mână, ia cu şapte guri hulpave şi pare să propuie nimic altceva decât o reîmpărţire de feude. Închide bolniţa de ofticoşi ori de guşaţi de la - la întâmplare - Câmpulung, pe motiv că nu se rentează, în batjocura nevoii oarbe care poate fi oricând a oricui. Şi, chestie care a înfuriat strada, voia să facă praf şi singurul lucru care mergea fără pile şi fără să asculte de toanele ocârmuirii.

De aici încoace, lucrurile devin oarecum confuze, ca în orişice zaveră. Frustrarea şi veninul au trecut dincolo de scânteia circumstanţei. Gestul doctorului de a se întoarce la agie mi se pare o dezamăgire previzibilă - am mai câştigat un pariu -, chiar dacă Mândra zice că sunt proastă cu crăci şi că mare lucru nu avea de făcut, dacă era om de obraz, decât să isprăvească lucrul început. Ceea ce strada urlă zilele-astea nu mai are de-a face defel cu descarcerarea ca simplă operaţiune de salvare medicală: ci cu descarcerarea de un sistem întreg, care nu ştie de dreapta, stânga ori centru.

***

Creşterea economică nu e un lucru simplu, ci un soi de compus organic, care îmbină - tot pe hârtie - ce pui pe masă şi cum altfel îţi cheltui leafa. De câte distracţii dispui ori dacă ai - în alte cuvinte - acces la fericirile care trec dincolo de îndestularea aritmetică a burdihanului: teatru, călătorii, cărţi, discuri, ~~păcănele pe calculator~~ - euh nu, astea le putem lua de pe torenţi, iertare. La noi, toate chestiile astea au fost posibile şi datorită infuziei de bani venite de la cei mai dispreţuiţi dintre dispreţuiţi, anume cei din Peretu şi Frecăţei, care au plecat la căpşuni şi măsline şi cireşe şi trufandale te miri pe unde. Acolo e de căutat dinamul optimismelor, şi nu neapărat în zelul de corporaţie care, săracul, trage la şaibă douăsprezece ore pe zi şi-şi trece nopţi fără vise pe divanul luat în rate.

Ani de zile, am trăit o sminteală naivă şi năucă, de cenuşărese brusc poftite la ospăţul dindărătul vitrinei cu jucării. Nu erai om serios în Bucureşti, acum nu foarte multă vreme, dacă nu pomeneai fără încetare de nişte sume care în ţări mai chibzuite şi - fireşte - mai lipsite de imaginaţie ar fi atras cel puţin un frison de îndoială. Pe la mescioare, prin hogeacuri şi cafenele, prin aplecători de pierde-vară, zburau retorice milioane aşa cum se învârt muştele verzi prin abatoarele de provincie. Aşadar, caveat lectores: nu creştere, ci viaţă pe creditul altuia, ci speculă şi matrapazlâc, despre asta vorbim. Estimp: proletarii - umiliţi. Pensionarii - umiliţi. Ţăranii - umiliţi şi exterminaţi prin neprezentare. Intelectualii- heh, despre ce vorbim? Despre lefegiii de sistem - am fost şi eu aşa: nu este o mândrie, ci o fraudă ? Despre profesori? Cum se chema romanul lui Dostoievski? Umiliţi şi obidiţi, nu?

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane.

Şi s-au sculat, după ce portofelul a început să scârţâie imediat după Botezător. Levant veşnic şi drag şi iraţional, trebuiai inventat.

***

În rest, rămâne cum am povestit. Cataroaiele au vorbit îndestulat. În fiecare zi, alte afişe scriu cu acid ceea ce toată lumea ştie foarte bine. Mai nou însă, cineva vrea să puie mâna pe furia asta şi să facă din ea cam ce îl taie capul.

Până la urmă, şi Lenin s-a întors din Finlanda să dea credulelor zemstve lovitura de graţie, nu?

Adineauri, am văzut o chestie de la Constanţa care mi-a făcut pur şi simplu greaţă. O mână de nătărăi, stârniţi cu bună ştiinţă, şi-au pus berete stacojii şi ţoale de camuflaj şi au zis că ei vin în Bucale - nu vă e ruşine, bre, cu vorba asta porcească? - să ne arate ei pesemne ce e aia gherilă tropicală. Tot acolo, o fată blondă şi cam toantă spunea cu toată gura că Che Guevara este un model de urmat. În mod clar nu ştie ce spune şi ar face bine să se ducă acasă, să-şi deie cu apă curată şi foarte rece pe ochi şi să-şi dreagă o cafea. Cu multă sare, poate se trezeşte.

Şmechereli de genul ăsta, care numai copilării nu sunt - e uşor a stârni strada, când de ea te doare-n red beret -, nu fac decât să dea apă la moară argumentului paternalist şi condescendent cum că fără ei ne-ar lua dracul recesiunii greceşti. Şi ceea ce se întâmplă în Grecia şi în Portugalia şi în Spania e rezultatul unei ruşini septentrionale atât de mari, încât mi se rupe sufletul, chiar dacă toate circumstanţele nu sunt defel identice.

Nu bre, n-o să ne ia dracul pe rotile. Asta dacă am avea măcar o brumă de curaj să ne facem naibii odată şi odată dreptate. Nicolae, princepe fraged, ce păzeşti şi ce aştepţi?

În altă ordine de idei, Băsescu tace încăpăţânat. Este dezamăgitor şi dispreţuitor, dar genial. Oare ce le-ar fi putut spune trimişilor streini, astăzi? Că avem iar parte de iaurt în flăcări? Că am făcut-o de oaie?

Nu există scuze pentru foarte, foarte multe prostii ale Puterii. Dar aşa un suicid mediatic nu ar fi îndrăznit nimeni pe lume. Aşa că la întrebarea cu semnătura şi susţinerea, eu răspund cam aşa: pe propria conştiinţă, pricepere şi socotinţă. Trăiască Regele!

PS: Poza nu ştiu a cui este, dar e fabuloasă. Chuck Norris să ne judece.

Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de- iepure-şchiop. Acum şi în rate

2012-01-19T06:04:00.007+02:00

Obiectiv vorbind, personajul din dimineaţa asta e o muiere cu vino-încoa. Înaltă şi smeadă, cu încheieturi mlădioase de sakuntală şi segmente lungi - crăcoasă, ar mârâi cu poftă Bengalul de Ciolpani -, uitătură furibundă şi gene picate în ispită. Bref, e un rezumat destul de credibil al îndoielnicei metafore şarpe felin, minune de retorică feroviară care uite că încă ne înduioşează şi în zilele noastre, fără să ne explicăm neapărat de ce anume. Ar putea fi chiar frumoasă, dacă n-ar avea, din când în când, harul vorbirii. Fiindcă vae, în secunda în care cineva o uită deschisă, toate năpârcile jupânului Racine se trezesc umblând de bezmetice pe sticlă.

În alte vremuri şi circumstanţe, sub călcâiul de fier al impresarului iscusit de pildă, i s-ar ierta multe. Cu niţel noroc şi grija misterului bine dozat, ar fi putut chiar deveni un fel de pseudo-cucoană, asimilată de timpul care şterge candid orice ruşine a tinereţilor. În lipsa destinului, ar fi sfârşit-o înconjurată de mâţe persiene şi brusc preocupată de problema foamei în lume: aproape onorabil.

De meserie e actoriţă. Un serial lăcrimos pentru menajere în care se juca pe sine - fata rea şi cu gură zdrenţăroasă - şi un ceva nedemn în care starletele de stearină dansează pentru năpăstuiţii soartei au făcut-o imediat celebră la Bechet şi Dorohoi. Semn al faimei, codanele au început să-şi deie cu chinoroz pe Hi5, sperând să-i samene. Însă pesemne cu dânsa în minte au scornit nemţii vorba Eheskandal, anume scandal cu moţ: când zici că s-a isprăvit, aş de unde!

Va trebui să mă credeţi pe cuvânt: realitatea e în aşa hal de torenţială, încât te trezeşti hăituit fără voie de ditamai filonul homeric. Povesti-vom, aşadar: căci raznele vin când şi de unde nici nu te aştepţi.

Cântă-mi bre, zeiţă, arţagul....

***

A fost odată şi n-ar mai fi fost, o dimineaţă anapoda. În iatacul ei de cleştar, cu plasmă şi dulapuri înfăşate în piele de struţ, se trezeşte cu o lingoare nouă. Femeie de treizeci de ani, şoferină de 4x4 împistrat cu aşchii Swarovski, le are pe toate, da şi nu prea. Ceva lipseşte definitiv şi aţâţător, în existenţa asta mai netedă ca reclamele la detergenţi cu parfum şmecher. Şi acel ceva, ştie şi ea foarte bine, nu se poate cumpăra cu pitaci la Milano.

Papucul cu toc cui şi pene de struţ piuie stins pe parchetul din lemn tropical. Cu mişcări ostenite, desfoaie gazetele: fir-ar faţa, până şi nenorocita aia de Columbeanca şi-a făcut rost de America şi Mister Pink, păi e posibil aşa ceva... până şi amărâta aia, din fundul provinciei... mâine poimâine o vedem şi în Tânăr şi neliniştit, la un caz... pfui! Asta în timp ce eu cânt pe la nunţi, că e criză, ehei, mai întoarce doamne roata.

Trăsnind şi pufnind, scrâşneşte aprig pedala jeepului pe măsură. Şi dusă e până-n Chitila, unde pe o uliţă prăfuită şi letargică o aşteaptă bobii magnetici ai adevăratelor nepoate ale adevăratei Mame Omida. Curând, curând. Iaca anume: o mână măslinie întinde repede cărţile pline de scuipat. În trei puncte, întemeiat la drum de seară, cu haină de stat, într-o adunare. Ete fă, asta este: ai masla întoarsă.

Te pui cu te-ncurci? Te-mpiedici şi cazi, zău.

Ale naibii ursitoare! Păi să le luăm minţile, mama lor de hoaşte, să le-ntoarcem chakrele, să le arză focul la lingurică, să le zgândărim la Kundalini, e ele mai tari ca noi, fă? Dă, fă, banu aicea, la mâna care-o să te facă fericită şi mucles. Că altfel ne chinuim degeaba pă baltă, cu păpuşea, cu buzili date cu miere, cum vine albinili la stupii, aşea să vie şi la matali, m-ai înţeles? Haidi, că eşti fată deşteaptă, dă aciia şi nu te mai miorlăi.

Şase luni mai devale, lucrurile sunt tare urâţele. Spumegă şi fierb ca un borhot greu mirositor pe unde apucă: în gazete, pe la uşi şi fereşti. A rămas în fundul gol. I-au luat, ciorile dracului, jumătate de milion de galbeni, bani peşin. A dat casele la neşte misiţi gheboşi, din ăia de-ţi faci cruce cu limba când te întâmpli cu dânşii pe o uliţă chioară. A dat şi maşina, încredinţată că i-a puiat Ucigă-l Toaca prin bujii şi pistoane: că aşa-i zisese zgripţuroaica, ai pă dracu' pă capu' tău, cu legătură dă mort ţi-a făcut, fă, e lucru mare.

În disperare de cauză, a chemat Organele. Organele sunt uneltele coanei Nemesis, aia de şade legată la ochi şi nu prea ştie de glumă, aşa că pata de ulei umblă în continuare slobodă prin toate hogeacurile electrificate. Să audă Naţiunea, urlă ea înfundat, să nu păţească şi altă lume cumsecade. Şi povesteşte, tot. Cum s-a dus pe baltă, în crugul nopţii cu sânziene şi lună plină. Cum era să o facă de olandă în scutecele de borangic atunci când l-a văzut pe însuşi Aghiuţă ieşind din iaz, la nunta alchimică ce avea să o spele de urât şi mărgelele de argint viu risipite sub talpă.

În aşa hal încât toată povestea se întâmplă zilele-astea la cremenalul Ilfauve, asta după ce ghicitoarele au ajuns la zdup fără multe vorbe. De prisos au fost descântecele: nici măcar sucubele nu le-au mai putut scăpa cu totul de plăcerile mititicii.

Credeai dumneata că am isprăvit povestea? Mvai, dar nu. De-abia acuma vorbim serios.

***

În materie de demonologie ţigană, ştiam dintotdeauna despre epicul iepure, de i se spune Şoşoiul. La auzul vorbei ăsteia grele, reacţiile sunt întotdeauna nestrunite. Am mai povestit, cred, de piranda care mă bombănise în métropolitain crezând că nu înţeleg - ete, grasa asta, nu dă nimic, fir-ar pielea pă ia. Fireşte că nu i-am dat şi i-am urat prieteneşte să-şi vadă de drum, că Şoşoiul pe toate le ştie Mvai, fute-te-ar dracu, zise dânsa, risipind în văzul peronului cerşeala zilei. Fix în staţia - chestiile astea nu se inventează pentru nimic în lume - Denfert-Rochereau, uite-aşa.

Siorpriză, însă. În declaraţiile de cremenal, pe aghiuţă de resort îl cheamă cu totul altfel. Iar povestea este pur şi simplu halucinantă: nu rezist, pentru că nici nu trebuie.

Stop cadru. Baltă, sânziene, homunculi uscaţi, buruieni macerate, nuntă în cer şi tot aşa. Cu simţul didascaliei, maşterele i-au zis că dacă are noroc, are să se arate însuşi Gongoiu, tartorul tartorilor. Are să iasă din iaz singur-singurel, la un semn, şi gata cu toate năpastele, pe pustii garantat şi fără retur. Să pregătească ea banii din vreme, puşi aşa frumos, în neşte plice şi să-i arunce pe baltă. Dacă le prinde Gongoiu, e de bine: te-ai scos, la Hauliud cu matale!

Dacă siflantul Şoşoi sună epic, atunci - să mă ierţi, beizadea, de aşa neobrăzare - gongoiul caţaoancelor sună pur şi simplu gongoric. Şi nefericitul, pe care în buletin îl cheamă dezamăgitor de oarecare pentru aşa un rol de compoziţie, a mărturisit tot tot tot, fără prea multe torturi în beciurile de la agie. Cum l-au grimat cu grijă, încât să pară schilod şi ponivos. Şi să o vâre pe - iată un exemplu ilustrativ pentru biletul de ieri seară - ciumpalacă în toţi sperieţii, la lumina focului de scaieţi şi în duhoarea slobozeniei de găină neagră.

Şi le-a mers staccato. Fiecăruia, Woland după posibilităţi şi merit. Atâta doar că Mesirele muscălesc nu prindea plicuri, fiindcă pajerele nu ştiu vâna gângănii. Ci fix pe dos, după cum scrie în pravila Margaretei, uluind asistenţa cu potop de assignats. Ştim bine, ştim bine.

După renumeraţie şi buget.

***

Heh. Toate astea nu sunt decât o biată ştire, pe cât se poate de reală. S-a întâmplat şi încă se întâmplă, undeva în jurul Bucureştilor, fix zilele astea. De ore bune încerc să dorm şi nu mi se potriveşte defel: cum mă cred izbăvită, cum mă umflă un râs năpraznic.

Haidi, că reviu. Aferim şi viaţa bate filmul. La Hauliud şi la Chitila, amin.

Flori de mucigai

2012-01-18T20:37:00.004+02:00

De ieri şi de azi. Florilegiu inventiv, din piaţă:

Băsescu tace. A devenit smurdo-mut.

Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi.

Udrea, nu uita: suntem şi-mpotriva ta.

Te comporţi ca arogantul/Mergi şi termină Levantul.

Jandarmeria-i apără chelia.

Udrea, o pildă proastă în politică.

Nu suntem huligani. Suntem săraci.

Din toate - mai nimerite, mai îndoielnice, după posibilităţi - aia cu Levantul e cea mai cea.

***

În altă ordine de idei, primul ministru dorind dumnealui să pară cool a scos ditamai huluba într-o şedinţă semi-deschisă: nu discutăm cu ciumpalacii.

Ca de obicei, nu ştie ce spune, anume un ditamai lapsus semnificativ. Căci în jargonul cuţitarilor şi gherţoilor de mahala, ciumpalac înseamnă fix şi nimic altceva decât fraier.

În schimb, nu e frumos să ne aducem aminte ce înseamnă bok în turceşte. E ceva care se haleşte de regulă cu polonicul. Şi zău nu se cade, că e obraz subţire şi cu cheltuială mare se ţine.

Siki tuttuk, cum ar veni. Ce lume veselă. Al naibii Arouet!

Ianuarie, şaptesprezece

2012-01-17T11:18:00.001+02:00

Altă zi de şaptesprezece ianuarie, fără Mateiu C.

Poza e dintr-un loc în care nu a ajuns niciodată, dar care îi seamănă. Iar peste tejgheaua asta pluteşte astăzi o afectuoasă linişte.

Va, pensiero...

2012-01-16T23:51:00.001+02:00

Opriţi Istoria, vreau să cobor la prima.

Băsescu se chişă în freză. Sic!

Căutăm conducător de ţară.

Din astea, de adineauri. Iar la Opera din Cluj, sclavii din Nabucco s-au îmbrăcat cu de la sine putere în combinezoane SMURD.

Mi-aduc până şi eu aminte de vara lui 89. Toată sala s-a sculat în picioare, în mare linişte, ca la un semn nescris: va, pensiero...

Pentru că o plutocraţie scabroasă nu are să aibă niciodată nicio fărâmă de farmec. Uite-aşa. Hai oltenii!

Refrenul zilei

2012-01-16T16:00:00.000+02:00

Poza e a lui Gabriel Botezatu, circulă şi ea de mama focului pe unde poate. Şi e plină de tâlc ironic: ieri, dar de data asta la Universitate.

Refrenul zilei curente şi pline de astenii ar putea suna fix aşa, reluând un şlagăr de veşnic sirop:

Pavele, pavele/Frumoasele mele pavele...

Parampampam, cum altfel? Nu cred să fi dormit mai mult de trei ceasuri, poate reuşesc să adorm din nou. Sau să mă mut în Australia, de vreme ce fusul ei orar mă fugăreşte cu insistenţă. Am să ajung naibii să scriu noaptea, pentru că evident, dopuri de ceară nu ne-am priceput găsi.

De vise rele

2012-01-16T01:26:00.003+02:00

Unu dimineaţa. De trei zile, ca şi cum nasul enervant de înfundat, sinusurile care stau să crape şi tusea groasă, sordidă nu sunt de ajuns, e cu desăvârşire imposibil să mai dormi în casele din spate sau faţă.

După fiecare mieznoptică, la oră fixă, se aude un ceva care-ţi mototoleşte şira spinării şi usucă saliva în jumătate de minut. Nu e de la noi, e probabil de alături şi se propagă proletar, chiar şi prin pereţii de cărămidă bine închegată.

Sună fix ca în Evanghelie:

Ieşind în curte, putui să constat că la Arnoteni până şi casa unde stăteau părea deşucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi, rămasă netencuită şi fără geamuri la şubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul şi da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic şi mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Asfinţitul Crailor).

Spre deosebire de Arnoteni, vaierul e perfect androgin, în lumile noastre noi şi anonime care au uitat demult să-şi mai dea bineţe pe uliţă. Misterul demenţei senile - cred că despre asta vorbim - se aude ca un colosal captatio, ca o sinistră posesie şi ca o rugăciune istovită spre o izbăvire care întârzie încăpăţânat.

Cu adevărat un lătrat care nu seamănă a fi de câine, un spasm din infernul vatelinei cerebrale.

Ăsta da, necaz.

E unu noaptea şi mai am fix patru ţigări. Nici măcar guturaiul nu s-a îngrijit de diminuarea dozei. Foarte prost, ştiu.

E unu noaptea şi arată ca o pânză de Fuessli. Fix în zile importante, când se întâmplă destule de neocolit.

Trei dimineaţa: De două ceasuri, monocord până dincolo de bolgie, urlă că moare şi nu pare să-i pese nimănui.

Toată chestia asta, fără întrerupere. Dacă prin absurd aş reuşi să adorm - s-a întâmplat secvenţial ieri, pe la vreo cinci - iar am să visez haite de dobermani. De la cauză la efect.

Ce salvare de pe lumea asta ar mai veni, în crucea bubelor rele ale nopţii, să-i facă nefericitului ăsta un tranchilizant?

Dacă o mai ţinem aşa o săptămână, ajungem cu toţii la Bălăceanca. În orice caz, va trebui să-mi iau dopuri din alea de pus în urechi, mâine la prima oră. Şi nu le suport.

Luni după prânz: Dumnezeule mare, se întâmplă şi ziua.

O respirație cât o mie de ani

2012-01-15T21:36:00.000+02:00

Pentru că e cinșpe ianuarie, gata cu flecăreala.

Așadar, ce altceva decât Glossa, anul ăsta?

A se citi cu respirație lucidă: știe tot ce-i cu noi pe lumea asta.

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine .

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate .

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Iară noi, bicisnici, ne plecăm mințile. Peste asta, puține lucruri se mai pot scrie românește. Și despre ele am tot vorbit.

Intifada de pe Lipscani

2012-01-15T21:13:00.004+02:00

Poza asta a lui Vlad Ilaş a făcut, de ieri încoace, dimprejurul rețelelor de fire. A înroșit și înspumat Facebookul. O zaveră trendy, în chestia sistemului de urgențe & descarcerare, pe care cineva îl voia oarecum tras pe linie secundă. Una peste alta, o combinație ciudată între revoltele de la Watts, piața Tahrir - iarăși și din nou! - și, firește, Intifada.

Poza e după chipul și asemănarea momentului și e colosală. De la surâsul khmer al mascatului și până la pehlivanul cu keffyieh care îi face wai, fără să aibă habar ce înseamnă asta. Oricum ar fi, niciunii și nici alții nu par să se ia în serios, totul pare așa, un fel de îmbrânceală lego lipsită de solemnitate. Dar zaverele sunt arar solemne, asta știam demult.

Estimp, caldarâmul de fițe de pe Lipscani e făcut praf, cu bricege, pumni și ce s-o mai găsi. Și mai întâi de orice altceva, cu ură, chestie absolut nouă și nu bună defel. Cataroaiele zboară într-o maximă veselie, pirandele de pe Franceză și-au scos fustele la răzbel, băiatul de la RTV - ciotul ăla al fostei Realități unde s-a tăiat curentul, în toamna trecută - gâfâie de mama focului în telefonul mobil, cu sentimentul momentului istoric. Cineva a luat foc - iarăși un semn sordid al lipsei de judecată -, alți șase sunt duși rapid la bolniță, mitraliera din televizor toacă vorbe în timp ce scriu aton, iar la Colțea e negru de lume.

În împrejurări din astea, e destul de greu să faci prognoze, pentru că e aproape cu neputință să iei distanță. Lucrul probabil este că până la urmă tot se va întâmpla ceva, fiindcă reacția sistemului e aproape hilară. În dulcele stil clasic, Boc va răspunde numai în fața Marii Adunări Naționale: dar, serios acum, la ce altă reacție ne puteam aștepta?

Oricum ar fi și oricum s-ar isprăvi, un singur lucru sare în ochi. Toate lucrurile care vibrează încep și se termină în bătătura Pieței de Flori ori în pristolul bisericii Sfântul Gheorghe. Asta le e soarta, felul și logica: pentru că nimeni, dar absolut nimeni, nu se poate pune de-a curmezișul lui Brâncoveanu.

Un cinșpe ianuarie schilav, așadar. Cu salvări, dar fără Eminescu.

Later edit: Luni dimineaţă, după o noapte infernală. Primit o scrisorică foarte frumoasă de la Vlad I., care mă roagă să-i dau un link şi un credit la poză. Şi-mi mai spune un lucru extraordinar. Poftim:

Şi, de asemenea, ar trebui să ştiţi că băiatul din poză le spunea jandarmilor "te iubesc".

Bună dimineaţa, Bucureşti zavergiu. Şi mulţumesc: după atâta vreme, tot nu ţi-ai rătăcit simţul umorului de nevinovată aciditate.

Vai de mine

2012-01-14T22:31:00.000+02:00

O gripă de toţi dumnezeii. Azi, pauză de pus pe picioare. Să sperăm că reuşesc câte ceva mâine; ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, am de lucru de nu-mi văd capul.

Reviu, bineînţeles.

Pliantele doamnei Waldeck, 23: Iaşi. Până la Golia şi înapoi

2012-01-13T18:09:00.000+02:00

Autorii găselniţei de sezon par să aibă un talent nebun în a zugrăvi complicat una din cele mai simple şi fermecătoare plimbări de pe lumea asta. Şi să ne fie cu iertare, dar unde e Tuffli?

Păi fir-ar să fie de viaţă, uite nu încape socotelii din târg. Dar asta nu înseamnă, Doamne apără şi păzeşte, că nu există, în vremurile astea care îl scriu pe Alecsandri cu x.

"La rue Couza Voda mène de la Place de l'Union vers la Place du Théâtre, en passant par la Place Couza Voda: là se dresse la statue de G. Marzesco (1878-1926), ancien ministre de la Justice. Au fond de la place s'élève le bâtiment massif du Théâtre National (arch. Fellner, 1896). A l'entrée du parc (au coin de la rue Couza Voda et de la rue Gh. Marzesco), le monument de Miron Costin (Heger, 1888), et, en face du Théâtre National, la statue du poète Vasile Alexandri (Heger). Sur la même place, la Maternité et l'Institut Notre Dame de Sion.

La rue Marzesco unit la Place du Théâtre à la rue Stefan cel Mare et à la Métropolie.

La Métropolie, élevée sur l'emplacement d'une ancienne église du XVIIe siècle, est de construction relativement récente. Ses formes simples et ses quatre tours surmontées de coupoles donnent à cette église une harmonie parfaite. L'intérieur, réputé pour son acoustique, est décoré de fresques de Tataresco.

Dans l'église reposent les reliques de Sainte Paraschiva, patronne de la ville, rapportées de Constantinople en 1641, par le Voivode Vasile Lupu.

Près de la Métropolie - rue Stefan cel Mare - à droite, le Palais Métropolitain, célèbre pour ses trésors artistiques (galeries de tableaux, etc.) et par ses immenses salles de réception. Dans les jardins du palais, la fontaine Grigore Ghica Voda, de style gothique.

Près de la cathédrale se trouvent l'église St. Georges (1761), l'ancienne Métropolie, où est installé actuellement un Musée religieux, et, en face, le Palais de la famille Roznovano, occupé par les bureaux du IVe Corps d'Armée de Iassy.

***

Tout près, s'élève le monument le plus original et le plus intéressant de l'architecture moldave: l'église des Trei Ierarhi, édifiée dans la première moitié du XVIIe siècle par le voivode Vasile Lupu.

L'église des Trei Ierarhi, par son style particulier, et ses précieuses ornementations, se classe, en tant qu'œuvre d'art, à côté du monastère de Curtea de Arges. Chaque pierre est finement ciselée, et chaque rangée possède les motifs les plus divers, arabesques et figures géométriques. La couche d'or appliquée lors de la restauration de l'église par Lecomte de Nouy (restauration cependant assez malheureuse) est d'un effet remarquable.

L'image éblouissante qu'offre la décoration extérieure se prolonge par le spectacle de l'ornementation si riche de l'intérieur (mosaiques et émaux splendides, chandeliers et stalles en métal massif).

On travaille actuellement à la restauration de l'ancienne résidence de Vasile Lupu (belle salle gothique), toute proche.

Le monument érigé à la mémoire du grand animateur de la culture roumaine Gheorghe Asachi (œuvre du sculpteur Georgesco, 1890) se trouve dans la cour d'une école située dans le voisinage immédiat de l'église des Trei Ierarhi. A côté, l'ancien Palais Ghica, où fut représentée, en 1816, la première pièce de théâtre roumaine.

***

La rue Stefan cel Mare aboutit plus loin dans une grande place dominée par un édifice de grandes dimensions: le Palais Administratif, dénommé aussi Palatul Domnesc (arch. Berindei, 1907).

Les deux larges ailes gothiques sont dominées par une cour médiane. Sous la tour, l'arc élancé du portail. Au milieu du parc, statue équestre de Stefan cel Mare par Frémier (1883). Sur le socle, deux bas-reliefs représentent la bataille de Valea Alba contre les Turcs et la victoire de Codru Cosminului sur les Polonais.

Le Palais Administratif a été construit sur l'emplacement de l'ancienne Cour Seigneuriale qui a subi d'innombrables restaurations avant de devenir malheureusement la proie des flammes. Ce Palais réunit la Résidence, la Préfecture, le Tribunal, la Cour d'Appel et l'Office des Postes.

***

A gauche de la place, s'élève l'Eglise St. Nicolas Domnesc, bâtie sous le voivode Etienne le Grand. Cette église a longtemps servi de Métropolie. Elle fut restaurée par Lecomte de Nouy en 1904. Sur les murs extérieurs, des mosaiques en couleurs représentent les apôtres et les saints. A l'intérieur, une fresque, de Stéphanie de Kiev, épouse d'Etienne le Grand.

Derrière le Palais Administratif, se trouvent la très moderne piscine municipale, un restaurant, etc.

Du Palais Administratif par la rue Anastasie Panu, on aboutit à la Hala Mare (Halles Centrales), d'où se détache la rue Ghica Voda, où se trouve l'église Barnovschi, construite sous le voivode Miron Barnovschi, en 1629.

Le clocher massif, de forme étrange, attire l'attention. Les fresques représentent le voivode et sa famille. L'église possède un évangile de l'époque de Matei Basarab.

Au milieu du Jardin Municipal situé près de cette église se trouve la statue du voivode Grigore Ghica. A côté du Jardin Municipal, il y avait autrefois un Beilic, où l'on hébergeait les envoyés du sultan. C'est par une fenêtre du Beilic que fut jeté le cadavre de Gr. Ghica Voda, assassiné par les Turcs pour avoir protesté contre le démembrement de la Bucovine.

Plus bas, la rue Ghica Voda se prolonge par la rue Elena Doamna (bordée de villas), jusqu'à la rue Barboi, où se trouve l'église Pierre et Paul, du XVIIe siècle ( connue aussi sous le nom d'église Barboi, d'après le nom de son fondateur). Le clocher est de style Renaissance, l'église fut restaurée par les Sturdza.

La rue Elena Doamna est continuée par la rue Couza Voda, qui croise la rue Costache Negri, dont le monument le plus remarquable est l'église St. Sava (1632), ayant une coupole aplatie, d'un caractère purement byzantin, alors que les églises moldaves possèdent des coupoles élevées."

Diacritică

2012-01-12T14:56:00.002+02:00

Ieri, lanţul englezesc de librării Waterstone's a anunţat cu surle şi tobe că-şi dă pe pustii apostroful posesiv al denumirii. Aşa, ca să se scrie mai uşor la clavir, chipurile.

E probabil echivalentul nedemn al poveştilor politic corecte, care ne îmbie să nu spunem chiorului pe nume, ci visually impaired.

La câteva ore de la chestia asta, în faţa librăriei de pe Oxford Street a apărut şi răzbunarea.

Violon seul

2012-01-12T14:39:00.004+02:00

Si jamais - n'ayons pas peur des mots - l'expression 'orgasme de l'esprit' avait un sens, alors cela pourrait n'être l'affaire que d'un humble prélude.

La Partita numéro trois pour violon seul est de Bach, évidemment. En réalité, elle n'est pas vraiment de ce monde, puisqu'elle ne fait que transcrire l'intense stupéfaction des limbes.

Et toujours, l'impression de tomber avec joie d'un très haut précipice.

Ce sont là des sons qui, comme le voudrait l'adage de La Rochefoucauld, ne sauraient se regarder fixement.

Partage de minuit

2012-01-12T00:13:00.001+02:00

Mais qui incarne donc la France: la question est terriblement à la mode, alors que l'opinion n'aura jamais été plus morose qu'en ce début janvier.

Dilemme idiot, à vrai dire, car réducteur en diable: et en avant les clichés. Interrogés, les lecteurs du Figaro cafouillent, en se demandant ce que la boulangère va pouvoir penser d'eux, si jamais la réponse déplaît. Alors on doute, on soupèse âprement: Napoléon ou l'abbé Pierre?

Surtout ne pas se tromper.

Ni l'un, ni l'autre, on aurait envie de leur dire, à ce jeu de très mauvais augure, qui ne sait plus quelle heure il est, au juste. A choisir spontanément, ce seraient plutôt les pêcheurs de l'île de Sein, quittant tout sur un coup de tête, afin de rallier Londres et l'homme du rebours.

Mais puisque la seule réponse intelligente serait nécessairement allégorique, écrivons plutôt une autre vérité, bien plus profonde et qui se moque bien du qu'en-dira-t-on.

A savoir que la France, fatalement bipolaire, aura toujours le regard de Rimbaud et le sourire d'Arouet.

Télégrammes du soir, 49: Car c'est moy que je peins

2012-01-11T22:48:00.006+02:00

Assis dans sa tour-bibliothèque, d'où il peut même suivre la messe à sa guise, le sieur Michel Eyquem de Montaigne vient de se rendre compte qu'il aime les mots.

Il est inconsolable de cet abstrait La Boétie, tout comme nous autres le sommes restés du départ d'Ulysse. Dans sa retraite bien sage, qui n'est peut-être qu'une résignation, il aimerait simplement être moins seul. Alors, il parle de lui-même devant un frêle parchemin, avec la désinvolture de la bouchère et l'aplomb du rhéteur. Et comme par enchantement, ses journées n'ont plus cet arrière-goût ingrat du Purgatoire.

En ces temps salamandres, les mots dont il choisit de se servir sont encore dans leurs langes. On y roule allégrement les r, puisque Versailles n'est pas encore né. Il aura donc fallu un sortilège pour donner un destin à ce français de Côtterets, fait pour les décrets et les jurons.

Ce fut chose faite, dans le plus écrasant des silences.

De ces journées songeuses, il est sorti un livre bien étrange. Sans queue ni tête, il tient davantage de la navigation et de l'entrelacs. On y parle de tout et de rien, sans aucune pudeur et sans aucune conscience de la postérité: de nos jours, les Essais seraient parfaitement impubliables, et c'est un bonheur.

Pliantele doamnei Waldeck, 22: Iaşi, de la gară la Piaţa Unirii

2012-01-10T18:58:00.000+02:00

"Des voitures et des tramways assurent le service entre la gare et le centre, en suivant le Boulevard Ferdinand, assez court, la rue Arcou, la rue Academiei, à pente rapide. Près de la Place de l'Union - rue Academiei - s'élève à gauche le bâtiment du Lycée National. En face, le Musée de peinture et de sculpture (Pinacothèque) édifice historique, ancien siège de l'Académie Mihaileana, fondée en 1834, qui fut la première institution scientifique de Moldavie. Ouvert les jeudis, dimanches et jours fériés, en été de 9 h à 12 h, et de 15 à 18 h, et en hiver, de 9 h à 12 h et 14 h à 16 h; toutefois, les excursionnistes peuvent le visiter les autres jours, à condition de se faire annoncer d'avance. Au rez-de-chaussée, l'Ecole des Beaux-Arts.

La grande galerie de la pinacothèque réunit la collection Las Marismas, achetée à Paris par Sofronie Varnav, et léguée à l'Etat afin d'organiser un musée des Beaux-Arts auprès de l'Académie Mihaileana. La Pinacothèque Nationale de Iassy fut inaugurée en 1860, en même temps que l'Ecole des Beaux-Arts et l'Université.

Outre la collection Varnav, la Pinacothèque possède aussi les collections de C.Dasiade, C. Negri, C.D. Stahl, Adèle Moruzi, Hasdeu, Donici, etc. La Pïnacothèque réunit aujourd'hui près de 630 œuvres d'art d'une grande valeur.

Le premier salon comprend les pièces essentielles.

Collection Sofronie Varnav: César recevant la tête de Pompée, du Caravage, la plus belle œuvre de la Pinacothèque et, peut-être, l'une des meilleures de ce maître. Judith et Holopherne, de Liberi Pietro. Phaéton conduisant le char du soleil par Eustace Lesueur. Le portrait du maréchal duc Louis de Villars (tapisserie de Gobelins). Un autoportrait de Philippe de Champaigne. Café flamand par Heemskerk Egbert. Madonne par Murillo.

Collection Costache Desiade: Vénus dormant de Boucher. Autoportrait d'Angélique Kaufmann. Portrait de Martin Luther attribué à Lucas Cranach. Le triomphe de Bacchus, d'André Voilement. La mort de Lucrèce, attribuée à Nicolas Poussin.

Collection Costache Negri: Béatrice, de Carlo Dolci. La Sainte Famille, d'Antoine Van Dyck. Les vendanges, de Leandro Bassano. La Bataille, de Bourguignon. Les marchands et Le braconnier, par Johann Horemans. Paysage, de Salvador Rosa. Le Martyre de Saint Sébastien, de Guido Reni. Vénus, de Giulio Romano. Petite fille et Enfant de Martin Quadal. Mars, Vénus et Cupidon, de Véronèse.

***

Le deuxième salon, consacré à la peinture roumaine contemporaine, comprend des tableaux de Luchian, Petrasco, Pallady, Costin Petresco, Vermont, Octave Bancila, Artachino, Sion, Serafim, Kimon Loghi, Cécile Croutzesco-Storck, Basarab, Jiquidi, Damian Tartareano, Cosmovici, etc.

Le troisième salon, consacré à la peinture roumaine du siècle dernier, comprend des tableaux de Grigoresco, Andreesco, Aman, Lecca, Panaitesco, Verussi, Buicliu, Lemeny, Hentzia, Siller, Constantius, Nastasano, Vadouvoiou, Ghica, etc.

Le quatrième salon. On y trouve une très intéressante série de vieux portraits historiques, parmi lesquels ceux d'Andronache Donici, de Iordache Dragomir et d'un autre boyard, par Balomir; le portrait du prince Ghica et deux autres portraits d'hommes, par Levadity; le portrait de Burada et de son épouse, Marie, par Sciavoni; les portraits du Métropolite Gabriel et de Safta Cantacuzène. Dans la même salle, une série de paysages d'un intérêt documentaire parmi lesquels: La Barrière de Pacurari , par Vorobieff.

Le cinquième salon est consacré aux œuvres du peintre Stahi, portraits de ses parents, de ses contemporains illustres, une série d'autoportraits et des natures mortes.

Le salon des estampes comprend de nombreuses lithographies, des xylographies et des reproductions dont les plus intéressantes sont les lithographies et les xylographies de Stahi, Panaiteano et Costin, ainsi que quelques lithographies de Poitevin-Scheletti.

Dans le vestibule: le portrait d'Etienne le Grand, par Lecca; dix icônes par Sciavoni; deux grands portraits du peintre Schoeff, représentant le prince Stourdza et le Métropolite Veniamin Costache.

***

Le sixième salon contient 74 tableaux parmi lesquels 14 de G. Asachi, 8 de Grigoresco, et des œuvres d'Alpar, Nina Arbore, Bunesco, Bancila, Baltzatu, Bacalo, Cornesco, Iser, Ghiatza, Ressu, Steriadi, Rodica Maniu, Petrasco, Soare, Sirato, Stramboulesco.

On trouve dans toutes les salles des sculptures de Carpeaux, Moreau, Balacesco, Paciurea, Spaethe, Tronesco.

***

La statue de Couza Voda s'élève au milieu de la Piatza Unirii ( la Place de l'Union), où aboutit la rue Arcou. En face de cette statue, la maison où se trouvait autrefois l'auberge de Petre Bacalo, qui fut au XIXe siècle l'un des centres de la vie politique de Iassy. Les principales rues de la ville aboutissent à la place de l'Union, entourée d'immeubles de rapport."

Nominalism

2012-01-09T19:21:00.001+02:00

Juan-Luis, trei ani şi jumătate, nepotul dominican al prietenilor noştri din Vevey. Bombăne fără oprire, sare ibidem. Şi tocmai a primit un ursuleţ de pluş.

Fericiri majore. Şi o capcană, perfidă şi nerăbdătoare:

¿ Y cómo se llama el osito?

Lobo.

Télégrammes du soir, 48: Khmers de fortune

2012-01-08T22:12:00.002+02:00

Egarés dans les brumes de l'arrière-front angoumois, ces joueurs khmers apportent, sans le savoir, une autre idée de la paix.

Cette fois-ci, c'est pour de vrai, trois fois plus vrai que dans n'importe quel étalage pour exposition coloniale. Et ce sont là, au milieu de la guerre et de ses frasques, des anges impromptus d'une consolation grave et mystérieuse, qui nous dépasse.

Télégrammes du soir, 47: Domremy, d'ailleurs

2012-01-07T19:57:00.004+02:00

Alors que la France vient de se souvenir, du bout des lèvres, d'une certaine Jeanne, longtemps bonne à tout faire de l'imagier moyen-âgeux, le hasard d'un reportage lointain a de quoi laisser rêveur.

Sur des clichés polaroid qui semblent sortir des brumes de l'Histoire, quelques silhouettes de vétérans ukrainiens de la Seconde Guerre Mondiale, sans aucun détail qui voile leur souveraine circonstance. Seule broutille personnelle admise: une signature, toujours indéchiffrable, souvent presqu'à regret.

Et parmi tant de fioritures, cette absence qui accuse. Elle ne sait ni lire, ni écrire, encore moins épeler. Mais sa geste et son geste restent intacts et inattaquables.

Alors que la France vient de fêter avec un notable embarras une jeune fille dont la gauche pense qu'elle aurait mieux eu à faire que de répondre aux archanges, voici une image qui se souvient d'un impérial contraire.

Bonus: Ada-Kaleh loveşte din nou

2012-01-06T17:54:00.000+02:00

Poza e din 1942. A lui Willy Prager, dacă nu mă înşel; dar nu sunt foarte sigură, non plus.

Şi este ameţitoare, poate şi pentru că s-ar fi închipuit oriunde altundeva, cu acelaşi aplomb. La Delft sau la Bruges, la Arles sau la Compostela.

Pentru că e şase ianuarie.

Pentru că nu am uitat nimic.

Pentru că nu am cum.

Pliantele doamnei Waldeck, 21: Cum începe Iaşiul

2012-01-06T07:53:00.001+02:00

Lipsesc de vineri până luni seară, dar tejgheaua nu şomează. În fiecare zi, un bonus de departe.

"Iassy, ancienne capitale de la principauté de Moldavie, capitale actuelle de la Région du Pruth, compte aujourd'hui 102.595 habitants. Au point de vue historique, elle peut être considérée comme la ville la plus importante de l'ancien Royaume.

Située dans une dépression qui se rétrécit vers le Sud, elle est entourée de collines disposées en amphithéâtre. Quartiers: Copou, Pacurari, Tzicau, Tatarasi et, au Sud, de part et d'autre de la rivière Bahlui, Nicolina et Socola.

Iassy possède de nombreux édifices historiques et des monuments d'art. Les institutions intellectuelles et artistiques, dont la plus grande partie fut créée à l'époque de l'épanouissement de la culture, avant et sous le règne du Prince Couza, sont parmi les plus remarquables de la Roumanie. De même, les maisons de boyards, leurs beaux jardins, témoignent d'une vie patriarcale et donnent à la ville un charme romantique.

(...)

Autorités: La Préfecture, rue Palatului, dans le Palais Administratif. La Mairie, 20 rue Vasile Alexandri; la Police, 8 rue Vasile Alexandri; le Palais de la Poste Centrale, près de la gare; Téléphones, rue Lapusneano; l'Université, Bd. Carol.

Hôtels: Palace, rue Lapusneano: chambres de 100 à 200 lei; Continental, Place Cuza Voda; Schiller, rue Saulesco; Bristol, 13, rue Arcou.

Maison de santé du dr. Tzaicou, 20 rue Carol.

Restaurants: Corso, rue Pacurari, au coin de la rue Carol; Bragadiru, Place de l'Union; Luther, Place de l'Union; Pavilion, 23 rue Pacurari.

Agences de Voyages: Wagons-Lits Cook, Place de l'Union.

Piscine: Rue Palat (derrière le Palais Administratif).

Industries: Tesatura Iasi, l'une des plus modernes filatures du pays; Tesatoria Matasei."

Atenţie, duşmanul ascultă

2012-01-05T15:51:00.000+02:00

De obicei acestei tejghele nici nu i-ar da prin minte să se laude cu darurile primite de Sărbători. Povestea asta cu cadourile e o chestie care e atât de importantă - până la insomnie şi înapoi, cel puţin, atunci când subsemnata se ocupă de ele -, încât deconspirarea mi se pare cel puţin o mârşăvie.

De Crăciunul ăsta însă, am avut parte de o chestie pur şi simplu perplexă şi irezistibilă. Habar nu am de unde vine, cert este că mi s-a explicat pe îndelete că ar putea chiar să funcţioneze zilnic. După dorinţă, cu puţină răbdare şi pricepere la fire diverse. Pe care evident că nu o am şi nu am să o am niciodată, poate şi pentru că ţin neapărat la idiotismul muieresc care dispreţuieşte arhetipal activităţile de bricolaj, schimbare de siguranţă sau alte garnituri de robinet.

Pentru cine nu întreabă, chestia asta din caseta de ebonită maronie e un telefon militar de campanie. Din genul inaugurat cu eroic supces de Măriuca Zaharia în primul răzbel şi grănicereşte înfloritor în vremea celui zis rece. Mai vintage şi sotz nu se poate şi nu egzistă, însă nu judecăţile astea de înduioşătoare tâmpenie trendy îl fac formidabil, cât mai degrabă....

Heh, da: de pildă, inscripţia asta, pe cât se poate de s(p)erioasă.

Pentru leneşi, citim rânjind:

Atenţie, duşmanul ascultă

La terminarea convorbirii micro-receptorul se aşează obligatoriu în locaşul lui de pe capac.

Altminteri, chestia arată cam aşa pe dinăuntru, presupun cu tot ce-i trebuie.

Başca trilioane de instrucţiuni de folosire - aşa, spre uzul teteristului de rigoare, necopt cumsecade pentru mizilicuri din astea strategice. Dar mi-e lene rău să le mai copiez şi aici, vedeţi voi ce şi cum.

Sinceră să fiu, habar n-am ce-a fost în capul Fregatei. Dar chestia - care apropo, rupe umărul cu la fel de mult succes - e suficient de amuzantă ca să o agăţ la tejghea. Evident, pe homerică măsură. Aferim!

Bonus: Cuţitarii din Nijni

2012-01-04T23:21:00.002+02:00

Nimic nu aduce a regie, în poza asta foarte veche unde nişte beţivani din Nijni îşi arată meşteşugul aproape cu voioşie.

E genul de poveste care se spune cu totul pe foaie, fără să mai avem nevoie de alte vorbe.

În 1895, nimeni nu s-ar gândi să scoată, în toiul încăierării, vreun gât de sticlă ori cuţit cu lama ciobită. Se dau pumni, palme şi picioare de palestră; ca pe vazele cernite de la Ermitaj, de care mujicii nu vor avea niciodată habar.

Pliantele doamnei Waldeck, 20: Tighina, terminus

2012-01-04T23:01:00.000+02:00

După capriciul liniei ferate, poftim Tighina. Terminus basarabenesc.

"Après avoir quitté Caffa, le train suit le bord du Dniestr et arrive à Tighina (31.700 habitants), chef-lieu du département du même nom, réputé pour ses pépinières et les fruits qu'il exporte (pommes et poires).

Hôtels: Paris; Palace; Petrograd. Prix des chambres: 60 à 80 lei.

Le premier nom de la ville au XIVe siècle fut Teghin. Alexandre le Bon et Etienne le Grand chassèrent les Tatares au-dela du Dniestr et y construisirent une forteresse puissante pour défendre la frontière. Après la campagne malheureuse de Pierre Rarès contre le sultan Soliman (1538), les Turcs s'emparèrent de cette forteresse qui resta sous leur domination jusqu'en 1812. C'est à Tighina que le Roi Charles XII de Suède se réfugia après son expédition malheureuse contre les Russes (1709-1711).

La ville est très bien située sur les bords du Dniestr, au milieu de jardins et de plantations d'arbres fruitiers. De Tighina, on jouit d'une belle vue sur le Dniestr et sur Tiraspol, ville russe habitée surtout par des Moldaves; la ville se trouve de l'autre côté du fleuve.

La vieille forteresse, qu'on peut visiter avec l'autorisation du commandant de la place, est bien conservée et très intéressante. Construite en carré, elle a un canon à chacun de ses coins, et est entourée de grandes tranchées et de retranchements en terre aménagées au temps des Turcs. A l'intérieur, une église et les logements des officiers."

Pliantele doamnei Waldeck, 19: Călăraşi şi Turnu

2012-01-04T22:50:00.000+02:00

Pentru că altfel e ruşine mare. Şi pentru că am hotărât, cu de la sine putere, să prelungesc niţel plăcerea asta. Şi pentru că azi am pierit câteva ceasuri cu o carte groasă în mână şi n-am mai fost în stare de altceva.

"Calarasi (17.890 hab), chef-lieu du département de Ialomitza, se trouve sur la rive gauche du Borcea. Voie ferrée qui mène à Ciulnitza, 31 km, 1 heure de trajet, où elle rejoint la voie principale de Bucarest à Constantza. le port se trouve au sud de la ville et la voie ferrée longe les quais.

Hôtels: Regal, Doicescu, Petculescu; prix des chambres: 80 à 100 lei.

Les habitants de la ville s'occupent du commerce des poissons d'eau douce qu'ils pêchent dans le lac de Calarasi et le Borcea. La plaine fertile du Baragan s'étend jusqu'aux environs de la ville, si bien que le commerce des céréales est, lui aussi, très actif.

Calarasi, comme Oltenitza, fournit à la capitale une grande partie de son approvisionnement quotidien.

Dans le parc de la ville, voir le monument des gardes-frontières et le théâtre communal."

***

"Au confluent de l'Olt et du Danube se trouve la ville de Turnu-Magurele (17.351 hab), chef-lieu du département de Teleorman. Important centre commercial de céréales et de bétail, pêcheries. Fabriques de meubles, tanneries, fabrique de savon.

Hôtels: Comercial; Romania; Grivitza; Dorcesco.

En hiver, Turnu-Magurele abrite dans son port les bateaux qui naviguent sur le Danube."

Pliantele doamnei Waldeck, 18: Giurgiu, port Ramadan

2012-01-03T22:53:00.000+02:00

Fără poze, de pe vremea în care Băicoi se credea Baku.

"Sur la rive bulgare, s'élève Russe, aux maisons modernes; sur la rive roumaine Giurgiu ( 30.348 hab), chef-lieu du département de Vlasca, le plus important port du Danube pour la partie où les navires de gros tonnage n'ont pas d'accès.

Hôtels: Tzaranu; Select; prix des chambres de 60 à 100 lei.

Restaurant: Carul cu Bere.

Giurgiu est une ancienne cité des bords du Danube.

Dans le jardin de la ville, on peut voir une tour en pierres qui serait la reconstitution d'une ancienne construction génoise.

L'importance de la ville est due à sa proximité de Bucarest (80 km). Aussi Giurgiu peut-il être considéré comme le port de la capitale. Le port proprement-dit, Ramadan, se trouve à 2 km de la ville. Une route entièrement goudronnée unit Giurgiu à Bucarest.

Une bonne partie de l'exportation du pétrole et des céréales roumains se fait par ce port. Une conduite de pétrole relie Baicoi à Giurgiu. Giurgiu est le point terminus des bateaux qui transportent des passagers de Regensbourg (Bavière) ou de Vienne. Giurgiu est encore un centre industriel: on peut y visiter la plus grande fabrique de sucre de Roumanie, la Danubiana, qui produit 15.000 kg de sucre par jour. Il y a en outre des fabriques de briques, de bière, de tricotage, des moulins, etc."

Fapte. Diverse

2012-01-03T18:24:00.007+02:00

S-a întâmplat vinerea trecută într-un vagon suburban, genul care vântură navetişti din oraş spre noile mahalale pavilionare, cu gazon mărunt şi felinare timide. Pe drumul spre Palaiseau, care altădată se numea Palatiolvm. Semn al reşedinţei merovingiene flotante, azi nu mai înseamnă aproape nimic.

La un moment dat, într-un vagon vopsit tricolor - gustul anilor Nouăzeci - şi care reuşeşte să semene a pereche de schiuri până şi vara, cineva a găsit o valiză plină cu lingouri. Emoţie, poliţie, aur pur: toată tărăşenia valora, s-a spus imediat cu sufletul în batistă vreo opt sute de milioane de euro. O poveste veselă de Anul Nou, în genul câştigurilor de loterie care par uşoare şi se plătesc scump. Pe socoteala legii, găsitorul şi regia autonomă de drezină ar fi trebuit să-şi împartă norocul în două. Asta dacă nimeni nu urma să sune şi să întrebe, ca într-un James Bond deraiat: nu vă supăraţi, aţi găsit cumva valiza cu rezerva de aur din Kosovo pe linia RER B?

N-a sunat nimeni, fireşte.Estimp, până şi Le Figaro s-a apucat să speculeze pe marginea poveştii aparent irezistibile: cine, de unde, cum şi mai ales, de ce. Până ieri, când poliţia a anunţat că nu erau de-adevăratelea: c'est la faute à Rousseau.

***

Las Vegas, Nevada. Idee de călătorie care oscilează între imposibil - gustul casei nu prea se împacă - şi de ce nu, ca să vezi cum e - dar au făcut-o, mult mai bine, alţii. Evrope de mucava şi căsătorii mahmure, de toate felurile şi pentru toată lumea. Din vara următoare, şi ceea ce se numeşte Alien Cathouse. Şi se prezintă drept - nici mai mult şi nici mai puţin - bordel intergalactic, doar pentru ciupiţii Star Trek.

Sfântă naivitate. Şi eu care credeam sincer - chestie de context - că bordelul intergalactic se poate întâmpla numai şi numai pe uliţa Girafei din Stambul.

***

Cu mare întârziere aflu o veste proastă de-a binelea. De un an de zile, se egzistă teren de golf la Luang Prabang. Investiţie coreeano-malteză; da, am citit bine.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mi s-a strâns glota.

Daruri şi amintiri

2012-01-03T08:59:00.001+02:00

Aflat complet întâmplător o chestie de perfecte ameţeli: chiar şi citită cu mare plictiseală, presa locală încă mai e în stare de surprize.

În orice dregătorie, protocolul presupune daruri. Nu vorbesc despre şpăgi & bacşişuri, păcatele mele: asta e ceva care urlă într-atât pe toate foile, încât a devenit o chestie aproape indiferentă. Defel - în propoziţia asta vorbim despre ce se primeşte pe faţă, la vedere şi primenire şi mântuire: ştergare, farfurii pirogravate, balerine de oţel şi alte arniciuri festive. Pentru Şeful gen şi să ne trăiască o mie de ani.

Anul ăsta, Traian B. şi-a primit, de bună seamă, puhoiul de scrumiere şi butoni de manşetă, albume cu parastas pentru mescioara de cafea - pe care nu le citeşte, Doamne apără şi păzeşte de aşa urgie, nimeni - ori coarne de cerb în chip de cinegetică veoză. Legea îi dă dreptul să-şi ţină deoparte ceva de trebuinţă, bineînţeles - Robespierre nu moare niciodată - după ce le plăteşte peşin, la o valoare contabilă, deci fictivă.

Tot anul ăsta, ca niciodată, Traian B. şi-a oprit totuşi ceva din mizilicul ăsta de palat. Cine se gândeşte la Royal Salute zău că nu are obraz: ziarele se grăbesc să ne spuie că obiectul dorit e un exemplar - zis de lux - din traducerea românească a lui A la recherche...

Băsescu şi Proust în aceeaşi frază e un ceva atât de nuştiucum, că te lasă nedumerit şi bombănind ca Ion Nebunul preţ de o seară întreagă. Asta mai ales când în vestibulul somnului te aşteaptă amarele mirări ale lui Swann, care se întreabă fără răspuns ce mama naibii a putut vreodată să găsească grozav la Odette de Crécy.

Pliantele doamnei Waldeck, 17: Brăila. Mădulari şi foburguri

2012-01-02T16:49:00.007+02:00

Cineva a folosit, la un moment dat, ghidul ăsta de plimbări. În aşa hal încât planul stradal al Brăilei lipseşte cu totul: urma foii rupte cu nevoie şi sete încă se mai cunoaşte limpede, până şi azi.

"Au milieu de la ville se trouve la Place Sf. Arhangheli, d'où partent les quatre artères principales: la rue de Galatz, la rue Regala, les rues N. Filipesco et Vadul Imparatului Traian, qui mènent au port et coupent les autres rues en forme d'hémicycle. Au milieu du jardin public, se trouve le Monument de l'Empereur Trajan (1906) et à proximité, l'Eglise des Sf. Arhangheli, élevée à la place d'une ancienne mosquée, et restaurée en 1922-1923.

Derrière le jardin, se trouve la station centrale des tramways électriques qui desservent le port, la gare, et tous les points principaux de la ville, ainsi que la station balnéaire du Lac Sarat.

Rue N. Filipesco se dresse l'Eglise Grecque, l'une des plus anciennes et des plus grandes églises du pays (pouvant contenir 2000 personnes).

Un peu plus loin: la Mairie, la Préfecture et la Poste Centrale. Il faut remarquer l'Eglise St. Spiridon, datant du temps des Turcs. Elle possède aujourd'hui une assez grande bibliothèque, riche surtout en documents concernant l'histoire de la ville.

Du Jardin Municipal, une vue magnifique s'ouvre sur le Danube et sa rive dobroudgienne, et l'on distingue, au fond, la silhouette, découpée des monts de Macin.

Braila est le marché le plus important pour la vente du poisson, que le Danube, ses lacs et ses innombrables canaux contiennent en immenses quantités. Aujourd'hui, alors que l'exploitation est encore bien mal organisée, la production journalière atteint néanmoins le chiffre de 2 à 3 wagons, pendant la saison d'été.

L'importance des lacs qui forment la Balta Brailei n'est pas uniquement de nature économique: une faune et une flore d'une extraordinaire richesse en font un centre d'excursions également fréquenté par les savants et par les touristes. Le canal de Filipoiu et le Lac de Serban sont particulièrement pittoresques.

Du centre de la ville part une très bonne route allant jusqu'au Monument (actuellement, Parc Carol Ier), où avant la guerre se trouvait la statue du général russe Guru."

***

De cel puţin o săptămână îmi sparg mintea în fel şi chip, doar să aflu cine e militarul pitit îndărătul transcrierii fanteziste a tipografilor de atunci. Monumentul e o nălucă absolută, fărâmată cu mare obidă de turcii reîntorşi în campania primului Război Mondial. Iar descrierile lui din epocă nu pomenesc nimic asemănător vreunui bust ori ecvestră.

De-altminteri, ar trebui vorbit despre două monumente, pe care mai toată lumea pare să le confunde într-o veselie. Primul e ridicat de ruşi, pe locul unde căzuse, la 1828, o ghiulea turcească în apropierea ţarului Nicolae. În cheie alegorică, închipuia crucea pravoslavnică zdrobind semiluna, aşa că iritarea turcească şi târzie e oarecum explicabilă. Al doilea, de mâna franţuzului Villaye arată destul de curios şi didactic: o sabie cu două tăişuri şi doi lei, la fel de alegorici.

Monumentul rusesc e vizitat cu insistenţă de toată dregătorimea Moldovei şi Ţării Româneşti. În iulie1843, Mihail Sturdza insistă până la exces de zel, după cum ne povesteşte un anume Simeon Marcovici, spectator întâmplător. Formula are farmecul ei: miercuri a mers Măria Sa la monumentul din foburgul Brăilei şi l-a vizitat, făcând orânduială a să mai înfrumuseţa.

La 1843, Brăila e un oraş cu mari ambiţii şi - din nou - fermecătoare formularistică administrativă. Prin voia îndelung scuipatului Regulament Organic, are parte de arhonţii ei fanarioţi, care se numesc - cu mare nevinovăţie - mădulare. Şi pentru că războiul dintre giubele şi tombatere nu e întotdeauna ce pare, nimeni nu se miră că aceleaşi mădulare semnează fără să clipească note de visterie în care vorbesc cu gura până la urechi despre foburgurile de adineauri. Nimic altceva decât veşnicele, indestructibilele mahalale cu macat şi oghial, dincolo de barierele cinovnice. Şi care nici măcar porto-franco nu sunt, pentru că deoarece pulimea n-ar şti ce e şofranul ăsta fiscal.

Am trăncănit destul, dar misterul rusesc e încă neatins. Singura posibilitate cât de cât plauzibilă ar fi generalul Gulevici, dar de la Gulevici la bietul şi apocriful Guru e cale lungă de trei poşte. Între timp, nici monumentul lui Villaye - şi nici biserica Sfântul Spiridon, de-altfel - nu mai există. Rămâne însă încă statornic în picioare, aiuritoarea Brăilă a lui Istrati, urbe cameleonică totuna cu Drinago din hărţile catalanului Dulcert, cu Ibrailul de raia. Şi - nu, n-am putut să rezist - rivală aprigă a târgului numit de veninosul Radu Popescu Flocii lui Mavrocordat. Aferim!

Prima zi

2012-01-01T23:11:00.001+02:00

După o noapte plină de pocnitori, anul începe cu o plimbare tihnită şi sticloasă prin cartier. Nu prea erau birje, au luat obiceiul să se pitească pe la colţuri de stradă, ca să adune beţivii şi - logic - să oprească de tot contorul.

În argoul de branşă, chestia aia cu beculeţe care piuie misterios şi înşiră cifre se numeşte maimuţă: zglobiu şi şmecher. Ei bine, de Revelion, maimuţele au şomat; şi ca să nu mai păţim ca anul trecut, sunând bezmetic pe la toate dispeceratele, am luat-o la pas spre casă. Bine am făcut.

Tot altfel decât adineauri, destul de multă lume pe străzi, deşi vremea a fost parcă puţin mai rece. Pe la vreo şase şi ceva, autobuzele aveau deja muşterii prin staţii, iar bombele începuseră deja să se golească, încetul cu încetul şi fără nicio părere de rău. Cea mai halucinantă vedenie a primei dimineţi devreme nu se întâmplă - cum am putea crede - cu ursitoare ITB sau pluguşoare impromptu: ci cu joggerul negru, aproape gol puşcă - ei haidem, totuşi: maieu cu mânecă lungă şi şort lucitor - care alerga flegmatic prin faţa Academiei Comerciale.

Chiar aşa? Chiar aşa. Programul e program.

Şi-am aţipit brusc, ceea ce în obiceiurile casei se citeşte cu irelevanţa oricărei forme de poluare fonică. Până şi antiaeriana e de prisos: aşa că linişte mare, până spre seară.

Mergem mai departe, aşadar. Întâi ianuarie, zi şomată, are întotdeauna un aer cam ca în poza asta din stânga: senină şi limpede. Reviu.

Un an frământat

2011-12-31T12:00:00.002+02:00

Două mii unşpe. Numerologii ştiu ce ştiu: doi plus unu şi încă unu fac patru. În Asia, nu se poate închipui cifră mai proastă, tot un fel de treişpe - care luat la mărunţiş, tot atâta face, apropo. Chestie de ideograme chinezeşti, dacă n-am luat-o razna, fiindcă nemernicul ăsta de patru seamănă teribil cu semnul duşilor de pe lume, fără lumânare şi fără de stâlpi.

N-are rost să mă prefac. N-a fost un an grozav, şi asta e doar o formulă care se sileşte cum poate să pară elegantă. Şi ce e culmea, e că n-a fost un an de tot prost: am putut să mai umblu, am văzut lucruri extraordinare, am întâlnit oameni colosali şi m-am străduit să nu-mi fie prea ruşine de mine. La drept vorbind, nu m-am descurcat eu prea grozav, dar asta nu prea mai are nicio importanţă acum: de prisos sunt părerile de rău, întotdeauna. Dojana de sine, în schimb - niciodată; dar asta e ceva care se întâmplă în dosul prăvăliei, acolo unde zac sacii de gros şi fitilele de lampă, testelele de pişcături şi teancurile de diverse din care se croieşte zilnic măcar vreun ceva.

Dincolo de vârful nasului, a fiert pământul. De la Tahrir la Phenian, foarte multă agitaţie, în care lucrurile nu sunt chiar întotdeauna ce par. Anul ăsta am priceput până şi eu - mai bine mai târziu decât niciodată - că e rareori de folos să citeşti zilnic ziarele, care nu prea ştiu întotdeauna desluşi ce se află dincolo de propria poiată culturală. Şi de fapt, e foarte bine că se întâmplă aşa: cu bune şi cu rele, cu oameni balcâzi şi sfinţi de buzunar, cu ciocoi în sutană şi baiadere pe baricade, ăsta e semnul că realitatea se încăpăţânează să-şi ţie firea ei minunată. Să fie diferită şi să facă din adevărul cu orice preţ o cinică înfrângere a minţii: mai degrabă după chipul şi asemănarea priceperii noastre, decât pentru că aşa scrie pe sticlă că trebuie să citim şi să scriem.

***

Aşa că eu n-am să prea mai citesc ziare la anul, în afara anunţurilor de mica publicitate dintr-un oraş mare unde miroase a ulei de susan şi Plumeria. Este singurul reper fix din lunile uşor ceţoase ce au să vie şi poate cea mai mare bucurie de care e în stare timpul ăsta, la scară perfect egoistă şi care niciodată nu se povesteşte cu uşurinţă. Dacă aş putea să învăţ ca măcar o fărâmă din fericirile astea să fie posibile oriunde aş fi pe lume, ar însemna că n-am trăit degeaba. Nu e timpul pierdut: de fapt, am impresia că de-abia acuma începe gândul să se ia în serios.

Paradoxul de căpătâi e că nici măcar nu sunt un om mai bun ori mai interesant decât atâţia alţii. Şi cu toate astea, am avut parte de fericiri fundamentale, pe care le-am considerat întotdeauna copleşitoare şi nemeritate. În aşa hal încât am ajuns să nu mă mai recunosc. Dacă am fost în stare să supăr pe cineva cu ceva anul ăsta - şi ştiu sigur că am fost în stare - să mi se ierte. În ciuda aerului nemaipomenit de sigur pe sine, lucrurile nu sunt întotdeauna nici simple şi nici măcar glorioase. Adunate, piedicile pot sminti sau schimonosi fără voie chiar şi lucrurile la care ţii: este o mare vină şi o mare ruşine, care trebuie asumată cu curaj şi bun simţ. N-am fost întotdeauna în formă, nu s-a putut: ştiu, nu este o scuză. Dar este o afirmaţie, întreagă şi lucidă: de aceea, nu m-am împotrivit nici mustrărilor de conştiinţă, nici momentelor de lehamite şi silă de sine, nici zilelor în care nu ieşea nimic pe foaie, pentru că nu mai era niciun curaj pentru asta. Am crezut şi încă mai cred că a fost un moment necesar: alegerile pe care le-am făcut atunci, le-aş face şi acum. Tot acolo aş merge, tot aşa aş simţi. De scris, le-aş scrie poate altfel, cu o minte mai coaptă şi mai netemătoare. Dar încrederea şi gratitudinea sunt neatinse, atunci şi acum şi în tot timpul.

Pentru că de fiecare zi din asta cu două feţe primim într-un fel un cec în alb pentru tot anul ce are să fie, eu nu am nicio promisiune de făcut, niciun termen limită şi nicio condiţie. Ca niciodată, am să las lucrurile să se scrie aşa cum le duce mintea, deşi ştiu perfect ce vreau şi mai ales unde vreau să ajung.

***

Şi-atuncea, am să mai scriu doar atâta, ca să fie clar pentru toată lumea, oriunde ar fi şi s-ar nimeri:

สุขสันต์วันปีใหม่

N-aţi priceput nimica? Nu e nimic, silabisim împreună: suk-san wan bpii-mai. An Nou fericit, cum ar veni.

Sunt absolut convinsă că are să fie mai bun decât pizmaşul, cinicul şi urâciosul de 2011.

Promisesem Tribulaţie. Nu-i nimic, are să mai întârzie niţel. Am adormit buştean, iar acuma trebuie să fac ce fac toate muierile feminine azi. O chestie foarte intelectuală şi ultrasecretă.

Mă duc la coafor, adică. Oare ce credeam? Noaptea o să fie lungă, în speranţa că am să mă descurc să nu mai spun atâtea prostii, cum am obiceiul.

Ich bin eine Samoanerin

2011-12-30T22:02:00.004+02:00

Pe cât se poate de oficial, guvernul din Samoa - aia independentă, nu protectoratul gringo - a decretat că ziua de azi pur şi simplu nu se egzistă.

Fără îndoială, una din cele mai poetice veşti, într-un an crâncen.

Brusc înveselită, tejgheaua face şi ea la fel, azi. Trage chiulul, până mâine.

Pliantele doamnei Waldeck, 16: Brăila, aconto

2011-12-29T19:54:00.001+02:00

Două zile nebune - şi mâine cam tot aşa - dar nu se putea măcar fără asta.

"Braila (68.320 hab) chef-lieu du département de Braila, déroule ses rues régulières, tracées en hémicycle, sur la rive droite du Danube. Le fleuve atteint par endroits une profondeur supérieure à 7 m, de sorte que même les bateaux de grand tonnage peuvent arriver jusqu'au port.

Hôtels: de France ( 167-200 lei); Bristol (125-150 lei); Traian; Europa; Regina (80-100 lei).

Restaurants (sans compter ceux des hôtels): Coroana; Regal, etc.

Banques: Banque du Syndicat Agricole, Braila SA, 13, place Dr Ionesco et succursales des grandes banques de Bucarest.

Consulats étrangers: Grande Bretagne, 7, rue Imparatul Traian; France, 34, rue Zidari; Grèce, 2, rue Rosetti; Italie, 2, rue Imparatul Traian; Pays Bas, 7, rue Cojocari; Norvège, 45, rue Orientala; Portugal, 11, place Dr Ionesco; Suède, 28, rue Campineanu; Yougoslavie, 15, rue Bolintineanu; Tchécoslovaquie, 12, rue Pensionatului.

Braila était jadis un simple village de pêcheurs. Aujourd'hui, c'est un des ports danubiens les plus importants de Roumanie, le premier pour l'exportation des céréales.

Fondée au XIVe siècle, la ville fut occupée en 1540 par les Turcs. Au cours des siècles, elle fut trois fois détruite par l'incendie. En 1828, Braila, assiégée par les Russes, échappa à la domination turque et devint bientôt un centre marchand d'importance. Sa population très variée est composée de Roumains, Grecs, Turcs, Juifs, Arméniens, etc.

Le plan de la ville moderne fut établi en 1830 par le général russe Kisseleff, sur le modèle d'Odessa, sur les ruines de l'ancienne citadelle turque: il n'y a pas longtemps, ces vestiges étaient encore visibles dans le quartier de Cetatuia, aujourd'hui détruit. Les rues sont larges, régulières et propres. La vie commerciale est concentrée dans le quartier du port. Les silos à céréales et les docks des exportateurs y sont alignés en longues rangées. Le blé est moulu dans trois moulins modernes ( propriété de MM. Valerianos et Lichiardopol, 7 etages, 12.000 HP), comptant parmi les plus grands d'Europe. Les chantiers de réparations de locomotives de la Sté Franco-Roumaine ont une installation modèle. A Braila se trouvent également une fabrique de ciment (SA de ciment Jean Cantacuzino, de Nedelco-Ghercea), une fabrique d'émail et une fabrique de bière, l'usine métallurgique D Goldenberg fils et une fabrique de riz, Riseria Romaneasca."

Pliantele doamnei Waldeck, 15: Bazargic, Turtucaia, Cadrilater

2011-12-28T22:44:00.001+02:00

"Bazargic (31.000 hab) chef-lieu du département de Caliacra, résidence d'un mufti musulman, située au pied des collines qui succèdent à la steppe, à un croisement de routes dont l'une mène de Silistra à Constantza, et l'autre traverse la Dobroudja dans toute sa longueur.

Bazargic s'est beaucoup développé, durant ces dernières années: c'est un centre agricole important (moulins).

Sa population est mélangée et se compose de Roumains, de Turcs, de Bulgares et de Tartares.

Dans les quartiers tartares et turcs, les femmes se promènent sous des vêtements sombres qui cachent le visage et ne laissent apparaître que les yeux. Grâce à l'ensemble des éléments ethniques différents qu'elle renferme, la ville a un aspect des plus pittoresques.

Hôtels: Regina, Regal.

Restaurants: Universala, Carpatzi.

A visiter: le Cimetière des Héros et le Monument du Général Zimmermann, élevé en commémoration de la guerre de 1877.

Excursions: Dans la jolie vallée de la Batova ( la vallée sans hiver), où les bergers mènent leurs troupeaux pendant les hivers rigoureux.

Au tombeau du saint musulman Hafus-Kalil-Baba.

Aux ruines du monastère musulman Téké.

Dans la romantique vallée d'Evlekler. (...)

***

Turtucaia (11.103 hab), petite ville dont la vie industrielle est active. Communication directe entre Bucarest et le Quadrilatère (bacs, chaloupes).

Hôtels: Marcovici, Haim.

De cette petite ville qui s'étage en amphithéâtre avec ses grandes mosquées, ses maisons pittoresques, ses ruelles sinueuses, se dégage un charme oriental particulier."

Uf, şi iarăşi cu slavă: Un alt tren de bambus

2011-12-27T23:59:00.000+02:00

Doar că, de data asta, nu e unde ar putea sau trebui să fie; ci aleatoriu, pe tronsonul dintre Petrozavodsk şi Murmansk al căii ferate.

Anul e 1915, am verificat şi răsverificat. Îndărătul lentilei, tot Prohudin. Aşa pricepem că a avut şi Împărăţia Atgetul ei.

Bonus şi amendă: Sigur că ninge la Samarkand

2011-12-27T23:34:00.001+02:00

De iarnă, aşa cum n-are să mai fie niciodată. A trecut prea mult timp de-atunci, ştim bine.

Cât despre poza de acum câteva zile, rămăsesem cu ghimpele îndoielii înfipt în ţeastă imediat ce i-am dat drumul. Aşa că m-am pus pe căutat, pentru că lucrurile pe care le notasem sunau, să fim sinceri, destul de aiuristic.

Aşadar: sigur că e Prohudin-Gorskii. Şi sigur că nu e Aşgabat, ci foarte probabil Samarkand. Să-mi fie de ocară şi muşteriilor de amuzament.

Pliantele doamnei Waldeck, 14: Sinaia. Peleş, Pelişor, Stâna de clopoţei

2011-12-27T22:59:00.000+02:00

Am lăsat deoparte descrierile amănunţite de la Peleş, ca să nu ne plictisim cu graţie. Dar am adăugat - asta da - excursiile de plăcere în împrejurimi: poate cine ştie, jupân Mihalache ar fi îndrăznit?

"De la gare (798 m), le chemin monte, par une large courbe accessible aux véhicules, vers le plateau central où se trouve le Parc.

Les piétons peuvent également prendre un raccourci en escalier. Autour du parc (construit en 1881) se groupent les édifices les plus importants: le Casino, le Palace-Hôtel, l'Hôtel Caraiman, le Parc-Hôtel, etc. Dans le parc, durant la saison, la musique militaire joue chaque soir. En face, à l'extrémité du plateau où se trouve le Sanatorium militaire, s'ouvre le boulevard Ghica.

En dehors de ses beautés naturelles, Sinaia possède deux monuments qui méritent d'être visités: le Château de Pélès et le Cloître.

(...)

A côté du château de Pélès se trouve le Château de Pélisor ( à la construction duquel préside le Roi Carol Ier de 1899 à 1903), ancienne résidence d'été du Roi Ferdinand Ier et de la Reine Marie. Pélisor est entouré d'une magnifique végétation subalpine.

Les pièces les plus belles sont celles de l'appartement de la Reine et plus particulièrement le salon de style byzantin, au plafond assez bas, en stuc doré orné de trente six plafonniers en verre blanc, revêtu de mosaïque de bois coloré, et au mobilier précieux en bois sculpté et doré (deux chaises grecques anciennes en terre cuite, couleur bronze ancien). La chapelle byzantine, aux petites colonnes de marbre gris, présente également un grand intérêt.

Entre le Pélès et le Pélisor se trouvait le Pavillon de chasse de Foisor, construit en 1879, et qui fut habité par le Roi Carol Ier et la Reine Elisabeth jusqu'à ce que le Château de Pélès fut terminé; devenu la résidence d'été de S.M. le Roi Carol II, il a été détruit en 1932 dans un incendie. Reconstruit, il a été inauguré en 1933.

Le Monastère de Sinaia est situé sur un plateau montagneux au fond du parc (à huit minutes du palais, par la rue Carmen-Sylva).

Il a été fondé en 1695 par Michel Cantacuzène; il fut, depuis, souvent restauré et agrandi. La nouvelle église a été bâtie en 1846. Les cellules de la partie Sud du monastère sont aujourd'hui transformées en musée et en bibliothèque, celle-ci contient une collection de manuscrits et de livres religieux. Les murs de la salle à manger sont recouverts de dessins et de fusains dûs à la Reine Elisabeth. On trouve, dans l'ancienne église des fresques représentant le fondateur Michel Cantacuzène entouré de sa famille. Une chapelle est creusée dans le mur. Une fois par an, à la Sainte-Catherine, un service religieux y est célébré. A côté de la chapelle reposent les restes du grand homme politique Take Ionesco.

***

Excursions dans les environs de Sinaia

Sinaia n'est pas seulement une admirable station climatique, située dans la plus belle partie de la vallée de la Prahova, mais encore un important centre d'excursions. Le roi Carol Ier a fait construire tout un réseau de plus de 40 km de sentiers et de chemins de montagne. Ce réseau a été encore allongé depuis.

Promenades et petites excursions: 1. Du Monastère et par l'Allée Carmen-Sylva jusqu'au Rond-point dans la forêt et, ensuite, en passant par les cascades du Pélès (5km), vers la Clairière de la Reine. 2. Au Cumpat, quartier Sud de la ville, d'où l'on découvre une vue magnifique sur les vallées et les monts qui se dressent alentour. 3. Au refuge Piscul Câinelui (Pic du Chien) du TCR (restaurant et chambres élégantes avec eau courante, électricité, téléphone). Vue merveilleuse. De là, on fait l'ascension du Pic du Chien en deux heures (5km). 4. A la Vulparia Regala, où se fait l'élevage des renards argentés du Palais.

Pour des excursions plus longues, dans le massif des Bucegi, dans la vallée de la Prahova et de la Ialomitza et aux monts Bârsa et Leaota, les routes sont signalées et pourvues de tableaux indicateurs.

1. A Ste Anne (une heure et demie) ou à Stâna Regala ( deux heures). Du Couvent de Sinaia, on suit le chemin sous bois, qui mène au pavillon Riegler et au château de Pélès. Du pavillon Riegler, un sentier va jusqu'aux deux ponts jetés sur la rivière, Pélès. Du premier pont part à gauche un chemin sinueux, qui conduit en quinze minutes au rocher de Ste Anne (1300 m) et, en bifurquant à droite, en une heure, à Stâna Regala (Bergerie Royale).

A Ste Anne, il y a un pavillon avec buffet. Dans le ruisseau qui coule au pied du rocher, on pêche la truite. Sous le rocher se trouve une grotte où - suivant la légende- se serait refugiée Ste Anne. De là une belle vue s'ouvre sur la vallée de la Prahova et sur Sinaia.

En face de Stâna Regala s'élève le pic de Piatra Arsa (2006 m). A gauche, le mont Furnica (2100 m), à droite les cîmes de Jepii Mari (2075 m) et Jepii Mici ( 2148 m) et enfin Caraiman (2384m) sur le sommet duquel on voit la croix élevée à la mémoire des soldats tombés pendant la guerre.

Derrière la Bergerie Royale, à 5 minutes, se trouve le rocher de François-Joséph (belle vue sur la vallée). Sur le rocher il y a une pierre commémorative.

2. A Stâna Regala, tout comme à Ste Anne, on peut se rendre en été en voiture, car le chemin est praticable.

De la route de Stâna Regala, se détache le chemin de Vârful cu Dor (signalisation en orange et en vert). Un sentier étroit se dirige en spirale jusqu'à l'orée du bois (1400 m), où se trouve un refuge et jusqu'où le chemin est carrossable.

5. Autres excursions: à Popicarie, Cuib, Stâna de Clopotzei, la Grotte de Bogdan, Urlatoarea."

Metehne

2011-12-27T17:54:00.001+02:00

Iar am ajuns la dentist.

Cred că e un viciu, gen.

Să-mi fie de saftea, zău. Reviu.

Pliantele doamnei Waldeck, 13: În principiu, Sinaia

2011-12-26T23:58:00.002+02:00

Sinaia nu înseamnă doar infernalul tren de plăcere al jupânului Mihalache Georgescu, silit să bată coclaurii, de la Opler la chioşcul cu fanfară unde se întâmplă neştiut ditamai adulterul de buzunar. Şi pe urmă iar spre umilul han al lui Mazăre, după Coana Mare şi sufertaşul ei fermecat, care cu mare bombăneală se ţine. Iată-l anume pe Mihalache cel lipsit de curaj, cum înfruntă fără să-şi dea seama vămile sociale şi stihiile timpului înhăimurat pe loc, eriniile de tejghea şi candida tâmpenie a celor care, făcuţi stană de piatră nu pot vorbi şi nici habar nu au.

Pe gustul casei parabola asta a parvenitului necăjit, stupid şi cumsecade sună fundamental. Din bezmeticeala asta de vilegiatură are să se nască, mai devale, splendida ameţeală cu ţigănci a blajinului Gavrilescu. Fără să-şi dea seama, drumul lui Georgescu nu mai e de pe lumea asta, se întâmplă cu veşnicul n-aude, n-a vede, n-a greul pământului. Şi cu o sfânta Vineri în răspăr din care n-a mai rămas decât căţeaua cu dinţi de oţel, contrariată de întâmplarea întârzierii.

Aproape că i-am întinde o cracă de cireş fraged, tăiată cu briciul de jambon, ca să-şi croiască punte şi s-ajungă mai repede la răspunsurile pe care nu le ştie pricepe. Dar aşa e Caragiale cel Rău: sincer şi fără plasture - ce se vede, aia e.

Sinaia de atunci nu e defel cea periată, dichisită şi domesticită de la 1940. Mihalache încă riscă, prin desişurile de pe Furnica, zdravănul deochi al întâlnirii cu Jumătate-Om-Jumătate-Iepure-Şchiop - dacă asta nu ar fi cumva însăşi madam Mazăre, la un caz. Ucigă-l Toaca l-a pus să fie în rând cu lumea şi tignafesul social se plăteşte drastic: scai are să se ţie de bietul excursionist burtăverde, fără de scăpare.

Nimeni, nici măcar eremiţii dinspre Stână n-au să-l scape de urgia dezamăgirilor domestice.

***

"Sinaia (3891 hab; 798 m alt) est situé au pied du massif des Bucegi, dans la partie la plus pittoresque de la vallée de la Prahova.

Résidence d'été de S. M. le Roi, Sinaia est la plus importante des stations climatiques de Roumanie. En hiver, on y pratique tous les sports: ski, bob-sleigh, luge, etc. En été, Sinaia est le centre des plus belles excursions dans les montagnes. La forêt descend jusqu'à la ville. L'air y est pur et riche en ozone.

Autour du Château Royal, et surtout dans le parc, se trouvent des hôtels, des pensions élégantes et confortables.

Sinaia possède également un Casino et des salles de spectacle (ouverts pendant toute l'année, réduction de 50% sur le tarif des chemins de fer).

Jadis, de nombreux ermites s'étaient réfugiés dans ces lieux. On dit qu'au XVIe siècle, un ermitage y existait, reconstruit depuis par Nicolas Grozea le Brigand. En 1695 Michel Cantacuzène fonda le monastère de Sinaia sur le modèle du couvent de Sinaia. En 1835, le canton d'Izvor (Sinaia d'aujourd'hui) ne comptait que 21 familles. Autour du monastère se groupaient quelques auberges, dont la plus célèbre était celle de Iancoulesco, et les prairies et les pâturages entourés de forêts abritaient de nombreux troupeaux de moutons. La route de Prahova, ancienne ligne reliant la Valachie à Brasov, dénommée aussi le Chemin des Damoiseaux, descendait la vallée de la Prahova en passant par ce canton. C'est seulement en 1865 qu'elle fut transformée en route nationale.

A l'occasion d'une excursion, S.M. le Roi Carol Ier choisit Sinaia pour sa résidence d'été et y fit construire l'un des plus beaux châteaux du pays. Bientôt, de belles villas d'élevèrent aux alentours.

Il y a 30 ans, Sinaia n'était encore qu'une simple petite ville, habitée par l'aristocratie; aujourd'hui, c'est la plus grande, la plus importante et la plus connue des stations climatiques roumaines.

Hôtels: Palace Hôtel, rue Spatar Cantacuzène, complètement remis à neuf, le plus luxueux de Roumanie (179 chambres, dont 130 avec salle de bains, pension complète depuis 650 lei); Caraiman ( prix de la chambre 200 à 300 lei, pension pour une personne 500 lei); Parc Hôtel; construit en 1929, possédant un restaurant; Regal, dans le parc; Hotel Boulevard, avec restaurant, Bd. Ghica; Hôtel Kuebler, 45, bd Ghica; Regina; sur la Vieille Place; hôtel Carol et hôtel Alexandresco.

Pensions: Pension Villy Ungarth (Villa Ghica), rue Manastirii; pension Manolesco, 4 rue Cuza Voda (chambre avec pension 300 à 400 lei); Villa Dacia, rue Lascar Catargi; Maison Kallimtzakis, 13-17 rue Cantacuzène, etc.

Restaurants: Nae Georgesco, rue Spatar Cantacuzène; Europa, rue Furnica; Soresco, Place Unirii; Gheorghe Vlad, rue Spatar Cantacuzène; Vasile Albu, Place Unirii.

Terrains de sport: Patinoire, en face du Parc-Hôtel, aménagée pour matches de hockey sur glace. Pente pour bobsleigh: 2000 m depuis Ste Anne, jusqu'au Corps de garde, possédant trois cabanes. - Terrains de ski, à Varful cu Dor; au plateau du jeu de boules (cabane, buffet, vestiaire).

Information: Office local du tourisme, 9, rue Spatar Cantacuzène, pour toutes les informations, guides, etc.

Banques: Populaire, Albina, Banque de Sinaia.

Garages: Casino et Noel, 80, boulevard Ghica.

Entreprises industrielles: Société des entreprises Emile Costinesco S.A. Fabrique de saucissons Filippo Dozzi."

Pliantele doamnei Waldeck, 12: Medgidia, atunci

2011-12-25T18:45:00.004+02:00

De Cernavoda, on continue le voyage le long de la vallée de Cara-su, jusqu'à Medjidia (5971 hab), nœud du réseau ferroviaire. Petite ville à la population mélangée (62% de Roumains, 26% de Turco-Tatares), Medjidia est la clef de la Dobroudja: quiconque traverse cette province par le train, qu'il se dirige vers le Nord ou le Sud, doit passer par cette ville. C'est la première ville d'aspect oriental qu'on rencontre. Située entre des collines aux molles ondulations, elle se trouve au croisement des routes nationales les plus importantes, ce qui lui donne le caractère d'un centre commercial pour les paysans de la région. La foire dénommée panair y réunit tous les ans de nombreux participants.

La ville possède quelques mosquées et des ruines historiques de l'époque turque. La grande Mosquée date de 1856 et a reçu en don, du sultan Abdul Medjid, cinq tapis orientaux d'une très grande valeur. Les Bains, construits en 1860, sont à présent abandonnés. Dans le cimetière se trouve un Monument aux héros serbes ayant combattu en Dobroudja pendant la grande guerre. C'est une pyramide en pierre, haute de 5 m, assise sur des fondations carrées et portant une inscription en serbe.

Un pont, le pont de Said-Pacha, franchit le marécage de Cara-Su. Il a été construit en 1868.

Pastorală

2011-12-25T11:25:00.002+02:00

Să mai spună careva că Bengalul nu e colosal.

Fraza anului: păi şi maimuţa şi Duhul Sfânt e tot dintr-un personaj, care provine tot din Fiinţa aia.

Doamne iartă-mă, am crezut că intru în colaps. Că sunt şi pocăiţi, sunt mai multe insecte. Kudos: acuma ştiu de ce nu i-am suferit niciodată pe adventişti.

Întrebarea zilei

2011-12-25T10:50:00.000+02:00

Is There a Santa Claus?

We take pleasure in answering at once and thus prominently the communication below, expressing at the same time our great gratification that its faithful author is numbered among the friends of The Sun:

"Dear Editor: I am 8 years old.
"Some of my little friends say there is no Santa Claus.
"Papa says 'If you see it in The Sun it's so.'
"Please tell me the truth: is there a Santa Claus?
"Virginia O'Hanlon.
"115 West Ninety-fifth street."

Virginia, your little friends are wrong. They have been affected by the skepticism of a skeptical age. They do not believe except they see. They think that nothing can be which is not comprehensible by their little minds. All minds, Virginia, whether they be men's or children's, are little. In this great universe of ours man is a mere insect, an ant, in his intellect, as compared with the boundless world about him, as measured by the intelligence capable of grasping the whole of truth and knowledge.

Yes, Virginia, there is a Santa Claus. He exists as certainly as love and generosity and devotion exist, and you know that they abound and give to your life its highest beauty and joy. Alas! how dreary would be the world if there were no Santa Claus. It would be as dreary as if there were no Virginias. There would be no childlike faith then, no poetry, no romance to make tolerable this existence. We should have no enjoyment, except in sense and sight. The eternal light with which childhood fills the world would be extinguished.

Not believe in Santa Claus! You might as well not believe in fairies! You might get your papa to hire men to watch in all the chimneys on Christmas Eve to catch Santa Claus, but even if they did not see Santa Claus coming down, what would that prove? Nobody sees Santa Claus, but that is no sign that there is no Santa Claus. The most real things in the world are those that neither children nor men can see. Did you ever see fairies dancing on the lawn? Of course not, but that's no proof that they are not there. Nobody can conceive or imagine all the wonders there are unseen and unseeable in the world.

You may tear apart the baby's rattle and see what makes the noise inside, but there is a veil covering the unseen world which not the strongest man, nor even the united strength of all the strongest men that ever lived, could tear apart. Only faith, fancy, poetry, love, romance, can push aside that curtain and view and picture the supernal beauty and glory beyond. Is it all real? Ah, Virginia, in all this world there is nothing else real and abiding.

No Santa Claus! Thank God! he lives, and he lives forever. A thousand years from now, Virginia, nay, ten times ten thousand years from now, he will continue to make glad the heart of childhood.

(The New York Sun, September 21, 1897)

Tribulația de sâmbătă, nouăzecișiunu: Nouvelles du Purgatoire

2011-12-25T10:33:00.003+02:00

Motto:

" Un homme qui dort tient en cercle autour de lui le fil des heures, l'ordre des années et des mondes. Il les consulte d'instinct en s'éveillant, et y lit en une seconde le point de la terre qu'il occupe, le temps qui s'est écoulé jusqu'à son réveil ; mais leurs rangs peuvent se mêler, se rompre."

(Marcel Proust, A la recherche du temps perdu, Du côté de chez Swann, Première partie, Combray )

Din carnetul lui Pantazi:

"Ainsi, quelques heures plus tard, elle avait tout vidé: les bacchanales étaient finies. Cela devrait faire frissonner d'horreur l'esprit bien douillet de la lectrice sensible, qui remerciera ses grands dieux de ne pas être à ma place. Et qui sait, peut-être s'empressera-t-elle de m'offrir un mouchoir en organdi dont, à vrai dire, je n'ai nul besoin - ce qui est fait, est fait, n'en pleurons plus.

Ce qui manquait singulièrement de charme, dans cette histoire de rupture passablement médiocre, ce n'était pas cette façon bêtement calculée de plier son balluchon, en emportant avec elle notre maigre butin d'amateurs de tapis sanguinolents et d'antiques entailles. Pas même la lâcheté, qui lui avait fait conclure la chose comme si elle allait m'annoncer qu'elle était au marché et qu'elle en avait juste pour un petit moment. La première est une atrocité banale et la seconde, rien qu'une mesquinerie sans attrait. Ce qui était bien plus réprobable, dans cette anecdote biographique, c'est qu'elle s'était débrouillée à merveille pour rompre un enchantement. Et cela oui, je n'étais pas vraiment prêt à l'oublier de sitôt.

Alors même que le taxi m'emménait loin de l'Independent, je constatai donc que mes chers boutons de manchette en malachite y étaient restés. Mais une lassitude toute nouvelle m'empêchait formellement d'y revenir faire l'esclandre coutumière du client ahuri. Après tout, ce n'était qu' une espèce de sacrifice impromptu aux hermès à quatre têtes, qui sont à la fois les patrons des routes, des nouveaux commencements, des poètes et des voleurs. J'étais tout cela à la fois: à quoi bon résister au noble plaisir de l'instant?

Et c'est ainsi donc que je m'installai sans plus attendre au Grand Turkmen, plaisant parallélépipède en béton armé, dont les vitres fumées cachaient mal Golconde, la Hégire et Capoue. De ma chambre, j'avais une vue imprenable sur l'Arche de la Neutralité et je voulus y voir d'instinct un présage de politique étrangère à tenir scrupuleusement, avec mon inflexible entregent de toujours. Tel qu'il avait été conçu par les caprices du satrape, l'hôtel ouvrait de multiples et plaisantes possibilités, même s'il était loin de ces mouroirs autarciques, d'où on peut très bien ne plus jamais ressortir.

***

J'avais pris à dessein une chambre individuelle, dont les édredons avaient les couleurs soigneuses de l'étendard national et les draps étaient changés avec empressement. Hélas, l'Arche ne fit valoir que très brièvement ses vertus sur mon auguste petite personne. Bientôt, sans le rechercher d'une façon particulière et sans même le vouloir, j'eus fait le grand tour des torves délices du bar à couvre-feu et jusqu'à ce personnel des menus plaisirs, auquel personne ne s'intéresse jamais. Tels ces voyageurs obstinés qui tiennent à toucher du bout de leur index les marbres vibrants des acropoles, il me prit une effrayante envie de tout croquer, de tout essayer, de ne reculer devant rien ni personne.

Selon que l'on considère ces choses-là avec les yeux de la candeur ou un ricanement cardinalice, ce fut certainement la plus exaltante et la plus ignoble période de ma vie. Il était temps de percevoir mon dû, c'est-à-dire mon droit de cuissage symbolique, mais j'aurais du mal à m'en vouloir: je ne faisais que prendre ce qu'on voulait bien me donner, sans remords et sans aucune des habituelles complications de la chose. Et comme on ne prête qu'aux riches, on me donna beaucoup: ce n'est donc que merveille si je m'empresse d'ajouter que je ne refusai jamais qui ou quoi que ce soit.

En même temps, je découvris la ville comme je ne l'aurais jamais fait si cette histoire avait continué de me trotter dans la tête. J'arpentai longuement ses avenues et je revins des centaines de fois à ce que j'avais coutume d'appeler la Gare Ventrale, eu égard à ses subtiles cérémonies du coucher. J'appris des mots à la sauvette qui fleuraient bon l'antichambre des Parthes et je devins rapidement incollable sur la façon de discerner le vrai-faux caviar que l'on vendait avec aplomb au bazar russe. Et je continuai résolument à fréquenter le sublime fouillis marchand de Tolkouchka, à la recherche de la perle rare.

Son avantage fondamental était une vertigineuse simplicité de lecture, dont on avait poussé l'art jusqu'à l'ensorcellement. J'aimais avant toute chose ses matins, ces instants stratégiques où le spectacle de la criée n'a pas encore commencé et où les clans arrivent sans se presser, en camionnette. Il y avait une solennité inattendue dans ces visages de femme marqués par le soleil et le labeur de la semaine, que la précaution ou la commodité avait enveloppés de voiles un peu rêches. Leurs bouches couvertes par un fichu immaculé, afin de ne pas s'étouffer avec la poussière des routes semblaient receler la clef des songes; je m'en voulus d'avoir si peu de mots pour le leur dire, comme elles l'auraient sans doute mérité.

***

Mais alors même que je négociais frénétiquement un tapis où se prélassait l'effigie du satrape, mon bonheur s'effrita brusquement. Il me vint à l'idée que j'étais, par la force des choses, un roi sans terre ou plutôt, un de ces ambassadeurs désemparés dans les dunes, dont les lettres de créance sont à jamais égarées. En cela, je ne faisais qu'accepter de façon diurne ce que les nuits me chuchotaient inlassablement: avec le temps, son absence avait acquis une autonomie telle, que je me voyais contraint de partager sa réalité.

Et il est vrai que, par la force conjuguée du souvenir et de la défaite, elle avait désormais pour moi une consistance nouvelle. Ses contours solitaires avaient une densité qui dépassait de loin tout ce que j'avais pu ressentir quand je la savais endormie, et que je pouvais m'amuser à mesurer la vérité de son pouls ou cette délicieuse réaction chimique qui colorait ses joues de rosée. J'avais beau me dire que cela appartenait au Jour d'Avant et que tout n'était qu'un simple caprice anatomique, dont je pouvais à loisir recréer la volupté ailleurs. Pour la première fois de ma vie, à en juger par une nouvelle espèce de picotement, je me surpris à penser qu'après tout, j'avais peut-être bien un cœur.

Je cherchai stupidement à avoir de ses nouvelles. La colonie des expatriés n'étant pas si étendue, je pensais que cela allait être facile, mais je dus rapidement déchanter. On savait, on en avait même longuement parlé, cela ne se voyait que trop bien sur leurs mines faussement déconfites. Mais on ne voulut rien me dire, jusqu'au jour où une âme charitable, une brave fille boutonneuse du Colorado, dont je croyais savoir qu'elle occupait tant bien que mal ses journées au consulat, m'envoya sèchement balader, d'un revers de main.

Non, elle ne tenait pas spécialement à savoir ce que je devenais.

C'est aussi simple que cela.

***

- File-moi donc une clope...

Le numismate arménien, mon ami des nuits aux dents longues, leva sur moi un regard circonflexe:

- Toi... fumer...? Allons donc, ne dis pas de sottises...

- C'est un vice comme un autre. Allez, sinon je vais m'en acheter, de toute façon.

Presqu'à regret, il tira de sa poche une de ces longues cigarettes ottomanes dont il s'esclaffait à chaque fois.

- Ecoute-moi bien: ne commence pas avec ça.

Je le regardai d'un air sinistre:

- Et pourquoi donc? Parce que ça a plus de nicotine qu'il n'en faut pour tuer un rat?

- Parce que ça va gâcher ton teint, c'est tout.

Et voilà, tout se mettait à l'endroit. Cela avait l'air bête, mais je venais juste de comprendre mon vis-à-vis, son amour subtil des terres cuites péniformes et cette façon bien à lui de jouer avec le briquet, lorsque la tournée se faisait indûment attendre.

Des siècles de langueurs moites défilèrent devant mes yeux révulsés. C'en était trop, dites.

J'avais posé les bonnes questions, sans doute. Mais je n'avais pas encore les bonnes réponses.

Je croyais savoir où les trouver."

Spoiler: Nu se egzistă. Dar se egzistă urmare, înainte să isprăvim anul.

Pliantele doamnei Waldeck, 11: Ada Kaleh, o nălucă

2011-12-24T19:47:00.000+02:00

Ada Kaleh, veşnică nălucă:

" A l'Occident, on aperçoit l'île romantique d'Ada-Kaleh, habitée par des Turcs. (Une barque y mène des quais d'Orsova).

L'île a une longueur de 1750 m et 4 à 500 m de large. Elle abrite 700 habitants, Turcs en majorité, qui s'occupent de la culture de tabac et du commerce du sucre. Ils sont exempts d'impôts. Jusqu'en 1919, cette île a appartenu à l'Autriche-Hongrie. Mais depuis, Ada-Kaleh est passée à la suzeraineté roumaine. L'île a conservé ses anciennes caractéristiques, avec une casemate, ses fortifications et ses petites maisons aux angles curieux.

De chaque côté de la seule rue de la ville sont ouverts de multiples cafés et bazars. L'ancien bâtiment de l'administrateur autrichien, avec son minaret, sert maintenant de Mosquée (tapis orientaux de prix, dons du Sultan Abdul-Hamid). Dans le cimetière, on remarque d'anciennes dalles mortuaires."

Palimpsestul deraiat

2011-12-24T09:31:00.003+02:00

Tejgheaua n-ar fi ce e de obicei, fără chestii din astea. Azi nu e o excepţie şi povestea asta din stânga e în aşa hal de nu ştiu cum, încât nu se putea rezista. Iniţial m-a pufnit râsul, dar - muiere, ce vrem - imediat după aia am căzut pe gânduri: dacă nu e de bine, nici de rău nu e.

Pentru că arată şi sună de-a dreptul ameţitor, mai ales când desluşim amănuntele circumstanţei. Am văzut bine, cu toţii: nici mai mult şi nici mai puţin decât cucoana del Giocondo, cocoţată votiv şi înfăşurată în haină militară, întemeiat la drum de zi.

Unde se întâmplă asta? Ei cum unde, heh, sau mai degrabă, unde e absolut obligatoriu să se întâmple aşa ceva?

Ei bine, voi aţi vrut să ştiţi: pe cazarma de pompieri a oraşului Grodno. În Bielorusia, mezină de împărăţie şi ultim pinten satrapic înfipt în coasta federaţilor de azi. Cu chipiu moale şi cizme de iuft, desigur.

Putem să bombănim acid a kitsch şi nenorocire cu şosete albe. Dar zău, e nevoie de un curaj nebun - de un curaj al nebunului, de-altminteri - şi de un acut simţ al semanticii ca să faci din nimicul festiv al formei fixe ditamai instalaţia subversivă. Ce se întâmplă în siguranţa streşinii de acoperiş e un palimpsest deraiat, un splendid luat peste picior în nasul guberniei: aferim, pe cuvânt de onoare.

PS: Vine, vine şi povestea. Altfel, ce-am mai deschide mâine dimineaţă, hum?

De Ajun

2011-12-24T09:14:00.001+02:00

Atunci şi acum, cu nesmintită certitudine, se întâmplă, se apropie, se plăsmuieşte din nimicul semnului, cel mai important lucru la care am fost vreodată chemaţi.

E cel mai mare praznic, de la care toate încep. E darul şi privilegiul de a ierta şi curăţi toate înfrângerile şi mizeriile cu voie sau fără de voie. Şi e ziua în care toate trebuie să fie cuminţi şi curate, chiar dacă suntem zăpăciţi şi insuficienţi: de poimâine încolo, o să o luăm de la capăt; dar azi e altfel şi, ca întotdeauna, copleşitor.

Crăciunul soseşte şi pentru grănicerii care fac bacşiş la graniţă pe spinarea căpşunarilor, şi pentru contabili - cu tot cu Ebenezer Scrooge - şi pentru babele din poarta bisericii, şezând cu mâna întinsă şi prea ades cu ţoiul de secărică în buzunarul paltonului. Şi pentru vieţaşii de la Rahova, care învârt la sarmale încă de alaltăieri şi pentru plugarii necăjiţi de roadele slabe şi bezmetice ale anului care se isprăveşte. Democraţia minunii e mai presus de fire, de frică şi de toate măruntele noastre ruşini, iar vestitorii ei sunt deja pe drum, de la Miazăzi spre Miazănoapte.

De la Moulmein la Lisabona, de la Esfahan spre tainicele ceţuri ale Orcadelor, din oraşul de santal şi până la capătul celălalt al lumii, de unde pleacă portocalele olandezilor, se întâmplă. Şi nu e chip să-l opreşti.

Pentru voi toţi, bucuraţi-vă în răspărul a orice altceva. Nu e loc de stihie şi de amărăciune: pentru toate urâciunile astea, ajunge restul de calendar.

Cu mare recunoştinţă şi drag pe măsură, Crăciun Fericit!

Bonus: Rubber Soles

2011-12-23T18:56:00.001+02:00

Tsarist galoshes. Saint-Petersburg, 1902.

Pliantele doamnei Waldeck, 10: Balcic. Osiris şi Mahmud

2011-12-23T18:53:00.001+02:00

Coasta de Argint e şi ea plină de năluci şi vilegiatură.

"Balcic (7000 habitants) est situé dans un site des plus pittoresques. La ville est bâtie en terrasses qui descendent jusqu'au bord de la mer, à l'abri de hautes falaises calcaires d'un blanc éclatant, vues du large sous la lumière crue du soleil, d'où l'appellation de Côte d'Argent, qui a été donnée à cette région. Au point de vue climat, beauté et végétation, la Côte d'Argent rappelle la Côte d'Azur.

On trouve à Balcic des hôtels et de nombreuses villas et maisons privées où l'on peut louer des chambres meublées. Pension Sterian (Villa Faucigny-Lucinge).

Restaurants: Elita; Carpatzi; Canavra; Caramitis. Café Mamouth.

(...)

Les couches de rochers friables, sapés à leur base, s'effritent et glissent, formant un amoncellement bizarre de blocs sur lesquels se pressent des maisons blanches aux toits de tuile rouges, disposées en amphithéâtre. L'église s'élève sur un anticlinal rocheux; c'est près d'elle que l'on découvrit les ruines de l'Acropole de l'ancienne Dionysopolis. La rive rocheuse mise à nu par un ébranlement récent réfléchit sur la ville les rayons du soleil. Une eau douce et abondante filtre à travers les falaises crayeuses qui entourent Balcic et alimente une multitude de sources. Derrière le cimetière, l'eau a creusé une profinde vallée et forme une cascade qui disparaît sous une riche végétation.

En creusant la terre pour établir la fondation de nouvelles maisons, on a trouvé à Balcic des tombeaux du IIé siècle ap. J-C. et d'anciennes statuettes représentant le dieu égyptien Osiris.

(...)

La ville possède 4 quartiers: la station balnéaire, disposée autour des établissements modernes de bains; la quartier administratif et commercial; la banlieue turque, dénommée aussi Ghemigi Mahlé (ou le quartier des marins); enfin, le nouveau Balcic, aux villas splendides, aux jardins appartenant aux artistes et aux amateurs, et aux nombreuses églises.

Le quartier le plus pittoresque est la vieille Mahala turco-tartare, aux petites ruelles abandonnées, aux huttes blanches qui se cachent au pied des collines abruptes, séparées par des ravins au dessus desquels ont été jetées de simples planches pour donner passage aux ânes. On y voit des enfants déguénillés et des femmes portant le voile et les babouches orientales. Entre les collines d'une blancheur éclatante, apparaît le bleu foncé de la mer. Les enfants vous font cortège, en demandant le bacsis, en poussant des cris et en faisant des culbutes. Ce quartier aux vieilles fontaines, aux cafés typiques habités par de paisibles Turcs fumant leur narghilé, aux anciennes maisons à pignon nous conduit en plein Orient.

Une promenade dans le quartier au clair de lune laisse une impression inoubliable. Les collines blanches, les précipices, les ombres claires forment sous les pâles rayons de la lune comme un paysage irréel, baigné d'une lumière aux reflets verts, peuplé d'étranges jeux d'ombres.

Dans l'ancien port, on peut voir encore une vieille auberge abandonnée, ainsi que les Bains turcs, très caractéristiques. Les vieilles maisons aux murs roses ou bleus rappellent parfois les ports italiens. Devant le débarcadère et sur une grande place, se trouvent les cafés de Mahmoud et d'Ismail, très fréquentés par les artistes pendant la saison.

Le nouveau quartier de Balcic est formé d'une série de jolies villas, qui se succèdent au bord de la mer, jusqu'au Palais de S.M. la Reine Marie. Le palais, qui porte le nom de Tenha Iuvah (nid isolé) est entouré de jardins suspendus, qui sont une pure merveille. De nombreuses cascades traversent ces jardins où des fleurs rares forment des parterres de toutes les couleurs. Sur les terrasses se dressent des croix byzantines, des sièges vénitiens, d'énormes vases antiques et d'immenses blocs de marbre. La vue sur la mer est d'une beauté inoubliable. Dans le parc du palais se trouve l'église Stella Maris, consacrée à la Ste Vierge et décorée de peintures murales de Demian et de Papatriandafil. Dans l'église Stella Maris on conserve une urne d'or avec le cœur de la Reine Marie."

Télégrammes du soir, 46: Emerveillements d'entracte

2011-12-22T23:01:00.007+02:00

1932. A la Scala de Milan, on vient de donner le Kitège de Rimski. C'est une volupté encore rare et qui s'exporte avec prudence: la mode n'est plus vraiment aux boisés sortilèges vernaculaires des Cinq.

Pourtant, quelque chose de ce mystère capiteux aura déteint sur les sucs et les stucs de l'entracte. Le sourire de la spectatrice se colore d'une langueur si inconnue, que les mots pour la dire n'existent probablement pas.

Au même instant, le clocher de l'église Saint-Nicolas, dans la bonne ville de Kaliazine, se mit à rêver d'un lent et long endormissement. Et à Moscou, dans un bureau obscur du Commissariat du Peuple pour le Commerce et l'Industrie, une silhouette sans visage décida que ce n'était pas une si mauvaise idée que cela d'ouvrir enfin les travaux du barrage d'Ouglitch.

Il en va sans dire: la Fée Electricité a toujours les chevilles d'airain.

C'est ainsi que par la grâce du Plan et la volonté d'un bureaucrate, Kaliazine devint Kitège: ce n'est pas un suicide, comme le veulent les légendes, mais un assassinat technologique. Et le soir même, sans pouvoir tout à fait se l'expliquer, la petite spectatrice vaporeuse et étourdie reprit par deux fois du sorbet à la framboise.

Bonus: Întotdeauna şi cum altfel?

2011-12-22T22:18:00.001+02:00

Aşgabat, 1899. Oricât de ciudat ar părea, fireşte.

I pak: nu, fotograful de ocazie nu e Prohudin-Gorskii. Nici măcar nu ştim cine e, dar mai avem. Crăciunul e după colţ, iar tradiţionala poveste e aproape isprăvită, iată anume.

Pliantele doamnei Waldeck, 9: Întâmplător, Sulina

2011-12-22T20:53:00.000+02:00

Astăzi indispensabilă, Sulina e pe atunci o haltă aproape neglijabilă, numai bună pentru raite ectoplasmice pe - heh, da - Insula Şerpilor. Înainte de orice altceva, nu rezist însă lămuririi preţioase cu şi despre lipoveni, despre al căror etimon gentilic uite că habar nu aveam.

În cheie de Caragiale cel Rău, poftim că avem şi noi Amazonia noastră, fiindcă aşa se simte şi se citeşte cu poftă ceva care sună cam aşa:

"Dans la région inondable habite une race d'hommes particulière, les Lipoveni, qui formaient une secte mystique fondée en 1675 par le moine Philippe. Cette secte est ainsi appelée du mot russe Lipa (tilleul), parce que ses membres ne prient que devant des icônes en bois de tilleul.

Les Lipoveni sont des pêcheurs habiles et audacieux. Le costume de ces hommes barbus et forts rappelle, par sa chemise et les pantalons, le costume national russe. Cette population se nourrit de poisson et de pain. Quand l'eau baisse, les lacs étant entourés de palissades en bois ou en roseaux, les poissons restent dans une eau moins profonde et peuvent être pris plus facilement. Alors, les Lipoveni vont pêcher en emmenant avec eux femmes et enfants pour les aider. Ils passent la nuit sous des tentes ou même dans leurs barques, en s'abritant sous des moustiquaires. Disons toutefois que les moustiques de cette région ne portent pas les germes de la malaria."

Normal. Razelm nu-i Tonlé Sap.

***

"Le canal de Sulina traverse d'immenses marécages, lesquels couvrent une superficie de plus de 430.000 ha et pénètre au cœur du Delta. A l'endroit où il se jette dans la mer, se trouve le port de Sulina (5.928 hab), où passent tous les bateaux de Braila et de Galatz.

Hôtels: Continental, Camberis. Prix des chambres de 80 à 100 lei.

Consulats: belge, anglais, danois, italien, norvégien, hollandais et espagnol.

Située à l'embouchure du canal, la ville est à l'abri des tempêtes de la mer. Ses maisons, petites et plutôt laides, se serrent les unes contre les autres comme des nids. Près du phare, quelques édifices modernes en pierre, entourés de jardins bien entretenus. L'Eglise Orthodoxe, à côté de l'Eglise Anglicane et de l'Eglise Catholique est vraiment imposante.

Excursions:

Sulina est un excellent centre d'excursions dans le Delta, malgré l'aspect monotone de la contrée environnante, vue de la tour du phare. Des voies d'eau, très étroites, relient la ville aux énormes lacs intérieurs Rosu, Rosuletz et Lumina, renommés pour la pêche. (...)

A 38 km de Sulina, dans la Mer Noire, Insula Serpilor (l'Ile aux Serpents). Bloc rocheux, haut de 40 à 60 m, cette île est la preuve concrète de l'éffondrement de la Dobroudja dans la mer. ( Les pêcheurs l'appelent aussi Ile de l'Espoir, parce qu'ils s'y réfugient en cas de tempête). L'île, qui a 1/2 km de long et 150 m de large est absolument déserte. La terre brûlée par le soleil n'est pas fertile. Des serpents noirs y foisonnent.

Dans la mythologie gréco-romaine, l'Ile aux Serpents était connue sous le nom de Leuka. Achille y serait né, d'après l'Illiade, dans un temple. Ce héros légendaire y aurait amené la belle Hélène; Neptune, Amphytrite, les Néréides et toutes les divinités du Pont auraient assisté à leurs noces. La guerre entre Achille et les Amazones, où ces dernières ont trouvé la mort dans les vagues de la mer, s'y serait également déroulée."

Pliantele doamnei Waldeck, 8: Vâlcov, Veneţia uitată

2011-12-21T23:57:00.001+02:00

Disclaimer: Biletul ăsta apare joi seara, după nişte măcelăreli de toată pomina, care nu au nicio importanţă. Dar pentru ca firul să nu se rupă a ruşine, îl agăţăm fictiv pe ultima sută de metri a zilei de miercuri.

În altă ordine de idei, geaba am căuta enigma meteorică de la Vâlcov pe vreo hartă românească, de vreme ce astăzi locul se află pe partea haholească a braţului Chilia. Interesant în povestea asta -care a însemnat la un moment dat chiar începutul de modă al reportajului din National Geographic- e probabil experimentul eşuat de nevoie al propăşirii turistice, cu tot ce însemna asta după mintea şi gustul timpului. După care, logic, întindem drumul spre Sulina, care atunci şi acolo e zugrăvită destul de nedrept în culorile terne ale reperului întâmplător.

"Après Chilia Noua, apparaissent les trois nouvelles îles, celles de Babina, d'Ermacof et de Cernovca, et bientôt, on arrive à la ville la plus intéressante de tout le Delta: Vâlcov (8.202 hab), que l'on se plaît à appeler la Venise du Danube, à cause de sa magnifique position, à l'endroit où le bras de Chilia se divise en 36 canaux. Ces canaux, de diverses longueurs, et qui affectent dans leur enseùble la forme d'une fourche irrégulière s'écoulent dans la Mer Noire en recouvrant une surface de 22.000 ha. Dans Vâlcov même, on circule la plupart du temps en barque.

La région que couvre ce réseau de canaux est très pittoresque et très riche.

Hôtel: Delta (ONT).

Restaurants: Bastriacov.

Pensions: Stepanov.

En hiver, la ville est parfois complétement isolée du reste du pays. Et c'est au printemps seulement que la vie reprend, pourtant même en hiver, les pêcheurs placent leurs filets entre les blocs de glace, non sans bons résultats.

Les chenaux les plus importants du bras de Chilia sont: Stari Stamboul ( le vieil Istamboul, 25 km), qui se dirige vers Sulina, Roi Carol II (10 km), le chemin le plus court en direction du golfe de Gibrieni, puis le bras d'Oceacov (18 km) et le bras dit de Mijloc (15 km):

Le long du canal Oceacov, sont disposées les célèbres pêcheries, où l'on apporte journellement des milliers de kg d'esturgeons, pris en mer par les pêcheurs de Vâlcov suivant leur méthode particulière transmise de père en fils et qui, quoiqu'assez primitive, donne de forts bons résultats.

Des centaines de kilogrammes de caviar noir sont expédiés chaque jour à l'intérieur du pays et à l'étranger, où la qualité de ce caviar est très appréciée.

Il n'y a qu'ici et en Russie où l'on puisse assister à la préparation du caviar.

On peut encore voir, dans la région de Vâlcov, des dunes de sable apportées par le vent de mer, et qui se déplacent suivant la direction du vent, comme dans les déserts de l'Afrique."

Capşa, fără cusur

2011-12-21T23:44:00.001+02:00

De trei nopţi perfect cheaună, din mizerabile cauze dentare. Să fie de saftea cui amână nenorocitul ăla de cleşte, cu frica în sân şi un singur neuron în dotare. Probabil va trebui rezolvat până sâmbătă, după asta - slabă speranţă. În restul vremii, jocuri mecanice: Aulin în doze veterinare, Proust cu mare precauţie şi imense restanţe şi câte un prăpădit de pui de somn aşa, pe ici pe colea. Ruşine şi decavare, absolut.

Ca să mai ştergem pe cât se poate din proasta impresie artistică a ultimelor zile, hotărât brusc un drum la Capşa. Încercările sporadice - foarte sporadice - din ultima vreme fuseseră şi zadarnice, cu excepţia insistentelor drumuri la bombonerie şi o slabă efracţie în braseria unde azi nu mai e nimeni şi nimic. Cu toată bunăvoinţa, habar nu am cum se nimereşte ca de absolut fiecare dată să fi picat în toiul vreunei nunţi; dacă tot e post, atunci poate ar fi o şansă. Şi bine am făcut.

***

Caldarâmul de la Capşa nu e unul oarecare. Ştim foarte bine cum acolo zărise veşnicul şi absolutul Mateiu C. una din porţile de trecere ale Orientului, ceea ce e tot una cu a desena, din vârful bastonului, osia lumii. De aceea, Capşa poate fi ţâfnoasă, turcită ori de-a dreptul ostilă, după vremuri şi stăpâniri şi putem chiar ofta cu jindul apocrif al amintirilor altora. Însă asta nu contează. Aşa cum e, aşa şi rămâne: suverană, imperturbabilă, de neocolit. Capşa e o strajă de taine şi năluci, duium.

Înăuntru, nu s-a schimbat absolut nimic, de la 1987 încoace. Ceea ce se întâmplă în farfurie nu are nicio importanţă, pentru că reţetarul de atunci e neschimbat, de la chiflele proaspete şi până la atât cât trebuie de îndoielnicii cartofi prăjiţi surghiuniţi cu imperial siktir undeva, în peisaj, ori gustul persistent de Tix al şvarţului. În schimb, nicăieri altundeva nu are să se mai întâmple colosalul număr de pantomimă al chelnerului care se preface beat cui, înşiră nenumăraţi paşi de moonwalk pe drumul - scurt - dintre masă şi uşile batante ale bucătăriei. Aluziile cu voce discret dumicată la tablaua de burtăverde din celălalt capăt al sălii, care se încăpăţânează să întrebe dacă aragazul funcţionează. Mâna care se plimbă cu moale sugestie dinspre ureche înspre colţul gurii: ssst. Veştile despre miticii Funie, Leonida şi Agop - toţi prăpădiţi estimp - care odinioară se pricepeau să mai ţină cumsecade renumele casei.

***

Nostalgic au ba, plimbăreţul de ocazie ar putea chiar să facă fix ceea ce izbutise sugestiv Jebeleanu, cândva, la Casa Scriitorilor. O simplă cântărire din podul palmei a farfuriei are să fie cu siguranţă mai densă decât specia comună de veselă scenografie şi asta înseamnă un pic mai mult decât croială pe măsură. Aicea şi pereţii au urechi, doamnă, susură rapid ţalul.

Fireşte, dar nu contează. Nu contează pentru că e Capşa, e graniţă şi e fără sfârşit.

Festive Mood

2011-12-20T23:59:00.002+02:00

Fix aşa. Deocamdată ciuciu târguieli, ciuciu program, ciuciu tot: anul ăsta o să fie o mare varză, sau deloc.

Nu ştiu de ce, dar am impresia că nu sunt singura.

Şi peste toate astea, ca şi cum nu era de ajuns, plouă mărunt, în tâmpenie şi fără nicio indulgenţă.

Pliantele doamnei Waldeck, 7: Chişinău, pe îndelete

2011-12-20T23:30:00.001+02:00

Disclaimer: zi infernală, cu un milion de chestii pe cap. Nici vorbă să uit de poveştile implicit promise, aşa că poftim.

"Un tramway conduit de la gare au centre de la ville. On peut aussi aller à pied en suivant la rue Stefan cel Mare, qui part de la Place de la Gare et se dirige vers le Nord-Ouest, séparant la ville ancienne de la ville neuve. Devant le parc, au milieu duquel s'élève la Cathédrale, on prend, à gauche, la rue Regele Carol I (Pouchkine) pour gagner le boulevard Regele Carol II, artère principale de la ville.

Le chemin suivi par le tramway quitte la rue Stefan cel Mare devant l'Institut Ecclésiastique de Jeunes Filles (édifice d'aspect sévère, construit sur une colline et possédant une petite église) et passe dans la rue Vasile Lupu qui monte directement vers le boulevard Regele Carol II. Ce boulevard de 12 km donne l'impression - malgré toutes les règles de la perspective - de s'élargir vers l'horizon. C'est une artère occidentale, avec ses grands et hauts édifices publics, ses luxueux magasins, ses hôtels et ses parcs élégants.

Tout près à gauche s'élève au milieu d'un parc l'Eglise Ciufli, de style byzantin-russe.

A droite, la rue Tighinei conduit à la Prison d'Etat, un édifice original de style génois ayant une tour à chacun de ses quatre coins.

Plus haut, la rue Ion Incouletz mène au Cimetière Orthodoxe, aux nombreux monuments de pierre et marbre du XVIIIe siècle.

La rue Maréchal Badoglio ramène au boulevard Carol II, à la Piatza Noua, dont l'aspect oriental est dû aux boutiques bourrées de marchandises empilées jusque sur le trottoir; à quelques pas, on aperçoit l'édifice de la Banque Municipale qui ressemble à une église, et dont l'entrée, gardée par deux lions de pierre, donne accès à un joli petit parc. A côté, le Palais Culturel est encore en construction. Au fond, le Cercle Militaire et le Palais de Justice. Aussitôt après, la Mairie, imposante construction possédant de jolis magasins au rez-de-chaussée et au premier étage, la Bibliothèque Municipale ouverte au public (120.000 volumes). Plus loin encore, la Casa Eparhiala construite par l'évêque russe Séraphin possède la plus belle salle de réceptions de la ville, réservée aux cérémonies officielles. Le Musée d'Antiquités Religieuses est très intéressant. Il est adossé à l'ancien édifice de la Métropolie, résidence du métropolite de Bessarabie.

En face de la Métropolie, au milieu d'un grand jardin anglais, s'élève la Cathédrale, construite en 1830-1835. Son clocher est séparé du corps-même de l'édifice. La tour et la coupole en style baroque-russe sont visibles de loin. Les peintures murales sont dues aux élèves de Wasnjtsov, fondateur de la nouvelle école russe de peinture religieuse. A l'entrée du parc, une grande tour, l'Arc de Triomphe datant de 1840, avec une cloche pesant 6000 kg.

A côté de la Métropolie se trouve la Faculté de Théologie et un peu plus loin, le grand jardin municipal devant lequel s'érige le monument d'Etienne le Grand. Dans l'allée principale, ombragée, le buste du grand poète russe Alexandre Pouchkine, qui commença à écrire à Chisinau ses plus belles œuvres et en particulier Eugène Onéguine.

Dans un coin du parc, le Théâtre National, dont la façade donne sur la rue Alexandre le Bon, et à côté, le Jockey Club. De l'autre côté de la rue, devant le jardin municipal, un beau palais seigneurial à colonnades est occupé par les bureaux du Commandement du IIIe Corps d'Armée, ancien palais des gouverneurs de Bessarabie.

Dans la dernière partie de la rue principale, on remarque à droite l'Eglise Evangélique, le Lycée Militaire Regele Ferdinand I, l'Administration Financière et, à gauche, un peu plus loin, l'Hôpital Central.

De l'Hôpital Central, la rue du métropolite Gurie conduit, par la rue Incouletz, aux terrains de sport Regele Ferdinand. On pénètre alors dans un quartier de belles villas entourées de jardins. Puis on parvient au Parc Carol Ier, d'où l'on a une vue admirable sur la vallée Buiucanilor et d'où l'on découvre le Musée National d'Histoire Naturelle. Ce musée, véritables archives scientifiques de la Bessarabie, fut fondé en 1889 par le baron A. Stuart et comprend plusieurs sections: agronomie, zoologie, ainsi qu'une riche collection de tapis. Une salle entière est consacrée à la collection de tissus populaires.

Du musée, la rue Unirii conduit vers la rue Viilor, où se trouve le plus beau et le plus grand bâtiment de Chisinau, le Lycée numéro 3, célèbre par les séances qu'y tint l'assemblée nationale dénommée Sfatul Tarii, qui décida en 1918-1919 l'union de la Bessarabie à la Roumanie. La rue Universitatzii mène au palais monumental de la Casa Noastra (Préfecture), d'où la rue Kogalniceano ramène au boulevard Regele Carol II.

La ville ancienne (la ville basse) s'étend depuis la rue Stefan cel Mare jusqu'à la rivière du Bâc. Elle a l'aspect d'une ville commerçante de province. De la rue Carol I on passe dans la rue Gheorghe Cosbuc (Mincou) qui mène au centre de la vieille ville vers le Bâc.

On y trouve l'ancien cimetière orthodoxe et l'église Masarache, l'une des cinq vieilles églises datant de 1800.

C'est aussi l'ancien ghetto. Les rues sales sont bordées de petites maisons, de pauvres boutiques et de maisons de thé, ainsi que de nombreuses petites synagogues.

La banlieue prend au contraire l'aspect d'un grand village, avec ses vieilles maisons paysannes de style moldave. Les habitants sont tous Roumains; ils possèdent de petites maisons propres, passées à la chaux. Les fontaines sont très pittoresques au milieu des petites prairies qui bordent les faubourgs. On trouve aussi, dans la ville basse, quelques maisons de style moldave ancien et une autre de style russe (50, rue Cosbuc, en face du château d'eau)."

Pliantele doamnei Waldeck, 6: Chişinău, prolegomenă

2011-12-19T20:45:00.000+02:00

Înadins am lăsat la sfârşit Bucureştii.

"Le train quitte la gare de Ghidighici et peu après on commence à apercevoir les abords de la ville de Chisinau. Les clochers, les tours et les coupoles d'innombrables églises, ainsi que les toits de grands immeubles modernes se détachent sur l'horizon, au dessus des arbres qui bordent la voie.

Chisinau (112.941 habitants) est situé dans la vallée du Bâc, sur des collines verdoyantes. C'est la capitale de la région du Dniestr, le centre culturel et économique de cette province, et en même temps le chef-lieu du département de Lapusna. La ville est divisée en trois parties: la ville neuve, aux rues remarquablement régulières, aux maisons modernes et aux parcs bien entretenus; la ville ancienne ( la ville basse) enchevêtrement pittoresque d'aspect oriental, aux rues tortueuses; enfin, les faubourgs qui ressemblent plutôt à des villages.

La population se compose de Roumains, de Juifs, de Russes, d'Allemands, d'Arméniens, de Grecs, de Bulgares et de Polonais.

Dans un document de l'époque des fils d'Alexandre le Bon (1436) on trouve pour la première fois le nom de cette ville. Chisinau avec son aspect actuel apparaît comme une ville moderne. Vers le milieu du siècle passé, ce n'était encore qu'un grand marché. Sous la domination russe, elle devint la capitale de la Bessarabie et servit de centre administratif à cette province. En 1834, on établit un plan spécial pour le relèvement de la ville, en procédant à l'alignement des rues, à la construction de la cathédrale et des autres édifices publics. Aujourd'hui encore, la ville a un cachet particulier dû aux caractèristiques de ce plan.

Aucune voie ferrée n'aboutissait autrefois à Chisinau et, pour se rendre à l'intérieur de la Russie, il fallait voyager en diligence jusqu'au Dniestr. En 1870, la ville fut reliée au réseau télégraphique, en 1871 au réseau des chemins de fer de l'Empire, en 1873 à Cornesti et en 1875 à Ungheni, époque où Chisinau commence vraiment à participer à la vie économique de la Russie.

Avec l'effondrement du régime tzariste, la Bessarabie s'est érigée en république démocratique, Chisinau étant choisi pour capitale et, le 27 mars 1918, la majorité de la population se prononça en faveur de l'union avec les Roumains. La Bessarabie revenait ainsi, après un siècle à la Mère Patrie.

Hôtels: Londres, 48 rue Regele Carol I; Suisse, 31 boulevard Regele Carol II; Palace, 58 rue Alexandre le Bon; Savoya, 96 rue Schmidt; National, rue Alexandre le Bon. Prix des chambres: de 120 à 180 lei.

Maisons de santé: du dr. Kurtz, Maternité, 17, rue Iasilor; Solarium, 77 rue Incouletz; du dr Steinberg, 37 rue Couza Voda; du dr. Tumarchin, 11 rue du Roi Carol; du prof Cotovski, pour les maladies nerveuses, rue Cogaliniceano; du dr. Wohlgemut, 23 rue du Prince Nicolas.

Restaurants et cafés: Londra, 48 rue Regele Carol I; Suzana, 53 rue Mihail Eminesco; Covalsky, dans l'édifice de la Mairie; Potsudeck, rue Reine Marie, au coin du boulevards Carol II; Piccadilly, rue Alexandre le Bon.

Office des Postes et des Télégraphes, rue Universitatzii.

Banques: la Banque de la Ville, la Banque de Bessarabie et les filiales des grandes banques de Bucarest.

Bains: Plage Nicolae Bivol (près de la gare); Dobromirov, 38 rue George Cosbuc ( dans la vieille ville); Baia Marmor, rue Général Dragalina."

Iuri Irsenovici Kim

2011-12-19T09:55:00.005+02:00

Ieri Havel: o plecare suavă. Azi, cu spume verzui la colţul gurii, infamul şi nevolnicul Kim Jong-il, ştremeleag de Partid şi de Stat.

Mare băutor, dependent de pizza şi moderat deflorator de balistice baletiste, a crăpat ca şobolanii, în trenul fără de care nu făcea nici cinci kilometri în afara cazematei de rigoare. Apărut pe lume la Habarovsk, detaliu de care aproape nimeni nu are habar în Coreea de Nord, unde vulgata oficială povesteşte un fel de vicleim cu partizani: pe muntele Paekdu, cu surle, tobe şi curcubeu prevestitor de mari fericiri. De profesie incertă; un ceva vag cazon, fără nicio importanţă. Aparenţe de jegoasă modestie, în straie insipide, dar redutabilă siluetă de homuncul cu ochelari fumurii. Pe scurt, un epic avorton. Şi un adevărat monstru aşa cum numai Enver Hoxha a mai ştiut să fie, stăpân peste un Ev Mediu altfel, care se face vinovat mai înainte de orice altceva de o sinistră lipsă de imaginaţie.

Rarele reportaje şi firavele imagini ne arată o ţară cu drumuri pustiite, scăldată în lumina veşnic ostenită a carcerei. Arareori, pe vreun drum istovit, câte un car la care atârnă resemnat şeptelul naţional. Copii cu priviri străvezii şi halucinate de foame, siliţi să cânte, să aplaude, să descopere noi forme moleculare, întru gloria şi propăşirea erei Djuche.

O dispariţie dacă nu comandată, atunci cel puţin sperată de chinezi, dar care nu va schimba mare lucru. În orice caz, nu imediat. Şi o nouă piaţă care se va deschide cu forcepsul: şi când te gândeşti că bieţii pietoni din Phenian nici măcar nu ştiu visa, în imensa lor nevinovăţie, cine a fost Michael Jackson!

Later edit: Găsit fără mari eforturi şi anunţul oficial, aşa cum a apărut la buletinul local de ştiri. Chimonou şi lacrimi de crocodil care nu pot fi inventate: femeii îi e pur şi simplu groază de un pas greşit. Restul circului îl ştim foarte bine: cozi funebre, flori de hârtie şi bocitoare de ocazie, cu pistolul electric în coastă.

Pliantele doamnei Waldeck, 5: Drum de fier

2011-12-18T20:53:00.000+02:00

La durée du voyage est de 50 heures depuis Londres; 40 heures depuis Paris; 20 heures depuis Vienne; 15 heures depuis Budapest; 31 heures depuis Berlin; 38 heures depuis Rome; 32 heures depuis Prague et 25 heures depuis Varsovie.

Pour Sofia, le voyage se fait par Giurgiu-Roustchiuc, avec traversée du Danube en bateau.

And Flights Of Angels Sing Thee To Thy Rest

2011-12-18T15:49:00.002+02:00

Noapte bună, domnule Havel.

Télégrammes du soir, 45: L'inconnue de Persépolis

2011-12-17T22:29:00.010+02:00

Privée de mystère, la beauté ne serait qu'une perte de temps, souvent une injure. Donnez des traits trop réguliers à n'importe quel visage, ou bien un de ces sourires parfaits, dont le seul intérêt est de vous rassurer sur le savoir-faire des dentistes agréés - tout est gâché. Un soupçon d'indignité et d'imposture s'insinue d'instinct sur ces joues déjà mortes, peut-être parce que tout ce qui est convenu d'avance a l'air irrésistiblement idiot.

C'est un bonheur que la Victoire de Samothrace soit aujourd'hui méconnaissable. Donnons-lui des bras ou un regard et cette volupté extraordinaire, qui n'est précisément rien d'autre que de l'effroi dans son sens le plus noble, serait réduite à une moue d'indulgence académique. C'est précisément parce qu'elle est à jamais dépourvue de ses instruments de séduction les plus élémentaires, que la forme prend son souffle et se fait sortilège. L'allégorie s'en va, mais la cosmogonie s'installe: et c'est l'essence même de l'Envol qui garde un escalier de musée trop peuplé, donc parfaitement neutre.

Celle que l'on appelle, probablement à tort, la Pleureuse de Persépolis participe de ce même ressort obscur qui nous donne une joie insensée, dont les psychanalystes auraient bien de choses à dire. Dans ce que l'on tient de façon bien décevante pour la vraie vie, cette silhouette serait inadmissible, tellement elle nous fait penser à la mutilation, au supplice, au massacre. Mais sa vérité furtive n'est pas de ce monde et ne se décline que dans les rêves ou les présages, ce qui revient au même.

Gageons qu'elle ne pleure point, cette divinité inconnue à qui il fallait bien donner un nom et une place dans notre catalogue impudique de collectionneurs. Seule la convention aura pu faire de ce drapé limpidement fluide l'image de la désolation et des grands départs vers ces pays sans points cardinaux.

La nuit sera peut-être longue, mais le matin est toujours implacable.

Pliantele doamnei Waldeck, 4: Tabacioc este?

2011-12-17T19:33:00.000+02:00

Cum să nu fie? Aspru strunit de monopol, dar pe toate gusturile. Cu muştiuc de carton, aurit au ba, ori de-a binelea fără filtru. Cu vată ori plută, pentru cucoane şi pretenţioşi.

Le scoatem din uitare imediat:

Tabac Coupé (prix par kilo): Regal, 1700 lei; Lux, 1400 lei; 1ére qualité ( y compris le papier), 600 lei. Vendu en boîtes de 500, 250, 100 gr. ou en paquets de 20 grammes.

Tabac pour la pipe (prix par kilo): Week-End, 880 lei; Club, 700 lei; Spécial Belvédère, 700 lei; Smoking Tobacco, 700 lei. Vendu en boîtes de 100 grammes et de 50 grammes.

Cigarettes (prix par pièce): a) confectionnées avec des tabacs Macedonia et Turcesc: Ferdinand, 4 lei 50; Carol II, 3 lei; Macedonia, 2, 75 lei; Mihai, 2,75 lei; Tomis, 2,75 lei; Doina, 2,75 lei; Bucuresti et Bucuresti à tabac mentholé,2,40 lei;

b) confectionnées avec du tabac Virginia (type anglais): Virginia, 2, 20 lei et avec du tabac parfumé (type américain): Golf, 2, 20 lei.

c) confectionnées avec du tabac indigène Maryland (type roumain): Maryland roumain, 2 lei;

d) confectionnées avec des tabacs dénicotinisés: Lux, 2 lei; Unirea, 1,40 lei; Aviator, 1,40 lei et Militar, 0, 75 lei.

e) confectionnées avec du tabac Regal: Diplomate, 2,20 lei; Specialitate, 2 lei; RMS Regale, 1,90 lei; Intim Club RMS, 1,70 lei;

f) confectionnées avec du tabac Lux: Regale, 1,50 lei;

g) confectionnées avec du tabac 1ere qualité: Bucegi, 1 leu.

Cigares (prix par pièce): a) qualité supérieure: Coronas, 25 lei; Alba Iulia, 18 lei; Regalia-Media, 12 lei; Señoritas, 5 lei;

b) qualité moyenne: Florida, 10 lei; Britanica, 8 lei; Trabucos Especial, 7 lei; Cuba, Puerto-Rico, 6 lei; Ardeal, 4 lei; Cigarillos, 2,50 lei.

En dehors de ces types, on trouve encore dans le commerce d'autres tabacs coupés, des cigarettes et des cigares meilleur marché et de qualité inférieure, ainsi que des cigarettes et des cigares étrangères importées.

La CAM vend également le sel, les explosifs, les cartes à jouer, les briquets et les allumettes.

Pliantele doamnei Waldeck, 3: Bilet de liberă petrecere

2011-12-17T18:54:00.000+02:00

Mai întâi de orice, o erată: din grabă, pesemne, am strecurat insistent anul 1941, ca dată de publicare a ghidului. E 1940 pe cât se poate de clar, fiindcă altminteri nu l-am mai găsi apologetic, cu orice prilej posibil pe Carol. Şi nici nu am regăsi, la întâmplare, tonul de fermecătoare inconştienţă cu care ni se vinde ispita jazz-bandului de pe nu ştiu ce navă de pasageri dunăreană. Dar unde e zmuceală, ies prăstii: corectăm şi mergem mai departe.

Călătorului îi şade bine cu drumul, dar nu oricine are parte de fericirile graniţei Principatelor. Regulile sunt stricte şi ale naibii, pentru că - o să vedem imediat - viza nu e suficientă. Plimbăreţul va trebui, presupun că din pricina războiului, să se înregistreze numaidecât la poliţie, asta ca să ştie Siguranţa pe unde şi cam cu ce gânduri treieră.

Cât despre vamă, ei bine: mahoarca şi poşirca de importaţie au nişte restricţii pe lângă care astea ale noastre par nişte copilării. Ilizibile sunt astăzi şi foarte precisele restricţii privitoare la brichete: în prostia mea expeditivă, am crezut iniţial că e vorba pur şi simplu de mangal, fiindcă vorba franţuzească e tot aia. Chestie perfect absurdă, fireşte: vorbim de brichete tabagice.

Şi de blănurile cucoanelor, care azi nu mai interesează pe absolut nimeni.

***

Réglements de douane

Les voyageurs peuvent faire entrer, pour leur usage personnel, et sans être soumis au payement des taxes de monopole, à condition de les déclarer, jusqu'à 100 grammes de tabac à cigarettes ou 100 cigarettes ou 20 cigares ou encore 1/16 kg de tabac à pipe, 2 boîtes d'allumettes, 2 paquets de papier à cigarettes.

Dans le cas contraire ces objets seront confisqués et le voyageur sera considéré comme infracteur et puni.

Ses briquets doivent être déclarés, sous peine d'être confisqués; en outre une amende de 1000 à 5000 lei sera perçue par briquet.

Si le voyageur déclare posséder des briquets, il est soumis au payement des taxes de monopole qui s'élèvent de 200 à 300 lei par briquet. En dehors de cette taxe, le voyageur paye les taxes habituelles d'importation qui diffèrent suivant la matière dont est fait le briquet. Une autre taxe est encore perçue pour l'estampille appliquée sur le briquet, si ce dernier est en métal précieux.

Si le voyageur possède une fourrure absolument neuve, le genre, le poids de ladite fourrure seront mentionnés dans son passeport et un plomb y sera mis de manière à n'être pas visible, et à ne pas détériorer la doublure, ceci pour en assurer la réexportation. On peut encore laisser la fourrure en garde à la douane, si le voyageur sort de Roumanie par le même point frontière.

***

Passeports et permis de séjour. Tout étranger doit entrer sur le territoire roumain muni préalablement du visa consulaire sur son passeport.

Exception faite des sujets Tchécoslovaques et Yougoslaves, qui peuvent entrer en Roumanie sans visa.

(...) Dans le délai de 3 jours après l'entrée sur le territoire roumain, les étrangers sont obligés de se présenter aux autorités chargées du contrôle des étrangers de la localité où ils ont l'intention de résider pour obtenir le permis de séjour (bilet de liberă petrecere).

Les autorités devant lesquelles ils sont tenus de se présenter dans le délai de 3 jours après l'arrivée sur le territoire roumain sont: a) pour Bucarest, la Préfecture de la Police municipale, service du contrôle des étrangers, Calea Victoriei no 23, Etage III, tel: 4.1820. b) Pour la Province: dans les villes et localités où existe une police, à la police; pour les communes rurales, aux sous-préfectures des départements (Pretura Plăşii).

De sezon

2011-12-17T04:25:00.001+02:00

Pentru că pur şi simplu n-am putut să rezist, ca de obicei. Găsibilă la Mega, dacă nu mă înşel.

Pliantele doamnei Waldeck, 2: Iarmaroace, zugravi de subţire şi scribi

2011-12-16T23:49:00.002+02:00

"Spectacles et fêtes. Les étrangers qui s'intéressent aux mœurs et coutumes des habitants, surtout de la population paysanne, gagneront beaucoup à assister, les jours de foire, aux divers spectacles et fêtes populaires, où ils auront l'occasion d'observer de près le caractère du paysan, son costume, son habileté d'artisan. Ils pourront acquérir quelques uns des objets d'industrie domestique fabriqués par lui, tels que tapisseries, broderies, bois incrusté, etc.

Dans le même ordre d'idées, la visite des monastères, principalement en Moldavie et Bucovine est des plus intéressantes.

Lors du passage des troupeaux de moutons en transhumance, montant ou redescendant de la montagne, des marchés ont lieu, à date fixe: en Juin, sur les hauteurs des monts Sebes et en Juillet, la foire aux filles sur le mont Gaina.

Certains jours de fête du calendrier, Noël, le Nouvel An, Pâques, le troisième jour de Pâques, pour la fête des Juni à Brasov sont occasion à réjouissances traditionnelles particulièrement curieuses, de même que les fêtes rituelles: baptêmes, noces, etc.

***

Peinture et sculpture. (...) N.N. Tonitza, musicien de la couleur, a créé un art souvent un peu morbide, mais très décoratif et très personnel (...).

***

La Littérature. (...) Camil Petresco représente le roman psychologique, où la vérité authentique est traduite par le document humain dans sa signification la plus vaste. Dernière nuit d'amour, première nuit de guerre et Le lit de Procuste sont des œuvres d'analyse qui accusent une pénétration profonde dans l'âme roumaine et une connaissance aigue des mœurs bucarestoises.

(...) Matei Ion Caragiale s'est affirmé comme un prosateur riche en ressources d'évocation plastique et habile à recréer l'atmosphère. (...) Victor Ion Popa, G.M. Zamfiresco, Damian Stanoiu, Romulus Diano, Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sont de jeunes talents qui s'affirment de plus en plus. "

Télégrammes du soir, 44: Angel Without A Cause

2011-12-16T21:37:00.005+02:00

La nouvelle vient de tomber avec une redoutable discrétion et dans l'indifférence saisonnière de rigueur. La solide transparence d'un bouclier financé par la piété des braves Dublinois protégera désormais le repos parisien d'Oscar Wilde.

Un répos absolu et bien silencieux, selon les vœux des mécènes. Plus de baisers et partant, plus de ferveur, de cette espèce bien particulière et rare de nos jours qui conjuguait si bien les relents messmériens et l'animisme crédule du remords. Bien avant que les semelles margraves d'un certain Borges se furent posées, le temps d'une photo, sur la rose des vents de l'hôtel d'Alsace, cet hommage d'une touchante nécrophilie disait un embarras orphelin, une révolte soluble dans la suave amertume du geste. Et par la grâce de cet extraordinaire personnage, nous n'étions plus si loin que cela de ces élans joyeusement désespérés qui attachent, aux branches d'un fragile cerisier des steppes, ces nœuds qui sont à la fois désir, intercession et réalisation.

***

Les liseuses de bonne volonté et les joviaux vandales parés de sacs à dos qui un jour, écrivirent leur nom en toutes lettres sur la joue d'une chimère ne cherchaient pas forcément une réponse, encore moins une épiphanie. Et à peine un acquiescement, une intime manifestation d'outre-tombe qui effacerait d'un seul coup défaites, actes manqués et même l'insigne médiocrité dont se rendent si souvent coupables les cimetières.

Mais on voulut aussi bien voir, dans cet inoffensif cannibalisme, le même genre de sacrilège qui jadis avait tellement irrité Flaubert. En somme ces crétins - le mot est, il faut le croire, de ce bon Gustave - de garnison, qui finissent par devenir obélisque ou sarcophage, tout simplement parce que leur nom s'y retrouve entaillé, au vu et au su de tout un chacun.

Et c'est peut-être le même genre de bienveillance qui poussa un quidam à emporter furtivement les valseuses du mirage assyrien. La boucle est bouclée et les atours bien convenables: l'angélisme inefficace veille à jamais une tombe que l'on se plaît à croire vide. Car c'est en vain que nos songes chercheraient à retrouver ce qui doit nécessairement errer dans la grotte de Fingal.

Qu'importe: désormais, les ivresses supplétives embrasseront du plexiglas.

Pliantele doamnei Waldeck, 1: Într-o coajă de nucă

2011-12-15T19:56:00.001+02:00

Nu e neapărat un capriciu de sezon, însă aşa se nimereşte, cel puţin de vreo doi ani încoace: cam în jurul Sărbătorilor, scoatem din vraf câteva cofeturi uitate, care se împart întotdeauna cu mare plăcere.

Anul ăsta, ceva cu adevărat rar, ce se putea găsi atunci cam pe toate poliţele şi ghişeele de hanuri cu dare de mână: Ghidul României pentru anul de graţie 1940, tradus evident franţuzeşte, aşa cum a fost scos de Oficiul Naţional de Turism. Variante restrânse au tot circulat în diverse forme şi cu diverse repere de timp - în special cea a Bucureştilor -, însă până acuma n-am găsit nimic cu adevărat cuprinzător: cartea e groasă, înăuntru avem absolut toate trufandalele de nevoie şi fantasmă.

Un ghid oficial este, bineînţeles, ecoul propagandei guvernamentale. Cei trei autori - Cicio-Pop, Puşcariu şi elegantul transcris Badautza - îşi încheagă discursul sub patronajul explicit al ministerului de resort, într-o vreme cu mulţi spioni şi multă agitaţie. Academia e generoasă şi le acordă numaidecât Premiul Năsturel pe 1940. Nu Lonely Planet, ci vulgată funcţională şi volubilă cu voie de la Prefectură; paradoxal, farmecul e intact şi irezistzibil.

Întreprinderea e serioasă şi deseori surprinzătoare. În peste şapte sute de pagini şi tot atâtea fotografii, reproduceri şi hărţi amănunţite ale tuturor oraşelor, găsim destule amănunte de care nu am fi aflat cu siguranţă niciunde şi nicicum. De la preţul şi complicata ierarhie a ţigărilor de foi în monopolul tutunului şi până la cine are nevoie de viză ca să treacă graniţa fără bătăi de cap. De câte ceasuri e nevoie ca să ajungem cu trenul de la Londra la Bucureşti ori cum e pomenit Mateiu streinilor la cinci ani de la dispariţie. Cum e întotdeauna important să întrebi birtaşul dacă felurile de mâncare au fost gătite au ba cu untură şi care e locul cel mai la modă în Deltă: şi nu, nu este Sulina.

Cu mare răbdare şi poftă, până de Anul Nou, le-am adunat pe toate. În pilule şi fără niciun comentariu personal: aferim!

The Deer Hunter

2011-12-14T16:26:00.002+02:00

Undeva în Richmond Park, o banală plimbare cu căţelul o ia razna în secunda în care Fenton, de meserie labrador, se apucă să alerge un pâlc de ciute.

N-a trebuit multă vreme şi pe net Fenton a devenit una din acele icoane de sezon, repede spumoase şi la fel de grabnic uitate. Prin voinţa mixajului, se întâmplă cam aşa:

... sau mă rog, întotdeauna de o veştedă plictiseală, în cheie jurasică:

Sau, dacă mă întrebaţi pe mine, mult mai bine cu şi despre cufărul mortului, heh:

Buletinul de ştiri

2011-12-14T16:17:00.000+02:00

La cafeaua de prânz, picat absolut întâmplător peste buletinul de ştiri al postului Russia Today, un fel de caleidoscop al Moscovei de azi. Buget zdravăn, crainici mercenari - astăzi Rory Suchet, care trebuie să aibă neapărat legătură cu David Suchet, poate cel mai antipatic Poirot posibil.

Care sunt ştirile de la Moscova, azi? În ordinea desfăşurătorului de la orele două: demonstraţiile de stradă de la Benghazi, cum se chiuleşte la şcoală în Libia şi un convoi umanitar rusesc blocat de albanezi la graniţa kosovară.

După asta, a trebuit să mă ciupesc foarte rău ca să nu mă cred înghiţită de o ediţie specială a Cadranului Politic. Şi asta pentru că, evident, tema de elecţie a zilelor curente e criza, cu tot felul de alarme şi nişte voci pe care nu le putem auzi şi vedea nicăieri în altă parte. Cu tot felul de experţi din tot felul de cluburi şi fundaţii, care miros de la o poştă a mercenari. I-ar fi plăcut lui Armand Hammer, fără nicio îndoială: reţeta lui de viaţă, adică jegul ticălos al colaborării cu Naiba ghem, are încă zile frumoase de trăit.

Nimic, dar absolut nimic despre demisia cu forcepsul a lui Grizlov din fruntea nevolnicei Dume. Şi evident, nicio vorbă despre bietele proteste de stradă, fărâmiţate şi abulice, pe care Le Monde, în schimb s-a şi grăbit să o boteze Revoluţie a zăpezii. Adică albă, dacă nu ne prinsesem deja.

Fireşte că nu se va întâmpla nimic, într-o linie de timp fracturată la 1917. Cu tot dragul dureros, lucrurile de azi aparţin unei alte dimensiuni şi altui sistem solar. E cel puţin imprudenţă blasfematorie, dacă nu cumva chiar impertinenţă iresponsabilă şi condescendentă să se amestece vesel zbaterile zilei de azi şi groaznicele crucificări de atunci. Şi câtă vreme comoditatea apuseană are să refuze minima luciditate şi umilinţa de rigoare în situaţii din astea, nu e de bine. Nu e de bine deloc.

În loc de asta, ştirile ar putea să arate şi altfel. O minusculă consolare în timpuri ilogice, din nimicul comicului de situaţie. Imediat.

Involuntară

2011-12-13T23:37:00.001+02:00

N-am stat o secundă azi, fir-ar să fie.

Şi totuşi: pe Maria Rosetti, o firmă nouă de cucoane. Citim din goana maşinii literele muscăleşti cu care se scrie salonul de frumuseţe, locul e transfigurat numaidecât de alfavită. Dar cu humorul involuntar nu te pui; pe un geam, fără nicio precauţie, citim vertiginos:

Sauvage. Unghii false

Pic de somn, reviu.