Omul negru

În locul crupierului, deasupra caselor din spate a venit de s-a mutat Omul Negru.

Crupierul era laconic şi sulfuros. Omul Negru e îngrozitor de volubil, la orice oră din zi şi din noapte şi locuieşte cu nevastă şi copil într-un spaţiu croit pentru aventuri dubioase de după-amiază.

De vreo trei săptămâni şi fără să pot opri chestia asta, la culcare mă leagănă cu o insistenţă înduioşătoare de tembelism isprăvile în ciocate şi blugi strâmţi ale lui Chuck Norris.

Date la maximum, cu toate ferestrele deschise - evident, e groaznic de cald.

***

Plânge plodul? Heh, avem soluţie: trei scatoalce, două răgete şi încă o bară de amplitudine în plus, dinspre boxe.

Fie şi numai pentru asta, i-aş turna aracet în clanţă.

Domnul A., care de obicei nu tolerează chestii de genul ăsta, tace suspect. Întrebat, ridică din umeri oftând cu neputinţă. Păi chiar aşa, ce să-i faci?

Res fanariota curată: din cauză că Omul Negru e realmente altfel şi pentru că vine probabil din străfundurile de peste apă, lumea face fix ce-ar fi făcut şi la 1809.

Scuipă-n maieu, bombănind ceva cu ucigă-l toaca şi în niciun caz nu se vâră.

Vue de Delft

"Rembrandt n'aimait pas qu'on regardât sa peinture de près. Il repoussait les gens du coude et disait: - Un tableau n'est pas fait pour être flairé."

(Victor Hugo, Chosese vues, le 3 mars 1847)

***

Il aurait fallu que quelqu'un le dise à Bergotte, j'imagine.

Quoi qu'il en soit, et sans le petit pan de mur jaune de Chine, la même vue de Delft se retrouve, de nos jours, totalement dépouillée de mystère.

PS: Guturai, notiţe, somn tocat. Janela nu merge, fir-ar a naibii viaţa.

Muncă independentă - 1: Cîţi lei costă biscuiţii?

Tot azi găsit şi privit îndelung nişte caiete de acum, heh, 25 de ani - da, trec repede şi cam fără să se uite peste umăr. Dimpreună cu un colosal şi regizat letopiseţ pionieresc al unui detaşament de şcoală elementară din 1965, care se va scana conştiincios şi selectiv, pentru că pur şi simplu nu prea se poate rezista la din astea.

Caietul de matematici e al meu, dintr-o perioadă de tulbure cuminţenie, sărăcie lucie şi lipsuri generale, recitări patriotice şi sărit elasticul în curtea de la Clemenţa.

M-a înduioşat, cu toate că nu am nostalgii - numai scene vivante - şi nici instinct matern.

Caietul de agit-prop e al Fregatei, eleva Mândrei în perioada dată şi inocentă comandantă de detaşament. Cu cazne şi gândindu-se la prostiile Şaureilor şi răsfăţurile de ţigănie ale Dinichii, trebuie să fi scris ceea ce se cădea. Ceea ce se cerea, mai precis - toate tâmpeniile, ar fi oftat zdravăn mumă-sa, dar tu scrie acolo că vine naibii Inspecţia de la raion şi...heh.

Aşa cum sunt, aduse de memoria sedimentelor de prin sertare până în zilele noastre, foile astea scriu şi ele două talere sotz ale colectivei de ieri.

Stay tuned. M-aş apuca pe loc, dacă n-ar fi în halul ăsta de cald. Însă pentru că e, lenea e şi dânsa foarte mare.

Ceva ciudat

Aflu astăzi, total întâmplător, că Etienne R., mare pramatie delatoare şi care avusese, la un moment dat, o vorbă grea de spus în ceea ce priveşte unele circumstanţe vitale ale subsemnatei, îşi dete demisia din baroul parizian.

Pentru care şi-a vândut sufletul şi turcit prietenii. Amin, mai mult nu merită insistat.

A făcut chestia asta franţuzeşte - adică în zgomot şi fără explicaţii.

Daţi-mi totuşi voie să nu mai înţeleg nimic.

Pe ziua curentă, Etienne R. face treizeci de ani.

Les glaces de Monsieur Teste

Ştiam de povestea fumătoarelor înrăite de la Versailles, date de gol de un snop de lulele cam prea exuberante şi pârâte pentru eternitate de nemernicul de Saint-Simon.

Recitit adineauri un alt amănunt, de data asta cu totul de sezon.

Nu rezist, poftim.

Ziua povestirii este 16 mai 1841, iar vremea întâmplării prima jumătate a lui aprilie din acelaşi an. Cu un dublu amendament explicativ: nu era neapărat mai cald atunci decât în zilele noastre. Dar - vom vedea imediat - este aproape sigur că îngheţata regelui burghez nu era nici pe departe la fel de contondentă ca astea de le vinde, au hasard, domnul Nelu.

"Le mois dernier, le roi Louis-Philippe a demandé un soir des glaces. Il n'y en avait pas au château. On en a envoyé chercher au café de F... Au bout d'une heure, on a apporté douze glaces. Le roi en a pris une; M. Vatout, une autre. La reine a refusé. Cinq minutes après, le roi redemande une autre glace. Il n'y en avait plus. Toutes avaient déjà été revendues en bas, au limonadier des Tuileries."

Povestea e - cum altfel? - a lui Hugo, din Choses vues, care m-a deviat cu totul de la Proust.

Şi merită un comentariu, fireşte.

***

Se dă situaţia simplă a unui capriciu nevinovat. Şi zău aşa, ce poate fi mai spălat de păcate decât o biată îngheţată?

Ei bine, doamnelor şi domnilor: amărâtul - se scrie cu dreptate, în aşa hal de oropsit e personajul - descendent al infectului regicid şi sperjur Philippe-Egalité nici măcar de mărunţişul ăsta nu are parte cumsecade.

Niciun fir de îngheţată în tot palatul: oare să-l credem pe Hugo?

Mvai, dar ce mizerie inadmisibilă. Principesa mofturoasă a fraţilor Grimm şi-ar da salteaua de-a dura prin tot iatacul, de nervi şi obidă. Domnişoarele şi domnişorii cucoanei Rostopchine ar trage cu zdravănă jale coarnele caprei de la castel, suspinând în plastroane şi ştergând depresia în cine ştie ce bazaconie cu premeditare. Şi tot aşa...

***

Ludovic-Filip nu are însă defel vocaţia fermecătoare a basmului. Nu e bunul rege Dagobert, cu nădragii dandaratelea. Şi nici şoitarul de bearnez care fugăreşte, ciupeşte, furgăseşte şi se ciondăneşte cu te miri cine. În paranteză fie spus şi de departe preferatul Seraiului: cine, dar cine ar mai avea în 2009 curajul să-i scrie ţiitoarei - o cheamă Diane de Poitiers şi asta înseamnă totul- ceva de genul de grâce, ma Mie, ne vous lavez donc pas?

Şi în fine, nicidecum ilustrul strămoş chisnovat, regele al Paişpelea, cu peruca şi jilţul cel găurit şi cu ceremonialul mandarinal de culcare şi sculare şi mâncare şi plimbare. Şi fornicare, mais chut!

Le corps du Roi, c'est le corps du Roi. Non?

Peste ţeasta de pară a domnului Ludovic-Filip şăd două umbre ameninţătoare: Napoleon B. şi Maximilien de R. Primul ricanează dintre valtrapurile cu albine violet de la Domul Invalizilor, iar al doilea îi strică nopţile cu siguranţă, cu hârca lui fără de maxilar. Asta dă dispepsie şi dualism constituţional.

Cum ar putea să voiască vreo lovitură de stat, vreo zaveră europeană sau cel puţin vreun impozit mai de doamne-ajută?

Tsss, ce credeam: omul nostru ar fi fericit şi cu îngheţată.

***

Şi la mama naibii ghem, nici aşa ceva nu au slugile grijit dinainte. Vatel şi-ar fi făcut felul, de necaz; dar bucătarul anonim de la Tuileries fluieră moale vizitiul şi-l trimete la cafeneaua de boarfe lirice şi dandy cinici de peste drum.

Au bout d'une heure, on a apporté douze glaces. Euh, ne scuzaţi: cum adică, un ceas întreg pentru douăşpe îngheţate?

Hugo rânjeşte şi odată cu dânsul rânjim şi noi. Fenomenal: regele francezilor - nuanţa e importantă, ca toate nuanţele - să şadă cuminte cu mâinile resemnate în poala redingotei, aşteptând desertul din comerţ?

Doamne, feri: Mavrogheni le-ar fi tăiet capul de şapte ori, de la şi până la.

***

Într-un sfârşit ajunge şi dulciul, cum ar spune Sanda Marin. Marie-Amélie nu gustă il gelato, pentru că pesemne e un nesimţit de surogat pe care îl dispreţuieşte. Probabil o doare şi capul, ceea ce e dezagreabil pentru destin şi obraznic pentru naraţiune.

Ludovic-Filip oftează pentru prima oară.

Domnul Vatout, o pramatie amabilă care se ocupă vaguement de conversaţie princiară, monumente istorice şi dănţuitoare din Alger, haleşte fără ruşine şi porţia reginei de ghindă. C'est bien, mon petit, tu iras loin.

Ludovic-Filip oftează pentru a doua oară.

Şi ar mai vrea o porţie: dacă se poate, dacă se mai egzistă. Să nu greşesc, heh.

Oh, păi să vedeţi că nu mai avem, i se spune cu miere pe buze. Bişniţa, trăi-o-ar Sfântul, a măritat deja resturile preacucernice ale seratei eşuate, în casele din dos.

Asta e un ceva foarte levantin. De uluială, Ludovic-Filip mai oftează o dată şi ultima.

Cititorul pufneşte în râs niţel sardonic: Pantazi i-ar trimite de unde-au venit, pe ăia din bucătărie. Fără cupeu.

Finis rerum historiae. Dar şi la urma urmei... ce dumnezeu puteam aştepta de la un rege învelit în postav contabil, al cărui singur merit e de a fi împânzit provinciile Franţei cu nenumărate - şi groaznice - sarcofage pentru tacâmuri din lemn de esenţă moale?

A quoi cela tient

Dacă tot amân Kavkazul pentru anul viitor, sperând vremuri mai liniştite şi clare, gândul unui drum la Chişinău nu mă părăsise cu totul.

Mais il y a un mais, heh.

Auzisem eu ceva de răscoalele cămeşeşti moldave, prin aprilie. Dimpreună cu veştile de o simetrie stinsă ale jacqueriei cămăşilor roşii lui Thaksin Shinawatra, de-altfel. Însă cum să vă spun, hum... când citeşti chestiile astea căscând de beatitudine pe terasa lui Scandinavian Bakery sau dintr-o cafiné digitală de pe rue Settathirat, tare nu-ţi prea vine a crede.

Distanţa asiatică are marele privilegiu, unic din câte ştie mintea mea plimbăreaţă, de a şterge cu desăvârşire orice urmă de didascalie din evenimentele exterioare locului strict în care te afli. Aşa că nu le-am luat în serios, pe niciuna.

***

Or, se vede treaba că dacă lucrurile de la Sanam Luang se mulţumesc să dea niţel peste cap circulaţia din Bangkok la ore de vârf, cele basarabene par mai dubioase de-atât.

Scurt pe doi: habar nu aveam că trebuie viză. Că mai nou, orişice titular de paşaport albăstrui oficial e întors avtomaticeşte de la Ungheni, care fiindcă nu se egzistă - cel puţin teoretic - nevoie de viză, pentru că deoarece nu se cade scandal diplomatic înainte de alegerile repetate. Nu? heh.

Bun. Scoatem halatul laborantin şi sunăm la consulat - mais je vous en prie, hm: Ana Popescu mă cheamă, să avem pardon, ad usum.

O voce peroxidată, zglobie, cu acşient: alio?

Bună ziua, aş avea nevoie de nişte informaţii. Etc.

Vî trebuiaşti invitaţie.

De unde?

Di la Biroul di Migraţii.

Huh? Hmph, certes: de la Ministerul Treburilor Dinăuntrul. MTD, cum ar veni.

Ce qu'on était bêtes, hein?

Aşadar. Nimic nou faţă de pachetul de prostii de pe foaia ambasadei, deci. Moment din care, orice tentativă de negociere cu ghişeul vorbitor se dovedeşte perfect inutilă.

Pot avea oricând adversari inteligenţi. Cu proştii - pur şi simplu nu merită.

***

Cine mama vieţii să invite plimbăreţul rumân la Moldova, dacă nicio firmă şi niciun agent nu vând nimic înspre acolo? Dacă trenurile sunt pline dinspre ei şi goale dinspre noi? Dacă paşaportul oficial stârneşte furie şi cel normal birocraţie idioată, cu geometrie variabilă şi ifose râncede?

Geme netul, curg bârfele despre cutare care nu-şi poate vedea mama, fratele, copilul şi canapeaua decât cu mare greutate, cu mare întârziere, cu mare amărăciune.

Păi aiasta nu sî poati, sî ni hie cu iertari. Că de folos, nice nu poate fi vorba.

E mai simplu în Birmania, pariez. Un ghişeu fluorescent de pe Khao San îţi rezolvă în trei zile problema. Ca să ajungi la Orhei trebuie însă, şi nu neapărat în ordine, să dai bani unui băştinaş cupid, care să facă mii drumuri la MTD - orar cu publicul, două ore zilnic; centrală telefonică decavată; servicii email inexistente. Să ai o răbdare excedentară păresimilor clasice.

Recapitulăm. Pilă - canci. Bacşiş - mulţumim, dar însă asta nu schimbă termenul revoltător de prelucrare. Polcovnicia - circumstanţă agravantă. Tsoin-tsoin, fraierilor.

Se numeşte pur şi simplu conjuraţia imbecililor.

Och, so. Unde să se ducă, unde să seducă?

***

Cernăuţi. Asta da, oricând. Cu toate nălucile Colonelului.

Se egzistă tren direct, fără de tranzit prin principatul ăla bezmetic.

I call this a fair offer none could refuse.

Nu mai devreme de ieri seară jurasem cu mâna pe inimă, la o masă întinsă, că n-am puterea să mă duc acolo. Prea ciudat să te plimbi pe lângă casele armencelor Adelei, cea prăpădită de inimă rea după netrebnicul de Octav.

Acuma sunt atât de furioasă pe prostia basarabenilor şi pe neputinţa Fanarului de buzunar, că iată: alea jacta vlan.

Pentru ei, cei de ieri. Şi niţel pentru noi, cei de azi. Şi cu asupra de măsură, pentru cei de după colţ.

Sunt prima care îndrăzneşte. Şi probabil ultima. Dar lumănările ce se cad aprinse acolo ard deja demult în inima mea. Şi asta n-are preţ, fireşte.

PS: Veşti din Sulina. Scolasticului i-au palmat razant laptopul şi telefonul, probabil la cherhana. Aferim bre, începe splendid tabăra de medievistică.

Deux petites Anglaises -2: Un vrai gentleman ne se permettrait jamais de...

Or voici qu'un an et demie après la première édition des Choses vues, une bien étrange lettre parvint à l'éditeur peu regardant, dont la postérité taira le nom dans une sorte d' élan charitable.

Elle était d'autant plus étrange qu'elle venait de loin - le cachet cireux des postes coloniales semblait provenir de Simla - et qu'elle était adressée directement à l'institution nationale qu'on avait promenée en grande pompe pieuse deux ans auparavant.

Sur les lieux mêmes de la miniature de jadis.

***

Une transcription hâtive donnerait, encore une fois, à peu près ceci:

"Simla, le 14 juillet 1889

Cher monsieur Hugo,

C'est avec grand intérêt que j'ai pu lire, dans votre dernier recueil de souvenirs (sic!), l'évocation d'un épisode datant du 24 juillet 1830, que feue ma mère se plaisait à nous raconter bien souvent.

Permettez-moi de m'opposer avec vigueur à la version des faits que vous présentez aux lecteurs des Choses vues. A toutes fins utiles, je vais tenter de rétablir la vérité sur cette affaire d'importance pour la mémoire de ma mère, qui vient de nous quitter sans avoir pu elle-même prendre la plume.

En effet, il est vrai que ma mère, c'est à dire milady Strathmore, se promenait bien aux alentours du terrain Beaujon, le 24 juillet 1830, sur le coup des huit heures du soir. Seulement, elle était alors âgée d'environ douze ans et non pas déjà nubile, comme votre récit semble le suggérer.

Il est absolument certain que les deux personnes en question étaient parfaitement seules.

Sa gouvernante, Mrs. Baker, avait pris le deuil non pas de Sa Majesté George IV, mais d'une lointaine tante qu'elle venait de perdre dans le Lincolnshire. C'est par sympathie pour sa peine que ma mère avait décidé de son propre chef de prendre également une tenue plus appropriée aux circonstances.

C'est sans doute pour tromper son ennui que Mrs. Baker avait décidé d'emporter lors de la promenade un petit carnet de croquis, qui se trouve aujourd'hui en ma possession. Il est exact qu'il y inclut une esquisse du moulin Beaujon datée de ce jour. En revanche et selon le témoignage constant de ma mère, ce croquis est uniquement de la main de cette gouvernante.

C'est alors que ma mère remarqua votre présence, ce sur quoi Mrs. Baker décida de rentrer immédiatement à la maison. Milady Strathmore croyait se souvenir, en effet, que cette excellente femme lui avait expliqué après dîner qu'un vrai gentleman ne se permettrait jamais de regarder avec une telle insolence deux dames en promenade. Et que vraiment, la pauvre France était appelée à un fort médiocre avenir, si un personnage de votre carrure - Mrs. Baker avait été instruite de vos activités professionnelles lors de la représentation d'Hernani, le 7 mars de la même année, au Théâtre-Français - pouvait agir de la sorte.

S'il est néanmoins vrai que le propre de la postérité est bien le palimpseste, j'ai l'honneur de vous prier par la présente, cher monsieur Hugo, de bien vouloir réviser votre relation des événements dans une prochaine édition de cet ouvrage. La mémoire de ma mère et votre réputation n'en seraient que grandement améliorées.

Sincèrement vôtre,

Leonard Strathmore, Esq., OBE, KCSI, KCIE, CVO

***

Non mais quel imbécile, ce Strathmore, se dit l'éditeur peu regardant en se frottant violemment les tempes, avec un arrière-goût d'ennui postprandial.

Et il déchira la lettre.

Deux petites Anglaises- 1: Facts First

Sur des feuillets épars, retrouvés avec peine après sa disparition par des éditeurs peu regardants, Victor Hugo écrivit, le 24 juillet 1830, à peu près ceci:

"Aujourd'hui, à huit heures du soir, au moment où un magnifique soleil se couchait derrière l'arc de l'Etoile, j'ai vu deux charmantes Anglaises, avec des figures comme un grand poète n'en saurait rêver de plus belles, qui toutes deux dessinaient sur leur album un ridicule moulin d'un faux gothique qu'on a bâti sur le terrain Beaujon. Elles admiraient donc cela! J'en ai eu une peine réelle. Si belles, s'extasier pour si peu! Si jamais elles lisent ceci, j'espère qu'elles auront honte. Elles étaient toutes deux en deuil, sans doute pour George IV. Un jeune homme les accompagnait."

***

De cette délicieuse miniature d'un bréviaire pour grisettes on retiendra bien de choses. Que l'arc de l'Etoile n'y était ni de triomphe, ni même majuscule, ce qui en dit long sur le sort capricieux des toponymes. Que si l'homme fut sans doute charmé par cette apparition assez Vermeer pour émouvoir, l'écrivain prit en horreur le geste innocent du croquis sans discernement. Que ce détail d'attitude, d'une parfaite transparence en nos temps cyniques, suffisait alors pour enclencher le sarcasme de la perception. Et qu'enfin, la relation écrite est délibérément menteuse, car le lecteur avisé flaire le collage de l'ombre masculin sur la toile de fond.

Effectivement. Il y a fort à parier que ce jeune homme, sur lequel le regard s'arrête si peu et presqu'à regret, n'existe dans ce décor que par souci d'équilibre.

***

Mais aussi astucieuse et pertinente fût-elle, la lecture du jour d'aujourd'hui ne serait rien sans la petite histoire.

Et puisque dans ce cas elle n'existe pas, il suffit de l'inventer.

Fermons les yeux, nous verrons mieux.

Folding Roadmaps

Ce e în spatele caselor din spate?

Tehnic vorbind, fostul garaj al anilor Treizeci, transformat în spaţiu de locuit.

Altfel vorbind, Românica întreagă.

Nu prea ne cunoaştem, defel - o lipsă ce se cere neapărat remediată.

Înainte de orice altă urticarie de Wanderlust - de-ar sta finanţele mai bine, heh.

Azi îndeplinesc o promisiune plimbăreaţă de acum câteva săptămâni.

***

Iniţial, voisem să las zarurile să vorbească. Mais si un coup de dés jamais - on connaît la suite, il me semble - alors pourquoi ne pas les piper, hum?

Şapte opriri româneşti, de vineri pe luni şi de-a lungul verii întregi. Locuri despre care nu ştii nimic, dar care te-au stârnit la un moment dat sau care au legături mai mult sau mai puţin misterioase cu propriile circumstanţe.

Traseul arată cam aşa:

24-27 iulie: Sulina, amânată de vreo doi ani de zile. No reservations - dă doamne să găsesc la lipoveni.

31 iulie - 2 august: Oradea. Passagenwerken et l'Hôtel des Trois Faisans.

7 - 9 august: Craiova, un hotel Belle Epoque, poate singurul din Oltenia.

14- 17 august: Haţeg şi puzderia de locuri dimprejur - Densuş, Sântămăria Orlea, Colţ. Şi dacă suntem foarte cuminţi, un monumental tupeu dacic.

21-23 august: Orşova. Din păcate, fără Ada Kaleh. Dar putem fabula.

28- 30 august: Timişoara. Fiindcă fără, e ruşine mare.

4-6 septembrie: Dorohoi, cu o mare curiozitate şi pădurea mea de argint.

The Taxi Dancers

Motto:

"Taxi dancer, noun, c. 1927 - a person employed by a dance hall, café, or cabaret to dance with patrons who pay an amount for each dance."

(Merriam Webster's Thesaurus )

23 august 1926, undeva înainte de prânz. Într-o policlinică new-yorkeză dispare în mare linişte splendida puşlama numită Rudolph Valentino.

Jelania prerafaelită din stânga e chiar clişeul cu copârşeu al ceremoniilor de adio.

Pugliese cu tupeu, binaţional şi bigam, alogen înfipt cu de la sine putere în coasta de celuloid proaspăt a Californiei începutului de secol douăzeci, Rodolfo Alfonso Raffaello Piero Filiberto Guglielmi lasă în urma lui o grămadă de filme proaste şi de fantasme de aşternut. Este primul individ pensat şi grimat după care suspină cu mare încăpăţânare pedichiuriste din Galaţi şi violetere de la Londra, mame de familie cam timide din Bangalore şi gheişe smintite din Osaka.

Într-o vreme în care, să ne aducem aminte, scenele denumite - cam naiv - excessive and lustful kissing nu fuseseră încă dezavuate de codul deontologic al domnului Hays.

O batistă tremurătoare. Un decolteu cuminte. Lacrimi de parafină şi tristeţi muiate în nitrat de argint.

Astăzi, rânjim drastic sincerităţilor naive ale zilei de ieri. Însă tot distanţa asta temporală firească ne dă dreptul erezului cu beneficiu de inventar.

Que reste-t-il d'un roucoulement très Années Folles?

Nu numai memoria lesne impresionabilă a peliculei şi nici măcar neapărat emoţia colectivă, fără de număr şi fără de limită a retezării de destin.

În felul lui naiv şi monocord, Rudolph Valentino este the taxi dancer. Cel plătit de bunăvoie pentru a înşfăca nu fără tupeu graţios lumea zilelor sale.

Ca să mai viseze niţel. Era şi mare nevoie de una ca asta, după ce nonşalanţele Belle Epoque se vor fi isprăvit.

Le temps d'un stomp, heh.

Este considerabil mai mult decât pare.

***

Câţiva luştri mai devale, dar tot într-un sfârşit de august, apare pe lume un ciudat specimen umblător: Michael Joseph Jackson. Locul este Gary, Indiana - adică în mijlocul lui nicăieri şi la sfârşitul acceselor de friguri ale deceniului patru.

Deşi ar fi mai degrabă un soi de silent tap dancer, firava creatură are probabil mai multe de împărţit cu predecesorul lui de alaltăieri.

Alteritatea, prost digerată în ambele cazuri. Infantilismul mental, adică refuzul de a creşte mare. Şi o anumită idee a graţiei, niţel androgină şi mai mult de-atât, deseori de un gust îndoielnic.

Dispariţia lui recentă aduce cu sine bizare simetrii de comportament colectiv şi - poate mai tulburător de-atât - de anecdotică personală.

Ceremoniile mamut de despărţire: a lui Valentino, în două reprize înduioşătoare, la New York şi Beverly Hills. Muieri cu nervi biciuiţi, defenestrări stupide şi o patrulă de false cămăşi negre, despre care cineva a avut grijă să spuie cui şi când trebuie că ar fi fost chiar plătite de însuşi Mussolini. În fapt, figuraţie în toată regula şi travesti cucernic. E de presupus că nu i-ar fi displăcut: unii oameni se nasc cu un simţ ireproşabil al operetei, iar Valentino era fără nicio îndoială unul dintre ei.

Ca şi cum nu ar fi fost de-ajuns numai atât, amintirea mai ştie şi de colosala criză de nervi şi cocaină a Polei Negri, în faţa sicriului desfăcut. Dar şi de interminabilele pertractări de înhumare, făcută din grabă şi provizoriu, într-o criptă împrumutată de altcineva.

Numai provizoratul e definitiv - princepele regimentelor de florărese doarme şi astăzi încropit şi din bunăvoinţa donatarilor.

***

Sounds familiar? Heh - ar trebui, zău. Deşi amănuntele curente au cerut becurile cu halogen de la Staples Center, îngerii de ipsos ai discursului de regrete veştede, coralele gospel în halat de matasă şi atelajul pe rotile ce nu mai avea absolut nimic euharistic, aşa cum fuseserăm obişnuiţi.

În felul lui pueril şi de o nefericire transpirantă, Michael Jackson a scos şi el la dans credulii şi hrăpăreţii ani Optzeci.

Raznele deceniului următor, de la They Don't Care About Us şi până la History, pur şi simplu nu merită.

La pierre blanche

Ieri. O zi despre care nu am de gând să povestesc nimic, poate doar un mărunţiş lăsat pe colţul tejghelei pentru cine are urechi de auzit.

O zi salutară şi limpede, pentru care se mulţumeşte calm. Cu bucuria disipării confuziei şi sentimentul unui drum lung şi formidabil, altfel.

Adsum, cum obişnuiesc să spun în circumstanţele astea.

Lucrurile date nu se mai iau niciodată înapoi. Iată de ce, ziua de ieri, splendidă şi clară nu schimbă nimic, într-adevăr.

Dau la schimb afecţiunea fratriei profunde şi neschimbate.

Cu alte cuvinte, un omagiu lucid, ca întotdeauna.

***

Ţineam să scriu asta, după o noapte de somn liniştit.

Pentru că da, din când în când mă mai cheamă şi Scarlett O'Hara.

Azi e o zi nouă. Şi rândul meu să cer iertare răspicat cuiva pe care l-am rănit fără să-mi dau seama. Din fericire, acum nu prea multă vreme.

Ţineţi-mi pumnii. Chiar am nevoie de chestia asta.

Cât despre Serai, ei bine - e simplu.

Autorul se întoarce. Doar nu vrem să devie orfelinat.

Tribulaţia de sâmbătă, şaizeci bis: Des escarpins en vair

Motto:

"Cu toate că locuia în hotel de doi ani de zile, rar se întâmpla ca doamna Edith von Coler să dea ocazie lumii de la Athénée Palace să se uite la ea. Nu prea se aşeza la bar şi nici în hol, permiţând curioşilor să o zărească atunci când trecea repede prin vestibul sau când conducea pe Calea Victoriei lungul ei Mercedes argintiu. (...) Lumea din hol îi spunea pe franţuzeşte la de Coler şi se zvonea că ar fi soră cu Heinrich Himmler. "

(R.G. Waldeck, Athénée Palace, Coloana a cincea)

Din carnetul lui Pantazi:

"Ils étaient deux, tout à fait comme l'avait décidé ce livre qui commençait à dater dès qu'il fut publié, un de ces télégrammes incertains où la réalité toute nue le dispute au mensonge mielleux de la psychologie introspective. La plume était féminine, journaleuse et donc pressée: l'œil faisait maladroitement le tri entre ragot et émotion et le jugement personnel sans intérêt tombait parfois à pic au milieu d'une de ces délicieuses miniatures de la vie d'hôtel.

C'était un livre de bonne volonté, fortement alimentaire de surcroît. Il fleurait bon la nymphomanie discrète et la mission d'espionnage économique; que son improbable lecteur ne s'étonne donc pas si madame Waldeck finit par se prendre pour Dieu vers la fin des péripéties. Mais sa stupidité était précieuse, car même ainsi c'était un des rares témoignages d'un temps qui n'existe que pour ceux qui savent le réinventer.

Assis confortablement en vis-à-vis de mon poste d'observation, ils me faisaient miroir. Le premier, moins âgé et visiblement plus entreprenant, lorgnait d'un air assez rassis sa tasse de café turc, en feignant d'écouter le babil enjoué de l'autre.

***

La petite de Coler, dis donc, quelle insolence!

Hum?

Je l'ai vue acheter des chaussures en vair, chez les juifs de Sabego. Nu prea-i cuşer, conclut-il en roumain.

Bah, allons donc...les affaires sont les affaires. Qu'est-ce que cela peut bien lui faire?

Oui, mais bon, quand tu penses à ce qu'ils disent...non?

Oh, je t'en prie donc. C'est des veaux et elle le sait tout aussi bien que nous. Nonobstant, je ne lui pardonnerai jamais d'avoir des mollets aussi maladroits.

Tu trouves?

Absolument.

Mais paraît qu'elle assure, vieux.

Ah bon? Qui te l'a dit, Ionică?

Tu n'as qu'à voir par toi-même. Chambre 413.

Non, merci. Jamais je ne pourrais coucher avec une fille qui se prend pour Cendrillon. Fût-elle de la Propaganda Staffel.

***

Ils étaient donc deux et je les connaissais d'instinct. Sous mes yeux, ils rejouaient la vieille saynète de la fin d'un monde qui m'attirait à tel point que j'aurais pu sans regret aucun m'y égarer à l'infini.

Ils le faisaient pour moi, qui ne le savais pas encore. Et j'avais cessé de m'intéresser vraiment à ce qui se tramait autour de cette table basse, pour regarder d'un air ahuri. Le plastron. Les guêtres. Le reflet de platine morte de la chaîne de montre à contre-jour. L'éclat soudain de la chevalière un peu trop large sous l'ampoule fatiguée.

Je désirai immédiatement la petite de Coler et fis le plan de me consoler comme je pouvais avec la petite fleuriste du coin. Et je la désirai d'autant plus que me venait à son intention un vague mépris mélancolique, un précipité de déception visqueuse et la volonté de lui faire mal.

Hélas! j'avais soixante ans de retard, et ne le savais que trop bien.

***

...mais cet exercice de déplaisir l'avait déjà épuisé, tu t'en doutes. Et c'est alors que son père se résout enfin à rompre le silence de plomb, en lui proposant de sa voix enjouée qui annonçait toujours d'énormes concessions, une petite flânerie alentour.

Et?

Il obéit en traînant des pieds, naturellement.

Ma bouche était toute sèche et j'eus du mal à respirer. Comment osaient-ils donc? Comment le savaient-ils?

Objectivement, ce n'était pas possible.

Je me frottai les yeux, sans vouloir encore comprendre.

Ils étaient toujours là.

Pire encore, le plus âgé demanda soudain, en minaudant pour la forme:

Oh, tu penses qu'il peut même nous voir?

Je vidai mon verre brusquement. En heurtant mon palais, cela me fit l'effet d'une vague qui vient se rompre sur un lointain promontoire.

Et je venais, moi aussi, de très loin. Ceci est tout à fait exact.

***

Alo...domnu'... restu'... entendis-je juste derrière moi.

Je refis le même geste mou, cette fois avec conviction et bienveillance.

En passant devant mon vis-à-vis de tout à l'heure, j'eus l'impression qu'il flottait encore dans l'air un arôme de papier d'Arménie et de pourriture de bonne extrace.

Je pris distraitement la clef que me tendit un bell boy plutôt mal en point.

Impossible d'ouvrir ma chambre.

Comment aurais-je pu, d'ailleurs?

Sur le pourtour ébréché, je lus bien 413.

Mon sang ne fit qu'un tour.

***

Il importe peu si cette nuit-là j'arrivai à sortir la petite de Coler de son oubli et de sa fange.

Le lendemain avait tout remis à plat.

Bucarest vivait dans ma chair.

J'avais fini par entendre sa musique, comme mon père m'avait demandé, il n'y avait pas si longtemps de cela.

1456. 1745. 1812. 1911. 2005.

Quelle importance pour ces dates prises au hasard?

Aucune, bien évidemment, si ce n'est qu'elles sonnent toutes en moi. Je les fais exister à volonté.

Le temps d'une gnossienne pour piano seul.

La vieille photo de foire se trompe, ceci dit. Souvenons-nous: je ne m'arrimais jamais à sa main - nous marchions plutôt côte à côte, tels de vieux complices...

Ainsi soit-il.

Ainsi soient-ils, même."

Tribulaţia de sâmbătă, şaizeci: Diacritic nocturn

Motto:

"Fostele Excelenţe apăreau la Athénée Palace la masa lor favorită în fiecare zi înainte de amiază. Cu o singură întrerupere între dejun şi cină, ei stăteau până la miezul nopţii, bând cafele turceşti şi comentând tot ce vedeau. N-am putut crede niciodată că fostele Excelenţe aveau o casă şi un pat ca toată lumea; probabil că se topeau în văzduh când se stingeau luminile după miezul nopţii, numai ca să se materializeze din nou a doua zi la amiază, echipaţi cu ghetre de pânză albă şi cu monoclul cu ramă neagră prin care ochiul lor experimentat examina femeile."

(R.G.Waldeck, Athénée Palace, Athénée Palace)

Din carnetul lui Pantazi:

"Ceci dit et aussi étourdissante qu'elle fût, une simple paire de chevilles entrevue en fin de matinée sur un trottoir ne suffit pas à emporter ma conviction. Certes, la chair avait dit oui tout de suite et de façon fort enthousiaste; mais mon esprit se plaisait encore à sortir son grand jeu sceptique et un rien moqueur.

Je n'avais pas encore capitulé pour de bon. Cette ville m'était plus qu'agréable, mais je persistais à me dire que je pouvais plier bagage à tout moment et que rien n'était encore acquis. Que j'avais déjà vu ce qu'il me restait à voir, que j'avais commencé à faire le tour de ses innocentes tricheries.

Ce jour là, je parlai aux chevilles avec une gourmande mignardise, en feignant avec soin de poser une question bien absurde et presque révoltante. En fait et pour cause de la paire de gifles attendue par les circonstances, j'eus droit au sourire d'une éclatante candeur de la propriétaire et à bien d'autres bontés imprévues.

Hum, mais encore...? Vois par toi-même, alors: une simple possibilité...est-ce assez pour te faire douter ? Et que reste-t-il de tout cet après-midi vertigineux, sinon le goût bergamasque d'une défaite par avance annoncée? Et le son de la pluie, soudainement irrésponsable sur un oreiller naguère bien sage? Et ma peine, furtive et maladroite dans la station de bus, quelque part sans importance aucune, dans un lieu-dit sans passé ni avenir?

Perdu dans des affres de jaspe froid, c'est ainsi que j'arpentai la Calea Victoriei d'un pas faussement calme. Autour de moi, le mois de juin sonnait l'heure de l'hiver. Une sorte de grande lassitude semblait flotter dans l'air moite; et puis encore, un coup de bruine - au demeurant, assez mal assuré - me fit penser qu'il me fallait absolument boire quelque chose.

Je m'engouffrai en silence dans la porte tambour du palace. Lui aussi, avait imperceptiblement changé, depuis le temps.

Et sa décrépitude résignée qui m'avait tant charmé jadis me sautait maintenant aux yeux, avec ce bruit de rupture sèche dont seule est capable une forte crise de grande lucidité.

***

Autour de moi, le monde n'arrêtait plus de chavirer, depuis un bon moment. Lointaine, la guerre attirait les augures les plus fantaisistes des vendeurs de journaux et des apprenties coiffeuses. C'était un de ces conflits un peu trop sérieux, une rixe toute bête et sans charme de marchands de tapis. D'un califat étourdi dans ses sables nous parvenait, par exemple et avec une inepte constance, le reflet ralenti de l'artillerie et le génie sans intelligence du guet-apens sur balise.

Pas de quoi tuer un chat; et pourtant, les nerfs étaient à vif. Des marchés finissaient par s'évanouir, le temps d'un soupir de la Bourse. Au coin de la rue, on découvrait des joies toutes syndicales et la réaction portait haut des jeans et baskets élimés: tant de naïveté me fit l'effet d'une horreur jouasse.

Aucune envie de monter tout de suite. Par conséquent, je longeai machinalement la coque de la réception et m'assis sur un de ces canapés mélancoliques du lobby, abîmé dans ces permutations sans conséquence.

***

Oh, comme il avait changé, dites-moi, depuis le temps. Mon regard mesurait maintenant avec tiède mépris le fil électrique de la publicité pour boisson gazeuse plantée avec nonchalance sur le stuc défraîchi. En d'autres lieux et en d'autres heures, cela m'aurait moyennement intéressé, peut-être même brièvement amusé.

Or je me surpris à le prendre personnellement et plutôt mal, d'ailleurs.

Tout ceci était suspect, car ce qui m'avait tant déplu alors s'en était presqu'allé pour de bon, si ce n'est cet air toujours aussi révêche et indomptable de la dame au comptoir:

Alo...domnu'... restu'... je l'entendis aussitôt gazouiller âcrement en roumain sous le nez luisant d'un Grec trop bien en chair qui venait de quitter son fauteuil avec brusquerie, en semant derrière lui une misére en petites coupures.

Elle claqua sa langue d'un air mécontent - mais repu - et vint se poser juste devant moi:

Ia ziceţi... ce să fie...?

Je lui décochai un regard sinistre et un sourire de glace: oh, tu verras tout de suite, chèrie.

Amalfi tradiţional, ce altceva?

Elle eut l' air décontenancé. Tu vois comme tu deviens raisonnable, mon petit?

N-avem pă meniu, să ştiţi.

Sa voix suppliait, je fis un geste vague.

Ei! Te descurci dumneata cumva.

***

A ma grande surprise, elle n'eut pas vraiment l'air affolé. Avec ce qu'il me sembla être une lenteur experte, elle alla chercher les bouteilles d'alcool sur une petite table d'appoint aveugle. Moins d'une minute plus tard, un de ces verres carrés et dodus aterrit devant moi avec un bruit mat. Je le pris avec reconnaissance, en me demandant combien cette insolence allait bien pouvoir me coûter.

La désagréable s'en alla avec ennui à ses mots croisés. Je me tins donc très droit sur le canapé couleur de sable sale et je décidai de prendre mon temps.

La moquette élimée et tachée m'émut, sans trop savoir pourquoi. A vrai dire, je n'avais pas vraiment envie de comprendre, juste de me laisser aller sans aucune gêne. Je sombrais et me donnais tout entier au moment qui venait de s'offrir à moi sans aucun préalable, ni cérémonie particulière.

Maintenant, je sais qu'il n'aurait pu en être autrement. Alors, je me contentai de contempler longuement, interminablement, l'ambre inerte au fond de ce verre douteux. Je m'apprêtais à boire un alcool interdit par l'Histoire, un breuvage pour cocotte défunte et un reste d'enfance me fit sourire:

Tiens, si je l'avale d'un trait...il se passe quoi?

Et c'est ainsi que je finis par les apercevoir."

Spoiler: Se egzistă bis. Se va şi scrie - dimpreună, erau trop.